COMUNICAREA: DEFINIŢIE; PREZENTAREA MODULUI CUM SE

REALIZEAZĂ SCHIMBUL DE INFORMAŢIE ÎN COMUNICARE;

COMUNICAREA CU PROPRIA PERSOANĂ; COMUNICAREA CU CEILALŢI;
COMUNICAREA CU MASS-MEDIA

1. Probleme generale privind comunicarea

Viaţa a demonstrat că stabilirea unor relaţii interpersonale, între obiecte sau
între persoane şi obiecte nu este posibilă fără comunicare.
Din această perspectivă putem trage concluzia potrivit căreia comunicarea este
specifică omului, regnului animal şi vegetal, precum şi mediului mecanic. Cu alte
cuvinte comunicarea poate fi umană, animală, vegetală sau mecanică.
Practic, nu există element al universului care să nu intre în interacţiune cu alt/
alte element/ elemente.
Această interacţiune înseamnă de fapt o formă de comunicare.
Forma superioară de comunicare o reprezintă comunicarea umană, întrucât
omul are faţă de celelalte fiinţe capacitatea de a comunica prin limbaj articulat. Prin
urmare, putem aprecia că această capacitate de comunicare prin limbaj articulat al
omului, constituie de fapt esenţa civilizaţiei. Totodată, nu putem să nu constatăm că
existenţa umană se întemeiază pe două elemente esenţiale: capacitatea de a comunica
prin limbaj articulat şi munca de zi cu zi.
De asemenea, nu se poate recepta existenţa vieţii sociale în afara comunicării.
De fapt omul când comunică spune ceva, explică, încearcă să convingă,
acţionează.
Omul are capacitatea de a genera gânduri şi de a le comunica şi aceasta este
esenţială pentru existenţa sa. Totodată, omul înţelege importanţa comunicării în viaţa
socială deosebit de complexă şi aceasta îl ajută să supravieţuiască şi-l determină să-şi
dezvolte acele calităţi fără de care comunicarea nu poate fi eficientă.
Comunicarea determină bunul mers al proceselor, fenomenelor etc. Câteodată
nu contează ce comunici, ci cum comunici. Aceasta presupune existenţa unei arte a
comunicării.

1
 Totodată, procesului de comunicare îi sunt specifice patru axiome1:
a) cât trăim este imposibil să nu comunicăm cu cei din jur;
b) comunicarea se bazează pe mijloace verbale şi nonverbale;
c) comunicarea este un fenomen bilateral continuu;
d) între indivizii care comunică sunt diferenţe privind statutul social, vârsta,
prestigiul, înclinaţiile, aşteptările, tradiţiile, hobiurile etc.
Termenul „comunicare” apare în secolul al XIV-lea şi îşi are rădăcinile în
latinescul „communis” cu înţeles de „ a pune în comun” sau „ a fi în relaţii cu”.2
După aproape două secole termenul comunicare primeşte şi înţelesul de „a
transmite”. De atunci şi până în prezent semnificaţia termenului a evoluat în raport de
experienţa dobândită în domeniu, astfel încât astăzi acestuia i se atribuie trei
semnificaţii esenţiale:
a) prilej care favorizează schimbul de idei;
b) contacte verbale în interiorul unui grup:
c) aducerea la cunoştinţă, înştiinţare.
Având în vedere aceste elemente, vom încerca să prezentăm o definiţie cât mai
cuprinzătoare a comunicării.

2. Definiţia comunicării
Cătălin Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu prezintă o definiţie a procesului de comunicare
în Dicţionarul de Sociologie, Editura Babel, p. 124. Din această perspectivă, cei doi
autori consideră procesul de comunicare ca „formă de emitere a unui mesaj şi de
transmitere a acestuia într-o manieră codificată cu ajutorul unui canal, către un
destinatar, în vederea receptării. Mai simplu spus, cei doi autori consideră procesul de
comunicare ca pe un sistem compus din: emiţătorul (sursa): mesajul (putătorul de
informaţii); canalul (suportul informaţiei); receptorul (destinatarul).
Reputatul specialist în comunicare şi relaţii publice Dumitru Iacob apreciază
comunicarea ca „performanţa de a descifra sensul, semnificaţia, conotaţia şi denotaţia
legăturilor sociale, organizate şi dezorganizate, cu ajutorul simbolurilor, semnelor,
reprezentărilor şi altor modalităţi modelare informaţională, în scopul declanşării,
1
Cf. Prof. Univ.dr.Alexandru Taşnadi şi prep.univ. drd. Roxana Ungureanu, Relaţii publice-curs, p.1
2
Ibidem, p. 3.
2
obţinerii stabilităţii, amplificării, diminuării, amânării sau stopării unor
comportamente (conduite) individuale sau de grup”.
Totodată, acesta consideră comunicarea ca pe însăşi esenţa vieţii şi a societăţii,
întrucât prin acest proces se face cunoscut ceva, se dă de ştire cuiva, se informează
cineva, se spune ceva etc. De asemenea, prin comunicare se încearcă şi de multe ori
se reuşeşte să se influenţează calitatea, nu numai cantitatea.
Bernard Dagenais vede comunicarea ca pe un proces sensibil, prin care un
emiţător doreşte să-şi facă acceptat mesajul de către un receptor.3
Trebuie avut în vedere că un receptor este ţinta mai multor mesaje, unele
dintre ele chiar contradictorii.
Receptorul poate să-şi aleagă informaţia pe care doreşte s-o recepteze. Sunt
situaţii în care receptorul acceptă emiţătorul şi mesajul transmis de către acesta, dar
nu-şi schimbă conduita, nu se lasă influenţat.
Un exemplu în acest sens, deosebit de simplu, poate fi edificator: un băutor de
spirtoase priveşte la televizor şi vede un doctor foarte cunoscut care vorbeşte de
acţiunea nocivă a alcoolului tare asupra ficatului.
Deşi băutorul de spirtoase îl recunoaşte pe doctor ca o mare personalitate a
domeniului şi este conştient că mesajul acestuia constituie un avertisment serios, totuşi el
continuă să îngurgiteze zilnic mari cantităţi de băuturi spirtoase gândindu-se că poate nu-
i va afecta ficatul aşa cum nu i l-a afectat nici bunicului său care a trăit 90 de ani.
De pildă informaticianul Warren Weaver vede comunicarea ca „totalitatea
proceselor prin care o minte poate să o influenţeze pe alta”4
El nu concepe comunicarea umană în absenţa subiecţilor care conştientizează.
Face distincţie clară între comunicarea umană şi cea dintre maşini. Potrivit opiniei
sale maşinile primesc şi transmit integral ceea care primesc, pe când oamenii intră în
relaţii, influenţează şi conving sau nu, după caz.
Şi animalele comunică dar nu prin cuvinte şi ele nu sunt capabile să descrie ce
li se întâmplă. De pildă un pui de castor s-a agăţat într-un cârlig de la undiţa unui
pescar rămasă nesupravegheată. Puiul se simte limitat în mişcări şi totodată o durere
sfâşietoare îi străbate corpul.
3
Cf. Bernard Dagenais, Campania de relaţii publice, Edutura Polirom, 2003, pg. 17
4
Ştefan Prutianu, Antrenamentul calităţilor de comunicare, Editura Polirom, 2004, P. 2007
3
 Nu poate să se elibereze din cârlig şi cu cât se zbate mai tare cu atât durerea
provocată de cârlig este mai mare. Din instinct începe să se vaite chemându-şi mama să-l
ajute. Aceasta îl aude şi vine rapid să vadă ce se întâmplă cu puiul său. La vederea
mamei puiul se agită şi mai tare, dar nu poate să descrie ceea ce se întâmplă. Dacă ar fi
fost un pui de om în locul celui de castor, acesta şi-ar fi sunat mama pe telefonul mobil şi
ar fi chemat-o în ajutor, descriindu-i cu lux de amănunte ceea ce i se întâmplă.
Tot acest informatician atrage atenţia că în comunicarea umană cuvintele
ocupă cam 10%, diferenţa fiind asigurată de aspectele extraverbale: volumul şi
modulaţia vocii; tonul; ritmul; privirea; îmbrăcămintea; gestica; mimica etc.
Biologul Edward Wilson apreciază comunicarea ca fiind „acţiunea unui
organism care modifică comportamentul altui organism, într-o manieră adaptativă,
pentru unul sau ambii participanţi”.5
Filozoful Charles Marris consideră comunicarea „ca pe o relaţie şi interacţiune
între entităţi ce încetează a fi complet distincte şi automate”6
Totodată, el consideră că prin comunicare se asigură o „punere în comun,
împărtăşire şi transmitere a unor proprietăţi”.7
Marele filozof român Constantin Noica prezenta în lucrarea „Rostirea
filozofică românească” opinia potrivit căreia „Comunicarea este o acţiune de a pune
în comun, a împărtăşi, a pune împreună, a amesteca şi a uni”8
De foarte multe ori auzim expresia: „ s-a întâmplat din lipsă de comunicare”.
În această expresie este un sâmbure de adevăr deoarece unele din greutăţile vieţii îşi
au sorgintea în lipsa de comunicarea sau în deficienţele caracteristice comunicării.
Cei ce comunică se află într-un proces complex de comunicare. Acest proces
nu poate avea ca finalitate un rezultat pozitiv, dacă nu urmăreşte un obiectiv clar şi
evaluabil. Cu alte cuvinte, nu poate exista comunicare eficientă, lipsită de claritate şi
mai ales de posibilitatea de a evalua rezultatul.
Dumitru Iacob apreciază că obiectivele specifice procesului de comunicare ar
putea fi:
a) să existe receptare;
5
Ibidem. pg. 208
6
Ibidem, pg. 208
7
Ibidem, pg. 208
8
Ibidem, pg. 209
4
 b) să existe înţelegere;
c) să existe acceptare;
d) să inducă o schimbare măcar la unul din palierele personalităţii.
Mai simplu spus, cel care comunică trebuie să stăpânească arta comunicării
pentru:
a) a fi receptat;
b) a fi înţeles;
c) a fi acceptat;
d) a determina o schimbare la nivelul unui palier al personalităţii receptorului.
Pentru a comunica eficient şi a se îndeplini cel puţin aceste obiective, procesul
de comunicare trebuie să subsumeze: emiţătorul (sursa); mesajul (purtătorul de
informaţii); canalul ( suportul informatic); receptorul (destinatarul).
În procesul de comunicare între emiţător şi receptor se parcurg următorii paşi:
a) sursa îşi caută limbajul pentru exprimare;
b) sursa codifică mesajul, ce poate fi purtat de cuvinte, semne, semnale,
simboluri etc;
c) Sursa foloseşte un canal de a transmite mesajul codificat;
d) Receptorul primeşte mesajul şi-l decodifică;
e) Mesajul produce efecte la cel puţin unul dintre palierele personalităţii
receptorului;
f) Receptorul are o reacţie, care ajunge la sursă.
Este cunoscut faptul că secolul XX a fost caracterizat prin elaborarea a
numeroase modele teoretice ale comunicării.
Din această perspectivă, unii autori cum ar M. Dinu - 1997, D. Popescu - 1998,
consideră că procesul de comunicare, subsumează următoarele elemente majore9:
sursa (emiţător); mesajul; canalul; receptorul; codul; zgomotul; feed-back-ul.
Sursa generează mesajul şi-l transmite. Pentru atingerea obiectelor
comunicării, sursa trebuie să se bucure de credibilitate, care este asigurată de: istoria
sa; prestigiul său social; contextul în care se realizează comunicarea; poziţia şi
reputaţia sa.

9
Cf. Cristina Coman, Relaţiile Publice, Principii şi Strategii, Editura Polirom, 2006, p. 33
5
 Mesajul reprezintă conţinutul comunicării. Un mesaj are un nivel al calităţii
mai ridicat dacă se realizează concordanţa între scopul urmărit prin comunicare de
către sursă şi intenţiile receptorului. Mesajul care nu asigură această concordanţă
generează eşec în comunicare.
Receptorul nu acceptă înşelarea aşteptărilor. Un mesaj trebuie construit
întotdeauna într-un limbaj care să fie accesibil pentru receptor. Inaccesibilitatea
limbajului pentru receptor generează eşec în comunicare.
Codul desemnează ansamblul valorilor, normelor şi convecţiilor comune ce
garantează înţelegerea normală a mesajului. Evitând diferite tipuri de public, este
necesară a adaptare a specialiştilor în relaţii publice la diferite coduri.
Feed-back-ul reprezintă răspunsul / reacţia receptorului la mesajul primit.
Această reacţie este analizată de emiţător, aşa cum o percepe el. Feed-back-ul nu
permite să analizăm şi să facem o evaluare privind atitudinea faţă de mesaj a
emiţătorului şi receptorului.
Mai simplu spus, feed-back-ul permite să se facă e evaluare a modului în care
receptorul a intrat în contact cu mesajul şi a felului în care i-a dat o interpretare.
Zgomotul subsumează toate elementele implicate în comunicare şi care-i pot
afecta eficienţa.
De pildă, un eveniment neplăcut generat de divergenţele dintre un ziarist şi un lider,
la o conferinţă de presă deformează în mod esenţial mesajul, ceilalţi confraţi ai jurnalistului
concentrându-se mai mult pe relatarea incidentului decât pe mesajul necesar a fi transmis.
Nu este lipsită de importanţă relaţia dintre sursă şi mesaj, care se derulează
într-un context determinat de structura socială şi normativă prevalentă.
Contextul stimulează sau stochează receptivitatea şi creează condiţii de
acceptare, întărire şi manifestare a schimbărilor eventuale produse.10
S-a demonstrat că, în general o relaţie de influenţare are loc într-un context
ambiguu determinat de insuficienţa informaţiilor despre receptor (denumit şi ţintă) şi
efectele mesajului asupra acestuia. Nu este mai puţin adevărat şi faptul că un context
ambiguu este generat de imaginea incompletă şi receptorului (ţintei) privind intenţiile
sursei (emiţătorului).

10
Cf. Valentin Stancu, Ofiţerii de relaţii publice şi gestionarea crizelor, în Orizonturi Militare, nr. 2/1992.
6
 Practica a demonstrat că există modalităţi concrete de reducere a ambiguităţii
contextului.
De pildă, dacă emiţătorul (iniţiatorul influenţei deliberate) este cunoscut ca
fiind posesorul unui grad de competenţă ridicat şi animat de intenţii apreciate de
receptor, poate exercita o influenţă asupra acestuia.
Dacă emiţătorul este perceput de receptor ca manipulator sau ca duşman,
receptarea încetează, iar influenţarea nu se mai poate realiza în forma gândită de
emiţător.

3. Realizarea schimbului de informaţii în comunicare

Alvin şi Heidi Toffler susţineau că „......... în timp ce prinde contur forma de
război a celui de al Treilea Val, a început să se nască o nouă spiţă de războinici ai
cunoaşterii-intelectuali cu şi fără uniformă, devotaţi ideii că prin cunoaştere se pot
câştiga sau preveni războaie.
Sensul şi semnificaţia cuvântului „informatic” pot fi însuşite pe baza studiului
dicţionarelor, sociologiei, psihologiei sociale etc.
Din perspectiva dicţionarelor cuvântul „informatic” semnifică veste, ştire,
comunicare, adică ceva ce ţine de text scris, mesaj vorbit, grup de imagini etc.
Din perspectiva sociologiei şi a psihologiei sociale (în general a ştiinţelor care
cercetează socialul), informaţia este asimilată cunoştinţelor, faptelor, semnificaţiilor,
datelor rezultate din analiza realităţii, a unor documente sociale sau din cercetări.
Când vorbim de informaţii avem în vedere pe cele: publice; private; personale.
Informaţiile publice au întotdeauna ca sursă instituţiile publice sau instituţiile
de drept privat dacă uzitează în activitatea lor cu resurse publice, cum ar fi: bugete;
proiecte; personal; resurse materiale. Acest tip de informaţii are caracter public şi
trebuie să fie accesibile opiniei publice.
Informaţiile publice cuprind: informaţiile clasificate; informaţiile neclasificate.
Informaţiile private au drept sursă numai instituţii private care-şi îndeplinesc
obiectivele în baza resurselor proprii.
Aceste instituţii sunt interesate să dea publicităţii anumite informaţii care afectează
interesele publicului sau relaţiile acestora cu anumite cu anumite categorii de public.

7
 Informaţiile personale au caracter privat cu excepţia situaţiilor prevăzute de
lege şi cuprind date despre persoane. Excepţiile se referă la persoanele publice, pe
timpul cât îndeplinesc astfel de funcţii.
Chiar dacă publicul este interesat, informaţiile personale nu pot deveni publice
fără consimţământul persoanelor vizate. Interesul public nu reprezintă întotdeauna
interesul publicului.
Interesul public este mult mai diversificat şi poate să depăşească limitele
stabilite de lege.
Trecerea de la societatea industrială la cea informaţională a generat
intensificarea studierii managementului informaţiei (producere, transmitere,
utilizare).
Din această perspectivă Cătălin Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu apreciază că „...în
era informaţională sunt intens studiate mecanismele şi relaţiile sociale implicate în
producerea de cunoaştere, noile tehnici şi modalităţi de comunicare şi informaţiei,
efectele individuale şi sociale ale ritmului exponenţial de acumulare a noilor
cunoştinţe, schimbările propuse în structura ocupaţională de noile tehnologii
informaţionale...”.
În esenţă, se poate aprecia că informaţia îndeplineşte două funcţii esenţiale:
negentropică, social-tranformatoare.
Funcţia negentropică rezultă din faptul că informaţia îndeplineşte un rol social-
ordonator. Acesta rezultă din faptul că pe de o parte cunoaşterea ca proces şi pe de
altă parte informaţia ca vector şi rezultat al cunoaşterii constituie modalităţi prin care
un univers care tinde spre dezordine este ordonat.
Funcţia social-tranformatoare ţine seama de impactul deosebit pe care îl are
informaţia asupra individului. De asemenea, vizează şi influenţa tehnologiilor
informaţionale ca generatoare de informaţii şi comunicatoare de informaţii, asupra
grupurilor de indivizi şi asupra societăţii.
Elementul purtător principal al mesajelor al mesajelor informaţionale este
cuvântul. În afara cuvântului, pentru transmiterea mesajelor se pot utiliza şi mijloace
nonverbale cum ar fi: pantomima, gestica, mimica etc.

8
 În transmiterea mesajelor, cuvântul este de bază, dar mijloacele nonverbale
precizate anterior nu sunt de neglijat.
De aceea, atunci când participăm la activităţi împreună cu un grup de indivizi
şi dorim să transmitem mesaje trebuie să avem în vedere:
- existenţa unei culturi a exprimării;
- existenţa unei proceduri a descifrării codurilor;
- existenţa unei culturi a ascultării.
Natura a înzestrat omul cu auz şi cu văz iar acesta trebuie să-şi formeze o
cultură a ascultării şi a privirii. Doi oameni ascultă ceva sau privesc la ceva, dar
mesajul transmis despre ce am ascultat sau am văzut poate fi diferit la unul în raport
cu celălalt.
La acest palier intervine mai ales cultura ascultării.
Totodată, pe timpul participării la astfel de activităţi publice trebuie să
exercităm un control sever asupra gesticii, mimicii, poziţiei corpului, aspectului
exterior, expresivitatea limbajului oral sau scris etc. Toate aceste elemente compun
metacomunicarea, care de multe ori este mai importantă decât comunicarea verbală.
În acest sens, Allan Pease susţinea că limbajul trupului este o manifestare
exterioară inconştientă a unor sentimente lăuntrice. Se pare că omului i-a fost dat
cuvântul mai degrabă pentru a-şi ascunde sentimentele şi gândurile decât pentru a şi
le exterioriza.
Afirmam anterior că în ecuaţia mesajului verbal şi nonverbal intervine şi
contextul sau situaţia. Nu de puţine ori un individ interpretează diferit un mesaj în
situaţii diferite.
Reputatul profesor Dumitru Iacob aprecia că despre comunicare se poate
afirma că este o ştiinţă şi o artă în acelaşi timp.
Devine o artă atunci când prin comunicare se produce o adaptare la o situaţie
indicându-se un anumit comportament. Devine o ştiinţă atunci când individul este
capabil să surprindă ceea ce este stabil, necesar, esenţial şi repetabil într-o mulţime de
situaţii.
Pentru a fi eficientă, comunicarea nu trebuie să fie numai monologul unui
emiţător către un receptor, ci acesta trebuie să fie şi un dialog. Din această

9
perspectivă emiţătorul şi receptorul trebuie să realizeze un schimb de informaţii,
pentru a se asculta reciproc. Reprezintă o mare greşeală conduita adoptată de un
emiţător care încearcă să-şi impună mesajul la receptor fără a avea un dialog, un
schimb de informaţii.
Atunci când iniţiem un schimb de informaţii trebuie să avem în vedere un
model interogativ de tip acţional:
− cine este receptorul?
− care este conţinutul mesajului?
− în ce scop transmitem mesajul?
− care este cel mai prielnic moment pentru transmiterea mesajului?
− unde se află cel mai bun loc pentru transmiterea mesajului?
− care este maniera de transmitere a mesajului?
− s-a făcut totul pentru captarea atenţiei receptorului?
− exprimă mesajul ceea ce reprezintă esenţial şi necesar pentru receptor?
− există o relaţie de respect reciproc între emiţător şi receptor?
Calitatea schimbului de informaţii poate fi influenţată de foarte mulţi factori.
Pentru ca cel puţin receptorul să nu fie influenţat foarte mult de aceşti factori, pe
timpul schimbului de informaţii se recomandă respectarea cerinţelor:
− folosirea negaţiilor într-o proporţie mult mai mică decât afirmaţiile;
− folosirea cu predilecţie a diatezei active în detrimentul celei pasive;
− exprimarea unei idei fără repetarea aceloraşi cuvinte;
− evitarea redundanţei şi a expresiilor banale;
− folosirea de fraze scurte;
− întrebuinţarea unor cuvinte în raport de nivelul de înţelegere a receptorului.

4. Comunicarea cu propria persoană

Comunicarea constituie în general un sistem de transmitere a unor mesaje fie
mintale (gânduri, concluzii, decizii interioare etc) fie sub forma unor expresii fizice
(gesturi, tipărituri, sunete etc). Un om preia mesaje de alţi oameni, de la obiectele sau
evenimentele din jurul lui. Acesta după ce a preluat mesajele încearcă să le proceseze

10
pentru a le putea înţelege şi a-i fi de folos la ceva. Această procesare desfăşurată de
om înseamnă de fapt comunicarea cu propria persoană şi comportă mai multe etape.
În prima etapă individul clarifică şi înmagazinează informaţiile primite în
scopul de a le întrebuinţa ulterior.
Prin urmare, informaţiile primite sunt percepute, memorate şi apoi redate.
Această capacitate a omului de a procesa în mod selectiv informaţiile depinde foarte
mult de adaptarea lor socială.
Cea de-a doua etapă constă în trecerea individului la conceptualizarea
informaţiilor, adică la prelucrarea şi interpretarea informaţiilor. Din această
perspectivă, sensurile noi reprezintă şi moduri noi de exprimare a conţinutului. Se
derulează o relaţie directă între obiectiv şi subiectiv. Mai mult chiar se derulează o
relaţie directă şi între descoperirea relaţiilor obiective şi crearea relaţiilor subiective.
După ce şi-a terminat procesul de conceptualizare, în ce-a de-a treia etapă
individul începe să-şi reprezinte sensurile prin simboluri. Aceste simboluri nu
reprezintă numai cuvinte ci şi comportamente, gesturi, mediu ambiant.
Din perspectiva individului ca emitent de mesaj, întreaga activitate de folosire
a simbolurilor cuprinde artificiile, fenomenele etc ce pot fi manipulate conştient
pentru atingerea unor scopuri.
Ultimul pas înainte de a transmite mesajul este subsumat etape a 4-a şi înseamnă
ordonarea informaţiilor în timp şi spaţiu, adică adaptarea acestora la contextul social.
Concluzionând, putem aprecia că cele patru etape prezentate anterior constituie
de fapt o comunicare a individului cu propria persoană.
Pentru a transmite mesajul astfel procesat individul trebuie să se adreseze
cuiva. De aici începe comunicarea cu ceilalţi. Comunicarea cu propria persoană sub
forma prezentată este absolut necesară pentru procesarea unor informaţii în vederea
îndeplinirii unor scopuri bine definite.
Comunicarea cu propria persoană se poate face şi sub altă formă. Este vorba de
exprimarea unei stări interioare, a unei emoţii. De pildă, un om care lucrează ceva cu
un cuţit bine ascuţit se taie la un deget. Sunetul „au” pe care-l scoate în mod repetat
este de fapt un mesaj pe care-l transmite propriei persoane şi prin care vrea să
exprime o stare de suferinţă generată de tăietura respectivă.

11
 Pe timpul unei ierni foarte geroase omul care desfăşoară muncă fizică afară are
tendinţa ca prin sunetul „brr” pe care-l scoate în mod repetat să-şi transmită mesajul
că-i este frig. Dacă întâmplător în apropierea sa se află un individ sau un grup de
indivizi, sunetul „brr” scos de către acesta în mod repetat transmite mesajul că-i este
frig.

5. Comunicarea cu ceilalţi
Potrivit opiniilor prof. univ. dr. Alexandru Taşnadi şi prep.univ.drd. Roxana
Ungureanu, comunicarea cu ceilalţi poate fi categorisită după următoarele criterii: 11
a) scopul urmărit: oficială, neoficială;
b) frecvenţa comunicării: permanentă; periodică; aperiodică (de câte ori este
nevoie);
c) genul de activitate căreia îi este adresată: instructivă sau educaţională;
profesională; mediată;
d) felul relaţiilor care se stabilesc între administraţie şi cetăţeni: verbală
(orală); scrisă; nonverbală ( neverbală);
e) modul de desfăşurare: directă; indirectă;
f) aria de referinţă: de afaceri; financiară; socială; comercială.
Nu ne propunem să detaliem toate aceste tipuri de comunicare. Aceasta rămâne
ca o sarcină didactică pentru studenţi şi masteranzi. Totuşi, nu putem să nu prezentăm
câteva aspecte despre comunicare verbală şi cea scrisă, ce reprezintă tipuri esenţiale
de comunicare cu ceilalţi.
De pildă, comunicarea scrisă constituie un tip de comunicare esenţial pentru
existenţa umană. Aceasta nu se poate realiza cu succes, dacă nu se ţine de
următoarele cerinţe: 12
− selectarea cuvintelor, astfel încât cei care citesc mesajul scris să-l poată
interpreta cât mai corect şi exact;
− folosirea celor mai potrivite cuvinte în raport de mesajul de transmis;
− utilizarea cu preponderenţă a cuvintelor scurte în detrimentul celor lungi;

11
Cf. prof. univ. dr. Alexandru Taşnadi şi prep. univ. drd. Roxana Ungureanu, Relaţii publice, p.11
12
Ibidem, p. 12
12
 − alegerea şi aplicarea unui mod de prezentare agreabil pentru a capta atenţia
cititorului.
Totodată, trebuie să recunoaştem că, de regulă, comunicarea verbală
reprezintă mijlocul principal prin care se desfăşoară în special relaţiile oficiale cu
publicul.
Principalele avantaje faţă de celelalte tipuri de comunicare vizează
următoarele aspecte:13
− asigură posibilitatea emiţătorului de a-şi exprima ideile mai uşor şi mai
rapid;
− vizează posibilitatea controlului prin feed-back;
− permite folosirea de tehnici persuasive, dar şi gesturi sau mimică;
− asigură posibilitatea controlării fluxului informaţional pe durata
comunicării.
În societatea modernă comunicarea este esenţială pentru membrii săi. Fără
comunicare omul nu-şi poate valoriza calităţile şi nici nu-şi poate materializa
aspiraţiile.
Fără comunicare nu există satisfacţii materiale, morale şi sufleteşti pentru om.
Criza de comunicare afectează viaţa de zi cu zi a omului.
Încercând să ne adaptăm la cerinţele unei societăţi omeneşti moderne este
necesar să adaptăm comunicarea şi totodată, să realizăm adaptarea noastră la
comunicare.
În concluzie, o viaţă mai bună, lipsită de multe griji impune omului să
comunice în societatea modernă, în familie, la şcoală, în cadrul grupurilor, la serviciu
etc.
În continuare vom încerca să prezentăm câteva aspecte, legate de
comunicarea în societatea modernă. Pentru aceasta trebuie să pornim de la expresia
extrem de sugestivă a lui Jacques Salome: „A te exprima nu înseamnă a comunica,
este doar un bilet pentru dus, în timp ce comunicarea este un bilet dus-întors”.14

13
Ibidem, p. 11
14
Cf. Dr. Luminiţa Ionescu, Revista Forum-V, p. 11
13
 Se cunoaşte faptul că lumea are ca problemă fundamentală comunicarea.
Mijloacele de telecomunicaţii s-au perfecţionat fără precedent în ultima perioada de
timp. Ca urmare, normal ar fi ca să nu existe dificultăţi de comunicare. Cu toate
acestea trebuie să constatăm că se înregistrează unele dificultăţi de comunicare ce
afectează nu numai viaţa comunităţii ci şi pe cea a fiecărui individ în parte. În esenţă,
aceste dificultăţi sunt generate de modul cum fiecare om înţelege comunicarea. Din
această perspectivă cei mai mulţi oameni limitează comunicarea numai la nivelul
unui mesaj transmis verbal sau scris către semenii lor. De foarte multe ori oamenii nu
înţeleg faptul că transmiterea unui mesaj necesită o analiză temeinică a acestuia de
către receptor şi apoi formularea şi trimiterea unui răspuns de către acesta. Uneori
lipsa timpului la dispoziţie face ca în urma unui schimb de mesaje între un emiţător şi
un receptor să nu se realizeze înţelegeri comune sau să se primească un răspuns care
nu are nici pe departe legătură cu mesajul primit.
Un mediu extrem de favorabil comunicării îl reprezintă familia, celula de
bază a societăţii.
La începuturile vieţii un copil acceptă mesajele primite de la mamă fără
corective.
Pe măsură însă ce creşte, problemele de comunicare se complică.
Adolescentul şi apoi adultul nu mai acceptă adliteram mesajele primite de la oricare
dintre membrii de familie. El încep să aibă propria lui personalitate care îl face ca în
condiţiile unei comunicări dificile cu membrii familiei să meargă până acolo încât să
se separe de aceasta.
De pildă dacă tatăl unui băiat este un microbist înrăit al echipei de fotbal
Dinamo Bucureşti şi fiul este al echipei Rapid între aceştia apar dificultăţi de
comunicare mai ales pe timpul jocului direct dintre aceste echipe. Tatăl îşi susţine cu
ardoare favoriţii, pe când fiul încearcă să-l convingă asupra faptului că-şi pierde
timpul degeaba urmărindu-i pe dinamovişti, care nu au mai fost în stare să ia
campionatul de câţiva ani. Nemulţumit de faptul că argumentele sale nu-l pot
convinge pe băiat, tatăl îl anunţă categoric despre faptul că nu-i mai dă bani să-şi
cumpere biletul pentru meciul respectiv. Aceasta devine scânteia care aprinde focul

14
deoarece intervine şi mama în ajutorul fiului şi iese o gâlceavă de pomină. La un
moment dat nu se mai ştie cine pe cine şi de ce acuză în discuţia respectivă. Scenele
acestea repetate la infinit generează uneori chiar şi violenţă, deoarece în locul
argumentelor normale se folosesc pumnii şi picioarele.
Cei care pierd sunt cam întotdeauna copilul şi mama, deoarece ei sunt mai
firavi şi nu au nici o putere în faţa argumentelor sprijinite de pumni şi de picioare ale
tatălui. În aceste condiţii se poate ajunge la situaţii extreme: despărţirea părinţilor;
părăsirea domiciliului de către minori; răspunderea cu violenţă de către mamă şi
minori etc.
Din această perspectivă s-ar putea da multe exemple.
Un rol esenţial revine comunicării în cadrul şcolii, aceasta fiind o continuare a
celei din familie. În acest context comunică profesorii cu elevii, precum şi elevii între
ei. Din păcate comunicarea în şcoală nu asigură întotdeauna dezvoltarea unor
concepte noi pe baza stimulării inteligenţei creatoare a elevilor. Sunt dese cazurile în
care comunicarea în şcoală se rezumă la redarea scolastică de cunoştinţe şi la
însuşirea mecanică a acestora, elevii fiind astfel privaţi de posibilitatea de a însuşi
logic unele cunoştinţe, de a face analize, sinteze etc. Astfel de situaţii se întâlnesc şi
la instituţiile de învăţământ superior, unde unii studenţi devin nişte roboţei care
memorează cunoştinţele pe care ulterior nu le pot folosi. Sunt profesori care nu
acceptă decât însuşirea cursurilor lor, făcând mare tărăboi dacă aceştia îndrăznesc să
studieze şi alte cursuri, mai ales ale rivalilor.
Deşi bibliotecile sunt înţesate de cărţi de toate tipurile, zace praful pe ele
deoarece unii profesori nu ştiu să stârnească prin comunicare gustul elevilor/
studenţilor pentru citit. Mai mult, unii profesori care găsesc la cursurile lor elevi
/studenţi nepregătiţi îi apostrofează pe motiv că au citit literatură beletristică în loc să
citească cu atenţie cursurile lor recomandate cu multă fermitate pentru examenele de
semestru, licenţă etc.
Pe vremea când noi eram elevi de liceu, la orele de meditaţie de după-amiaza
era mare necaz dacă unul dintre noi era prins citind o carte de beletristică. Interesant
de remarcat constituie faptul că profesorii care se comportau aşa la studiu, în afara
instituţiei aveau o comportare total schimbată fiind sociabili, făcând glume etc,

15
derutându-ne astfel foarte tare. Lipsa de comunicare corectă dintre profesori şi elevi
duce la intervenţia părinţilor. Aceştia se implică hotărât în actul de comunicare,
constituind încă o verigă care nu ar mai fi necesară dacă întotdeauna comunicarea
dintre profesor şi elev s-ar face corect.
În ultima perioadă de timp se vorbeşte tot mai mult despre comunicare în
cadrul grupurilor. Unii consideră că acest tip de comunicare este benefic, alţii îl
consideră mai puţin benefic. Înclinăm să îmbrăţişăm concluziile studiilor care arată
că în cadrul grupurilor sau microgrupurilor comunicarea este deficitară.
Când facem această afirmaţie avem în vedere faptul că un grup are o ierarhie
bine stabilită cu reguli impuse de liderul acestuia.
Membrii grupului sunt obligaţi să respecte regulile respective, nu au libertatea
de a comunica liber şi deschis şi nici de a interveni pentru a schimba prea mult aceste
reguli. În acest caz sunt totuşi unele excepţii constituite din persoane din anturajul
liderului care pot să îndrăznească mai mult să-i sugereze să modifice regulile de
comunicare în folosul tuturor. De succesul intervenţiei acestora depinde foarte mult
îmbunătăţirea comunicării. Viaţa a demonstrat că un grup de dimensiuni mai mari
stânjeneşte comunicarea într-o măsură mai mare. Cu cât grupul este mai mic cu atât
comunicarea între membrii lui este mai bună. Influenţarea negativă a comunicării în
cadrul grupurilor este generată atât de presiunile din cadrul acestuia, cât şi din afara
lui.
Un rol esenţial capătă şi comunicarea la serviciu. Aici se produce o
comunicare între şefi, între şefi şi subordonaţi şi între executanţi care de regulă
constituie numărul cel mai mare de persoane dintr-o organizaţie.
De foarte multe ori comunicarea la serviciu este alterată de regulile impuse în
cadrul organizaţiei.
Deficienţele de comunicare generează scurtcircuite în îndeplinirea atribuţiilor
de serviciu. Într-o organizaţie în care comunicarea nu se execută corect atât pe
orizontală cât şi pe verticală apar paralelismele, care generează rezolvarea aceleiaşi
probleme în două moduri aproape total diferite.

16
 Specialiştii în comunicare şi relaţii publice susţin că se poate contura un cerc
virtuos al comunicării, potrivit modelului de mai jos 15:
Cercetare

Angajament

Asumarea mesajului

Peste 50% din

comunicare este
ascultare
Segmentele de public
Feed-back Ajustarea mesajelor în
100% din comunicare
şi evaluare funcţie de acestea
este asumare
Testare
Transmitere

Instrumente primare
(faţă în faţă)

Instrumente secundare
( e-mail, publicaţii)

Toţi specialiştii în comunicare apreciază că mesajele trebuie repetate şi reluate

în timp prin utilizarea eficientă a diferitelor instrumente materializate în cercul
virtuos al comunicării prezentat anterior.
Important de reţinut constituie faptul că 50% din comunicare reprezintă
ascultare şi 100% din comunicare constituie asumare. Între aceste coordonate trebuie
să se desfăşoare o comunicare oportună şi eficientă.
După 1990 în România d-a declanşat un complex proces de restructurare a
tuturor domeniilor de activitate, între care cel economic a avut un grad de prioritate
ridicat. Ca urmare, cele mai bune practici de comunicare recomandate de specialist de
pildă pentru societate care şi-a concediat un număr mare de angajaţi de la sediul
central ar fi următoarea16:
− folosirea de către manageri a comunicării „faţă în faţă”;
− utilizarea comunicatorilor profesionişti care stăpânesc foarte bine:
- tehnica identificării mesajului;
- transmiterea mesajului în mod adecvat către diferitele publicuri;
- asigurarea feed-back-ului;
15
Relaţiile publice în practică, coordonator Anne Gregory, Editura All Beck, 2005, p.59
16
Ibidem, p. 61
17
 − explicarea situaţiei personalului vizat;
− identificarea şi comunicarea schimburilor pozitive rezultate de pe urma
evenimentului;
− evitarea răspândirii de zvonuri prin coordonarea momentului
comunicărilor adresate personalului din diferite echipe;
− evitarea creşterii nesiguranţei personalului prin eliminarea cu desăvârşire a
speculaţiilor;
− crearea de timp pentru ca oamenii să poată discuta toate subiectele pe care
le doresc;
− comunicarea cu personalul să se facă simplu, onest, consecvent şi la timp;
− asumarea responsabilităţii asupra mesajului.
Având în vedere aceste elemente putem să conchidem că o comunicare
oportună şi eficientă într-o societate economică trebuie încadrată între următoarele
coordonate:
− mesajul se transmite de regulă de sus în jos;
− mesajul se transmite şi pe orizontală;
− realizarea feedback-ului de jos în sus.
O comunicare foarte bună într-o societate economică trebuie să respecte
următoarele etape:
− implicarea eşaloanelor superioare de conducere;
− evaluarea aspectelor la nivel local şi global;
− identificarea mesajelor importante;
− realizarea unui „lanţ” de susţinători ai comunicării care să acorde sprijin
conducerii locale;
− realizarea unui acord asupra problemelor ei nu pot fi negociate;
− asumarea de către conducerea locală a comunicării;
− angajarea la toate nivelurile comunicării să constituie un proces continuu.

18
 6. Comunicarea cu mass-media
În raport de suportul pe care se transmite mesajul, presa poate fi scrisă şi
audiovizuală. În cazul presei scrise textul este fixat pe hârtie, iar în cazul celei
audiovizuale textul este fixat pe hertziene.
În raport de ritmul de apariţie, presa scrisă poate fi: zilnică; săptămânală;
lunară; trimestrială; semestrială şi anuală.
După tirajul lor, publicaţiile pot fi: cu tirajul de câteva milioane (exemplu:
cotidianul Wall Street Journal are un tiraj de aproximativ 1,9 milioane de exemplare);
cu tirajul numai de câteva mii.
După formatul publicaţiei, acestea pot fi: de tip revistă (cu dimensiunile unei
coli de hârtie A 4); de tip ziar ( formatul standard – A 2; formatul tabloid – A 3).
De regulă cotidienele au format A 2 iar tabloidele au format A 3. Sunt şi
cotidiene care uneori au format A 5 aşa cum se întâmplă cu Jurnalul Naţional.
După aria de circulaţie publicaţiile sunt: naţionale (se difuzează pe întregul
teritoriu al unui stat; exemplu: Jurnalul Naţional); regionale; locale.
Trebuie reţinut faptul că ziarele au un conţinut generalist sau specializat. De
pildă Jurnalul Naţional are un conţinut generalist întrucât tratează teme politice,
economice, sociale, culturale etc.
Ziarul „Observatorul militar” are un conţinut specializat întrucât tratează
probleme legate de mediul militar.
Preda audiovizuală se clasifică în general după aceleaşi criterii ca şi cea
scrisă.
Din această perspectivă, după aria de difuzare, posturile pot fi locale,
regionale, naţionale.
După conţinuturi, posturile pot fi generaliste sau specializate. Important de
reţinut constituie faptul că ambele tipuri de posturi pot avea atât difuzare naţională,
cât şi internaţională.
De pildă BBC este un post de televiziune, generalist iar HBO este un post
foarte specializat.
Un alt criteriu de clasificare îi reprezintă modul de finanţare şi rolul asumat.
Din această perspectivă posturile pot fi: de serviciu public; comerciale.

19
 Posturile de serviciu public sunt finanţate din bugetul statului, precum şi din
taxele achitate de cetăţenii care deţin radio şi televizor. Exemple în acest sens sunt
posturile TVR-1 şi TVR-2.
Posturile comerciale sunt posturi de proximitate ce se adresează unui public
aflat în vecinătate sau care are preocupări şi interese comune.
Acestea au audienţă şi vând la preţuri bune timpi de antenă la firmele care
doresc să-şi facă reclamă pentru produsele lor.
Alte criterii de clasificare mai pot fi: spectrul undelor de emisie; suportul pe
care se transmit, conţinut.
După spectrul undelor de emisie posturile pot fi: pe unde utrascurte, scurte,
lungi.
După suportul pe care se transmite, pot fi: posturi care transmit prin aer sau
prin cablu.
După conţinut posturile pot fi: de ştiri; de divertisment şi informaţie; de
cultură şi educaţie; de muzică clasică etc.
Nu se poate face o comunicare cu mass-media dacă cei care muncesc în acest
domeniu nu cunosc foarte bine elementele legate de munca jurnaliştilor.
Jurnaliştii au nişte valori pe care le respectă foarte mult şi nu doresc să le
negocieze cu nimeni.
Între aceste valori cele importante ni se par a fi: libertatea presei; calităţile
unei ştiri; familiaritatea; valoarea educaţională; dinamismul; concreteţea; contextul de
actualitate etc.
În continuare dorim să prezentăm unele elemente legate de aceste valori cu
speranţa că ele vor ajuta pe comunicatori să aibă o relaţie principială, corectă etc cu
jurnaliştii.
Jurnaliştii ţin foarte mult la libertatea presei întrucât aceasta presupune a li se
recunoaşte dreptul lor de a culege informaţii şi de a exprima opinii fără a fi
împiedicaţi de autorităţi politice, economice, administrative, juridice etc.
Între un reprezentant al unui birou de presă şi un jurnalist se iscă uneori
anumite neînţelegeri. Acestea sunt generate de faptul că primului nu-i prea convine că
jurnalistul este cel care decide ceea ce constituie o ştire, ce trebuie difuzat, cum se

20
aşează subiectul, în ce stil, format etc, iar cel de-al doilea nu acceptă în general
amestec în modul de a-şi face meseria.
Jurnalistul trebuie lăsat să-şi exprime fără oprelişti gândurile, opiniile etc.
Totuşi el are obligaţia să nu interpreteze tendenţios faptele, întâmplările etc.
Adevărul supără, dar dacă el este scos la iveală cu obiectivitate de către
jurnalist nu ar trebui să-l descurajeze pe cel vizat. Sunt situaţii în care reprezentantul
biroului de presă constată că un jurnalist a distorsionat informaţia.
El are obligaţia de a acţiona legal, oficial, contactând editorul instituţiei de
presă în care activează jurnalistul şi protestând şi protestând fie verbal sau cu ajutorul
unei dezminţiri sau unei solicitări de drept la replică.
Sunt situaţii în care reprezentantul biroului de presă încearcă să îndulcească
tonul jurnalistului oferindu-i anumite cadouri sau făcându-i unele favoruri.
În acelaşi mod pot reacţiona şi cei vizaţi de materiale „acide” ale jurnalistului.
Astfel de procedee constituie atentate la adresa libertăţii presei atât din partea
jurnalistului care acceptă atenţiile respective, cît şi din partea acelora care le oferă.
Jurnaliştii pot culege un număr foarte mare de informaţii dar nu toate au
valoare. De aceea ei le analizează, le selectează, le trec prin filtrul redacţiei şi le
publică numai pe acelea de interes, adică numai pe cele calitative. Cu alte cuvinte
informaţiile sunt calitative numai în măsura în care pe baza lor se poate face o ştire
valoroasă.
Este foarte greu de definit calitatea unei ştiri după anumite standarde pentru
simplu motiv că nu există standarde internaţionale, pentru aprecierea ştirilor.
Aceste standarde diferă de la o publicaţie la alta, de la o cultură la alta sau de
la un stat la altul. Cu toate acestea sunt totuşi publicaţii care dau cam aceleaşi ştiri
catalogându-le ca noutăţi.
Aceasta înseamnă că redacţiile publicaţiilor respective au totuşi anumite
elemente comune pentru aprecierea calităţii ştirilor.
Din această perspectivă, există specialişti care au stabilit nişte criterii de
acceptat pentru determinarea valorii unei ştiri. Între aceştia se numără D. Anderson,
M. Mencher etc. În esenţă aceste criterii sunt: 17
noutatea; impactul; proximitatea;

17
Cf. Cristina Coman, Relaţiile publice şi mass-media, Editura Polirom, 2004, p.44
21
amploarea; proeminenţa; unicitatea; conflictualitatea; interesul uman; familiaritatea;
valoarea educaţională; dinamismul; concreteţea; contextul de actualitate.
O bună comunicare a specialistului în relaţii publice cu presa nu se poate face
dacă acesta nu cunoaşte specificul acesteia şi nu se adaptează acestuia. Din această
perspectivă, mass-media prezintă avantaje şi dezavantaje.
De pildă televiziunea prezintă ca avantaje: impactul social de amploare;
credibilitate; capacitatea de mobilizare efectivă.
În afara avantajelor prezentate anterior, televiziunea are şi unele limite
privind: capacitatea telespectatorului de a trece rapid de la un canal la altul, ocolind
unele mesaje valoroase; caracterul masificat al audienţei care face ca unele mesaje să
nu se bucure de interes; imaginea are tendinţa de a eclipsa cuvântul; accesul dificil al
personalului generat de solicitările în număr foarte mare de a apărea pe sticlă.
În procesul comunicării, specialiştii în relaţii publice au nevoie de jurnalişti
pentru a le transmite mesaje, iar jurnaliştii au nevoie de specialiştii respectivi pentru a
ajunge rapid la surse de informaţii cât mai credibile.
Totuşi relaţia aceasta trebuie privită pe de o parte ca un conflict şi pe de altă
parte ca o cooperare.
Cooperarea nu se poate realiza decât pe baza respectului reciproc dintre
jurnalişti şi reprezentantul biroului de presă.
Conflictul constă în faptul că deşi jurnalistul are nevoie de reprezentantul
biroului de presă, totuşi el este reticent într-o anumită măsură temându-se să nu fie
manipulat.
În acelaşi timp reprezentantul biroului deşi are nevoie de jurnalist nu prea are
încredere în modul în care acesta va transmite mesajul.
Specialiştii în comunicare şi relaţii publice au ajuns la unele concluzii cu
privire la aşteptările jurnaliştilor de la reprezentantul biroului de presă. În esenţă
aceste aşteptări vizează:
− să comunice cu uşurinţă scris şi oral;
− să dispună de capacitate ridicată de analiză şi sinteză,
− să aibă capacitate organizatorică ridicată;
− să dispună de putere de muncă;

22
 − să-şi cunoască foarte bine instituţia pe care o reprezintă precum şi pe cea a
jurnaliştilor;
− să furnizeze numai ştiri interesante;
− să fie un bun negociator între presă şi organizaţia pe care o reprezintă;
− să fie un profesionist.
Pentru o bună comunicare a reprezentantului biroului de presă cu mass-media;
acesta trebuie să desfăşoare un complex de activităţi care presupune:
− căutarea şi selectarea informaţiilor în interiorul organizaţiei;
− crearea şi reactualizarea documentelor de bază referitoare la organizaţie;
− pregătirea materialelor şi organizarea manifestărilor pentru presă;
− crearea de contacte individuale cu jurnaliştii;
− căutarea şi selectarea informaţiilor externe.
Pentru a uşura munca cu jurnaliştii: biroul de presă trebuie să întocmească
nişte fişiere de presă pe baza cărora să cunoască: la cine să apeleze; cine este interesat
de mesaje; care este organizarea instituţiilor de presă cu care colaborează etc.
De pildă, un fişier de presă privind jurnaliştii poate avea următoarea structură
de principiu18:
− nume, prenume şi eventualul pseudonim;
− numărul de telefon din redacţie;
− numele, adresa şi telefonul instituţiei de presă unde lucrează;
− adresa şi numărul de telefon de acasă;
− funcţia;
− specialitate;
− o fotografie recentă,
− data naşterii;
− data la care a fost făcută ultima reactualizare a fişierului;
− evidenţa participării jurnalistului la evenimentele la care organizaţia l-a
invitat;
− atitudinea faţă de organizaţie.

18
Ibidem, p.99
23
 Fişierele astfel întrunite se pot stoca pe hârtie sau în calculator. Acestea
trebuie actualizate din când în când şi utilizate la nevoie.
Principalele tehnici de comunicare ale reprezentantului biroului de presă cu
mass-media sunt: comunicatul de presă; dosarul de presă; declaraţia; interviul;
şedinţa de informare sau briefingul de presă; conferinţa de presă.
Înainte de a prezenta câteva elemente despre fiecare tehnică de comunicare cu
mass-media ne propunem să facem câteva recomandări pentru a se garanta obţinerea
de rezultate bune. Din această perspectivă, reprezentantul biroului de presă trebuie să:
− acţioneze cu răbdare;
− manifeste disponibilitate pentru a se face util;
− nu manifeste tendinţa de a critica sau a se ruga de jurnalişti;
− nu ceară niciodată unui jurnalist să nu transmită o ştire care vizează
organizaţia sa.
Un exemplu de conduită privind modul de lucru cu mass-media îl reprezintă
cea a firmei General Mills care recomandă salariaţilor săi să ţină cont de faptul că 19
„reprezintă o întreprindere care îşi bazează acţiunile pe cinste, morală, progres
material şi social şi care nu are absolut nimic de ascuns. În caz de accidente trebuie
făcut în aşa fel încât presa să dispună de cele mai corecte detalii în cel mai scurt timp
posibil”.
Un alt exemplu de conduită îl reprezintă cel al lui John Cameron Swayze care
îi sfătuieşte pe reprezentanţii relaţiilor publice: „ dacă aveţi o ştire, o poveste care
place jurnaliştilor, aceştia o vor accepta. Dacă prezentaţi ştirea, aveţi pregătite toate
informaţiile adiacente”.
Directorilor care au tendinţa de a da ştiri în forma în care le-ar place lor să le
vadă publicate sau transmise şi care nu înţeleg că aceasta este treaba jurnalistului,
Standard Oil Company Of New Jersey le recomandă să nu încerce să devină şi
directori ai ziarelor cu care colaborează. De asemenea, le recomandă ca în cazul în
care un ziarist le supune controlului un articol, aceştia să corecteze numai
eventualele erori asupra expunerii faptelor şi să nu încerce să facă pe jurnalistul şi să
introducă noi fraze pentru a da o importanţă mai mare formei în detrimentul faptelor.

19
Cf. Lector univ. dr. Daniela Şerbănica, Relaţii Publice, capitolul 6
24
 Cel mai convingător mesaj privind adoptarea unei conduite corecte, îl
transmite Johns Manville prin manualul elaborat de el, privind relaţiile cu presa.
Acesta este de părere că presa nu trebuie să se roage pentru a avea ştiri iar
reprezentanţii biroului de presă nu trebuie să se roage pentru a obţine un spaţiu
gratuit.
Necesitatea realizării unor relaţii bune cu presa trebuie să derive din
acceptarea faptului că publicul trebuie să fie permanent informat.
La această concluzie au ajuns mulţi ziarişti care în activitatea lor invocă faptul
că este nevoie de colaborare nu numai în cazul ştirilor bune, ci şi în cazul ştirilor rele,
din simplu motiv că membrii unei organizaţii au dreptul să fie informaţi cu ceea ce se
întâmplă.
Una dintre cele mai importante tehnici de comunicare în exteriorul
organizaţiei o constituie Comunicatul de presă. Până acum nimeni nu şi-a amintit
cine, când, unde şi cu ce ocazie a redactat primul comunicat de presă.
În esenţă un comunicat de presă constituie o ştire elaborată de un lucrător de
relaţii publice în interesul unei persoane sau instituţii, pentru a fi trimisă presei cu
scopul clar de a se aduce la cunoştinţa publicului.
În această definiţie se pot desprinde următoarele concluzii:
− comunicatul de presă constituie cea mai simplă şi mai eficientă posibilitate
de a trimite presei o ştire despre o organizaţie;
− obiectivul principal urmărit prin transmiterea unui comunicat de presă îl
constituie ajungerea acesteia la presă pentru informarea publicului;
− instituţiile de presă nu sunt obligate să transmită comunicatele de presă
primite de la indivizi sau organizaţii, ci acestea uneori pot constitui elemente primare
pentru realizarea unor documentări mai aprofundate;
− redacţiile au rol decisiv în a hotărî publicarea integrală sau parţială a
comunicatului ori republicarea acestuia.
Un comunicat de presă este apreciat de ziarişti ca important, mia puţin
important sau neimportant în baza următoarelor criterii de evaluare:
− noutăţile prezentate prin informaţii;
− interesul pe care îl poate stârni publicului;
25
 − calitatea redactării textului; acesta depinde de pregătirea specialistului pe
linia cunoaşterii specificului presei şi a organizaţiei pentru care lucrează, precum şi
redactării unui text atractiv pentru public.
Un comunicat de presă valoros trebuie să întrunească următoarele
caracteristici:
− transmite informaţii despre ceva ce prezintă interes pentru publicul – ţintă;
− forma şi conţinutul de redactare trebuie adaptate potrivit pretenţiilor
canalului de presă căruia i se adresează;
− trebuie să fie întotdeauna un document scris;
− este întotdeauna un document oficial ce are valoare informativă.
Comunicatul de presă poate fi din punctul de vedere al existenţei sau
nonexistenţei unei luări de poziţie, de informare şi de tip persuasiv.
Prin intermediul primului tip de comunicat se pot transmite statistici,
informaţii simple, invitaţii etc.
Prin intermediul celui de-al doilea tip se pot transmite contestaţii, dezminţiri,
acuze etc.
După conţinutul lor, comunicaţiile de presă pot fi: invitaţie; de reamintire;
anunţ; statistic; de informare; politic; oficial; de luare de poziţie; erată.
În continuare, foarte pe scurt vom prezenta câteva elemente definitorii despre
aceste tipuri de comunicate.
Comunicatul invitaţie se trimite cu două săptămâni înaintea evenimentului şi
prin intermediul acestuia sunt invitaţi jurnalişti să participe la acesta. Pentru
informarea corectă a jurnaliştilor în comunicat sunt precizate: tema evenimentului;
numele organizaţiei; participanţii; momentul şi locul acţiunii; traseul, detalii privind
locul întâlnirii etc.
Comunicatul de reamintire se trimite cu scopul de a reaminti jurnaliştilor
despre evenimentul anunţat anterior prin comunicatul invitaţie.
Comunicatul anunţ are ca scop trezirea interesului ziariştilor faţă de un
eveniment şi determinarea acestora să-l popularizeze prin presă în scopul informării
publicului.

26
 Comunicatul statistic conţine date statistice recente despre organizaţie sau
sferele ei de interes.
Comunicatul de informare se întrebuinţează pentru a transmite informaţii
referitoare la activităţi importante ce se desfăşoară în cadrul unei organizaţii cum ar fi
de pildă inaugurarea unei noi biblioteci, a unei aule universitare, a unei săli de
conferinţe, a unui nou tip de autoturism etc.
Pentru un eveniment se pot trimite mai multe comunicate de informare.
Primul comunicat este de sinteză şi prin acesta se transmit elementele esenţiale
despre eveniment, iar următoarele sunt adiţionale prin care se reiau unele detalii
fundamentale din primul comunicat cu argumente suplimentare.
Comunicatul politic are ca scop câştigarea unor avantaje riguros calculate de
către o personalitate a unei organizaţii politice, în raport cu publicul căruia îi este
adresat. Aceste avantaje constau în creşterea popularităţii persoanei respective în
rândul celor care au dreptul de vot.
Comunicatul oficial este produsul unui autorităţi politice sau administrative
prin care publicul este informat asupra unor decizii ale acestora cu repercusiuni
asupra acestuia.
De obicei, comunicatele oficiale sunt preluate şi transmise de către toate
mass-media locale sau centrale, după caz.
Comunicatul de luare de poziţie se datează şi se transmite pentru exprimarea
unor atitudini a organizaţiei vis a vis de o problemă. Acest tip de comunicat poate
îmbrăca mai multe forme:
a) de contestare - dezacordul faţă de o decizie, realitate etc.;
b) de provocare - denunţarea sau acuzarea unei stări de fapt;
c) de clarificare - argumentarea şi clarificarea unor probleme, situaţii etc, cu
car se confruntă organizaţia;
d) de rectificare - corectarea unor informaţii care prejudiciau imaginea
organizaţiei;
e) erata - îndreptarea unor erori strecurate din greşeală în comunicatul
autentic.

27
 Pentru redactarea unui comunicat de presă se întocmeşte un plan şi se stabilesc
nişte proceduri de lucru.
În esenţă, pregătirea comunicatului de presă trebuie să cuprindă următoarele
etape:
a) pregătirea comunicatului sub forma unei ştiri bună de difuzat pentru
agenţiile de presă. Ştirile pot fi involuntare (nepregătite) şi sunt preluate imediat de
agenţiile de presă şi voluntare (pregătite) care uneori nu prea se bucură de interesul
presei;
b) redactarea comunicatului de presă, avându-se în vedere titlul care trebuie să
fie foarte sugestiv, incitant, intertitlul care să-i ajute pe ziarişti să priceapă mai repede
mesajul comunicatului şi textul al cărui prim paragraf trebuie să prezinte pe scurt
esenţialul comunicatului;
c) stilul comunicatului care trebuie să fie:
- concis ( 3-4 fraze scurte însumând 15-20 de cuvinte);
- clar - folosirea unui vocabular simplu dar nu sărac;
- precis - folosirea datelor, cifrelor etc verificate anterior;
d) tonul comunicatului care trebuie să fie factual şi neutru, adică se evite
transmiterea unei poziţii părtinitoare etc;
e) repetiţia care presupune necesitatea de a repeta numele organizaţiei, al
personalităţii etc în scopul de a-l scoate în evidenţă;
Un rol esenţial capătă prezentarea comunicatului de presă având în vedere că
acesta este un material informativ care trebuie să fie caracterizat de sobrietate şi nu
unul publicitar.
Se recomandă ca un comunicat de presă să se dactilografieze pe o coală de hârtie
format A 4, numai pe o singură faţă, lăsându-se o margine de 2-3 cm de o parte şi de alta a
acestuia, necesară ziariştilor pentru însemnări personale. Ca volum, un comunicat de presă
nu trebuie să fie mai mare de 2 pagini, iar textul nu trebuie să cuprindă mai mult de 300
de cuvinte, dispuse cam în 25 de rânduri pe pagină, a câte 60 de semne fiecare.
Cu excepţia paragrafului iniţial care apare separat la începutul comunicatului în
scopul de a facilita lectura şi înţelegerea textului, cuprinsul textului se va împărţi în
aliniate, frazele nu vor trece de pe o pagină pe alta, prima pagină se va termina cu finalul

28
unei fraze sau chiar a comunicatului după caz; este interzisă sublinierea cuvintelor,
frazelor şi titlului, majusculele trebuie folosite numai la titluri, la începuturile de fraze şi
la numele proprii iar între iniţialele unei abrevieri nu se pune punct.
Cel care întocmeşte comunicatul trebuie să mai aibă în vedere ca atunci când
îl pune în pagină să nu-i lipsească: sigla organizaţiei (nume, adresă, telefon, fax,
e-mail, pagină web); numărul de cod ( ajută la arhivarea şi clasificarea comunicatelor
în ordine cronologică sau tematică); data emiterii; menţiunea „embargo”
(restricţionează faptul că nu trebuie publicat mai devreme de data şi ora stabilită);
menţiunea „ pentru difuzare imediată” (când nu apare menţiunea „embargo”);
precizarea „comunicat de presă” ( asigură ziaristul că nu este text publicitar); numele,
adresa, telefonul persoanei de contact (garantează ziaristului posibilitatea de a-l
contacta pe cel căruia îi este destinat comunicatul de presă).
Înainte de a fi difuzat, comunicatul de presă trebuie aprobat de una sau mai
multe persoane, potrivit deciziei conducerii organizaţiei sau prevederilor
regulamentului de ordine interioară.
Difuzarea comunicatului de presă se poate realiza prin: poştă; telefon;
reprezentant sau curier; fax sau e-mail; conferinţă de presă.
După un anumit timp are loc evaluarea impactului pe care l-a avut mesajul
comunicatului de presă asupra publicului ţintă. În acest sens se organizează revista
presei unde se analizează:
− câte publicaţii au redat comunicatul;
− câte posturi de radio şi televiziune l-au preluat şi cum l-au transmis (cu şi
fără comentarii şi informaţii suplimentare).
În situaţia în care comunicatul de presă a avut un ecou slab în sensul că a fost
preluat de puţine publicaţii iar radioul şi televiziunea nu l-au transmis, biroul de
presă/ responsabilul trebuie să facă o analiză în urma căreia să reiasă foarte clar, dacă:
− s-a ales foarte bine momentul difuzării?
− subiectul comunicatului suscita suficient interes pentru publicul ţintă?
− redactarea textului comunicatului s-a făcut cu respectarea tuturor regulilor?
− s-au ales bine publicaţiile şi posturile de radio şi televiziune pentru
difuzare?
29
 În funcţie de răspunsuri trebuie să acţioneze în consecinţă. Nu se recomandă
să se reproşeze jurnaliştilor neregulile constatate în urma analizei ci mai degrabă să se
ia măsuri pentru stabilirea punctelor unde s-a greşit astfel încât la viitoarele
comunicate să nu se mai repete astfel de greşeli. De asemenea, să se ia măsuri pentru
ca problemele esenţiale ale comunicatului să vizeze răspunderea strictă la întrebările :
CINE? CE? CÂND? UNDE?
Totodată, dezvoltarea comunicatului trebuie să aducă informaţii suplimentare
subsumate întrebărilor: CUM? DE CE? CU CE URMĂRI?

DOSARUL DE PRESĂ
Dosarul de presă reprezintă un instrument la dispoziţia unei organizaţii pe
baza căruia se realizează comunicarea acestuia cu mass-media.
Dosarul de presă materializează mesajul unei organizaţii privind un subiect
determinat.
Specialiştii în comunicare şi relaţii publice sunt de părere că dosarul de presă
trebuie realizat atunci când comunicatul de presă nu asigură prezentarea informaţiei
în întreaga ei amploare.
Alţi specialişti consideră dosarul de presă ca un demers intermediar între
comunicat şi conferinţa de presă, care sintetizează elementele componente ale unui
eveniment şi pune în valoare anumite aspecte ale informaţiei20:
Având în vedere aceste aspecte putem trage concluzia că dosarul de presă nu
se realizează pentru a genera o ştire, aşa cum se procedează în cadrul comunicatului
de presă ci pentru a fi la îndemâna unui jurnalist pentru a-l studia şi a se documenta în
vederea întocmirii unui material.
Recomandarea specialiştilor este aceea că dacă există suficient tip la
dispoziţie ar fi bine să se întocmească dosar de presă în locul comunicatului de presă.
Dosarul de presă, permite ca un subiect să fie prezentat mai aprofundat şi
informaţiile să intre în baza de date a jurnaliştilor pentru a fi exploatate o mai mare
perioadă de timp.

20
Cf. Cristina Coman, Relaţiile publice şi mass-media, editura Polirom, 2004, p. 172.
30
 J.P. Rosant (1992) apreciază că există următoarele tipuri de dosare de presă21:
a) ce însoţesc comunicatul de presă (formula cea mai agreată de jurnalişti);
b) carte de vizită a organizaţiei (se trimite mai ales în situaţia în care
organizaţia nu prea a beneficiat de atenţia mass-media în ultima vreme);
c) de presă-eveniment (care prezintă numai un anumit eveniment şi mesajul
organizaţiei în legătură cu acesta).
Un dosar de presă trebuie să cuprindă:
a) un sumar, aşezat la începutul dosarului;
b) un text de maxim 10-12 pagini - în conţinutul căruia este prezentată esenţa
temei;
c) diferite documente – pentru dezvoltarea aspectelor particulare ale temei;
d) materiale suplimentare (exemplu: reproduceri după articolele publicate
anterior despre organizaţie);
e) anexă: (pentru ca dosarul să nu fie prea voluminos).
Pentru prezentare este bine să se reţină faptul că dosarul de presă trebuie să fie
prevăzut cu o copertă (dosar-plic) de format A 4, care nu trebuie să fie costisitoare,
având în vedere că acesta este un instrument de lucru pentru jurnalişti.
Paginile trebuie să fie numerotate şi prinse cu agrafe sau capse, iar în
interiorul dosarului plic trebuie să se includă: numele, telefonul şi adresa de e-mail
ale persoanei de contact.

CONFERINŢA DE PRESĂ
Este considerată un element cheie în procesul de comunicare al unei
organizaţii. De asemenea, specialiştii o consideră o formă oficială de a comunica cu
mass-media în condiţiile existenţei unui eveniment deosebit de important ce prezintă
interes pentru o mare parte a publicului şi când se urmăreşte nu numai informarea
ziariştilor ci şi oferirea posibilităţii acestora de a dialoga cu reprezentanţii unei
organizaţii.
În teoria relaţiilor publice există cinci întrebări al căror răspuns este de luat în
calcul atunci când dorim să organizăm o conferinţă de presă. În esenţă aceste

21
Ibidem, p. 143
31
întrebări au fost formulate de J. Deshepper (1990) şi dacă răspunsul la trei dintre ele
este afirmativ se justifică organizarea conferinţei de presă. Întrebările au următorul
conţinut22:
a) se bucură organizaţia de un asemenea prestigiu încât să atragă un număr
mare de ziarişti?
b) activităţile organizaţiei sunt importante pentru o parte a populaţiei?
c) evenimentul este aşa de important încât publicul trebuie să dea explicaţii?
d) este atât de interesant subiectul încât ziariştii să pună întrebări?
e) sunt informaţii sau poziţii noi ce trebuie oferite sau argumentate în faţa
presei?
O conferinţă de presă este considerată valoroasă dacă asigură posibilitatea să
se pună cât mai multe întrebări de către jurnalişti, mai ales când este vorba de o
problemă controversată.
Conferinţele de presă pot fi de mai multe feluri:
a) în direct - mass-emdia îşi trimit jurnaliştii la o activitate cu semnificaţie
deosebită (ex.: 25 Octombrie - Ziua Armatei României);
b) prin satelit – deşi este costisitoare, prezintă avantajul că reprezentanţii
mass-media nu trebuie să se mai deplaseze în locul respectiv, întrucât transmisia este
instantanee. Este recomandată mai ales în situaţia în care evenimentul are
semnificaţie mondială;
c) prin telefon – o modalitate folosită în special de investitori, pentru a se
permite comunicarea simultană între director - analişti financiari şi reporteri
economici.
Indiferent de modul în care se desfăşoară conferinţa de presă, pentru reuşita sa
trebuie să se aibă în vedere următoarele elemente:
− nu este recepţie oferită jurnaliştilor;
− pe timpul activităţii jurnaliştii pot fi trataţi numai cu apă, cafea, răcoritoare,
orice altceva nu este recomandat;
− organizarea trebuie să cuprindă: pregătirea; desfăşurarea; evaluarea.

22
Ibidem, p. 152
32
 Pregătirea unei conferinţe de presă cu excepţia celui ce vizează o situaţie de
criză este recomandat să înceapă cam cu o lună înaintea datei de desfăşurare. Pentru
pregătirea minuţioasă a unei conferinţe de presă trebuie avute în vedere:
− stabilirea exactă a datei, zilei şi locului de desfăşurare;
− întocmirea listei cu invitaţi;
− elaborarea şi trimiterea invitaţiilor;
− întocmirea documentaţiei;
− întocmirea materialelor auxiliare (ajutătoare);
− pregătirea intervenţiilor (discursurilor);
− instruirea reprezentanţilor organizaţiei stabiliţi să participe la conferinţa de
presă;
− executarea ultimelor verificări înainte de începerea conferinţei de presă.
Cei care organizează conferinţa de presă trebuie să evite:
− perioadele când jurnaliştii se află în vacanţă;
− perioadele în care se pregătesc şi se desfăşoară alegeri locale şi generale;
− zilele în care au loc vizite ale şefilor de state, evenimente politice
importante, târguri de carte, expoziţii internaţionale, sărbători religioase etc.
Pentru evitarea suprapunerilor şi alegerea momentului prielnic, cei care
pregătesc conferinţa de presă trebuie să aibă în vedere:
− zilele de marţi, miercuri şi joi oferă cea mai bună oportunitate pentru
desfăşurarea conferinţei de presă;
− ziua de luni nu este recomandată deoarece jurnaliştii sunt ocupaţi fie cu
pregătirea materialelor despre evenimentele săptămânii trecute, fie cu noile
evenimente din săptămâna în curs pe care trebuie să le aducă la cunoştinţa publicului
ţintă;
− vinerea nu este recomandată întrucât jurnaliştii sunt ocupaţi cu pregătirea
materialelor de cultură, divertisment şi sport ce vor fi prezentate sâmbăta şi duminica;
− ora de desfăşurare trebuie să fie între 10-12.
Specialiştii au stabilit acest interval de timp, orientându-se după închiderea
ediţiei, cât şi după timpul necesar prelucrării informaţiei (scriere / rescriere de

33
articole; selectarea de imagini etc.); acest principiu nu este valabil pentru situaţiile de
criză (accidente grave, catastrofe, crize politice etc).
Alte recomandări pentru pregătirea a unei conferinţe de presă:
− asigurarea unei săli tip vestiar în care jurnaliştii să-şi poată lăsa în siguranţă
hainele şi bagajele;
− stabilirea unei săli în care se pot acorda în linişte interviuri;
− organizarea camerei presei, care să fie dotată cu telefoane, fax, copiator,
calculator, imprimantă, hârtie etc;
− dotarea sălii în care se desfăşoară conferinţa cu: instalaţie pentru traducere
simultană, videoproiector, retroproiector, monitor TV, ecran (pentru folosirea
materialelor auxiliare - slide-uri, dispozitive, grafice etc).
Pentru invitarea celor mai potriviţi jurnalişti la conferinţa de presă se fac
următoarele recomandări:
− numărul acestora nu trebuie să fie exagerat de mare astfel încât să se creeze
imaginea de sală aglomerată, lipsită de confortul necesar activităţii jurnalistice;
− este necesară consultarea fişierelor de presă pentru a se revedea poziţia unui
jurnalist faţă de organizaţia organizatoare de conferinţă de presă; a i se anticipa chiar
şi viitoarele întrebări; excluderea unor jurnalişti consideraţi „incomozi” produce
iritare şi, ca urmare, deservicii organizaţiei;
− lista trebuie să fie completată şi cu jurnaliştii străini dacă subiectul
conferinţei prezintă interes;
− dacă activitatea se desfăşoară în provincie, vor fi invitaţi cu prioritate
reprezentanţii mass-media locale; alături de aceştia vor fi invitaţi şi corespondenţi
locali ai instituţiilor de presă naţionale;
− dacă subiectul conferinţei de presă este unul foarte tehnic se organizează
două conferinţe: una pentru detalii generale şi alta pentru aspectele pur tehnice;
− evitarea invitării la aceeaşi conferinţă de presă atât a reprezentanţilor ziarelor,
cît şi ai televiziunilor şi radioului; între ziarişti şi reprezentanţii televiziunilor şi radioului
pot apărea conflicte determinate de dezordinea produsă de aceştia din urmă pentru
instalarea aparaturii, pentru luarea unor imagini numai despre aspectele care-i
interesează, plecarea în timpul conferinţei, întrucât ei trebuie să participe şi la alte
34
evenimente; ziariştii doresc să participe la întreaga conferinţă, să-şi noteze aspecte
interesante, să pună întrebări doar în lipsa reprezentanţilor televiziunilor, pe care îi
suspectează că folosesc răspunsurile la întrebările lor înaintea apariţiei acestora în ziare.
Pentru redactarea şi trimiterea invitaţiilor trebuie să se aibă în vedere că
acestea sunt comunicate de presă şi, ca urmare, trebuie să cuprindă aceleaşi elemente.
O problemă care suscită încă discuţii o reprezintă momentul trimiterii
invitaţiilor. Literatura de specialitate recomandă ca acestea să fie trimise cu 10-15 zile
înainte pentru publicaţiile de informare generală, agenţiile de presă, posturile de radio
şi televiziune şi cu 25-30 de zile pentru publicaţiile cu apariţie lunară.
Nu este lipsit de importanţă ca înainte cu o zi de desfăşurarea conferinţei
organizatorii să împrospăteze memoria jurnaliştilor invitaţi.
Unii organizatori încearcă să împrospăteze memoria jurnaliştilor invitaţi cu
10-15 zile înaintea desfăşurării conferinţei de presă, oferindu-le date suplimentare
despre aceasta şi sperând ca astfel să se asigure de prezenţa lor.
De asemenea, pentru siguranţa participării unui reprezentat al unui ziar sau
post de televiziune / radio la conferinţa de presă se recomandă ca invitaţia să fie
trimisă atât jurnalistului vizat cât şi managerului instituţiei în care este încadrat. În
situaţia în care jurnalistul vizat devine indisponibil din varii motive, şeful său va
destina pe altcineva, în cunoştinţă de cauză.
Odată cu invitaţia sau după încheierea conferinţei de presă jurnalistului i se
pune la dispoziţie dosarul de presă întocmit după regulile prezentate anterior.
Succesul unei conferinţe de presă depinde şi de valoarea discursului, care
trebuie să fie clar, la obiect, rostit cu hotărâre şi cu intonaţie, într-un limbaj concret şi
să nu abordeze mai mult de 2-3 subiecte; un rol hotărâtor îl au materialele ajutătoare,
mai ales prezentate sub formă de imagini ( o imagine face cât o mie de cuvinte).
Pentru aceasta discursul trebuie să fie foarte bine pregătit de autor după ce a
făcut o intervievare minuţioasă a celui care-l va rosti, autorul încercând să se
transpună în situaţia acestuia. Elaborarea discursului presupune o documentare
complexă a autorului.
După ce datele au fost culese, autorul va avea o ultimă discuţie cu cel ce va
susţine discursul pentru a nu avea dubiu asupra obiectivului urmărit.

35
 Discursul propriu-zis va avea introducere, cuprins şi concluzie. Introducerea
va fi elaborată astfel încât să capteze atenţia jurnaliştilor, cuprinsul va conţine 2-3
idei principale, riguros argumentate, iar concluzia reprezenta o sinteză a punctelor de
vedere esenţiale.
Reprezentanţii organizaţiei stabiliţi să participe la conferinţa de presă vor fi
supuşi unei instruiri pentru a putea comunica eficient cu jurnaliştii.
De asemenea celui ce va susţine discursul i se va acorda o atenţie deosebită
privind: îmbrăcămintea, gestica, mimica etc.
Încheierea perioadei de pregătire pentru vorbitor trebuie să coincidă cu
însuşirea în condiţii foarte bune a decalogului privind întâlnirea cu presa23:
1. să fie onest şi relaxat;
2. să folosească ruperile de ritm pe timpul vorbirii;
3. să se exprime concis;
4. să nu utilizeze jargonul;
5. să nu facă aprecieri privind importanţa întrebărilor;
6. să nu folosească expresia „nu comentez” dacă nu este sigur că va putea
preciza de ce nu poate discuta despre subiectul respectiv;
7. să dea numai răspunsuri pozitive;
8. să evite schimburile verbale violente cu jurnaliştii;
9. să fie prudent în folosirea informaţiilor; cele ce nu se pretează să nu fie
făcute public;
10.să dea câte un răspuns pentru fiecare întrebare.
În ziua desfăşurării conferinţei se fac ultimele pregătiri şi verificări astfel încât
nimic să nu scape nepus în ordine.
Desfăşurarea propriu-zisă a conferinţei de presă debutează cu primirea
jurnaliştilor şi continuă cu: deschiderea conferinţei; discursul reprezentantului
organizaţiei; întrebările; închiderea conferinţei; dialogul informal (trataţiile - cafeaua,
răcoritoarele, apa minerală etc).
Întâmpinarea intrării în sala de conferinţă a jurnaliştilor trebuie să se facă de
2-3 reprezentanţi ai biroului de presă sau ai organizaţiei care cunosc toate detaliile

23
Ibidem, p. 177
36
despre activitate. Aceştia se identifică prin ecusoane, ţin evidenţa jurnaliştilor potrivit
listei invitaţiilor şi le înmânează celor sosiţi dosarele de presă. Este bine ca purtătorul
de cuvânt al biroului de presă să-i salute pe jurnalişti, să le adreseze câteva cuvinte de
bun sosit şi să-i poftească să se aşeze fără a le indica locurile.
Ora de începere a conferinţei de presă trebuie respectată cu sfinţenie. Primele
10 minute se vor face fotografii, timp în care pot să mai apară şi eventualii întârziaţi.
Este bine ca activităţile conferinţei de presă să fie moderate de purtătorul de cuvânt al
biroului de presă. Acesta trebuie să înceapă prin a saluta pe jurnalişti, a le mulţumi
pentru participare, a preciza tema acesteia şi a le prezenta în ordine ierarhică pe
reprezentanţii organizaţiei care iau parte la conferinţa de presă.
Totodată, acesta trebuie să reamintească programul conferinţei, numele celor
care vor vorbi din partea organizaţiei, durata intervenţiilor (15-20 min), să-i invite pe
jurnalişti să pună întrebări (45-60 min) şi să participe după conferinţă la un dialog
informal (30-40 min).
Discursul rostit de un membru marcant al organizaţiei (de regulă directorul)
pregătit în prealabil după procedurile prezentate anterior.
Discursul poate fi citit sau prezentat la liber, fiecare formă având avantajele şi
dezavantajele sale.
Experienţa ne determină să considerăm că discursul la liber este de preferat
celui citit, avându-se grijă ca vorbitorul să nu depăşească timpul datorită pierderii în
amănunte, să nu facă prea multe paranteze devenind plictisitor şi să fie suficient de
explicit şi convingător pentru a elimina punerea de întrebări din partea jurnaliştilor.
După încheierea discursului, moderatorul trebuie să mulţumească jurnaliştilor
şi să-i invite să adreseze întrebări. Dacă întrebările sunt insuficient de clare,
purtătorul de cuvânt trebuie să le reformuleze. Totodată, acesta va invita politicos pe
jurnaliştii care pun prea multe întrebări să-i lase şi pe ceilalţi să întrebe şi să
primească răspunsurile de rigoare. Dacă se pun întrebări colaterale conferinţei,
moderatorul aminteşte adresantului tema conferinţei.
Conferinţa de presă trebuie să se încheie după expirarea timpului pentru
întrebări şi după ce moderatorul face un scurt rezumat al temei evidenţiind

37
problemele importante şi, totodată, mulţumindu-le pentru participare, invitându-i la
partea informală şi asigurându-i că vor primi la plecare copii ale discursului.
Partea informală este recomandat să se desfăşoare într-o încăpere special
pregătită unde să se poată purta un dialog mai relaxat pe timpul căruia să se poată
lămuri mai bine problemele rezultate pe timpul conferinţei de presă.
Pe timpul întâlnirii informale se pot acorda interviuri în încăperi de asemenea
special destinate.
Reprezentanţii organizaţiei trebuie să fie atenţi la dialogul cu jurnaliştii pe
timpul activităţii informale întrucât pot cădea în capcanele întrebărilor acestora.

INTERVIUL
Jurnaliştii din radio şi televiziune sunt interesaţi de informaţii ca şi cei din
presa scrisă. Cei care pot da informaţii sunt reprezentanţii unei organizaţii. Aceştia au
ocazia ca acceptând o invitaţie la radio sau televiziune să transmită informaţii
esenţiale pentru instituţia pe care o reprezintă şi astfel, să comunice direct cu publicul
ţintă. Invitaţia pentru un interviu trebuie acceptată numai dacă ai ceva esenţial de
spus unui public ţintă identificat. În situaţia în care invitatul are ce spune şi cui spune,
trebuie să continue dialogul cu jurnalistul pentru a se edifica privind24:
− tipul interviului (scurt; inserat într-o secvenţă a unei emisiuni de
actualităţi; propriu-zis, destinat unei emisiuni de tip magazin; participarea la o
dezbatere ori la un talk-show);
− subiectul interviului;
− numele şi structura emisiunii unde va fi introdus interviul;
− momentul difuzării pe postul de radio sau televiziune;
− durata interviului;
− persoanele participante la interviu;
− moderatorul dezbaterii şi cine va lua interviul;
− punctele principale ale interviului;
− imaginile ce vor însoţi intervenţia;
− interviul are loc în direct sau va fi înregistrat.
24
Ibidem, p. 199-200
38
 Pentru a avea rezultatul scontat, interviul trebuie pregătit foarte bine. Pregătirea
constă în desfăşurarea următoarelor activităţi:
a) identificarea a 2-3 idei principale de transmis;
b) rostirea cu glas tare a unor pasaje de transmis verificându-se dacă acestea
prezentate în scris au acelaşi impact spuse cu voce tare;
c) documentarea privind ideile exprimate de alţi specialişti intervievaţi de
presă pe aceeaşi temă;
d) identificarea instituţiei din care face parte reporterul şi verificarea gradului
de audienţă al emisiunilor acestuia;
e) simulări cu specialiştii de la biroul de presă, studii de interviu;
f) refuzaţi politicos participarea la interviu atunci când constataţi că nu aveţi
nimic de spus.
Pe timpul interviului adoptaţi o conduită normală:
− adresaţi-vă jurnalistului folosind numele şi prenumele lui;
− răspundeţi întrebărilor simple folosind cuvinte simple; persoana I, diateza
activă;
− evitaţi teatralizarea răspunsurilor;
− păstraţi-vă calmul chiar în situaţia unor întrebări dezagreabile;
− nu acceptaţi că jurnalistul să vă atribuie fraze sau cuvinte pe care nu le-aţi
rostit;
− nu intraţi în polemică directă cu jurnalistul;
− evitaţi răspunsurile la întrebările ipotetice;
− exprimaţi ideile importante la începutul fiecărui răspuns;
− evitaţi exprimările tehniciste;
− nu vă intimidaţi dacă pentru un răspuns nu dispuneţi de toate detaliile
necesare;
− îmbrăcaţi un echipament adecvat;
− alegeţi cu atenţie încăperea sau locul unde se va desfăşura interviul (în
acord cu tema);
− închideţi telefonul mobil;

39
 − prezentaţi-vă mai devreme de ora comunicată la locul de desfăşurare a
interviului;
− nu citiţi răspunsurile după documentul pregătit şi nu mişcaţi lucrurile aflate
la îndemână (pixul, ochelarii etc).

VIZITA ŞI VOIAJUL DE PRESĂ

Aceste tehnici de comunicare cu mass-media constituie extensii ale
conferinţei de presă şi au ca scop deplasarea jurnaliştilor într-un anumit loc pentru a
fi părtaşi la un eveniment sau a li se prezenta mai multe informaţii şi a li se facilita
întâlniri şi discuţii cu persoane importante dintr-o organizaţie.
Pentru organizarea acestor activităţi este nevoie să obţină acordul de principiu
al jurnaliştilor posibil de invitat, pentru a se estima cheltuielile.
Lista cu invitaţii se va întocmi numai după consultarea cu câţiva jurnalişti
pentru a adapta programul şi perioada la posibilităţile de pe agenda presei.
Data şi durata activităţilor se vor stabili avându-se grijă să nu se suprapună pe
alte evenimente majore.
Alegerea mijloacelor de transport, a hotelurilor, meniurilor şi cadourilor-
suvenir, se va face fără a se risipi un buget consistent şi a trezi suspiciuni la jurnalişti.
Pregătirea reprezentanţilor organizaţiei participante la activităţi este esenţială.
De asemenea, importantă este şi verificarea cu multă atenţie a desfăşurării tuturor
activităţilor după plan, inclusiv monitorizarea presei şi evaluarea evenimentului.

40
 COMUNICAREA INTERPERSONALĂ

1.Probleme generale privind comunicarea interpersonală

Cercetătorii din sociologia organizaţiilor au definit comunicarea ca pe o formă
extrem de importantă de manifestare a interacţiunilor dintre organizaţie şi mediu.
Ei consideră comunicarea ca pe o cheie a succesului în raporturile dintre
organizaţie şi publicurile ţintă.
Aşa cum s-a prezentat în cursul anterior, comunicarea poate fi: umană;
animală; vegetală; mecanică etc.
La rândul său, comunicarea umană poate fi: verbală sau non-verbală;
interpersonală sau intrapersonală.
Comunicarea interpersonală poate fi: directă (în prezenţă) şi mediată de un
anumit suport (canal, media).
Aceasta din urmă se poate realiza cu un singur suport (scrisul, telefonul, staţia,
de amplificare, internetul) sau alături de acest suport mai intervin instituţii şi
profesionişti în comunicare, atribuindu-i acesteia un caracter de masă.
Relaţiile publice uzează de toate formele de comunicare. De regulă, pe timpul
conferinţelor de presă, acestea fac apel în principal la comunicarea interpersonală.

2.Comunicarea interpersonală – comunicare personalizată

Acest tip de comunicare este specific situaţiilor în care părţile implicate îşi
vorbesc direct, fără intermediere25. S-ar putea considera că acest tip de comunicare
este apropiat de cea de proximitate, în sensul că distanţa dintre organizaţie şi
publicurile – ţintă este foarte mică.
Viaţa a demonstrat că publicurile-ţintă pot fi mai bine convinse atunci când
sursele mesajelor pot ajunge la receptori. Comunicarea personalizată se manifestă în
situaţii:
a) formale (exemplu: reuniune de lucru);
b) informale (exemplu: conversaţiile).

25
Cf.Bernanrd Dagenais, Campania de relaţii publice, Editura Polirom, 2003, p.209
41
 În cadrul acestui tip de comunicare unele demersuri necesită contact direct
între părţi (telefonul); iar altele nu necesită contact (exemplu: conferinţa publică unde
nu se produce o interacţiune directă între cel ce vorbeşte şi publicul ţintă).

2.1.Comunicarea de la persoană la persoană

Acest tip de comunicare incumbă relaţii între două părţi care interacţionează.
Specifice acestui tip de comunicare sunt: întâlnirea directă; telefonul; serviciile de tip
publi-post; promovarea produsului; expoziţiile etc.
Întâlnirile directe sunt considerate toate formele de întâlniri dintre indivizi.
Prezintă avantajul că dă posibilitatea sursei să-şi adapteze discursul în raport de
atitudinea publicului-ţintă. Dacă atitudinea publicului – ţintă este pozitivă, înseamnă
că sursa îşi controlează foarte bine discursul. În cazul în care atitudinea publicului –
ţintă devine negativă, înseamnă că sursa are o problemă de comunicare, pe care
trebuie s-o rezolve rapid, dacă nu doreşte ca rezultatul comunicării să eşueze.
Întâlnirile directe se pot desfăşura în cadrul: conversaţiilor; discuţiilor
confidenţiale; reuniunilor de grup etc. Colportarea zvonurilor se realizează tot în
cazul întâlnirilor directe, ca şi prezentarea sursei la domiciliul ţintei (locul de muncă
etc.)26.
În ultima perioadă de timp s-au dezvoltat comunicaţiile foarte mult. Între
mijloacele de comunicaţii, telefonul ocupă un loc important.
De fapt telefonul constituie un instrument rapid de comunicare între două
persoane.
Activităţile de culegere de informaţii au aproape în totalitate la bază telefonul,
întrucât acesta este un instrument comod, ce poate fi purtat cu uşurinţă atât asupra
sursei, cât şi asupra publicului-ţintă.
Într-o lume în care informaţiile de toate felurile trebuie să circule cu rapiditate
s-au realizat:
a) linii verzi – transmiterea de informaţii cu ajutorul telefonului;
b) tele-marchetingul – folosirea telefonului pentru a vă propune ceva: donarea
de bani; cumpărarea unui produs; alegerea unui serviciu etc.

26
Ibidem, p.270
42
 Comunicarea personalizată se poate realiza şi cu ajutorul curierului care ia
contact cu ţinta la domiciliul acesteia.
Pentru reuşita acestui tip de comunicare, emiţătorul mesajului trebuie să-şi
cunoască foarte bine ţinta, mai ales sub aspectul a ceea ce-i atrage atenţia.
Preferinţele ţintei sunt scoase din lista potenţialilor clienţi elaborată prin contribuţia
fiecăruia dintre noi atunci când cumpărăm ceva şi ne dăm anumite date pentru
completarea certificatului de garanţie. Aceste date sunt informatizate şi stau la
dispoziţia celor interesaţi.
De foarte multe ori când mergem să ne cumpărăm produsele alimentare,
observăm tinere sau tineri cu chipuri plăcute care ne îmbie să gustăm din mostrele de
produse rânduite frumos pe tăvi de servire. În acest fel organizaţia încearcă să-şi
promoveze produsele printr-un contact direct între sursă (reprezentanţi ai sursei) şi
ţinta. Nu de puţine ori afându-ne la domiciliu la uşă ne bate un individ care ne oferă
spre vânzare cu avantajele de rigoare anumite produse ce aparţin unor firme sau ne
propune un nou job cu avantaje deosebite.
Oare cine nu a fost măcar odată în viaţă la o expoziţie (de tehnică; de
îmbrăcăminte; de produse agro-alimentare etc.)? Fiecare stand avea un reprezentant
al producătorului care intra în discuţie cu vizitatorii şi dădea toate informaţiile care-i
erau solicitate, neuitând să scoată în evidenţă că produsele prezentate de el sunt cele
mai bune, dar şi cele mai ieftine existente pe piaţă.
Sunt situaţii în care reprezentanţi ai producătorului organizează contacte cu
publicul-ţintă încă de la intrarea pe poarta complexului expoziţional, orientându-l
spre standurile firmei pe care o reprezintă.

2.2.Reuniunile în grupuri de mici dimensiuni

Sunt situaţii în care organizaţia (sursa) are posibilitatea de a-şi întâlni o parte
din publicul-ţintă pentru a-i transmite un mesaj important pentru ambele părţi. Din
această perspectivă, se crează avantaje pentru ambii interlocutori.
Pe de o parte sursa economiseşte timp întâlnindu-se cu o mare parte dintre
membrii unui grup-ţintă, transmite mesajul la aceştia şi le urmăreşte poziţia, având în
vedere că ei au posibilitatea să discute între ei, fiind adunaţi la un loc.

43
 Cu această ocazie, sursa poate observa care dintre membrii grupului-ţintă are o
atitudine negativă faţă de mesaj şi cu ajutorul celor cu atitudine pozitivă, poate să
schimbe impresiile celor mai puţin convinşi.
Pe de altă parte, adunându-se un număr mai mare de membrii ai unui grup
ţintă, nivelul discuţiilor creşte având în vedere cunoştinţele şi experienţa acestora în
domeniul vizat de mesaj şi, ca urmare, aceştia deşi acceptă în general mesajul,
determină sursa să-i aducă unele corective, care să le satisfacă dorinţele lor cât mai
deplin.
Cele mai dese situaţii prin care sursa se poate întâlni cu o parte din membrii
unui grup-ţintă sunt: evenimentele; reuniunile; sesiunile de formare; conferinţele, etc.
Evenimentele sunt planificate de organizaţii (surse) în scopul de a aduna un
număr cât mai mare din membrii unui grup-ţintă şi a le transmite informaţii de interes
pentru ambele părţi.
De pildă, o lansare de carte a unui membru marcant din organizaţie poate
suscita un mare interes din partea publicului-ţintă şi, ca urmare, un număr apreciabil
din compunerea acestuia este invitat să participe la activitate.
Cu această ocazie sursa transmite mesajul pe care doreşte, iar membrii
grupului-ţintă adunaţi în jurul unui subiect bine precizat discută, comentează, trag
concluzii. etc.
După prezentarea de carte umează o activitate de socializare în care la un pahar
de băutură şi la un fursec membrii grupului-ţintă participanţi pot schimba impresii
despre subiectul activităţii atât între ei, precum şi cu autorul cărţii, ajungându-se
astfel în situaţia ca problemele mai puţin înţelese să fie elucidate. Cu această ocazie,
autorul cărţii poate transmite informaţii suplimentare cu ajutorul cărora mesajul
transmis anterior să fie şi mai coerent şi mai bine însuşit.
Un eveniment important din viaţa unei organizaţii poate fi aniversarea zilei
organizaţiei. Având în vedere că aceasta constituie un eveniment de amploare, se
pretează ca să fie invitat un număr cât mai mare dintre membrii publicului-ţintă. Cu
această ocazie, organizaţia are posibilitatea să transmită un mesaj prin care să-şi
scoată în evidenţă realizările şi să-şi prezinte proiectele de viitor. Mesajul transmis la

44
publicul-ţintă este analizat de către acesta şi din discuţiile purtate, organizaţia poate
înţelege dacă preocupările ei sunt în acord cu aşteptările acestuia.
Partea de socializare are printre altele şi rolul de a asigura continuarea
discuţiilor între membrii grupului – ţintă, precum şi între aceştia şi reprezentanţii de
seamă ai organizaţiei, ocazie cu care se adâncesc discuţiile, se aprofundează
problemele şi se înţelege mai bine conţinutul mesajului transmis.
Un prilej deosebit de întâlnire a sursei cu membrii unui grup-ţintă îl reprezintă
reuniunile. Aceste activităţi pot fi organizate pentru: întâlniri ale membrilor unei
organizaţii; întâlniri în cadrul campaniei electorale; întâlniri ale unui grup de oameni
cu o personalitate, etc.
Pe timpul întâlnirilor se produce interacţiunea între sursă şi membrii grupului-
ţintă. Sursa are posibilitatea să-şi transmită mesajul dorit, iar membrii grupului-ţintă
au posibilitatea să analizeze mesajul, să cugete asupra lui, să pună întrebări
lămuritoare, să participe la discuţii pentru aprofundarea problemelor etc. De pildă,
dacă un grup-ţintă participă la reuniuni în cadrul campaniei electorale, organizate de
mai mulţi lideri politici care ţintesc acelaşi obiectiv, acesta are posibilitatea de a
asculta mai multe mesaje ofertă, a le analiza, a le compara şi a decide pe cine votează
în cunoştinţă de cauză.
Totodată, liderii politici respectivi au ocazia să se adreseze în mod organizat
unui public-ţintă, să-i transmită un mesaj şi, totodată, să încerce să convingă pe acesta
că oferta sa politică este mai valoroasă decât a contracandidaţilor şi de aceea trebuie
susţinută prin vot. Totodată, cu ocazia acestor întâlniri liderii politici pot testa opinia
grupului-ţintă cu privire la părerea lui faţă de oferta lor politică şi pot trage unele
concluzii în cunoştinţă de cauză privind îmbunătăţirea mesajului în acord cu
aşteptările participanţilor la reuniune.
Posibilitatea reuniunii oamenilor în grupuri mai mici este asigurată şi de
organizarea şi desfăşurarea de conferinţe sau de congrese.
De regulă, aceste activităţi sunt organizate de: instituţiile de învăţământ;
cluburile; asociaţiile profesionale; asociaţiile ecologice; pasionaţii de poezie etc.
Cu aceste ocazii un grup de indivizi poate fi reunit pentru dezbaterea unei idei
de interes pentru el.

45
 Citim aproape zilnic în ziare sau vedem la televizor anunţuri prin care publicul
este înştiinţat de anumite instituţii despre organizarea de seminarii, colocvii etc. pe
diferite teme. Cu această ocazie, sursa are posibilitatea să transmită publicului-ţintă
un mesaj direct. De această dată, grupul participanţilor poate fi mult mai mare decât
în cazul conferinţelor. De exemplu, sunt firme producătoare de calculatoare care
oferă clienţilor lor posibilitatea de a participa la seminarii de familiarizare cu noile lor
produse.
Pentru a desfăşura activităţi ca observatori în secţiile de votare, persoanele
desemnate de organizaţiile politice participă la şedinţe de formare. Cu această ocazie,
sursa transmite un mesaj persoanelor respective prin care încearcă să le convingă
despre faptul că succesul formaţiunii lor politice la secţia de votare respectivă
depinde de modul cum acestea îşi îndeplinesc statutul de observatori, împiedicând
astfel apariţia fraudelor electorale sau înştiinţând în cel mai scurt timp pe cei abilitaţi
despre producerea acestora.
Pentru ca mesajul să fie foarte bine însuşit şi să existe garanţia că fiecare
persoană stabilită ca observator îşi va face treaba, sursa nu uită ca la încheierea
mesajului să anunţe că activităţile de observare vor fi şi retribuite, cu excepţia
cazurilor în care la secţia respectivă nu s-au câştigat voturile scontate.

2.3.Reuniunile de amploare
Acest tip de activităţi permite adunarea de grupuri mari de persoane şi
transmiterea mesajului de către sursă, direct la acestea27. În categoria reuniunilor de
amploare intră congresele şi conferinţele naţionale ale organizaţiilor politice sau
asociative. Cu această ocazie, liderul organizaţiei politice centrale are posibilitatea să
transmită un mesaj acelora care constituie lideri locali ai formaţiunii politice
respective, care la rândul lor vor duce mesajul la organizaţia politică locală,
determinând astfel comportamente şi atitudini din partea membrilor acesteia.
Avantajul unor astfel de reuniuni îl constituie faptul că liderul organizaţiei politice
centrale poate trage o concluzie cu privire la modul cum a fost receptat mesajul său

27
Ibidem, p.274
46
de către liderii politici locali, participanţi, din discursul acestora rostit în plen, sau
din discuţiile purtate în pauze sau la activităţile de socializare .
Totodată, liderul organizaţiei politice centrale va reţine angajamentele liderilor
politici locali, care au luat cuvântul şi va urmări dacă la nivelul organizaţiilor lor
există unitate între vorbă şi faptă. De asemenea, liderul organizaţiei politice centrale
poate trage unele concluzii de îmbunătăţire a conţinutului mesajului pe baza
discursurilor rostite de liderii politici locali, a discuţiilor purtate pe timpul activităţilor
şi a comportamentelor generate de mesaj la nivelul organizaţiilor politice locale.

3. Relaţia interpersonală
3.1.Generalităţi privind relaţia interpersonală
Viaţa ne pune în situaţia de a comunica atât cu persoane pe care le cunoaştem,
cât şi cu persoane pe care nu le cunoaştem, dar le întâlnim planificat sau întâmplător.
Întâlnirea cu cei cunoscuţi ştim cum se va derula, deoarece le cunoaştem modul de a
fi, modul în are comunică şi mai ales ştim tipurile de bariere ce afectează
comunicarea dintre noi şi ei. Problema se pune în cu totul alţi termeni în cazul
persoanelor pe care nu le-ai întâlnit niciodată. Surpriza este foarte mare mai ales în
cazul în care poţi să ai cu aceste persoane o comunicare fără bariere. Adică, poţi să te
înţelegi cu aceste persoane pe aceeaşi lungime de undă, de parcă le-ai fi cunoscut de
foarte multă vreme. Rezultatele obţinute în comunicare te determină să te gândeşti că
ai avut un contact bun cu persoanele respective. Aceste raporturi dintre tine şi
persoanele cu care ai comunicat foarte bine sunt subsumate noţiunii de relaţie sau
raport interpersonal.
Partenerii fiind relativ sincroni şi în armonie realizează un contact
interpersonal empatic.
Faptul că ei se identifică emoţional îi ajută să comunice mai uşor.
Uşurinţa în comunicare înseamnă să alegi din plaja de comportamente posibile
pe acelea care asigură armonia cu interlocutorul. Totodată, pentru a comunica mai
uşor cu un interlocutor pe care nu l-ai cunoscut până acum, trebuie să fi în măsură să
te faci simpatic, să fi credibil, să seduci, etc.

47
 Având în vedere aceste elemente, relaţia interpersonală s-ar putea defini ca
acea ambianţă de deschidere, încredere şi confidentă între parteneri aflaţi pe aceeaşi
„lungime de undă”, care trăiesc aceleaşi sentimente, în aceeaşi expresie verbală şi
non verbală28.
Ce ne facem însă când întâlnim şi oameni cu care comunicarea este foarte
dificilă? Ce ne facem când întâlnim indivizi care nu ne plac, care sunt urîcioşi şi cu
care credem că nu se poate face o bună comunicare?
În aceste situaţii intervin abilităţile de comunicare, care au rolul de a spulbera
toate barierele din calea acesteia şi de a construi nişte relaţii interpersonale ce au rolul
de a duce la atingerea obiectivelor. Este greşită atitudinea de a-i cataloga pe unii
interlocutori ca „oameni imposibil de comunicat cu ei”. Nu există oameni normali cu
care să nu se poată comunica decât în condiţiile apariţiei unor bariere pentru care nu
se folosesc cum ar trebui abilităţi de comunicare. În aceste cazuri, abandonul nu este
recomandat deoarece nici un efort de sincronizare cu partenerul de dialog nu poate fi
zadarnic.
Orice relaţie interpersonală este cu atât mai profundă cu cât comunicatorul şi
interlocutorul se află pe acceaşi lungime de undă, adică îşi armonizează credinţele,
ideile, cuvintele etc.

3.2.Tehnici ce contribuie la constituirea relaţiei interpersonale. Distanţa

interpersonală.
O relaţie interpersonală nu se stabileşte haotic ci organizat. Mai bine zis o
relaţie interpersonală se poate construi foarte bine numai dacă se folosesc tehnicile
adecvate pe care ne propunem să le prezentăm pe scurt în continuare.
Prima tehnică simplă ce contribuie la construirea unei relaţii interpersonale şi
care poate să dilueze sau să întreţină comunicarea este distanţa interpersonală. Ştefan
Prutianu când vorbeşte de distanţa interpersonală compară oamenii cu magneţii. Doi
magneţi când sunt dispuşi prea aproape se resping, iar când sunt prea departe
interacţionează slab sau deloc.

28
Cf.Ştefan Prutianu, Antrenamentul abilităţilor de comunicare, limbaje ascunse, Editura Polirom, 2005, p.330
48
 Din această perspectivă putem aprecia că oamenii ca şi animalele de altfel,
percep un spaţiu vital în care se simt în siguranţă. Această percepere poate fi mai
mult sau mai puţin conştientă.
Acest spaţiu este diferit de la o persoană la alta în funcţie de modul ei de
percepţie, care la rândul său este determinat de ocupaţia individului, de cultura
acestuia etc.
„Oamenii se comportă ca şi cum ar purta în jurul corpului nişte învelişuri
concentrice, invizibile cu ochiul liber, a căror invazie nu este îngăduită oricând,
oricum şi oricărui intrus perceput ca nedorit sau periculos”29.
În funcţie de distanţa interpersonală, specialiştii au identificat mai multe zone:
a) zona intimă (0-45 cm) – constituie un înveliş invizibil în jurul corpului, gros
cât o jumătate de braţ. Individual se simte protejat numai când intruşii se află în afara
acestui înveliş imaginar. Pătrunderea unui intrus în zona intimă, de bunăvoie, este
determinată potrivit Verei Binkenbihl de câştigarea de către acesta a încrederii
persoanei în cauză, precum şi de transmiterea către aceasta a unui sentiment de
securitate.
Sunt şi situaţii în care intruşii ne pătrund în zona intimă fără voia noastră.
Această situaţie este specifică mai ales în raporturile dintre şef şi subaltern, când
primul îşi permite fără nici un drept să încalce zona intimă a celui de-al doilea.
Vera Birkenbihl apreciază că cine pătrunde în zona intimă a unei persoane fără
acordul acesteia nu face altceva decât s-o desconsidere.
În zona intimă predominantă este comunicarea tactilă şi olfactivă. În această
zonă comunicarea orală aproape că lipseşte cu desăvârşire. Într-un troleibuz
aglomerat, mirosul greu de suportat al unui călător face individul aflat lângă el să se
îndepărteze la o distanţă de siguranţă. În situaţia în care aglomeraţia este aşa de mare
încât nu se poate lua distanţa de siguranţă, organismul începe să producă hormonii de
stres care diminuează starea de confort a acestuia.
Zona intimă cuprinde două subzone: apropiată (sexul şi lupta); îndepărtată.
Sunt situaţii în care împrejurarea forţează apropierea fizică între două
persoane, dar nu şi pe cea psihică. De pildă, la o coadă la un supermaket, situaţia face

29
Ibidem, p.15
49
ca un individ să încalce zona intimă a altui individ aflat în faţa lui. Deşi se produce
un disconfort, cele două persoane vor privi în gol, nu-şi vor adresa direct cuvinte etc.
şi vor încerca să-şi protejeze zona intimă, folosindu-se de bagaje, genunchi, coate etc.
Psihic nu se realizează în acest caz nici o apropiere între cei doi.
Studiile scot în evidenţă faptul că zona intimă variază şi în concordanţă cu
statutul social al indivizilor. Cu cât au un statut social mai înalt, cu atât zona intimă
recunoscută de ceilalţi este mai întinsă.
Aceasta poate constitui o explicaţie pentru scaunul pe care stă un conducător
de organizaţie, atunci când conduce lucrările unui consiliu de administraţie.
Considerăm că trebuie reflectat vis-a-vis de zona intimă la următoarele
concluzii ale specialiştilor30:
- auto-atingerea are efecte benefice atunci când suntem trişti şi căutăm sprijin;
- îndepărtarea de cei primejdioşi se realizează atunci când suntem speriaţi;
- păstrarea distanţei faţă de cineva pentru a ne ascunde gesturile negative de
priviri indiscrete şi a scăpa de gândul de „a sări la beregata lui” trebuie asigurată mai
ales când suntem iritaţi.
b) Zona personală (46 – 122 cm) – constituie cel de-al doilea înveliş invizibil
în jurul corpului. Mărimea acestei zone poate fi comparată cu lungimea unui braţ cu
pumnul strâns, întins. În această zonă se întâmplă un eveniment important care constă
în încetarea comunicării tactile (dominantă în zona intimă), în diminuarea
considerabilă a comunicării olfactile şi în accentuarea comunicării verbale.
Această zonă capătă o semnificaţie psihologică deosebită. De pildă un băiat
poate reproşa prietenei sale că la discotecă a dansat prea apropiat cu un tânăr care nu
face parte din cercul lor de prieteni. Un manager general va avea o reacţie
necorespunzătoare când va merge la o conferinţă de presă organizată de societatea sa
şi va găsi locul său ocupat de un subaltern sau de altcineva.
Dacă zona personală ne este invadată de persoane agreabile nu se ridică
probleme deosebite. În situaţia când această zonă este invadată de persoane ce nu
sunt agreabile apar manifestări psihice negative: creşte starea de nervozitate, vorbirea
se precipită etc.

30
Ibidem, p.25-26
50
 Specialiştii apreciază că mărimea zonei personale este determinată şi de
temperament sau factori demografici şi culturali. De pildă, japonezii suportă bine
aglomeraţia şi, ca urmare, au o zonă personală de dimensiuni mai reduse. Nu acelaşi
lucru putem să afirmăm despre anglo-saxoni care au o zonă personală cu dimensiuni
ceva mai mari decât a zonei personale a japonezilor.
Concluzia ce se poate desprinde pe baza celor prezentate anterior este aceea că
limita zonei personale constituie şi limita comunicării interpersonale. Cu alte cuvinte
spus, în această zonă, în limitele acestui spaţiu se asigură condiţii pentru ca
interlocutorii să se adreseze ca de la om la om.
Intrarea în zona personală de către un intrus nu se poate realiza decât cu
acordul persoanei în cauză şi numai când cei doi interlocutori nu mai sunt străini unul
faţă de celălalt.
c) Zona socială (1,23 – 3,5 m) constituie distanţa la care putem să ne adresăm
prudent unui străin, inclusiv pe timp de noapte. Specialiştii apreciază că distanţa socială
este specifică întâlnirilor şi comunicărilor cu caracter social. În această zonă
comunicarea devine impersonală. Aceasta înseamnă că interlocutorul rămâne un străin
întrucât identitatea sa, nevoile şi aspiraţiile sale rămân necunoscute.
d) Zona publică (3,5 m) având în vedere dimensiunea sa mai mare face ca orice
act de comunicare să fie lipsit de caracterul interpersonal şi social.
În aceste condiţii nu mai avem în faţă un interlocutor ci o prezenţă publică.
Contactul vizual scade în intensitate, vocea îşi măreşte volumul, simţurile olfactile
nu-şi mai fac datoria. Distanţa publică permite apariţia structurilor de protecţie a celor
de la tribună şi subliniază raporturile de putere rezervate elitelor. Pe aceste
coordonate se înscriu judecătorii plasaţi la distanţe mari de inculpaţi.

3.3. Momentul potrivit. Timpul nu are aceeaşi semnificaţie pentru toţi indivizii.
Punctualitatea, lipsa de respect pentru timp poate fi considerată lipsa de respect
pentru ceilalţi.
Din această perspectivă putem aprecia că statutul şi aria culturală de origine ale
individului etc. determină o anumită poziţie a acestuia faţă de punctualitate. De pildă,
un individ care are calitatea de subordonat va ieşi întotdeauna înaintea termenului

51
stabilit pentru întâlnire. La fel procedează şi individul complexat. La polul opus se
află de multe ori individul şef, care nu are respect pentru punctualitate şi întârzie
aproape de fiecare dată la întâlniri fără a se jena că de fapt răpesc timpul celorlalţi.
Dacă cineva din audienţă îşi permite să-i atragă atenţia şefului întârziat, riscă să-i
intre în dizgraţie. În loc să-şi facă autocritica pentru întârziere, şeful respectiv devine
iritat, morocănos şi chiar ameninţător. În mod cert pe viitor subalternul care a avut
îndrăzneala să-şi atenţioneze şeful n-o va mai face. Specialiştii au constatat că
punctualitatea nu are aceeaşi valoare pentru latini, balcanici sau arabi. De pildă,
balcanicii au o grijă deosebită faţă de punctualitate, pe când latinii nu fac un capăt de
ţară dacă întârzie, iar arabii consideră că este chiar normal să întârzie. Punctualitatea
constituie un factor de apreciere şi evaluare a comportamentului. De exemplu, în
cadrul unei organizaţii individul care vine mai devreme la serviciu este mai apreciat
decât cel care rămâne să lucreze peste program dar ântârzie dimineaţa. O bună
comunicare nu se poate realiza între doi indivizi în condiţiile în care unul dintre ei
este stresat, priveşte insistent la ceas, devine agitat, morocănos etc.

3.4. Contactul vizual

Nautra l-a înzestrat pe om cu ochi pentru a vedea şi lucruri bune dar şi mai
puţin bune. Doctorii consideră ochii ca pe o oglindă a unui trup sănătos. Ochii
limpezi, umezi şi strălucitori arată că posesorul lor se bucuă de o stare de sănătate
foarte bună. Ochii plânşi, tulburi indică faptul că individul se află în suferinţă.
Comunicarea se poate realiza atât între oameni care se agrează, cât şi între
oameni care se agrează mai puţin sau nu se agrează.
Atunci când comunicarea are loc între doi indivizi care se agrează, aproape tot
timpul aceştia se privesc în ochi. Când comunicarea are loc între doi indivizi care nu
se agrează, aceştia nu-şi întâlnesc privirile.
Doi indivizi sau mai mulţi indivizi pot comunica folosindu-se de privire.
De pildă, un individ care-şi dilată pupilele pe timpul unei comunicări cu un alt
individ exprimă un acord, o bucurie sau o mulţumire. În situaţia în care pe timpul
comunicării unui participant, i se micşorează pupilele şi i se acoperă aproape în

52
totalitate cu pleoapele, acest fapt exprimă neîncredere, nemulţumire, pornire spre
harţă, sfidare etc.
Cu ochii se poate comunica: oficial; în anturaj; intim.
Tipul de privire este dat de unghiul intern al globului ocular. De exemplu, în
cazul privirii oficiale unghiul intern al globului ocular este vizibil aceasta trădând
interesul faţă de comunicarea desfăşurată în acest caz.
În situaţia în care unghiul intern al globului ocular este acoperit, interesul faţă
de comunicarea desfăşurată este foarte scăzut. Indivizii care comunică în condiţiile în
care evită contactul vizual sau îşi ascund privirea în spatele unor şuviţe de păr căzute
peste ochi sau al unor ochelari fumurii trădează distanţare şi egoism. Comunicării
oficiale nu-i sunt specifice aceste elemente. Ele sunt specifice mai degrabă
comunicării în anturaj sau intime.
Distanţarea şi egoismul sunt tolerate numai până la un punct în cadrul
comunicării în anturaj şi intime. Dincolo de acest punct apare destrămarea anturajului
sau prieteniei.

3.5.Salutul
Salutul constituie primul ritual şi întâia manifestare voluntară şi vizibilă a
atitudinii şi sentimentelor tale faţă de partener, ca şi ale partenerului faţă de tine31.
Salutul îndeplineşte trei funcţii:32
a) de a da oamenilor ocazia de a se recunoaşte şi a intra în conversaţie unii cu
alţii;
b) de a da individului posibilitatea de a demonstra că se poate bizui pe el
privind respectarea convenţiilor sociale;
c) de a permite reafirmarea sau construirea tipului de relaţie pe care îl vor avea
participanţii unul cu altul.
Există o cultură a salutului şi, totodată, există o manieră de a saluta informal,
familiar, colegial şi o manieră de a saluta oficial, respectuos, cu deferentă etc.
Comunicarea prin salut se realizează în baza următoarelor formule:
- Bună dimineaţa (ziua, seara) doamnă/domnule;
31
Ibidem, p.334
32
Peter Collet, Cartea gesturilor, Editura Trei, 2005, p.138
53
 - Vă salut domnule;
- Omagiile mele, doamnă;
- Sărut mâna doamnă.
Atunci când au loc întâlniri oficiale, la formulele de salut consacrate,
prezentate anterior, se adaugă demnitatea, funcţia, gradul sau titlul (exemplu: Bună
ziua, domnule ministru).
Alte formule de salut care uzitează de abrevieri ca „mneaţa” nu au ce căuta în
formule de salut oficial şi nu sunt prea bine agreate nici în formula de salut familiar
sau de anturaj.
În cadrul comunicării prin salut trebuie avută în vedere o manieră
convenţională şi ritualică de a indica respectul, astfel:33
- bărbatul salută primul femeia;
- femeia neînsoţită este salutată de cea însoţită;
- persoana mai în vârstă este salutată de cea mai tânără;
- cei prezenţi la o activitate sunt salutaţi de noul venit;
- grupul este salutat de persoana neînsoţită;
- clientul este salutat de către vânzător;
- contribuabilii sunt salutaţi de către funcţionarul public;
- profesorul este salutat de către studenţi sau elevi;
- preotul este salutat de către enoriaş;
- cel care stă pe loc este salutat de cel aflat în mişcare;
- persoanele aflate în interiorul unei încăperi sunt salutate de persoanele care
intră în încăperea respectivă;
- persoana cu poziţie ierarhică inferioară salută pe cea cu poziţie ierarhică
superioară;
- şeful este salutat de subaltern.

3.5. Strângerea de mână

Exprimă un sentiment de prietenie, de încredere, de bună intenţie etc. Acest
gest s-a folosit din cele mai vechi timpuri.

33
Cf.Ştefan Prutianu, Antrenamentul abilităţilor de comunicare, limbaje ascunse, Editura Polirom 2005, p.336
54
 Strânsul mâinii crează o legătură de solidaritate.
Pentru a vă da seama de acest fapt încercaţi să faceţi experimentul lui Allen
Konopacki. După ce vorbiţi la un telefon public cu cartelă, lăsaţi cartela pe aparat, la
vedere şi aşteptaţi în apropierea cabinei, observând ce se întâmplă,
O să constataţi că cei care intră în cabină observă cartela şi o bagă în buzunar.
Dacă-i întrebaţi despre aceasta o să vă spună că nu a văzut-o. Cu următoarele
persoane procedaţi altfel. După ce aţi lăsat cartela şi vedeţi că au băgat-o în buzunar
apropiaţi-vă de persoanele respective, prezentaţi-vă, strângeţi-le mâna şi întrebaţi-le
dacă nu au găsit cumva cartela dumneavoastră. O să vedeţi că numărul celor care vă
răspund că nu au găsit cartela va fi mult mai mic decât în primul caz.
Ce s-a întâmplat de fapt? Încercarea dumneavoastră de a vă apropia de oamenii
respectivi cu un zâmbet, cu o strângere de mână, cu o rugăminte a generat o legătură
de solidaritate care i-a determinat pe unii dintre aceştia să scoată cartela din buzunar
şi să recunoască astfel că au găsit-o abandonată pe aparat.
Strângerea de mână nu constituie numai un gest de salut. Acest gest se produce
şi pe timpul când se fac prezentările.
Există o disciplină a procedurii strângerii mâinii şi aceasta este respectată
întotdeauna de oamenii educaţi, manieraţi. De exemplu, un bărbat nu trebuie să
întindă niciodată mâna unei femei, ci aşteaptă ca aceasta să-i întindă mâna. Individul
mai tânăr aşteaptă să-i fie întinsă mâna de cel mai în vârstă.
De asemenea, atunci când se strânge mâna, capul se descoperă şi se înclină
uşor, iar privirea se îndreaptă spre ochii celuilalt. Este recomandant ca întotdeauna
bărbaţii să se ridice în picioare când strâng mâna cuiva. Pentru femei nu este
obligatorie această regulă, dar totuşi este necesar ca şi acestea să cunoască faptul că
ar fi necesar s-o facă mai ales când strâng mâna unei persoane mai vârstnice.
Literatura de specialitate prezintă opt tipuri de strângeri de mâini:34
a) menghina – este folosită de indivizi care doresc să arate partenerilor că nu
sunt chiar aşa de slabi precum par; nu este recomandată; presiunea de strângere nu
trebuie să fie nici prea mică, dar nici prea mare; fiecare trebuie să modifice presiunea
strângerii mâinii în funcţie de cea a partenerului;

34
Cf.Petter Collett, Cartea gesturilor, Editura Trei, 2005, p.142 - 145
55
 b) mâna moartă – este specifică persoanelor pline de sine sau celor care trebuie
să dea mâna cu mai multe persoane; nu este recomandată întrucât acest gest conduce
la faptul că cel care strânge mâna nu dă importanţa cuvenită interlocutorului; sunt şi
situaţii în care indivizi foarte puternici cum este Mike Tyson strâng mâna
interlocutorului foarte relaxaţi, în ring loviturile lui sunt nimicitoare şi nu au nicio
trăsătură comună cu mâna moartă;
c) mâna fermă – constituie un gest specific persoanelor deschise la experienţe
noi, precum şi celor extravertite (neblocate emoţional); presiunea de strângere nu este
nici prea mare, nici prea mică şi se realizează cu degetele adunate în jurul mâinii
interlocutorului;
d) lipitoarea – este specifică persoanelor care strâng mâna interlocutorului şi
uită să-i mai dea drumul, în scopul de a-l reţine mai mult pentru a-şi atinge scopul
întâlnirii; cel „agresat” în acest fel nu prea are curajul să-şi retragă mâna şi acceptă
situaţia creată, până când partenerul i-o eliberează; în situaţia în care gestul se întinde
pe o durată mai mare, persoana în cauză încearcă să găsească o scuză pentru a-şi
elibera mâna; situaţia mai poate fi salvată de către o a treia persoană care intră în
circuit pe post de „noua victimă”;
e) mâna umedă – este specifică persoanelor anxioase; acestea cunosc foarte
bine cauza transpiraţiei mâinilor şi caută s-o mascheze prin stergere de haine sau prin
arcuirea uşoară a mâinii pentru a se reduce suprafaţa de contact cu cea a
interlocutorului; sunt şi situaţii în care transpiraţia nu este generată de anxietate ci de
boala numită hiperhidroză, dar numărul acestora este redus;
f) reîntâlnirea – este specifică indivizilor care apucă mâna interlocutorului cu
ambele mâini sau cu mâna dreaptă strâng mâna acestuia, iar cu stânga îi apucă de
braţ, umăr sau antebraţ; prin acest gest aceştia adoptă o conduită mai entuziastă sau
mai intimă;
g) salutul invaziv – este specific indivizilor care vor să plaseze gestul în spaţiul
personal prin „tragere” sau prin „invadare”; prin tragere interlocutorul este adus în
spaţiul individual, iar prin invadare salutul se produce în spaţiul personal al celuilalt;
h) salutul dominant – este specific indivizilor care conştient sau inconştient
rotesc antebraţul pentru a aduce mâna lor deasupra mâinii interlocutorului. Aceştia au

56
un avantaj faţă de ceilalţi, întrucât poziţiile de mână deasupra induc un sentiment de
control şi dominaţie;
i) relocarea gestului de a strânge mâna – înseamnă întinderea braţului foarte
repede în spaţiul celuilalt; acesta este un semn de dominaţie; l-au aplicat cu multă
pricepere Hruşciov în întâlnirea cu Kennedy în 1961 şi Mao Tze Dun în întâlnirea cu
Nixon în 1972; gestul făcut de Hruşciov şi Mao Tze Dun i-a intimidat pe Kennedy şi
Nixon, făcându-i chiar precauţi şi tensionaţi.

3.6. Îmbrăţişarea
În afara arenei politice, îmbrăţişarea se produce între persoane foarte apropiate
şi care nu s-au mai văzut de mult, ori doresc să se încurajeze sau să se consoleze.
În arena politică înainte de 1989 îmbrăţişarea se producea mai ales între liderii
politici din Europa de Est. Aceştia chiar se sărutau pe obraz. Era un model standard
de salut. După 1989 acest gest a cam dispărut.
Specialiştii au identificat următoarele tipuri de îmbrăţişări:35
a) îmbrăţişarea laterală – se produce având în vedere grija unor persoane de a
nu le fi interpretate greşti gesturile lor afectuoase (homosexualitate, avansuri etc.);
b) îmbrăţişarea frontală completă – este adoptată de persoanele care doresc să-
şi exprime afecţiunea directă şi care nu se tem că gestul lor ar putea fi interpretat
astfel;
c) îmbrăţişarea tip semilună – este adoptată de cei care se strâng în braţe
având grijă ca trupurile lor să se suprapună numai parţial, evitând astfel discuţiile cu
aspectele sexuale ce se crează de regulă la îmbrăţişarea frontală completă;
d) îmbrăţişarea dreaptă – presupune un contact total sau foarte apropiat între
corpurile celor doi parteneri implicaţi în comunicare;
e) îmbrăţişarea concavă – presupune lipsa de contact între corpurile a doi
parteneri de comunicare; este adoptată în special de persoanele care ezită să
îmbrăţişeze pe cineva, îşi trag pelvisul înapoi şi depărtează picioarele;

35
Ibidem, p.151 - 153
57
 f) îmbrăţişarea convexă – este adoptată de persoanele care doresc să arate
persoanei cu care intră în contact, că are o afecţiune faţă de aceasta; presupune
apropierea tălpilor şi împingerea pelvisului spre persoana de îmbrăţişare;
g) bătutul pe umăr – reprezintă o formă de avertizare a celui care a declanşat
îmbrăţişarea că a sosit vremea s-o încheie; deşi la prima vedere ar părea un gest
afectuos, totuşi specialiştii susţin că reprezintă o formă prin care se cere celui ce
execută îmbrăţişarea să-i pună capăt.

3.7. Sărutul
Sărutul, în general, reprezintă o formă de salut. Sunt naţiuni care au reguli
stricte privind sărutul după cum sunt naţiuni ale căror reguli sunt mai ambigui. De
exemplu, englezii au fost campioni la sărutul pe buze, pe când francezii erau
scandalizaţi de acest procedeu. Începând cu 1660 englezii au abandonat acest gest
(începând cu Restauraţia). În ultimile decenii au reluat acest procedeu de salut.
Există mai multe feluri de sărut:
a) pe obraz – constituie un sărut social practicat la sosirea şi la plecarea
interlocutorului;
b) pe gură – în general se aplică într-un context romantic sau sexual, dar poate
constitui şi un ritual de salut;
c) pe mână – s-a statuat această formă de salut înaintea celui de-al doilea
Război Mondial (bărbaţii sărutatu mâinile femeilor). Deşi persoanele mai vârstnice
mai aplică acest mod de a saluta, cele mai tinere l-au cam abandonat;
d) pe frunte – exprimă o grijă deosebită faţă de persoana sărutată, părintească,
protectoare etc;
e) în aer – este o formă de sărut fără ca să se atingă obrazul cu gura; pot fi
situaţii când obrajii a doi protagonişti se ating, dar buzele nu se ating şi situaţii în care
persoana face gestul fără nici un fel de contact fizic.
f) fals – este specific persoanelor care preferă să fie sărutate în loc să sărute;
pentru aceasta îşi apropie obrazul de cel al partenerului, dar nici măcar nu-şi strânge
buzele şi nu mimează sărutul;

58
 g) sonor – este bazat pe un zgomot perceptibil; uneori se aude şi o vocaliză
sonoră „mua” care nu este recomandată întrucât bagatelizează această formă de salut.

3.8. Numele
Întâlnirea pentru prima dată între două persoane impune prezentarea. Aceasta
se poate face de către persoanele în cauză sau de către o altă persoană. Când o
persoană se prezintă singură o face direct, la începutul întâlnirii sau la un anumit
interval de timp de la începutul conversaţiei. Când o persoană este prezentată de alta,
este imperios necesar ca în afară de nume să se mai spună câte ceva despre aceasta
(exemplu: ea este Maria, cea mai mare voleibalistă din echipa Oltchim, Rm.Vâlcea).
Important de reţinut constituie faptul că într-o prezentare trebuie numiţi
invitaţii (exemplu: Mircea vreau să ţi-l prezint pe Mihai, Mihai el este Mircea).
Pentru ca cineva să nu se facă de râs deoarece nu-şi mai aminteşte pe moment
numele unei cunoştinţe mai vechi, poate apela la unele strategii:
a) să întrebe de la început care este numele persoanei respective, motivând că
pe moment are un lapsus;
b) să se ofere numele personal în speranţa că şi interlocutorul îşi va spune rapid
numele său;
c) jucarea de teatru care să dea posibilitatea celui ce prezintă să nu rostească
numele celui prezentat, fără ca cei implicaţi să remarce acest fapt.

3.9. Despărţirea
Există o artă a despărţirii şi aceasta constă în a transmite mesajul prin:
a) justificare – argumentarea plecării invocând forţa majoră, deşi realitatea este
că persoana respectivă doreşte acest lucru;
b) continuitatea – despărţirea se face cu expresii de tipul: „pe curând”; „mai
ţinem legătura”;
c) evaluarea – cel care se desparte de o persoană încearcă să-şi protejeze relaţia
cu aceasta, exprimându-şi gratitudinea faţă de ea, de maniera „m-am simţit excelent
la tine”; „ai organizat o seară minunată, fapt pentru care îţi mulţumesc”.

59
 COMUNICAREA VERBALĂ ŞI COMUNICAREA SCRISĂ

Termenul comunicare apare în secolul al XIV-lea, provenind din latinescul

„communis” adică „ a pune în comun” sau „ a fi în relaţie cu”.36
În cursul nr. 1 s-au prezentat şase criterii în raport cu care se poate clasifica
foarte clar comunicarea. Din această perspectivă reamintim că, după criteriul privind
felul relaţiilor care se stabilesc între administraţie şi cetăţeni, comunicarea poate fi
verbală (orală), scrisă şi nonverbală (neverbală).

1. Comunicarea verbală (orală)

1.1. Probleme generale privind comunicarea verbală (orală)
Constituie mijlocul principal prin care se desfăşoară relaţiile oficiale cu
publicul. Acest tip de comunicare prezintă următoarele avantaje în raport cu celelalte
tipuri de comunicare: 37
- permite emiţătorului să-şi expună ideile rapid şi uşor;
- asigură controlul prin feed-back;
- permite folosirea tehnicilor persuasive, dar şi gestica şi mimica;
- asigură posibilitatea controlului fluxului informaţional, pe toată durata
derulării comunicării.

1.2. Cuvântul şi vorba

Atunci când se comunică verbal se spune că se foloseşte limbajul verbal. În
acest fel comunicarea este specifică numai omului pentru că între toate vieţuitoarele
numai el are posibilitatea de a comunica gândurile şi sentimentele proprii cu ajutorul
cuvintelor, care sunt considerate semne vocale şi grafice.
Exprimarea vocală şi sonoră a cuvintelor poartă denumirea de vorbire.
Fiecare cuvânt conţine una sau mai multe unităţi sonore grupate între două
pauze. Unităţile sonore cele mai mici dintr-o limbă poartă denumirea de foneme.
Specialiştii precizează că un fenomen poate fi reprezentat grafic prin una sau mai
36
Cf. Prof. Univ.dr. Alexandru Taşnadi, prep.univ.drd. Roxana Ungureanu, Relaţii publice, p.5
37
Ibidem. p. 15
60
multe litere. Cele mai multe limbi ale mapamondului au între 28 şi 35 de foneme
într-un alfabet. Acestea pot fi transpuse atât sonor cât şi grafic. Din punct de vedere
grafic, alfabetul permite scrierea cuvintelor ca grupuri de litere, delimitate prin spaţii
albe, numite blancuri.
Limbajul verbal are un caracter simbolic. Esenţa limbajului verbal constă în
corespondenţa convenţională între cuvântul-semn şi obiectul semnificat de acesta. De
pildă, cuvântul-semn „leu” trebuie pus în corespondenţă cu obiectul semnificat de el,
adică animal care rage.
Un individ care aude cuvântul leu şi nu-i cunoaşte semnificaţia, nu poate
înţelege că este vorba de regele animalelor care rage înspăimântător. Din această
perspectivă se poate aprecia că un cuvânt ca atare nu-şi poate transmite semnificaţia
în mintea individului care-l ascultă întrucât semnificaţia sa nu este conţinută în el
însuşi. Semnificaţia poate să se afle sau nu în mintea individului. Dacă semnificaţia
se află în mintea individului, atunci cuvântul poate evoca sau activa semnificaţia.
În ultima instanţă cuvântul este un cod şi nu doar o simplă semnalizare sonoră,
cum sunt răgetul leului, lătratul câinelui Dingo etc, întâlnite în lumea animală.
Un cuvânt care nu poate fi decodificat la nivel neuronal nu poate fi înţeles.
Dacă un cuvânt nu este codificat în mintea celui care-l foloseşte, atunci el rămâne un
semn inutil înscris într-un dicţionar.

1.3. Cuvântul –putere şi fragilitate

Cuvântul generează şi declanşează emoţii care modifică esenţial
comportamentul. De exemplu, dacă ne jigneşte cineva cu nişte cuvinte cu sensuri şi
semnificaţii tendenţioase, se produc în corpul nostru nişte evenimente greu de
controlat: creşte presiunea sangvină, ritmul respiraţiei şi tensiunea musculară. Dacă
cineva ne face un laudaţio, ne roşim la faţă, ne face plăcere, suntem emoţionaţi.
Experimentele făcute de specialişti demonstrează că de mult cuvintele nu mai
sunt simple mijloace de a face o comunicare, ci acestea sunt instrumente care
acţionează nu numai asupra minţii, ci şi asupra sufletului.
Tot specialiştii au fost aceia care au demonstrat că o persoană se comportă
adecvat sau inadecvat în raport de starea mentală în care se află.

61
 Ştefan Prutianu aprecia că unealta supremă a influenţării indivizilor o
constituie cuvântul38. Cei care au harul oratoriei nu fac decât să creeze stări mentale
dorite de publicul lor.
Cuvântul poate avea asupra individului atât influenţă negativă cât şi pozitivă.
Influenţa pozitivă este dată de faptul că un cuvânt de bine îmbărbătează, aduce
speranţă. Influenţa negativă apare atunci când cuvântul răneşte orgolii, generează
durere sufletească, înfricoşează şi deprimă. Cuvintele potrivite dau curaj şi încredere.
Trebuie să se stăpânească arta de a alege cuvinte pentru a declanşa stări mentale
dorite. Sunt situaţii în care unii indivizi nu-şi aleg cuvintele potrivite, ci le dau
drumul din gură fără o programare neuro-lingvistică, şi din această cauză izbucnesc
certuri, neînţelegeri, prăbuşiri de afaceri, distrugeri de relaţii interumane etc.
Nu există un instrument mai bun decât cuvântul care să-l ajute pe individ să-şi
atingă scopurile.
Unii specialişti consideră cuvântul ca pe un instrument pragmatic de
persuasiune şi influenţare. Aceştia nu pun accent pe rolul cuvintelor de a transmite
informaţii ci mai mult pe puterea lor de a crea ascultătorului o stare emoţională.
Această stare serveşte cel mai bine intereselor comunicatorului.
Există cuvinte-etichetă care au rolul de a influenţa în mod deosebit
comportamentul indivizilor. Mai simplu spus aceste cuvinte schimbă percepţia
conţinutului, în sensul de intensificare, nuanţare sau modificare a senzaţiilor,
emoţiilor şi sentimentelor pe care le trăim. De pildă. Un tânăr care lucrează pe un
şantier şi are o durere uşoară de stomac, pentru a se sustrage de la o muncă fizică
foarte grea şi de durată se plânge personalului echipei din care face parte că-l doare
stomacul, folosind cuvintele –cheie: durere insuportabilă; durere năprasnică. Expresia
verbală, mimica, gestica sunt aşa de accentuate, ca şi cum starea individului ar fi cea
exprimată prin cuvintele cheie menţionate anterior.
Omul foloseşte şi cuvintele-imagini care au rolul de a influenţa
comportamente. Influenţarea comportamentului se realizează pe baza sugestiei şi
asocierii de imagini mentale. Din această perspectivă se poate că un individ poate
înţelege codul unui cuvânt numai în măsura în care îl asociază cu o imagine mentală.

38
Cf. Ştefan Prutianu, Antrenamentul abilităţilor de comunicare, Editura Polirom, 2004, p. 45
62
 Imaginea îi vine în minte individului sau i se formează spontan atunci când
foloseşte cuvântul respectiv.
De exemplu atunci când individul foloseşte cuvântul „măgar” îi vine în minte
imaginea acestui animal.
Cuvintele care semnifică senzaţii, emoţii şi sentimente au relevanţă dacă pot fi
şi simţite.
Asocierea se poate face şi în sens invers, adică dacă individul simte ceva
(furie, bucurie, etc) cuvântul asociat îi vine în minte singur şi în mod spontan.
Cuvintele care au înţeles propriu, denotativ şi conotativ.
În afara acestui înţeles cuvintele ne pot da unele informaţii despre persoana
care le foloseşte. Aceste informaţii vizează: vârsta, profesia, educaţia, convingerile
politice şi religioase.
De pildă, dacă un individ foloseşte cuvântul „hodorogule” într-o discuţie cu un
alt individ, aceasta ne demonstrează că el este mult mai tânăr decât interlocutorul său
şi nu are o pregătire intelectuală prea ridicată.
Dacă un individ foloseşte expresia „super bine” aceasta indică faptul că face
parte din generaţia tânără şi nu are o pregătire gramaticală suficientă pentru a-şi da
seama că acesta excede îndreptarului gramatical.
Individul respectiv şi-a însuşit expresia de la alt individ şi o foloseşte în toate
ocaziile, convins fiind că este o expresie modernă.
Concluzionând, putem aprecia că un individ poate comunica o paletă mai largă
de emoţii şi experienţe cu cât dispune de un vocabular mai bogat.
Totodată, atitudinea faţă de alegerea cuvintelor este mai importantă decât
întinderea vocabularului însuşit.
Este demn de remarcat că limbajul verbal nu este perfect, iar cuvintele trădează
adesea omul.
Dacă auzi un individ rostind expresia „măi omule cât îţi trebuie să înţelegi ce-ţi
spun” putem trage două concluzii:
1. a eşuat o acţiune de comunicare verbală;
2. individul căruia se adresează expresia are o problemă de înţelegere.
Sunt situaţii în care un individ oricât de mult s-ar strădui nu reuşeşte să transpună în

63
cuvinte o experienţă, fie cuvintele alese exprimă altceva decât ceea ce se doreşte.
Cuvântul rostit de un individ este receptat de urechea interlocutorului. Ca
urmare, cuvântul rostit este un stimul auditiv, care provoacă reacţii diferite de la o
persoană la alta. De pildă, cuvântul „fractură” face un medic să zâmbească dacă în
urma unei intervenţii chirurgicale a reuşit s-o consolideze, pe când persoanei care a
suferit-o îi generează fiori numai când se gândeşte la condiţiile în care a dobândit-o.
Fiecare cuvânt are un cod. Ca urmare, folosirea sa are sens numai în măsura în
care înţelesul lui este împărtăşit de toate persoanele angajate în comunicare.
Un enunţ verbal este eficace numai în măsura în care interlocutorii atribuie
cuvintelor aceleaşi înţelesuri.
De foarte multe ori sensul cuvintelor se negociază mai ales atunci când se
discută tratate politice, filozofice, etice, etc.
Au fost situaţii când s-au declanşat războaie datorită înţelegerii diferite a
sensului unui cuvânt. Exemplul cel mai concludent din acest punct de vedere îl
constituie înţelegerea conceptului de „autonomie pe criterii etnice”.
Pentru înţelegerea sensurilor şi semnificaţiilor cuvintelor sunt elaborate
dicţionare explicative. Evoluţia unei limbi duce la existenţa unor dicţionare deja
depăşite.
Legat de cuvinte apar39: sinonimia; omonimia; paronimia; polisemia;
hiperonimia; hiponimia.
Sinonimia – două cuvinte sunt sinonime atunci când au o formă grafică şi
pronunţie diferită, dar înţeles identic (exemplu: asemănător, similar, la fel).
Omonimia – două cuvinte sunt omonime când au formă grafică sau pronunţie
identică dar cu înţelesuri diferite (exemplu: coada vacii, coada toporului, coada la
carne).
Polisemia: însuşirea cuvintelor cu mai multe înţelesuri (exemplu: verbul a face,
a ţine, a rade etc).
Hiperonimia şi hiponimia - exprimă relaţii de apartenenţă-incluziune între
cuvinte cu un grad de generalitate diferit.
Cuvântul hiperonim desemnează clasa mai largă, ce include clasa mai restrânsă

39
Ibidem. p.52
64
desemnată prin cuvântul hiponim. (exemplu: cuvântul animale este hiperonim faţă de
cuvântul mamifer, cuvântul mamifer este hiponim faţă de cuvântul animale).
Denotaţia - exprimă sensul convenţional al unui cuvânt, prezentat în dicţionar
(definiţia din dicţionar).
Conotaţia – exprimă înţelesurile figurate, contextuale, colaterale pe care fiecare
individ le atribuie cuvintelor (exemplu: cuvintele moarte şi dragoste au conotaţii
diferite pentru o persoană la diferite etape ale vieţii; într-un fel priveşte dragostea un
tânăr la 20 de ani şi în alt fel o priveşte acelaşi individ la vârsta de 90 de ani).

1.4. Vocabularul transformaţional

Anthony Robbins a elaborat conceptul „vocabular transformaţional”40. Acest
concept a fost elaborat în scopul de înlocuire a cuvintelor care descriu emoţiile într-o
manieră negativă cu altele pozitive. Ideea elaborării acestui vocabular a fost
determinată de constatarea că unele limbi cuprind un număr mult mai mare de cuvinte
care descriu emoţii şi sentimente negative decât cele pozitive.
De pildă, limba engleză cuprinde 2086 cuvinte care descriu emoţii şi sentimente
negative şi numai 1051 de cuvinte care descriu emoţii şi sentimente pozitive. Din
punctul de vedere al lui Anthony Robbins înlocuirea cuvântului deprimat cu frustrat şi
apoi cu puţin abătut produce o schimbare pozitivă asupra stării emoţionale.

1.5. Gândul corupe limbajul, limbajul poate corupe gândul

George Orwell este cel care a lansat panseul: „Gândul corupe limbajul,
limbajul poate de asemenea corupe gândul”.
În elaborarea acestui panseu, autorul a pornit de la ideea că un individ gândeşte
în cuvinte şi comunică tot cu ajutorul cuvintelor. Acest fapt generează o dependenţă
între gândire şi limbajul verbal. De asemenea, alterarea gândirii duce la deteriorarea
expresiei verbale şi alterarea limbajului corupe gândirea. Gândirea verbală are câteva
capcane, pe care dorim să le prezentăm în continuare.
Ambiguitatea este rezultatul jocului denotaţie - conotaţie, precum şi a efectelor
de sinonimie, omonimie, polisemie.

40
Ibidem, p. 55
65
 De pildă cuvântul „javră” are înţeles de: câine care nu latră; femeie de
moravuri uşoare; om de nimic etc.
Prin urmare, ambiguitatea trebuie considerată o strategie de comunicare
manipulativă. Aceasta foloseşte cu premeditare un limbaj echivoc. Deşi unele cuvinte
au un nivel al asprimii ridicat, totuşi acesta poate fi înmuiat de unele gesturi tandre.
De exemplu, dacă în timp ce te adresezi unei fetişcane cu expresia „eşti o gâsculiţă”
şi concomitent îi faci cu ochiul şi o baţi prieteneşte pe umăr, acest gest diminuează
din asprimea acestei expresii.
În comunicare există tendinţa de a folosi cuvinte extreme.
Aceasta înseamnă a descrie lucruri, fapte şi întâmplări în termeni diametrali opuşi
ca sens şi semnificaţie (exemple: alb sau negru; bun sau rău; pozitiv sau negativ etc).
În termeni ştiinţifici aceasta înseamnă polarizarea gândirii. Cei care sunt
adepţii polarizării gândirii, nu-i acceptă pe aceia care nu le împărtăşesc opiniile şi-i
cataloghează imediat ca „ duşmani, Gică contra; neacceptabili etc.
Individul are tendinţa de a generaliza, adică de a trage propriile concluzii pe
baza unor date culese de ele şi de a fi convins că numai el deţine adevărul şi ceilalţi
se înşeală. În fond adevărul este pe undeva pe la mijloc, adică fiecare individ se
înşeală şi, totodată, are dreptate. Se înşeală atunci îşi asumă poziţia de deţinător al
adevărului absolut, întrucât el nu a avut posibilitatea să analizeze decât o latură sau
mai multe laturi ale unui proces sau fenomen, scăpând celelalte aspecte, dar are
dreptate întrucât ceea ce a analizat este aproape de realitate.
Există foarte mulţi indivizi caracterizaţi de logoree, adică sunt guralivi, vorbesc
foarte mult şi comit indiscreţii. Cu alte cuvinte sunt „gură spartă” şi din acest motiv
sunt acceptaţi cu greu în afaceri. Ei nu pot ţine confidenţialitatea unei discuţii de
afaceri şi, ca urmare, creează blocaje în comunicare.
Totodată, există şi indivizi care sunt consideraţi la polul opus celor cu „gura
spartă”, adică sunt caracterizaţi de secretomanie. Din această categorie fac parte
indivizii care nu vorbesc niciodată despre sine, nu se dezvăluie şi nu fac anumite
confidenţe. În această categorie intră de regulă indivizi care se simt slabi, vulnerabili
şi care au probleme de comunicare.
Sunt şi unii indivizi care vorbesc în exces despre problemele lor şi se bat cu

66
pumnul în piept că ei sunt cei mai tari. Pe ei nu-i interesează ce se întâmplă în jurul
lor, ci doar cum să facă să se readucă mereu în atenţie. Nu vor să ia în considerare
faptul că acest comportament generează frustrare şi grupul sau colectivul îi respinge.
Despre aceştia se spune că sunt egocentrici.
În literatura de specialitate se vorbeşte despre jargon, argou şi abstractizare.
Jargonul este un limbaj specific anumitor categorii sociale, profesii, meserii.
Este considerat un limbaj pretenţios şi pompos, uneori vulgar. Permite utilizarea unor
termeni specifici pentru unele profesii şi meserii.
Indivizii care folosesc jargonul se deosebesc de marea masă a vorbitorilor unei
limbi, datorită elementelor prezentate anterior. Jargonul poate bloca o comunicare
eficientă atunci când auditoriul nu-l înţelege.
Argoul este un limbaj pitoresc, de cele mai multe ori codificat, folosit de regulă
de către delicvenţi.
El poate fi folosit şi în afara lumii interlope. În colectivele în care argoul nu
este agreat se poate produce un blocaj de comunicare.
Un discurs sterp, are un nivel de abstractizare ridicat. Din această perspectivă,
cuvintele abstracte sunt surse de probleme întrucât nu pot fi procesate mental (nu pot
fi văzute, auzite, pipăite, gustate sau mirosite mental).

1.6. Cuvinte-capcană
Anthony Robbins apreciază că oamenii folosesc de obicei cuvinte care
afectează felul în care comunică cu ei însuşi şi, prin urmare, propriile lor trăiri. Din
această perspectivă trebuie reţinut faptul că întotdeauna cuvintele sunt cărămizile
marilor construcţii ale spiritului dar şi arme deosebit de primejdioase. Din această
cauză omul trebuie să le folosească permanent cu mare grijă şi cu multă pricepere.
Cu ajutorul cuvintelor omul evocă imagini şi experienţe. Acestea induc nu
numai emoţii pozitive ci şi negative.
Este adevărat că cele pozitive sunt stimulatoare, energizante etc. Din păcate
cele negative ne deranjează şi trag înapoi.
Oamenii nu folosesc cuvintele pentru a comunica numai cu ei însuşi, ci şi
pentru a comunica eficient cu ceilalţi. Dacă se doreşte să se obţină un anumit

67
comportament din partea cuiva, trebuie manevrat cu precizie cuvântul. Aceasta ajută
la obţinerea comportamentului dorit numai în măsura în care omul ştie să aleagă
cuvintele potrivite şi să le folosească pentru a induce o stare emoţională, favorabilă
manifestării acelui comportament.
În continuare, ne propunem să prezentăm expresii şi cuvinte din lista
capcanelor, care creează asociaţii negative în mintea oricui le rosteşte sau le ascultă,
astfel41:
a) negarea negativului-expresii care neagă ceva negativ, caz nedorit să se
întâmple ( exemple: nu te teme; să nu cazi; să nu mori; să nu-ţi faci griji; nu vă
supăraţi etc); aceste expresii trebuie înlocuite cu formulări echivalente, pozitive
(exemple: nu vă supăraţi-fiţi amabil; nu te teme-fi fără grijă; să nu cazi-fi vigilent; să
nu mori-fiţi sănătos);
b) adversativul „dar” - este recomandat pe timpul negocierilor ca tehnică de
întâmpinare a obiecţiilor clientului; de pildă când un vânător doreşte să-şi cumpere o
armă modernă, intră într-un magazin, examinează exemplarele expuse, alege pe una
care i-ar plăcea s-o aibă, dar preţul îl face să se adreseze vânzătorului cu expresia
„Arma asta este foarte scumpă”, la care vânzătorul îi dă replica: „ Da, dar este
performantă”; adversativul „dar” poate fi înlocuit cu conjuncţia „şi”, astfel încât
expresia anterioară devine: „Este adevărat (că este scumpă) ... şi este atât de
performantă”, în acest fel clientul reuşeşte să evite percepţia negării sau criticii
implicite a intervenţiei sale.
c) tânguitorul „vă rog” - se foloseşte în afaceri, pe timpul disputelor manageriale,
conflictelor etc; această expresie trădează neputinţa, slăbiciunea, lipsa de argumente
solide, dorinţa de a obţine ceva cu ajutorul cuiva etc; nu trebuie eliminată din limbajul
cotidian întrucât duce la activarea sentimentelor nobile ale interlocutorului.
d) supăratul „îmi pare rău” poate fi folositor, dar şi nefolositor; când sunt
motive întemeiate ca cineva să-şi ceară iertare devine folositor, dar exprimat sub
forma: „V-aş ruga să încercăm să găsim împreună o soluţie pentru rezolvarea
problemei în litigiu”, este nefolositor induce sentimente de neputinţă şi zădărnicie
etc;

41
Ibidem, p. 66-82
68
 e) nehotărâtul „ voi încerca” - exprimă mai degrabă eşecul decât reuşita unei
acţiuni; poate fi folositor doar în măsura în care cineva doreşte să nu-şi asigure un
angajament ferm faţă de interlocutor sau chiar faţă de sine;
f) impotentul „nu pot” - induce la nivelul creierului ideea de neputinţă şi, ca
urmare, eşecul acţiunii; individul care foloseşte expresia „nu pot” are motive legate
de potenţial întemeiate; aceasta nu înseamnă că cel care foloseşte expresia „eu pot”
este în măsură întotdeauna să acţioneze aşa cum îşi propune sau i se cere;
g) dezarmantul „nu sunt sigur” - nu este recomandat să fie folosit în negocieri,
întrucât duce la pierderea credibilităţii; situaţia poate fi salvată dacă se înlocuieşte
expresia „nu sunt sigur” cu „bună întrebare, dar vă cer o perioadă de timp de ...
(minute, zile etc) pentru a vă da un răspuns bine documentat”; în aceste condiţii nu se
pierde credibilitatea, se salvează situaţia şi se dă şansă acţiunii să continue;
h) prea tolerantul „ n-ar trebui” - este folosit pentru a ne scuza pentru o acţiune pe
care o continuăm, deşi nu ar mai trebui să o facem; de pildă un individ care se droghează
şi are unele remuşcări, în timp ce-şi injectează droguri spune cu voce tare sau numai
pentru sine: „nu ar trebuie să mă mai droghez, deoarece am ajuns o epavă”, expresia „nu
ar trebui” nu generează o conduită fermă, ci lasă loc de continuare a acţiunii, spre
deosebire de expresia „nu trebuie” care sugerează interzicerea acţiunii;
i) mincinosul „ ca să fiu sincer” - lasă loc de interpretarea că până la rostirea ei
am denaturat adevărul sau chiar am glumit; nu asigură sporirea încrederii în cel ce
foloseşte expresia ci mai degrabă stârneşte şi sporeşte neîncrederea;
j) condiţionalul „dacă” - exprimă incapacitatea indivizilor de aduce până la
capăt o acţiune; folosind condiţionalul „dacă” cineva poate spune: „Dacă aş avea
bani, mi-aş cumpăra o maşină nouă”; ideea de a dobândi o maşină nouă, declanşează
în mintea individului acţiunea, care se stopează în momentul când se ajunge la
momentul determinant - lipsa banilor.
Julie Hay, reputat specialist în domeniul programelor neuro-lingvistice a
efectuat nişte experimente folosindu-se de condiţionalul „dacă”; ulterior în
experimentele sale a înlocuit cuvântul „dacă” prin „când”; acest fapt a făcut să se
estompeze caracterul condiţional şi cauzal şi, să se evidenţieze caracterul temporal,
care a dus la transformarea incapacităţii indivizilor de a rezolva o problemă, în

69
posibilitate; un exemplu în acest sens l-ar putea constitui expresia: „Dacă o să joci
bine, o să prinzi locul de fundaş central în echipă”, ce ar putea fi înlocuită cu expresia
„Când o să joci bine, o să prinzi locul de fundaş central în echipă”.

1.7. Pragmatica
Pragmatismul reprezintă o doctrină filosofică fondată de Charles Peirce în
secolul al XIX-lea, ce proclamă valoarea practică drept criteriu primordial de adevăr.
Originea termenului trebuie căutată în limba greacă unde „pragma”,
„pragmatos”, înseamnă „ acţiune”, „fapte”.
Din punctul de vedere al pragmatismului, eficacitatea constituie criteriul
suprem de validare a acţiunilor, ideilor, teoriilor etc.
Un individ este apreciat ca pragmatic numai atunci când ştie ce vrea şi are
capacitatea de a-şi îndeplini scopul propus cu mijloace eficiente.
Privind comunicarea verbală, un individ poate fi apreciat ca pragmatic numai
atunci când este conştient de scopul unui enunţ şi se străduieşte să-l formuleze astfel
încât efectul său să constituie comportamentul vizat din partea auditoriului.
Un limbaj pragmatic este acela care merge direct la publicul-ţintă şi serveşte
scopului vorbitorului, ajutându-l pe acesta să-l îndeplinească.
În situaţia în care intenţia vorbitorului nu se realizează, înseamnă că nu se
îndeplineşte scopul comunicării.
Pornind de la aceste elemente, vom încerca în continuare să definim
pragmatica. Aceasta reprezintă o ştiinţă a comunicării ce vizează eficacitatea acţiunii,
limbajului asupra comportamentului uman. Pragmatica se ocupă cu studiul
contextului şi psihologiei.
Pragmatica nu operează cu propoziţii, ci cu enunţuri, ce sunt considerate
produsul acţiunii de enunţare şi nu o structură gramaticală.
În vorbirea curentă, pragmatica sugerează folosirea persoanei a doua singular
sau plural, în funcţie de context, indiferent dacă este sau nu este politicoasă.
Niciodată, politeţea nu constituie un scop un sine, ci un paravan pentru persuasiune.
Concluzionând, putem aprecia că pragmatica este cea care diferenţiază
comunicatorii între ei, în abili şi inabili.

70
 2. Comunicarea scrisă
O modalitate eficientă prin care oamenii comunică este scrisul. Prin urmare,
comunicarea scrisă, reprezintă alături de comunicarea verbală şi cea nonverbală,
tipuri de comunicare folosite în viaţa de zi cu zi.

2.1. Cerinţele comunicării scrise

Specialiştii apreciază că trebuie respectate următoarele cerinţe pentru a putea
afirma că o comunicare scrisă este reuşită42:
a) selectarea cuvintelor;
b) folosirea cuvintelor potrivite şi concrete;
c) utilizarea cuvintelor scurte;
d) folosirea unui mod de prezentare plăcut, capabil să atragă atenţia cititorului;
de pildă o scrisoare de afaceri trebuie să cuprindă: antetul, sigla, adresa expeditorului,
data, referinţa, punctuaţia, marginile, spaţierea etc.

2.2. Calităţile scrisului

Specialiştii în relaţii publice au încercat să stabilească cât mai precis ce calităţi
trebuie să aibă scrisul pentru a fi uşor de citit, înţeles şi însuşit, ajungând la concluzia
că secretul constă în lungimea propoziţiilor şi a cuvintelor.
Din punctul de vedere al lungimii propoziţiilor un text este considerat lizibil
dacă majoritatea frazelor sunt scurte. Frazele scurte dau posibilitatea cititorului să
înţeleagă relaţiile dintre cuvinte.
Aceasta nu înseamnă că nu sunt acceptate şi frazele mai lungi, bine construite.
Recomandat este însă pentru lizibilitate ca lungimea frazelor să fie medie.
Gunning este de părere că o proză modernă agreată de cititori este aceea care
are o lungime medie a frazelor de aproximativ 16 cuvinte43.
În situaţia în care o frază a fost concepută ca foarte lungă, este bine ca printr-un
punct, pus unde se pretează, să se rupă aceasta în două propoziţii lizibile. Excesul de
cuvinte într-o frază poate duce la redundantă. De pildă cuvintele de tipul „ a pierde
degeaba”, „copii tineri”, „bunicii bătrâni” sunt cuvinte redundante, ce trebuie evitate.
42
Cf. Prof. Univ.dr. Alexandru Taşnadi, şi prep.inv.drd. Roxana Ungureanu, Relaţii publice, p.15
43
Cf. Doug Newsom şi Bob Carell, Redactarea materialelor de relaţii publice, Editura Polirom,2004, p.111
71
Experienţa a demonstrat că o propoziţie cu mai puţine cuvinte este mult mai uşor de
înţeles clar decât una cu un număr exagerat de mare de cuvinte.
Specialiştii apreciază că lungimea cuvintelor îngreunează foarte tare lectura,
din următoarele motive:
- tind să fie abstracte, ori cititorilor le plac de regulă cuvintele concrete
(exemplu: abstract-facilităţi de exploatare petrolieră; concret-instalaţie de foraj).
- cuvintele lungi nu prea sunt cunoscute de cititor; aceste recunoaşte foarte repede
cuvintele scurte ( exemplu: cuvânt lung-renumeraţie; cuvânt scurt-plată).
Un text clar nu este valoros dacă nu este şi interesant. Principalul element care
face textul interesant îl reprezintă subiectul. Însă şi aici problemele sunt discutabile,
deoarece un subiect este interesant pentru un public-ţintă, pe când pentru alt
public-ţintă, subiectul respectiv nu este prea interesant. De aceea este bine ca atunci
când se redactează un text, să se cunoască foarte bine publicul căruia îi este adresat.
Un stil adecvat este acela care conduce la menţinerea interesului cititorului. Un
text lipsit de monotonie dă bine la cititor. De asemenea, un text unde se foloseşte o
serie de cuvinte personale ca dumneavoastră şi voi, accentuează dimensiunea umană.
Atunci când se scrie un text trebuie avută în vedere şi naturaleţea, adică
evitarea frazelor greu de citit. Frazele trebuie să sune firesc. Un rol important în acest
sens revine formelor contrase. Acestea sunt cuvinte prezentat prescurtat. De pildă în
loc de „do not” se foloseşte „ don’t”.
Evitarea folosirii acestor forme duce la încetinirea citirii, fapt ce nu convine
cititorului.
Şablonul şi monotonia pot afecta stilul de prezentare al unui text. De aceea se
recomandă varietatea în sensul de a căuta cuvinte diferite care să ajute la îmbogăţirea
sensului şi la facilitarea înţelegerii textului.
Varietatea nu înseamnă însă încălcarea regulilor. Ca urmare, într-o suită de
fraze scurte se pretează şi o frază mai lungă, ce are rolul dacă este alcătuită corect, să
îmbogăţească naraţiunea.
Răsturnarea topicii, de asemenea, duce la reducerea monotoniei şi poate
sublinia acţiunea în frază.

72
 În elaborarea textelor trebuie avută în vedere eufonia, adică evitarea
uniformităţii frazelor şi repetarea cuvintelor.
Eufonia nu este uşor de însuşit de către un autor de teste. Pentru că acest mod de
redactare a textelor să fie însuşit, se recomandă ca atunci când descoperiţi un text elaborat
într-un stil frumos, imitaţi-l când elaboraţi propriul dumneavoastră text. În acest proces,
trebuie avută grijă ca gândurile să fie limpezi iar mesajul să încânte mintea şi apoi urechea.
Noi avem posibilitatea să scriem texte atât despre oameni, cât şi despre obiecte
neînsufleţite.
Când textul are ca subiect omul, este clar că acesta conţine elemente umane,
deci are o dimensiune umană. Se recomandă ca şi atunci când se scrie un text despre
obiecte neînsufleţite să i se atribuie o dimensiune umană, adică obiectul respectiv să-l
raportăm la noi, ei, voi, dânşii etc.
Este interesant de reţinut că atunci când elaborăm un text să avem în vedere
evitarea expresiilor răsuflate. De pildă, expresii de tipul: „dozarea eforturilor”,
„avântarea către noi culmi de progres şi civilizaţie”, nu prea mai sunt recomandate
pentru a fi incluse într-un text. Aceasta este determinată de faptul că aceste expresii
au fost aşa de des vehiculate, încât au devenit învechite, şi nu mai spun mare lucru.
Este nevoie de expresii noi, care duc la împrospătarea unui clişeu.
Sunt situaţii în care elaborăm un text şi fără să ne dăm seama, prin cuvintele
folosite jignim pe cineva. De pildă, dacă într-un text folosim cuvântul profesorii,
atragem supărarea profesoarelor, care consideră că au fost excluse din textul
respectiv. Pentru evitarea acestor probleme este bine să folosim cuvintele „ cadrele
didactice” sau „ dascălii” etc. Procedând aşa înseamnă că am eliminat biasurile.

2.3. Conţinutul textelor

În comunicarea scrisă este nevoie de elaborarea de texte simple şi foarte clare,
pentru a fi uşor de citit şi de înţeles. Oricât de complicată ar fi o idee, ea poate fi
exprimată prin cuvinte simple şi înţeleasă de către publicul-ţintă. Mesajele de pe
e-mail ajută omul să-şi transmită gândurile pe toate meridianele şi paralelele
pământului. Aceste mesaje dacă sunt simple şi clare pot fi traduse şi interpretate în
limbajul tuturor culturilor lumii.

73
 Marele fizician Einstein a înţeles că textele simple, chiar şi dacă folosesc unii
termeni tehnici sunt accesibile marelui public, dacă sunt limpezi şi uşor de citit.
Pentru a scrie ceva simplu şi clar despre un eveniment, proces sau fenomen
este obligatoriu să-l înţelegi foarte bine, să şti foarte clar ce mesaj vrei să transmiţi
publicului-ţintă şi să adopţi un stil eficient de comunicare.
Putem să ne aflăm în situaţia de a transmite publicului-ţintă mesaje privind
cercetare ştiinţifică.
Unii cercetători sunt de părere că nu este bine să ne implicăm într-o astfel de
acţiune, alţii ne sfătuiesc s-o facem fără probleme. De pildă, Rudolf Flesch ne sfătuieşte
să nu ne apucăm să dăm explicaţii ştiinţifice complete despre un proces, fenomen etc.
William Zinsser este de altă părere şi el apreciază că înşiruind o frază după alta
putem să facem accesibil un subiect complex atât pentru cei avizaţi, cât şi pentru cei
mai puţin avizaţi44. Având în vedere aceste poziţii, este firesc să ne întrebăm: Cum
este mai bine să procedăm? Practica a demonstrat că sunt unii indivizi interesaţi de
aceste probleme iar alţii nu sunt interesaţi deloc sau sunt interesaţi foarte puţin. Din
această perspectivă este important să-i identificăm pe cei interesaţi şi să le transmitem
mesaje uşor de înţeles, iar pe ceilalţi să nu-i stresăm cu mesaje care nu-i interesează
ci să le dăm numai informaţiile de care au nevoie.
În politica de zi cu zi, apar situaţii în care unele concepţii ştiinţifice
contradictorii ajung la publicuri, uneori neavizate. Oamenii sunt bulversaţi şi nu mai
ştiu ce trebuie să mai creadă despre un proces, fenomen etc. Cu toate că pe ei îi
interesează adevărul în problema respectivă, sunt neputincioşi să-l afle singuri. În
aceste condiţii este recomandat ca organizaţia interesată să adopte prin specialiştii săi
un document de luare de poziţie. Acest document va fi întocmit cu concursul celor
mai importante compartimente ( compartimente avizate: juridic; de marketing; de
relaţii publice etc.) şi el are rolul de a formula un punct de vedere opus grupurilor de
acţiune şi concurenţilor. Este recomandat ca acţiunea să nu se oprească aici, ci luarea
de poziţie să constituie mai departe o rampă de lansare pentru toate declaraţiile
publice vizând problema respectivă. Cei care o fac, trebuie să fie pregătiţi să răspundă
la întrebările tehnice, de care vor uza în special reporterii.

44
Cf. William Zinsser, On Writing Well, Ed. cit., p. 114
74
 2.4. Necesitatea de a cunoaşte subiectul
Unii specialişti susţin că o persoană avizată poate scrie ceva interesant despre
un proces, fenomen etc. cu condiţia să cunoască foarte bine subiectul. Dacă nu este în
stare să înţeleagă singură subiectul respectiv, este nevoie să ceară ajutorul unui expert
şi numai apoi să conceapă şi să transmită un mesaj către publicul-ţintă, pe înţelesul
acestuia.
Viaţa a demonstrat că această regulă nu prea mai are valabilitate. Ideea că cel
care trebuie să cunoască foarte bine subiectul trebuie să fie numai tehnicianul este
greşită. Nu mai este valabilă formula după care tehnicianul întocmeşte textul, în
termeni tehnici şi-l prezintă specialistului în relaţii publice pentru a-l rescrie într-un
limbaj accesibil publicului-ţintă, fără a elimina informaţiile date de el. Cu alte
cuvinte, este greşită ideea potrivit căreia specialistul în relaţii publice nu ar mai avea
nevoie să ştie ceva despre subiectul respectiv, ci el ar trebui numai să stăpânească
ştiinţa şi arta de a scrie limpede despre acest subiect, adică pe înţelesul publicului-
ţintă. Calea normală de lucru pentru un specialist în relaţii publice o constituie
studierea foarte bine a subiectului, lămurirea problemelor mai puţin înţelese pe timpul
studiului individual, cu ajutorul experţilor, şi transmiterea unui mesaj la publicul-ţintă
numai în cunoştinţă de cauză. Mesajul transmis publicului-ţintă nu trebuie să
cuprindă tot ceea ce ştiţi dumneavoastră despre problema respectivă. Această
conduită trebuie adoptată din două motive:
a) publicul-ţintă s-ar putea să nu fie interesat de toate detaliile;
b) existenţa unor zone de graniţă unde cunoştinţele pot fi nesigure şi unde se
pot strecura unele erori.

2.5. Folosirea limbajului simplu

Vorbirea de zi cu zi, caracterizată de folosirea cuvintelor scurte şi fără o
abundenţă de termeni tehnici este foarte eficientă pentru toate categoriile de oameni.
Aceasta nu înseamnă că limbajul mai complex, presărat cu jargonul din
domeniu este mai puţin eficient când se practică numai între specialişti. Din păcate
unii specialişti scapă din vedere nivelul de înţelegere al publicului-ţintă şi continuă să
folosească jargonul din domeniu, când se adresează acestuia.

75
 Specialiştii recomandă să nu se folosească un limbaj ce conţine cuvinte cu
sensuri pentru iniţiaţi, mai ales pentru a înşela publicul-ţintă.
Acest limbaj înşelător este cunoscut în literatura de specialitate ca limbaj dublu.
William Lutz apreciază că pot fi identificate patru tipuri de limbaj dublu45:
eufemistic; jargonul; funcţionăresc; emfatic.
Eufemismele pot înşela în mod deliberat. De pildă a folosi cuvintele:
„deposedarea de viaţă în mod ilegal sau arbitrar” în loc „de omor” sau „ingineri
sanitari” în loc de „gunoieri” înseamnă a încerca fie să se protejeze sensibilitatea unor
persoane, fie să se respecte unele tabuuri culturale.
Jargonul este bine să fie folosit numai între specialişti întrucât pentru profani
sună ca un limbaj pompos.
Limbajul funcţionăresc este un fel de jargon. De pildă în tipografie se folosesc
unele cuvinte cum ar fi „zaţ” şi „capitală” cu un alt sens decât pentru majoritatea
oamenilor. Totodată, limbajul birocratic este un limbaj funcţionăresc.
Limbajul emfatic înseamnă folosirea de cuvinte neobişnuite pentru elaborarea
de concepte banale. Mai simplu spus, acest tip de limbaj înseamnă folosirea de
termeni tehnici numai cu intenţia de a suna mai impresionant. În acest sens, este
edificator exemplul dat de Doug Newson şi Boss Carrell: „Toate sistemele
solar-termice trebuie să accepte tranzienţe diurne şi tranzienţe rapide, datorate trecerii
norilor, în funcţionarea din timpul zilei.” Prin acest exemplu, autorii încearcă de fapt
să spună că „noapte se face întuneric şi că norii acoperă uneori soarele”.
Sunt situaţii în care cuvintele obişnuite nu prea sunt potrivite pentru elaborarea
unui mesaj. În aceste condiţii este recomandată folosirea de cuvinte noi, cu condiţia
să se explice publicului-ţintă care este semnificaţia acestora. Nu se recomandă să se
dea o definiţie pentru cuvintele respective, ci mai eficientă este descrierea lor.
De pildă, în loc să spunem despre contorul de energie electrică aflat în fiecare
locuinţă că este un aparat standard de măsurarea consumului de curent electric, mai
bine îl descriem ca pe un instrument care are rolul de a ne ajuta să citim valorile
energiei electrice consumate într-o gospodărie, în vederea achitării de către
gospodarul respectiv a contravalorii acestuia, periodic.

45
Cf. Doug Newson, Boss Carrell, Redactarea materialelor de relaţii publice, Editura Polirom 2004, p.123
76
 2.6. Prezentarea mesajului de la simplu la complex
Viaţa ne pune în situaţia de a elabora şi transmite fel de fel de mesaje către
publicurile-ţintă avizate, sau mai puţin avizate. A încerca să exprimaţi dintr-o dată
prea multe, duce la punerea în încurcătură a publicului-ţintă. De aceea, se recomandă
ca pe timpul elaborării mesajului ideile să fie prezentate pe rând, într-o succesiune
logică, adică să se pornească de la ideea cea mai simplă şi să se ajungă încet, încet la
ideea cea mai complexă.
Pentru aceasta este recomandat ca autorul unui text să-şi formuleze foarte clar
ideile principale pentru a fi înţelese nu numai de către el, ci şi de către cei cărora le este
adresat mesajul. Din această perspectivă, mesajul trebuie fundamentat pe fapte, cifre,
descrieri, explicaţii. Detaliile deosebit de importante sau importante nu pot fi eludate.
Într-o înlănţuire de idei se recomandă să se aibă în vedere ca ideea principală
să fie vizibilă. În situaţia în care se eludează acest aspect, deşi mesajul ajunge la
publicul-ţintă, acesta nu-i va da importanţă.

2.7. Explicarea lucrurilor necunoscute cu ajutorul celor cunoscute şi

transmiterea unui mesaj accesibil
Sunt situaţii în care publicurile - ţintă nu înţeleg unele mesaje receptate. În
acest condiţii specialiştii recomandă analogiile, cu ajutorul cărora să se facă un
public-ţintă să înţeleagă mesajul receptat.
De asemenea, specialiştii recomandă folosirea cuvintelor concrete în locul
abstracţiilor, care sunt vagi şi deschise interpretărilor. Eludarea cuvintelor concrete,
dă posibilitatea publicului-ţintă să-şi pună în aplicare imaginaţia şi să distorsioneze
mesajul. Totodată, trebuie avut în vedere şi modul în care se prezintă mesajul,
întrucât acesta contribuie la simplificarea materialului.
Din această perspectivă, Tinkel ne recomandă nişte reguli, astfel46:
- scrierea cu caractere naturale şi cu spaţii mici;
- folosirea alineatului la primul rând dintr-un paragraf;
- evitarea contrastului mic şi a literelor prea mici dacă se precizează că publicul are probleme cu vederea;
- evitarea desenelor cu linii foarte subţiri, cu cerneală colorată sau pe hârtie colorată dacă există riscul ca
lumina să fie insuficientă.

46
Ibidem, p.132
77
 COMUNICAREA NONVERBALĂ

1. Probleme generale privind limbajul trupului

Comunicarea reprezintă însăşi esenţa vieţii. Pentru a putea supravieţui oamenii
trebuie să comunice. Ei comunică verbal şi în scris. Mai există însă un mod esenţial
de a comunica - nonverbal. Cu alte cuvinte în comunicare omul foloseşte foarte des
limbajul trupului.
Sigmund Freud apreciază că „ Cel care ţine buzele lipite vorbeşte şi cu vârful
degetelor” 47
iar Allan Pease susţine că „Fiecare gest este asemenea unui cuvânt, iar
un cuvânt poate avea mai multe înţelesuri”. Perspicace este cel ce poate citi
„propoziţiile trupului”48 .
Viaţa a demonstrat că omul poate comunica prin limbajul trupului mai rapid
decât folosindu-se de cuvânt.
Trupul este acela care emite cuvinte, dar în afara acestora poate emite mesaje
pentru a comunica atât cu sine cât şi cu semenii. Din această perspectivă, cele mai
importante antene de emisie ale omului sunt: postura; gestica; ritmul şi viteza
mişcărilor; distanţa; orientarea; privirea; contactul vizual; expresia feţei; culoarea
tenului; vocea; ritmul respiraţiei; tonusul muscular etc.
Limbajul trupului are valoare comunicativă. Mesajele nu pot fi citite
întotdeauna la timp şi cu precizie, chiar dacă ele există permanent. Cine se grăbeşte
să interpreteze semnalele izolate sau ambigue, greşeşte, trăgând concluzii false.
Numeroasele semnale emise de trup au mai multe semnificaţii distincte (de obicei
2-3 semnificaţii) şi de aceea se poate trage concluzia că limbajul trupului este confuz.
De pildă, atunci când unui om îi este teamă sau are atitudinea de îngâmfare, ori dă
semne că a înţeles ceea ce i s-a explicat, ori activează cutele orizontale de pe frunte.
Cum poţi să desluşeşti acest semnal al corpului şi să-ţi dai seama că omului îi
este teamă, este arogant sau a înţeles ceea ce i s-a explicat ?
Trebuie să recunoaştem că este foarte dificil de făcut această distincţie şi de
acea nu trebuie să ne pripim şi pe baza unei observaţii sumare să tragem o concluzie,
pe care s-o catalogăm că ar fi pertinentă. Ca urmare, se poate trage concluzia că
47
cf. .Ştefan Pruteanu , Antrenamentul abilităţilor de comunicare. Limbaje ascunse, Editura Polirom, 2005, p.247
48
Ibidem p. 247
78
descifrarea limbajului trupului se bazează pe încercare şi pe eroare. Pe baza percepţiei
semnalelor izolate este absolut necesar să se verifice ipotezele emise şi să se ajungă la
concluzia că se verifică unele pe altele şi cu adevărat au semnificaţia atribuită.
Totodată, chiar dacă omul vorbeşte, scrie sau face altceva, limbajul trupului
său rămâne într-un fel independent de acesta. De pildă atunci când discutăm cu un
interlocutor, fără a-l întrerupe din vorbire putem să-l dezaprobăm prin mişcări ale
capului, sugestive din acest punct de vedere, sau să-l aprobăm afişând un zâmbet.
Atitudinile, emoţiile şi sentimentele sunt elemente ale limbajului trupului.
Acesta nu operează cu concepte şi idei, acţionează la nivelul comunicării analogice şi
are un suport hormonal şi nu neuronal, aşa cum îl are vorbirea.
Limbajul trupului are aproape aceleaşi semnificaţii, oriunde în lume, fiind
transcultural din acest punct de vedere.
De pildă, expresia corporală a fericirii, tristeţii, dezamăgirii, mâniei etc este
aceeaşi şi la român şi la neamţ şi la egiptean etc. Nu putem însă să nu constatăm că
limbajul trupului poartă şi o puternică amprentă culturală şi socială. De pildă, felul în
care stai la masă şi mănânci spun foarte mult ce amprentă culturală şi socială ai.

2. Criterii de evaluare în comunicarea nonverbală

Elemente ale comunicării nonverbale apar la om imediat după naştere. De
pildă, un nou născut când îi este foame îşi manifestă tendinţa de a suge. Când se
simte bine şi cineva îi face copilului semne prieteneşti, acesta zâmbeşte. Dacă un
copil nu se simte bine plânge şi asta sugerează mamei ideea că ceva nu este în regulă
cu noul ei născut.
Pentru evaluarea comunicării nonverbale, specialiştii recomandă următoarele
criterii: distanţa; vocea; postura; mimica; gestica.
Despre distanţă am mai vorbit într-un curs prezentat anterior.
Ca urmare, despre distanţă vom mai preciza clar că fiecare tip de relaţie
interumană presupune respectarea anumitor reguli de organizare a spaţiului şi a
distanţelor interpersonale.
Distanţa pe care omul o păstrează faţă de semeni, faţă de animale sau obiecte
semnifică tipul de caracter pe care-l are.

79
 În comunicarea nonverbală au importanţă deosebită semnalele acustice şi
manifestările vocale cum ar fi: tusea, suspinul, oftatul, râsul, volumul, tonul, ritmul,
accentul, pauza, râgâitul, geamătul, plescăitul din limbă etc.
Postura trupului, comunică foarte multe despre o persoană:
- aplecarea spre interlocutor exprimă atitudinea de disponibilitate;
- depărtarea de interlocutor sugerează respingerea sau nepăsarea;
- adoptarea poziţiei aşezat în faţa unui interlocutor aflat în picioare sugerează
dominare;
- adoptarea poziţiei cu capul plecat şi umerii căzuţi sugerează obedienţă,
inferioritate, slăbiciune sau timiditate;
- adoptarea poziţiei cu capul sus sau lăsat pe spate exprimă mulţumirea de sine.
Despre un individ care stă bine pe picioare se spune că îşi controlează centrul
de greutate al corpului aflat în apropierea coloanei vertebrale şi ca urmare, sugerează
încrederea în verticalitatea ţinutei sale morale, în demnitatea, onestitatea şi în
echilibrul său psihic.
Despre un individ care stă mai aplecat, se înclină în faţă şi priveşte de jos în
sus se spune că este slugarnic şi nesigur pe sine.
Individul arogant are tendinţa de a se înclina către înapoi şi de a privi de sus în
jos.
Poziţia şezând sugerează mai multe situaţii: călare pe situaţie, fundul în două
luntre, stat ca pe ace, stat ca pe ghimpi etc.
Poziţia de fugă este tipică persoanelor anxioase, lipsite de siguranţa de sine.
Totodată, această poziţie semnalează grabă, indispoziţie, nesiguranţă.
Poziţia deschisă, de „luare aminte” sugerează atenţie şi receptivitate din partea
partenerului de comunicare.
Poziţia rezemat şi relaxat sugerează că cel ce-o adoptă ocupă o poziţie înaltă în
ierarhia socială. Dacă această poziţie este adoptată de o femeie, aceasta sugerează o
provocare sexuală.
Poziţia culcat reflectă stilul de viaţă, dispoziţiile psihice, frământările etc. De
pildă, cei ce sunt caracterizaţi ca având un psihic puternic, pot dormi într-o poziţie
mai multe ore.

80
 Poziţia fătului (ghemuit) reflectă o atitudine închisă, defensivă, de cerere de
ajutor, de ocrotire etc.
Persoanele care adoptă această poziţie nu sunt suficient de maturizate şi trăiesc
o temă continuă în confruntarea cu viaţa.
Poziţia întins pe spate (regală) sugerează siguranţă şi încredere în sine.
Persoana care adoptă această poziţie are o personalitate puternică, este curajoasă,
deschisă etc.
Poziţia întins pe burtă reflectă o stare de constrângere şi îngrijorare, de teamă şi
nelinişte.
Aceste persoane sunt preocupate de a controla mediul şi viaţa celor din jur.
Când nu pot să-şi pună în aplicare mijloacele de constrângere au tendinţa să rămână
singuratice.
Poziţia semi-fetală sugerează că persoanele ce-o adoptă sunt practice,
echilibrate, sigure pe sine etc.
Mimica oferă informaţii despre reacţia partenerului, care poate fi de:
surprindere; satisfacţie; frică; neîncredere; dezaprobare; furie.
Sprâncenele şi ridurile frunţii indică încordarea atenţiei spre exterior,
subliniază agresivitatea provocată de furie, fermitate şi concentrarea voinţei spre
rezolvarea problemelor.
Fruntea brăzdată de cute verticale şi orizontale sugerează nesiguranţă şi temeri
interioare abia stăpânite.
Gura vieţuitoarelor este folosită pentru a muşca, linge, mesteca, mârâi, căsca,
urla, ataca etc. Gura omului este în măsură să: vorbească; fluiere; zâmbească; râdă;
sărute etc. Ridicarea colţurilor gurii sugerează o stare pozitivă, de bucurie, de
dispoziţie psihică.
Coborârea colţurilor gurii sugerează o stare de spirit negativă, de furie, tristeţe,
încordare.
Căderea involuntară a colţurilor gurii sugerează faptul că individul este
pesimist, trist, dezamăgit etc.
Coborârea ostentativă a colţurilor gurii indică supărare, dezgust, dispreţ etc.
Privirea şi contactul vizual ne indică unele aspecte despre o persoană.

81
Specialiştii au considerat că pot fi trei tipuri de priviri: oficială; de anturaj; intimă.
Privirea oficială este aceea care se focalizează pe fruntea partenerului.
Privirea de anturaj coboară de pe frunte sub nivelul ochilor până la coapse şi
de la cap până la picioare, fără a se focaliza pe ceva.
Privirea intimă alunecă de la nivelul ochilor până la coapse şi de la cap până la
picioare, fără a se focaliza pe ceva.
Un zâmbet comunică mai mult decât o sută de cuvinte, întrucât trimite mesaje
de îmbărbătare.
Un zâmbet forţat este mai bun decât o grimasă chinuită. Sunt meserii pentru
care zâmbetul este indispensabil: diplomaţi; lucrători de relaţii publice; negociatori;
purtători de cuvânt.
Omul poate comunica şi cu nasul. Este adevărat că nasul nu asigură o
comunicare ca ochii sau ca gura. Totuşi, nasul poate oferi semnale de sprijin.
De exemplu, când nu ne convine ceva strâmbăm din nas. De asemenea, când
minţim, tindem să ne atingem nasul cu mâna.
Despre ochi se spune că sunt oglinda sufletului.
Ei au calitatea de a se umezi şi a face să curgă lacrimile din ei. Lacrimile pot
curge când omul:
- îşi exprimă fericirea generată de un eveniment deosebit de important care i
s-a întâmplat;
- are suferinţă fizică, foarte greu de suportat;
- are o suferinţă psihică deosebită;
- doreşte să manifeste compasiune pentru o persoană aflată în suferinţă;
- este extrem de încăpăţânat, nu-i reuşeşte planul şi doreşte să-şi exprime
nemulţumirea etc.
Pielea feţei (tenul) are calitatea de a exprima starea sufletească în care se află
un om, astfel:
- culoarea vânătă sau nuanţa palidă arată că omul este aflat într-o suferinţă
fizică;
- apariţia pielei „ca de găină” indică faptul că omul este înspăimântat;
- existenţa cearcănelor la ochi, închise la culoare, sugerează că omul este

82
obosit, măcinat de gânduri, sau chiar suferind de o boală de inimă sau de rinichi.
Un om sănătos gesticulează des şi foarte energic în contrast cu un om bolnav,
care gesticulează slab şi ezitant.
Mişcările trupului, ale mâinilor, degetelor, picioarelor, umerilor, gâtului,
capului etc sunt cunoscute ca elemente ale gesticii şi fiecare poate comunica ceva
unui interlocutor sau unui grup.
Dacă analizezi un om cunoscut ca mincinos, îţi dai seama că denaturează
adevărul deoarece are degetele într-o continuă agitaţie, îi tremură uşor muşchi
gâtului, respiraţia îi este neregulată, are tendinţa de a-şi drege vocea etc. Un om care
respiră într-un ritm mai alert sugerează faptul că se află într-o situaţie tensionată.
Pentru a ieşi din această stare individul respectiv trebuie să facă nişte mişcări
spontane ale corpului: foarte lente; lente; bruşte; calme; regulate; neregulate.
Mişcările foarte lente şi lente indică faptul că ai de a face cu un individ cu
temperament flegmatic, sau cu unul resemnat, moale etc.
Mişcările bruşte sugerează existenţa unui temperament sangvin sau a unui
individ bucuros, entuziasm etc.
Din această perspectivă, o persoană care te împinge brusc, este agresivă şi
nepăsătoare. Persoanele care fac mişcări prin care sugerează că abia plutesc, sunt
caracterizate ca fiind visătoare, relaxate şi într-o anumită măsură rupte de realitate.
Persoanele care fac mişcări uşoare, dar bruşte, sugerează că sunt instabile,
neliniştite, nemulţumite, nervoase etc.
Într-un curs anterior am vorbit despre proximitate şi poziţie. Nu dorim să mai
reluăm problema, ci doar să facem precizarea că persoanele care doresc să coopereze
cu cineva, au tendinţa de a veni aproape, de a se aşeza alături sau chiar de aceeaşi
parte.
Cei care sunt puşi pe harţă, au tendinţa de a se aşeza faţă în faţă cu cel cu care
se ceartă.
Un rol important în comunicarea nonverbală îl are şi orientarea corpului,
privirii şi palmelor. Un om care îşi orientează corpul şi privirea spre uşă, este clar că
doreşte să plece. De asemenea cel care-şi priveşte în mod repetat ceasul sugerează
intenţia de a pleca grăbit sau că nu mai are răbdare, ori este plictisit.

83
 Poziţia corpului este extrem de sugestivă în comunicarea nonverbală. De pildă
dacă întorci capul de la un interlocutor, aceasta sugerează gestul de respingere.
Când cineva ascultă cu interes, are capul uşor înclinat lateral. Când cineva îşi
mişcă în sus şi în jos capul înseamnă că dă dovadă de înţelegere, încurajare şi chiar
că-l aprobă pe interlocutor. Într-o negociere, clătinarea uşoară a capului, vertical sau
orizontal, constituie un gest sugestiv pentru interlocutor.
Cu mâinile se poate comunica foarte uşor, astfel:
- mâinile aşezate la spate sugerează încredere în sine;
- mâinile adunate lângă trup şi capul între umeri indică timiditate, nesiguranţă,
complex de inferioritate;
- mâinile împreunate şi încleştate trădează încordare, frustrare sau agresivitate;
- încrucişarea mâinilor pe piept sugerează interlocutorului că răbdarea s-a
sfârşit;
- mâinile aşezate ferm pe masă demonstrează siguranţă, încredere în sine etc.
Oameni îşi strâng mâinile într-un gest de salut. Uneori în afara strângerii de
mâini, se procedează şi la atingerea cotului ori la o bătaie uşoară pe spate sau pe
umăr, exprimând astfel un gest de prietenie.
În general contactul fizic uşor între doi oameni generează reacţii interne
pozitive. Prinderea interlocutorului de umăr, de mijloc, de braţ, de rever sau de guler
sugerează intenţia de apropiere, cooperare, intimidare, posesiune, agresivitate etc.
Gestul unui individ de a scrâşni din dinţi, de a strânge pumnul, de a rânji sau de
a-şi încorda muşchii gâtului sugerează o atitudine ostilă faţă de interlocutor.
Palma deschisă către interlocutor sugerează sinceritate şi onestitate. Dacă
alături de palmele deschise, un individ mai ridică şi din umeri şi sprâncene, acesta
indică faptul că nu ştie sau nu poate face ceva.
Atunci când un individ îşi acoperă gura cu mâna este clar pentru interlocutor că
minte. În momentul când îşi dă seama de gestul făcut, individul în cauză ia mâna de
la gură, o lasă să alunece pe faţă în jos, îşi freacă nasul cu degetul arătător. Toate
aceste gesturi suplimentare, îl încredinţează şi mai tare pe interlocutor, că a fost
minţit. Mişcarea haotică a mâinii, fie la nas, fie la bărbie ori la buze, sugerează că cel
ce-l face, denaturează adevărul, îşi dă seama că nu este credibil în faţa

84
interlocutorului şi încearcă fel de fel de mişcări, pentru a ieşi din situaţia penibilă în
care se află.
Bunii oratori, combină discursul verbal cu elemente nonverbale. Rezultatul
este foarte bun numai în măsura în care elementele nonverbale se corelează cu cele
verbale. În aceste condiţii, mesajul trupului face parte din discurs. De pildă, atunci
când cineva vorbeşte despre plecarea într-o misiune multinaţională a două unităţi de
infanterie şi în acelaşi timp ridică braţul drept cu pumnul strâns, cu excepţia a două
degete care rămân ridicate, înseamnă că-şi corelează discursul vorbit cu elemente
nonverbale, care funcţionează ca nişte semne de punctuaţie.
Omul comunică nonverbal şi cu picioarele. Atunci când îşi încrucişează
picioarele înseamnă că adoptă o atitudine defensivă şi de închidere. Piciorul aşezat
peste genunchi şi prins cu mâna sugerează o atitudine rigidă, încăpăţânare şi chiar
rezistenţă la argumente.
Încrucişarea gleznelor, dublată de aşezarea pumnilor pe genunchi, ne sugerează
că individul în cauză este nervos, îi este frică, se află într-o situaţie de disconfort.
Omul îşi acoperă corpul cu îmbrăcămintea. Modul în care se îmbracă,
sugerează foarte multe elemente despre un individ. Îmbrăcămintea oficială şi
protocolară reflectă caracterul conservator, rigid, dar impune, respectă şi nu creează
probleme. Un individ care îmbracă o pereche de blugi şi o geacă sugerează că se află
într-o stare de relaxare şi simplitate. Sunt persoane care au tendinţa de a se împodobi
foarte bine şi a se vopsi excesiv numai din dorinţa de a ieşi în evidenţă.

3. Comunicarea nonverbală în negocieri

Oamenii negociază şi cu această ocazie cooperează, fac compromisuri, se
confruntă, dau dovadă de dominare sau de abandon. Alături de limbajul verbal, cel
nonverbal s-a dovedit a fi o armă redutabilă, întrucât fiecare gest este asemenea unui
cuvânt ce are mai multe înţelesuri. În continuare, ne propunem să prezentăm o
matrice a folosirii limbajului nonverbal în afaceri.49

49
Ibidem, p.280-282 6
85
Nr.
Semnalul trupului Mesajul probabil
crt.
Lumină slabă; interes, atracţie,
1 Pupile dilatate ispită, se pot cere concesii, se
poate ridica preţul
Unghiul intern al globului ocular este
2 Aprobare, interes, atenţie
vizibil
Luminozitate mare; interes scăzut,
3 Pupile mici
respingere
4 Ochi mici; unghiul intern ascuns Dezacord, plictis, dezinteres
5 Colţurile gurii arcuite în jos; capetele Mânie, amărăciune, îngrijorare,
exterioare ale sprâncenelor ridicate ameninţare. Nu vei cere mai mult
6 Colţurile gurii arcuite în sus; sprâncenele Bucurie, aprobare, satisfacţie,
cu capetele exterioare coborâte interes, sinceritate, înţelegere
7 Linia buzelor dreaptă, sprâncenele
Lipsă de interes, lipsă de grabă
drepte, pleoapele căzute
8 Palmele deschise către partener Sinceritate, onestitate, deschidere
9 Palma deschisă în sus Supunere
10 Palma îndreptată în jos Dominare
11 Pumn strâns Agresivitate, încredere
Evită privirea; se îndepărtează,
Neîncredere, suspiciune,
încrucişează braţele; atinge, freacă nasul;
12 sentiment de culpă. Partenerul
privirea şi trupul orientate spre ieşire;
ascunde ceva, are intenţii ascunse
freacă ochii, încheie haina.
Respiraţie precipitată; produce sunetul
„ţţ”; strânge pumnul; frământă mâinile; Nemulţumire, agresivitate,
13
stă cu pumnul strâns; arată cu degetul; frustrare, irascibilitate, amărăciune
loveşte cu piciorul ceva imaginar
Ţine o mână la spate; strânge încheietura
14 Îşi impune autocontrolul, este ferm
mâini; ţine pumnii strânşi la spate
Mâzgăleşte ceva; bate darabana pe masă;
picior peste picior; mişcă ritmic laba Plictiseală, prudenţă, lipsă de
15
piciorului; capul între mâini sau rezemat grabă, aşteptare
pe mână, privirea în gol
Ciupeşte pielea obrazului; bagă mâinile Gata să reconfirme şi să
16
în buzunare reargumenteze poziţia anterioară
Transpiră; pocneşte degetele; zornăie
banii în buzunare; se agită pe scaun;
fluieră; îşi drege glasul; produce sunetul
Nerăbdare, nesiguranţă,
„ptiu”; se bâlbâie; fumează ţigară după
17 nervozitate, criză de timp, lipsa
ţigară; prinde şi ciupeşte pielea de pe
autocontrolului, încordare
mână, strânge maxilarele; nu priveşte
interlocutorul; clipeşte des; se trage de
ureche; îndepărtează scaune imaginare

86
 Nr.
Semnalul trupului Mesajul probabil
crt.
18 Picioare pe birou sau pe scaun; rezemat
Poziţie de relaxare, comoditate,
neconvenţional de masă sau de altceva;
dominare, sentimentul că se află
suflă fumul ţigării spre tavan; mâinile la
acasă, stăpân pe situaţie, aroganţă.
ceafă; lăsat pe spate; priveşte în sus
Descheie haina; desface braţele; gesturi Relaxare, degajare, încredere,
19
dezinvolte dezinvoltură
Arată cu degetul; picior peste picior;
20 pumnii strânşi; bătăi în masă; braţele Apărare, pândă, circumspectic
încrucişate
Mângâie bărbia, cu capul dat pe spate;
trece mâna peste faţă; priveşte peste Evaluarea partenerului; evaluarea
21 ochelari sau îi şterge; ţine braţul scenariilor, evaluarea discursului,
ochelarilor în gură; umple pipa; trage de timp
modelează ţigara
Mâinile şi şoldurile stau pe genunchi; se
Este hotărât, a luat deja sau va lua
22 apropie sau vine pe marginea scaunului;
curând o decizie
prinde marginea mesei cu mâinile
Braţele deschise; haina descheiată; capul Poziţie conciliantă, deschisă, de
23
pe spate; fruntea sus; caută privirea cooperare, siguranţă
Ţinută dreaptă; gesturi dezinvolte;
mâinile ţinute la spate sau în buzunare, Încredere, deschidere, stăpânire de
24
cu degetele mari în afară; prinde reverul sine
hainei
Freacă palmele; mâna la piept; gestul de
25 a da mâna; se apropie; aranjează haina şi Satisfacţie, acceptare
lucrurile

V l a d u, M i r c e a. Comunicare și relaţii publice.

87