I.

TEORII ALE COMUNICĂRII

1) TIPURI DE COMUNICARE:
- Comunicare verbală;
- Comunicare nonverbală;
- Comunicare paraverbală;
- Comunicare mimico-gestuală.
J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen „Stiinta Comunicarii“ , ed. Humanitas, Bucuresti, 2004

“Comunicarea porneste de la emitatorul care intentioneaza sa transmita informatia si care, pentru a-si atinge
scopul, foloseste coduri. Actul comunicarii se incheie cu implicatiile pragmatice pentru receptor, etapa finala a
transferului de informatie.” (pag.26)
Cea mai simpla forma de explicare a actului comunicarii a putut fi structurata in doua fraze si, de asemenea,
poate fi reprezentata grafic astfel:

E informatie C informatie R
(modelul elementar al comunicarii)

In orice act al comunicarii e nevoie de doi sau mai multi membri participanti: emitatorul si, respectiv,
receptorul sau receptorii. Emitatorul va transmite o informatie codificata catre receptor. Rolul celui din urma este de a
decodifica mesajul si, in acest moment, informatia s-a transmis. “Implicatiile pragmatice” se refera tocmai la ceea ce
se intampla cu informatia primita si efectul ei asupra receptorului.
Acest model simplu de comunicare nu face referire la alte aspecte care pot sa apara in timpul transmiterii
informatiilor. Barierele ce se pot interpune sunt variate si am putea da cel putin doua exemple:
Sa presupunem ca emitatorul se adreseaza intr-o anumita limba receptorului, limba pe care receptorul nu o
cunoaste. In acest caz, actul comunicarii este ratat in principiu, deoarece mesajul codificat de catre receptor nu va
putea fi decodificat de catre receptor in mod eficient. Cei doi ar putea recurge la un limbaj non-verbal sau ar putea gasi
un intermediar.
Un alt exemplu ar putea consta in diferentele de caracter ale interlocutorilor. Daca emitatorul face o remarca la
adresa interlocutorului care nu are simtul umorului, cei doi nu vor fi pe aceeasi lungime de unda, remarca fiind una de
prost gust dupa parerea receptorului (asta daca acea remarca nu a fost intentionat una negativa).
Barierele de comunicare sunt multiple si trebuie luate in considerare in analiza unui act de comunicare, fie ca sunt de
ordin tehnic sau tin de personalitatea, gradul de cultura, varsta etc. fiecaruia dintre interlocutori.

Emilian Dobrescu - “Sociologia comunicarii”, Ed. Victor, Bucuresti, 1998

“Comunicarea reprezinta un camp al interdependentelor.” (pag.11, cap.1 - Concepte si orientari specifice,

subcap1.2 Caracteristicile si clasificarile comunicarii).
Este cunoscuta sintagma “animal social” ca fiind atribuita omului. Intr-adevar, oamenii traiesc in societate
satisfacandu-si nevoile. Pentru a putea supravietui, indivizii sunt nevoiti sa depinda unii de ceilalti, atat din punct de
vedere economic, cat si pentru echilibrul psihic. Aceasta relationare are la baza comunicarea, iar spatiul social este
acel “camp al interdependentelor” la care face referire Emilian Dobrescu.
Oricat de liberi consideram ca suntem, oricat de independenti, nu traim decat cu o falsa impresie, cu iluzia de
libertate si de independenta. Suntem ceea ce suntem pentru ca asa ne-a creat societatea intr-un anumit spatiu si timp.
Ne credem liberi in gandire si in comportament? Ei bine, libertatea aceasta este data de modul de relationare cu
ceilalti, iar interdependenta este un atribut al oamenilor in societate. In acest spatiu, indivizii comunica unii cu ceilalti
in permanenta, fie prin limbajul verbal, cat si cel nonverbal. Deasemenea, tacerea comunica multe aspecte ale felului
de a fi sau ale gandirii unei persoane la un moment dat. In acest „camp”, interdependentele sunt continue si au
insemnatate pentru comunicatori.
Interdependenta face parte din felul nostru de a fi in raport cu ceilalti, astfel incat nici nu sesizam sau nu dam
importanta acestui fapt. Am facut referire la aspectele libertatii si ale independentei, la iluziile cu care traim, tocmai
pentru a scoate in evidenta efectele comunicarii si respectiv, ale relationarii in mediul social.

Emilian Dobrescu - “Sociologia comunicarii”, Ed. Victor, Bucuresti, 1998

1
 “Informatia a devenit azi un factor de putere. Societatea traditionala a cunoscut numai proprietatea asupra
unor bunuri materiale si a surselor de energie ca factori de putere egali in rang. Astazi s-a adaugat informatia.”
(pag.17, cap.1 - Concepte si orientari specifice, subcap.1.5 Informatia).

Puterea sta in prelucrarea informatiilor si in folosirea lor in mod pragmatic si nu in ceea ce reprezinta
informatia in sine. Intr-o societate in care viteza, mobilitatea si comunicarea sunt cuvinte-cheie, transferul de
informatii si rolul acestora sunt elemente capitale.
Intr-adevar, in societatea traditionala, era considerat puternic cel ce detinea puterea financiara. Cu timpul, “a fi
puternic” a inceput sa fie atributul aceluia ce era considerat ca lider care se impunea prin castigarea de adepti la
sistemul propriu de valori si credinte. Pana si religia a fost considerata a fi (si inca mai este) de unii ca fiind unealta de
manipulare a unei mase impresionante de oameni. Intorcandu-ne la partea economica, modul creativ de folosire a
informatiilor aduce capital cu siguranta. In mediul afacerilor, spre exemplu, daca o organizatie nu are puterea sa se
schimbe, sa invete din trecut si sa prevada viitorul, nu va reusi sa supravietuiasca. La baza progreselor sau regreselor
vor sta intotdeauna inteligenta cu care oamenii de decizie vor folosi informatiile din spectrul de interes. Informatiile
trebuie sa circule in interiorul organizatiei, dar si in exterior, catre diferitele publicuri interesate. Daca nu comunici in
interior, vei avea de suferit din cauza haosului, a dezorganizarii din care fiecare intelege ce vrea. Daca nu oferi
informatii catre exterior, publicul nu va reusi niciodata sa inteleaga de ce existi si ce beneficii ii poti aduce.
Informatiile sunt vitale pentru dezvoltare. Cei ce inteleg importanta acestui aspect vor invata cum sa-l
exploateze si, in final, vor ajunge sa se lupte pentru putere, indiferent de aria vizata.

Emilian Dobrescu - “Sociologia comunicarii”, Ed. Victor, Bucuresti, 1998

“Propaganda deriva etimologic de la latinescu propago – propagare si inseamna raspandirea unor idei cu
scopul de a convinge si castiga adepti carora le schimba atitudinea si comportarea mobilizandu-i la actiune. A propaga
inseamna a spune, a initia, a convinge pe altii despre ideile si faptele tale. Considerata drept caz special al comunicarii
umane, propaganda trebuie deosebita de agitatie (propaganda redusa, transmiterea unei singure idei) sau persuasiune
(propaganda intensa ce are ca rezultat modificarea comportamentului persoanei).” (pag.32, cap2 – Relatia cu
disciplinele inrudite, subcap.2.10 – Sociologia propagandei).
Propaganda este o actiune de raspandire a ideilor, a conceptiilor, a unor doctrine sau teorii, dar ea este, in
primul rand, o actiune sistematica. Din definitia data de autor, propagandistii “castiga adepti carora le schimba
atitudinea si comportarea mobilizandu-i la actiune” si, deci, este acelasi lucru cu propaganda intensa. In acest caz,
unde intervine diferentierea?
Ne amintim de propagada facuta inainte si in timpul revolutiei de la 1848 pentru a castiga adepti, pentru a
sustine cauza poporului roman la Paris. Practic, diferenta dintre propaganda si propaganda intensa este nedescifrabila
pentru ca, in cele din urma, dorintele romanilor s-au facut cunoscute, iar atentia europenilor a fost intreptata catre
solutionarea problemei, dar si romanii de rand au inteles, atunci cand s-au citit petitiile, ca ceea ce e mai bine pentru ei
este intependenta.
Propaganda este, in principal, o actiune de amploare, sistematic desfasurata, deoarece a schimba atitudini si
mentalitati necesita multa munca. Adesea, vechile conceptii sunt greu de schimbat, deoarece fiecare traieste cu
adevarul sau, dar prin programe, prin actiuni si prin munca, propagandistii reusesc adesea sa trezeasca in constiinta
oamenilor nevoia de schimbare si de actiune in vederea indeplinirii ei.

Bibliografia aleasa:
- Robert Escarpit - “De la sociologia literaturii la Teoria comunicarii”,
Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1980 (2 texte)
- Tim O’Sullivan, John Hartley, Danny Saunders, Martin Montagomery,
John Fiske – „Concepte fundamentale din stiintele comunicarii si
studiile culturale”, Ed. Polirom, Bucuresti, 2001 (2 texte)

Robert Escarpit - “De la sociologia literaturii la Teoria comunicarii”, Ed. Stiintifica si Enciclopedica,
Bucuresti, 1980
“Tinerii de varsta scolara sunt, prin definitie si prin necesitate, cititori seriosi; se constata insa ca, odata cu
terminarea studiilor, ei decad deseori in nonlectura, atunci cand cartea nu a constituit pentru ei nimic altceva decat o
unealta pedagogica.” (pag.208, cap. - Cartea franceza idei, astazi, maine, subcap. - Consum si comunicare).

2
 O problema ramasa in actualitate este cea a lecturii. Atat tinerii, cat si adultii s-au debarasat de aceasta
practica, invocand lipsa timpului. Ca tineri am simtit adesea o apasare cand deschideam o carte impusa de bibliografia
scoalara, dar fila cu fila, intelegeam necesitatea lecturii.
In ziua de astazi, problema se pune asupra impartirii timpului si a utilitatii acestuia. Lumea este intr-o goana
continua, face lucrurile pe jumatate, incepe o actiune cu entuziasm si se plictiseste repede si asta datorita posibilitatilor
de petrecere a timpului. Ramanem totusi impresionati de volumul mare de carte cumparata de catre tineri si nu numai.
Editurile se considera multumite de vanzari, dar noi ramanem la aceeasi impresie ca nimeni nu citeste. Chiar si dupa
terminarea studiilor, tinerii se perfectioneaza citind carti in domeniu, dar perceptia este aceea ca ne limitam la studiile
facute anterior si ramanem blazati.
Cei ce urmeaza bibliografia din anii de studii vor citi si ulterior, deoarece ei sunt cei ce inteleg valoarea
cumulata de-a lungul timpului. In acest sens, cu cat societatea evolueaza, se simte nevoia de acumulare de informatii.
Surse ca televiziunea, internetul, presa scrisa sunt cu adevarat importante, dar greu se vor gasi articole sau reportaje
care sa fie atat de bine structurate, atat de bine documentate ca textele cuprinse in carti. De aceea, lectura continua sa
fie importanta, iar cei care probabil au uitat cat de utila este, ar fi impulsionati cu siguranta de campanii de comunicare
in masa.
Robert Escarpit - “De la sociologia literaturii la Teoria comunicarii”, Ed. Stiintifica si Enciclopedica,
Bucuresti, 1980

“... cartea timpului nostru trebuie conceputa ca un mijloc de comunicare de masa, alaturi de celelalte,
actionand si functionand in consens cu ele. Cititorul de carti, cititorul de ziare, telespectatorul sunt unul si acelasi om;
un om ce are in fata lui o claviatura de care poate dispune in functie de necesitatile sau aspiratiile sale.” (pag.209, cap.
- Cartea franceza idei, astazi, maine, subcap. - Consum si comunicare).
De-a lungul timpului s-a pus accentul pe modernizarea si pe utilitatea textelor literare. Cartile sunt intr-adevar
un mijloc de comunicare in masa, deoarece sunt intotdeauna in folosul cititorilor. O natiune, spre exemplu, are propria
identitate, iar literatura a intarit conceptiile si atitudinile raportandu-se la acea identitate.
Cartile au intotdeauna o utilitate – fie una culturala sau de informare, fie una de divertisment. Cei care citesc
vor sa se perfectioneze cautand noi informatii, vor sa cunoasca mai mult sau vor, pur si simplu, sa petreaca in mod
placut timpul liber. Acesti cititori de carti sunt cei care citesc presa sau cei care urmaresc o emisiune TV, iar intre
toate aceste mijloace trebuia sa existe o corelatie – cea de validitate a informatiilor. O persoana care traieste in
societate isi va dori ca articolele din ziar sa corespunda realitatii pe care o traieste, de asemenea, cartile citite trebuie sa
prezinte varietate, dar sa nu vina in contradictie cu tot ceea ce inseamna valori si principii ale cititorului etc.
In acest sens, claviatura de care dispune o persoana, va reprezenta posibilitatile ei de a alege in functie de
necesitati. Intotdeauna, o persoana va citi sau va prezenta interes pentru un alt mijloc de comunicare, pentru
satisfacerea unei nevoi. Informarea sau delectarea trebuie sa fie una utila mintii si spiritului cititorilor.

Tim O’Sullivan, John Hartley, Danny Saunders, Martin Montagomery, John Fiske – „Concepte
fundamentale din stiintele comunicarii si studiile culturale”, Ed. Polirom, Bucuresti, 2001

„ Vocabularul semnelor nonverbale este mai limitat decat vorbirea [...] Nu pot fi facute predictii simple
referitoare la comportamentul nonverbal, deoarece acesta depinde in mare masura de tipurile de relatii si de
comunicarea dintre oameni.” (pag.78, Comunicarea nonverbala).
Comunicarea presupune limbaj verbal si nonverbal si, prin cele doua aspecte, omul comunica in permanenta.
Limbajul verbal este insotit de cel nonverbal intotdeauna. In timpul desfasurarii unui act al comunicarii verbale vom
putea surprinde elemente nonverbale care pot spune mult mai multe.
In comunicarea verbala, emitatorul transmite mesaje care urmeaza sa fie percepute de catre receptor, iar acest
tip de comunicare va fi mai usor de descifrat decat cel nonverbal. Adesea, gesturile, mimica, tonalitatile sau oricare
alte elemente ale comunicarii nonverbale, pot fi trecute cu vederea, imperceptibile pentru un receptor neavizat. Un
participant la un act de comunicare care este profesionist in acest domeniu, va putea intelege mult mai multe din
elementele nonverbale, decat din cele verbale. Astfel, falsitatea, minciuna sau disimularea pot fi descoperite. Pentru
persoanele neavizate, depinde foarte mult relatia pe care o au cu emitatorii. Astfel, parintii care au invatat reactiile
copiilor, vor sti cand acestia mint din anumite reactii nonverbale.
Cu referire la cultura, putem sublinia faptul ca nu doar in comunicarea verbala, dar si cea nonverbala pot
interveni bariere. Gestica larga si dinamica a latino-americanilor care reprezinta capacitatea acestei populatii de a fi
sociabila si deschisa, poate fi interpretata de britanici ca reactii obositoare si false. Datorita complexitatii pe care
comunicarea nonverbala o presupune, se cere un studiu aprofundat al culturii natiunilor, spirit critic si multa intelegere
si rabdare fata de comunicatori.
Tim O’Sullivan, John Hartley, Danny Saunders, Martin Montagomery, John Fiske – „Concepte
fundamentale din stiintele comunicarii si studiile culturale”, Ed. Polirom, Bucuresti, 2001
3
 „Modelele comunicarii ca proces clasifica adesea media in functie de posibilitatile de feedback, legand astfel
feedback-ul de eficienta. Astfel, mass-media, afisele si panourile publicitare care permit un feedback redus sau
intarziat sunt vazute ca mijloace mai putin eficiente de transmitere a informatiei in raport cu comunicarea fata in fata
sau prin telefon.” (pag.141, Feedback).
Comunicarea directa si in timp real este cea mai eficienta, deoarece feedback-ul se primeste prompt. De
asemenea, in comunicarea fata in fata sau prin telefon, neintelegere se pot diminua sau indeparta pe loc. Astfel,
opiniile celor ce primesc o informatie pot fi cantarite, iar efectele pot fi masurate mai usor.
In cadrul comunicarii indirecte, cum ar fi publicitatea (TV, radio, outdoor) sau celelalte tipuri de informatii
primite prin mijloace mass-media, reactia este foarte greu de masurat. Asadar, feedback-ul poate fi interpretat doar
relativ, cu o marja de eroare. Luand exemplul publicitatii, televiziunile cer realizarea de statistici pentru a stabili
punctele de rating pe baza carora se stabilesc costurile de difuzare a spoturilor publicitare. Statistica se realizeaza pe
un esantion cerut, utilizandu-se un dispozitiv atasat la telecomanda. De asemenea, audienta se masoara tinandu-se cont
si de varsta celor care fac parte din audienta. Totusi audienta nu este acelasi lucru cu publicul, iar masuratorile vor fi
intotdeauna variabile si inexacte. Aceste statistici au valoare economica, deoarece costurile spatiilor publicitare sunt
astfel stabilite.
In ceea ce priveste publicitatea outdoor, reactia receptorilor este practic imposibil de evaluat. Se pot face
chestionare in care sa existe o intrebare de genul: „Cum ati aflat de produsele/serviciile pe care le oferim?”, dar
rezultatul nu intereseaza intr-o masura prea mare. Panourile outdoor se pozitioneaza in spatii strategice, dar eficienta
lor, desi existenta, este foarte greu de evaluat.
Constienti de efectele comunicarii directe, s-au dezvoltat noi metode de informare cum ar fi marketingul door-
to-door (din usa in usa) sau telemarketingul (informarea prin intermediul telefonului). Aceste metode de marketing,
desi eficiente, nu vor inlocui niciodata publicitatea. Desi feedback-ul este greu de estimat, valoarea unei campanii
publicitare se vede intotdeauna in vanzari si de aceea, ea trebuie foarte bine pusa la punct.
Christian Baylon, Xavier Mignot – “Comunicarea”, Ed Universitatii “Alexandru Ioan Cuza”, Iasi,
2000;

“Proxemica este cea care va studia toate aceste relatii spatiale ca mod de comunicare. Jocul teritoriilor, modul
de a percepe spatiul in diferite culturi, efectele simbolice ale organizarii spatiale, distantele fizice ale comunicarii tin
de aceasta disciplina.” (pag. 66, cap.2 Comunicarea prin intermediul spatiului, subcap2.1. – Distante si spatii).
In comunicarea nonverbala, proxemica joaca un rol important ca element de relationare directa intre emitator
si receptor. In filosofie se spune ca libertatea noastra se limiteaza la un anumit spatiu in care ne desfasuram, un spatiu
fizic si un spatiu spiritual. Acela ce-si desfasoara activitatile pe o suprafata mai mare, care interactioneaza mai mult cu
cei din jur sau pana si acela ce beneficiaza de o suprafata mai mare de teren, se va simti intotdeauna mai puternic si
mai increzator, niciodata constrans.
In comunicare, spatiul de care beneficiem ne ajuta sa ne punem in valoare, sa ne simtim protejati sau,
dimpotriva, spatiul ne poate da senzatia de incomoditate sau anxietate. Din punctul de vedere al spatiului fizic,
diferitele conjuncturi ne pot face sa realizam cat de important este acesta pentru comunicare. In functie de tema
discutiei, spatiul ne poate pune in valoare si ne poate da incredere. Spre exemplu, o intrunire de afaceri va avea mai
mult succes daca aceasta se va desfasura intr-un spatiu formal, un birou, o sala de sedinte etc., accentuand
profesionalismul. In alt context, o intalnire cu prietenii va fi mult mai relaxanta intr-un spatiu deschis, in natura. De
asemenea, daca exista un emitator care domina o sala, cum ar fi cazul conferintelor, el se poate desfasura pe o scena,
in fata careia sa fie amplasate scaunele pe randuri. Acesta este iarasi un mediu formal.
La nivel de simbolistica, spatiul poate induce anumite trairi, iar comunicarea va avea un impact mult mai
puternic asupra receptorilor. Slujbele de casatorie se tin in biserica, cel putin la crestin-ortodocsi, deoarece cadrul
imprima mai bine ideea de legatura pe veci in fata divinitatii. Un alt exemplu in care spatiul are valori simbolice, il
reprezinta obiceiul femeilor din triburile Mbuti (nord-estul Zairului) care nasc in padure pentru o uniune absoluta a
pruncului cu cosmosul.
In ceea ce priveste comunicarea de zi cu zi, distanta la care se afla receptorul de emitator are influenta asupra
emiterii si perceperii mesajului. Se deosebesc, in acest context, distanta intima, cea personala, cea sociala si cea
publica. In cadrul comunicarii, o distanta prea mare sau prea mica poate duce la neintelegerea mesajului, la intimidare
sau la o stare de disconfort.
Cei ce comunica trebuie sa inteleaga foarte bine contextul. In alegerea spatiului si in crearea de atmosfera,
trebuie sa se tina cont de impactul pe care toate aceste elemente le poate avea asupra receptorului, dar si a
emitatorului.
Christian Baylon, Xavier Mignot – “Comunicarea”, Ed Universitatii “Alexandru Ioan Cuza”, Iasi,
2000;

4
 “Functionarea limbajului mai este supusa si unei legi a interesului: nu trebuie sa vorbim cuiva decat despre
ceva ce este susceptibil sa-l intereseze, in caz contrar putand parea plicticosi.” (pag.145, cap.4 – Ne-spusul si
(re)constructia sensului, subcap.4 – Legile discursului si maximele conversationale).
Exista persoane care stiu sa poarte o discutie complexa chiar daca acel subiect este unul banal, neinteresant
sau fara finalitate. Persoanele care reusesc sa faca acest lucru sunt spontane, au o vasta cultura generala si sunt
rabdatoare. Spre exemplu, in afara unei intalniri de afaceri, doi posibili colaboratori vorbesc despre caderea
Constantinopolului, deoarece unul dintre ei este clar pasionat de istorie. In acest caz, interlocutorul intelege ca este in
folosul sau sa se faca placut, iar a gasi puncte comune, a putea discuta cu cineva despre lucruri care reprezinta o
pasiune, reprezinta un pas enorm in relatia cu celalalt.
Exista persoane care vorbesc, vorbesc mult... vorbesc mult si degeaba. Aceste persoane sunt obositoare,
deoarece a fi plictisitor e prea putin spus in acest context. O persoana cu un simt social ridicat si cu abilitati de
relationare si de comunicare, va observa intotdeauna reactia celuilalt la discutia pe care o initiaza. In cazul in care
exista pericolul de a plictisi, ar fi de dorit sa se gaseasca un subiect de interes comun. Am putea face referire la interes
pe doua planuri: interesul unui interlocutor de a vorbi despre un anumit subiect si interesul celuilalt interlocutor de a
gasi sau de a urma acel subiect pentru a obtine simpatie.
In orice caz, nu este un lucru neinsemnat faptul ca spiritul de obsevatie si puterea de intelegere a
interlocutorului poate duce la directionarea discutiei intr-o anumita sfera de interes. De asemenea, persoanele care stiu
sa se ridice sau sa coboare la un anumit nivel pentru a se face inteles atunci cand comunica, este de apreciat.

Umberto Eco – “Tratat de semiotica generala”, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1982

“...definind lumea actionam asupra ei transformand-o [...]. Unitatile culturale sunt abstractiuni metodologice,
dar sunt abstractiuni “materializate” intrucat cultura traduce continuu semne in alte semne, definitii in alte definitii...”
(pag.95, cap. – Teoria codurilor, subcap. – Semioza nelimitata).
Orice lucru, orice actiune, orice fenomen are o denumire sau poate fi denumit prin combinatia altor denumiri.
Pentru fiecare om in parte, lumea are o anumita insemnatate, care se schimba in momentul definirii ei. Daca un
fenomen are in definitia sa atributul de “interesant”, atunci acel fenomen este perceput altfel decat daca ar fi continut
cuvantul “infricosator”.
O definitie, de tipul celor pe care le gasim in DEX, nu va contine niciodata termeni descriptivi de ordin
subiectiv. Lumea este aceeasi pentru toata lumea pana intr-un anumit punct. Aceasta lume care apartine tuturor este
una a conventiilor: stim ca o zi are douazeci si patru de ore, dar nu stim cat de greu sau de usor trec aceste ore pentru
fiecare in parte. Subiectivismul schimba lumea. Definind-o, o transformam. Explicand, putem castiga adepti ai ideilor
noastre, adepti care sa adere la o mica parte din lumea asa cum o concepem noi. Totusi nu stim niciodata cat de diferit
percepem noi fata de ceilalti, daca durerea pe care o simtim noi e aceeasi cu cea pe care o simt ceilalti, daca senzatiile,
in general, sunt percepute la fel. Aceste explicatii sunt filosofice, iar filosofia nu este o stiinta si, deci, nu putem valida
nimic. Totusi conventiile exista si ele ajuta oamenii sa interactioneze, sa comunice.
La nivel de cultura, lumea este si ea perceputa diferit, adesea la nivel de simboluri. Daca pentru cultura
moderna, padurea poate fi usor expluatata, vechile comunitati, triburile, concep acest fapt ca o rupere de cosmos, un
dezacord, o ratacire a omului. In acest sens, padurea poate fi perceputa ca valoare economica si, respectiv, ca parte a
ordinii primordiale care nu trebuie niciodata rupta.
Intelegerea semnificatiilor si respectarea lor, au un rol decisiv in comunicare. In momentul in care se atribuie
aceleasi sensuri, interlocutorii simt ca sunt pe aceeasi lungime de unda, iar neintelegerile pot fi aplanate. De asemenea,
cei ce reusesc sa vada lumea din mai multe perspective, pot manipula, influenta, pot folosi aceasta abilitate inseland si
tradand asteptari.
Umberto Eco – “Tratat de semiotica generala”, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1982

“Ne aflam in fata problemei segmentarii universului corespunzator epistemei diferitelor epoci (Foucault,
1966) dupa care nu numai repertoriul lexical, ci insasi structura sintactica a unei limbi determina viziunea asupra
lumii, specifica unei civilizatii date.” (pag.106, cap. – Teoria codurilor, subcap. – Segmentarea campurilor semantice).
Segmentarile universului sunt denumite sisteme sau episteme. Omul, la Foucault, este supus sistemelor care ii
determina atitudinile, gandurile, ideile. Epistemele sunt variabile istoric si stabilsc moduri de a fi ale oamenilor. In
acest context, libertatea si existenta umana sunt doar mituri.
Structuralismul aplica metoda lingvistice structurale in analiza fenomenelor sociale si culturale. Limba este
compusa dintr-un set de elemente formale ce se definesc in relatie cu celelalte. Din combinatia structurilor din
interiorul unui sistem iau nastere fenomenele socio-culturale din cadrul universului.

Comunicare si limbaj; comunicarea orala

Bibliografia aleasa:
5
 - Les Giblin – “Arta dezvoltarii relatiilor interumane”, Ed.Curtea
Veche, Bucuresti, 2000; (2 texte)
- Marcus Buckingham, Curt Coffman – “ Manager contra curentului”,
Editura ALLFA, 2004 (2 texte)

Les Giblin – “Arta dezvoltarii relatiilor interumane”, Ed.Curtea Veche, Bucuresti, 2000
“... cea mai eficienta cale de a-l impresiona pe celalalt este sa-l faceti sa inteleaga cat de impresionat sunteti
dumneavoastra de el.” (pag.44, cap.3 – Cum putem profita de pe urma talentelor noastre ascunse, subcap. – Trei
modalitati de-ai face pe oameni sa se simta importanti).
Sunt multe persoane care nu stiu sa primeasca un compliment, dar sunt maguliti cu adevarat atunci cand
persoanele din jur ii apreciaza. Intotdeauna placi pe cineva care te considera extraordinar, doar pentru acest simplu
fapt. Dincolo de toate, pot exista interese.
In cadrul unei discutii, sunt antrenate abilitatile de comunicare si intotdeauna vor iesi la iveala lucruri despre
felul de a fi al interlocutorilor. Daca una din persoanele angajate in discutie va sti sa sustraga anumite date esentiale
care sa compuna caracterul celuilalt in mod pozitiv, ele pot face referire la aceste descoperiri. In general persoanele
flegmatice sunt cele mai flatate de laudele celor din jur. Faci impresie daca stii cum si cand sa subliniezi acele aspecte
pozitive ale interlocutorului in timpul conversatiei. Daca discutia se refera la succese si la impliniri, atunci este mult
mai usor sa lauzi si sa-ti arati respectul si aprecierea fata de persoana in cauza.
O referire la moralitatea acestei modalitati de a-l impresiona pe celalalt aratandu-i cat de impresionat esti tu de
el, nu-si are rostul decat daca vorbim de cazuri concrete. Atunci cand esti sincer, privirea si modul de a face
aprecierile vor vorbi despre sinceritatea ta. Daca vrei, in schimb, sa-ti periezi seful, poate ar fi mai bine sa renunti
pentru ca cel mai adesea oamenii lingusitori sunt vazuti ca lipsiti de caracter.
In primul rand, intr-o discutie, depinzand de context, atunci cand cauti aprecierea celuilalt trebuie sa fii sincer
sau diplomat. Exagerarea poate duce la esec si atunci nu vom reusi decat sa ne simtim frustrati si sa decadem din
gratiile interlocutorului nostru.
Les Giblin – “Arta dezvoltarii relatiilor interumane”, Ed.Curtea Veche, Bucuresti, 2000

“Si fericirea noastra depinde extrem de mult de capacitatea de a ne exprima ideile, dorintele, sperantele,
ambitiile sau dezamagirile celor cu care vorbim [...]. Psihiatrii au constatat ca multi oameni sunt neferciti deoarece,
dintr-un motiv sau altul, sunt incapabili de a se exprima si prefera sa tina in ei ideile si emotiile care ii coplesesc.”
(pag.104, cap.8 – Cum puteti sa va dezvoltati talentul de a folosi cuvintele, subcap. – Fericirea depinde de cum
vorbiti).
Exista persoane introvertite si persoane extrovertite. Adesea ne ferim de cele introvertite pentru ca nu stim sa
le abordam, nu avem permisiunea de a patrunde in lumea lor si, atunci este mult mai simplu sa evitam contactul cu ele.
In ceea ce priveste persoanele extrovertite, in actele de comunicare la care participa, se poate citi o sete de viata, o
placere nebuna de a intra in contact cu ceilalti si dependenta de ei pentru binele interior.
In ceea ce priveste fericirea, prin comunicarea sentimentelor si a ideilor, primim aprobarea sau dezaprobarea
celorlalti si devenim sau nu increzatori. Cel mai adesea, persoanele care comunica usor nu vor aduna in interior
nemultumiri, trairi si energii negative, ci dimpotriva, au sansa sa imparta cu ceilalti din experientele pe care le traiesc.
Fericirea se poate traduce si prin linistea interioara, acel acord cu insusi spiritul pe care multi il elibereaza. Nelinistea
vine dintr-o stare continua de nemultumire, de imposibilitatea exprimarii trairilor sau din refuzul total al contactelor
exterioare. Poate consideram o persoana introvertita ca fiind nefericita tocmai pentru ca ea nu se exprima si atunci
facem etichetarea. Totusi, fiind sociabili, oamenii se simt mai bine ori de cate ori au ocazia sa interactioneze.
Fericirea este o stare care vine din interior, dar exteriorul are intotdeauna impact asupra felului nostru de a
simti. Cei ce valorifica mediul in care traiesc cu creativitate, sunt adesea cei multumiti de ei insisi si, deci, cei fericiti.
Forme ale comunicării
Comunicarea este un fenomen plurideterminal, ea fiind în acelaşi timp relaţie, informaţie, tranzacţie şi acţiune.
Pornind de la acest concept, comunicarea admite o tipologie largă, după anumite criterii referenţiale.
După natura partenerilor, vorbim de comunicare: intrapersonală (cu sine), interpersonală (între două sau mai
multe persoane), comunicare în grup mic (este cazul unei relaţii grupale de tip „faţă în faţă”) şi în public (auditoriul
este un public larg, în relaţie directă sau indirectă cu emiţătorul).
După statutul interlocutorilor, există comunicare pe verticală (între parteneri cu statute inegale; de exemplu,
elev-profesor) şi pe orizontală (între locutori cu statute egale; elev-elev).
După codul utilizat, comunicarea este verbală, paraverbală şi nonverbală.
După natura conţinutului, comunicarea este referenţială (vizează un anumit adevăr), operaţional-metodologică
(înţelegerea adevărului), atitudinală (valorizează cele transmise).
După finalitatea actului comunicativ, comunicarea se împarte în accidentală, subiectivă şi instrumentală.

6
 După capacitatea autoreglării, comunicarea este lateralizată (unidirecţională, fără feedback) şi nelateralizată
(cu feedback).
Pe baza relaţiilor directe se pot structura următoarele forme de comunicare:
Comunicarea intrapersonală: presupune un dialog al persoanei cu sine. Este cadrul în care o persoană se află
faţă în faţă cu conştiinşa sa, se recunoaşte şi se analizează, rezolvă probleme, reflectează asupra mesajelor pe care vrea
să le transmită sau asupra comportamentului său în diferite situaţii, se raportează critic la faptele şi la realizările sale,
le înfrumuseţează, se încurajează sau se amăgeşte. Acest gen de comunicare este foarte important pentru echilibrul
psihic şi emoţional al persoanei.
Comunicarea interpersonală: se realizează între două sau mai multe persoane aflate în situaţie de proximitate
(familie, prieteni, colegi). Este cadrul în care persoanele interacţionează, se influenţează reciproc, îşi comunică păreri,
gânduri, sentimente, îşi satisfac nevoia de acceptare, îşi formează o imagine despre sine, formulează şi acceptă critici.
Acest gen de comunicare ajută persoana să-i cunoască atât pe ceilalţi cât şi pe sine.
Comunicarea de grup: se realizează în colectivităţi specifice vieţii profesionale şi sociale. În acest cadru se
rezolvă probleme, se împărtăşesc cunoştinţe şi experienţe, se verifică opinii, se ajunge la situaţii conflictuale sau se
rezolvă conflicte.
Comunicarea publică: reprezintă o prezentare, o expunere făcută de o persoană în faţa unui auditoriu. Poate să
vizeze obiective diferite (transmiterea unor informaţii, influenţarea opiniilor şi acţiunilor persoanelor care constitue
auditoriul).
Comunicarea mediată tehnologic: se realizează între grupuri umane mai puţin numeroase, iar medierea este
asigurată de suporturi cu diferite complexităţi din punct de vedere tehnologic.
Comunicarea de masă: se realizează prin ziare, reviste, cărţi, radio, TV, calculator.
Comunicarea orală sau verbală : înseamnă a înţelege mesajele primite în limba în care se lucrează, a se
exprima oral în diferite medii profesionale şi a-şi adapta discursul la nivelul interlocutorului. Sub aspectul noţiunii de
comunicare orală se află în acelaşi timp elemente ce ţin de expresia sonoră a vocii umane şi elemente care ţin de
sensul cuvintelor. În acest sens se poate face o distincţie între două tipuri de limbaj, diferite ca natură dar intim
conectate :
limbajul paraverbal sau ceea ce oamenii comunică prin voce (volum intonaţie, ritm, tonalitate, accent, pauze)
şi prin manifestări vocale fară conţinut verbal (râsul, dresul vocii, oftatul, urlete, ţipete, etc) ;
limbajul verbal sau ceea ce oamenii comunică prin rostirea şi descifrarea înţelesului cuvintelor. Limba este un
sistem de comunicare, alcătuită din sunete articulate, specifice omului, prin care acesta îşi exprimă gândurile,
sentimentele şi dorinţele. Vorbirea este actul de utilizare individuală şi concretă a limbii în cadrul procesului complex
al limbajului. Limbajul oral indică starea efectivă şi disponibilităţile cognitiv-operaţionale ale individului. Între limbă
şi limbaj trebuie făcută această diferenţiere.
Uşurinţa de exprimare ce se poate aplica în fiecare situaţie depinde de caracteristicile personalităţii şi de
calităţile vocale – enunţarea şi pronunţarea.
a) Caracteristici ale personalităţii :
claritate, pentru a fi un bun orator este nevoie de o capacitate de exprimare clară a ideilor, o exprimare simplă,
materialul trebuind să fie astfel organizat încât să poată fi uşor urmărit. O gândire clară implica o exprimare potrivită,
înseamnă o pronunţare corectă a cuvintelor astfel încât sa fie uşor recunoscute;
acurateţe, expresiile şi cuvintele folosite trebuie să exprime exact ceea ce se doreşte iar vocabularul sa fie
suficient de bogat pentru a putea înţelege cuvintele cu înţeles precis în vederea atingerii scopului propus.
empatie – cel mai bun mod de a rămâne prietenos şi amabil este de a te pune în locul celeilalte persoane,
încercând să simţi ceea ce simte cealaltă persoană. Dar, nu trebuie sa fii mereu de acord cu aceasta sau cu ideile sale.
Trebuie să fi înţelegător şi răbdător. Expresia feţei şi tonul vocii sunt evident importante, în special în discuţiile de
grup sau în interviuri.
sinceritate – a fi natural, sincer. Este totdeauna un pericol ca atunci când se discută cu persoane necunoscute
sau cu un statut social mai înalt, să devii rigid şi stângaci. Aceasta denotă lipsa de încredere în sine.
relaxare – când muşchii sunt încordaţi nu mai poţi fi relaxat. Mişcările bruşte sunt rezultatul unor tensiuni
acumulate; Cea mai bună metodă de a te elibera de dificultăţile de vorbire este relaxarea. Daca rămâi nemişcat şi
încordat, atunci respiraţia poate fi blocată involuntar.
contactul vizual – este foarte important schimbul de priviri, în timpul convorbirii trebuie stabilit un contact
vizual cu cel ce ascultă.
aparenţa – felul în care eşti privit arată cât de bine te înţelegi cu ceilalţi, înfăţişarea reflectând modul în care te
priveşti pe tine însuţi. O haină atractivă, o ţinută vestimentară îngrijită este deosebit de importantă în situaţiile
formale: întâlniri publice, interviuri pentru angajare, conferinţe, etc. Cel care te ascultă, nu te poate ajuta prea mult,
însă poate înregistra aparenţa, înfăţişarea ta şi atunci el va primi prin metacomunicare, o imagine a modului în care te
porţi, cum te îngrijeşti.

7
 postura - poziţia corpului este importantă în comunicare. O persoană care se sprijină de perete sau stă aplecată
înainte pe un scaun în timp ce transmite un mesaj verbal unei alte persoane, surprinde neplăcut demonstrând o
atitudine de oboseală, plictiseală, neglijentă.
Calităţile vocale :
Vocea poate fi controlată permanent, mărind sau micşorând volumul, în funcţie de circumstanţele particulare.
În comunicare contează înălţimea şi intensitatea vocii, dicţia, accentul şi tonul. Vorbirea implică multe abilităţi
mecanice. Limba, limbajul şi vorbirea alcătuiesc trei aspecte ale unui proces unitar.
Componentele vorbirii sunt :
emiţător (cel care iniţiază şi transmite informaţia), canalul de comunicare, mesajul (informaţia) ;
receptorul (persoana care decodifică mesajul).
Vorbirea are un caracter situativ, amplifică plasticitatea şi posibilităţile comunicative, adresabilitatea.
Comunicarea nonverbală înseamnă a citi şi a înţelege documente scrise în limba în care se lucrează, a se
exprima şi a se face înţeles prin mijloace scrise în diferite medii profesionale.
Este imposibil să nu comunicăm – tăcerea nu implică şi absenţa comunicării. Comunicarea
nonverbală înseamnă cu totul altceva decât cuvintele prin care transmitem un mesaj. Felul în care stăm,
mergem, dăm din umeri, hainele pe care le purtăm sau serviciul unde lucrăm, comunică idei către ceilalţi.
Toate lucrurile pe care le luăm în considerare în interpretarea celor spuse de cineva, înainte şi după rostirea
cuvintelor, se referă la o „metacomunicare”. Căile de comunicare nonverbale sunt reacţiile neconştientizate,
dar care sunt evidente pentru cei din jur.
Când vorbim, voluntar sau involuntar comunicăm prin:
expresia feţei – un zâmbet, o încruntare;
gesturi – mişcarea mâinilor şi a corpului pentru a explica sau accentua mesajul verbal ;
poziţia corpului- modul în care stăm, în picioare sau aşezaţi;
orientarea – dacă stăm cu faţa sau cu spatele către interlocutor;
proximitatea – distanţa la care stăm faţă de interlocutor, în picioare sau aşezaţi;
contactul vizual – dacă privim interlocutorul sau nu, intervalul de timp în care îl privim;
contactul corporal – o bătaie uşoară pe spate sau prinderea umerilor;
mişcări ale corpului – pentru a indica aprobarea/ dezaprobarea sau pentru a încuraja interlocutorul să
continue ;
aspectul exterior ;
aspectele nonverbale ale vorbirii ;
Comunicarea nonverbală este de multe ori superioară calitativ celei orale, dezvăluie intenţii şi
tendinţe nemanifeste, potenţiale şi este dificil, uneori chiar imposibil, sa fie infirmată de instanţa orală.
Comportamentul nonverbal :
are întotdeauna valoare comunicativă;
este ambiguu ;
exprimă mai uşor atitudini şi sentimente, decât concepte şi idei;
leagă limbi şi culturi diferite ;
poartă o puternică amprentă culturală şi socială .
Optimizarea comunicării nonverbale
Pentru a te afirma sunt importante a fi respectate câteva reguli :
1.Să fii conştient de impactul elementelor nonverbale asupra sensului mesajului.
2. Să îţi cunoşti bine propriul comportament nonverbal.
3. Să îl modifici, daca e nevoie.
4. Să observi cum interpretezi de obicei mesajul celorlalţi.
a. Ameliorarea contactului vizual
Când şi cum privim interlocutorul.
Când vorbeşte, să avem o atitudine de ascultare.
Când vrem să insistăm asupra unui pasaj din discursul nostru
Când dăm cuvântul interlocutorului
Nu trebuie menţinut permanent contactul vizual.
b. Ameliorarea mimicii
Situaţii în care e potrivit să zâmbeşti ;
1. când vrei să începi un dialog ;
2. când mulţumeşti ;
3. când primeşti sau faci un compliment.
8
 Zâmbetul înlesneşte contactele, absenţa lui stinghereşte interlocutorul.
Zâmbetul e nepotrivit când eşti criticat sau când interlocutorul e furios.
c. Ameliorarea vocii
Vocea:
- transmite emoţii:
- poate fi vibrantă, hotărâtă, tristă, colerică, bucuroasă, duşmănoasă etc.
elemente:
* Volumul sonor (><; trebuie sa fie adaptat situaţiei);
* Timbrul (grav-calm, ascuţit-exprimarea emoţiilor);
* Debitul verbal (repede, lent);
* Articularea (bâlbâială, claritate);
d. Adaptarea posturii şi a distanţei interpersonale.
Postura generală se refera la:
- gesturi;
- felul cum ne aşezăm;
- felul cum stăm în picioare;
- atitudine deschisă/închisă;
- dinamism/lipsă de energie;
e. Ascultarea eficientă
Ascultarea eficientă este un proces activ, specific omului ca fiinţă dialogală, care simte nevoia dialogului ce
poate fi exprimat verbal, gestual, nonverbal. Astfel limbajul acceptării (neacceptării) poate fi evidenţiat prin mişcarea
capului, zâmbet/grimasă, ochi, sprâncene ridicare, încruntare, respiraţie fluierat, gesturi, etc.
Ascultarea eficientă reprezintă :
1. A răspunde, nu a rezolva.
2. A ajuta o altă persoană să îşi audă propriile cuvinte şi să găsească propriile sale soluţii.
3. A rămâne calm şi a se stăpâni.
Ce reprezintă a asculta şi care e diferenţa dintre a asculta şi a auzi?
- “ a auzi” reprezintă procesul fiziologic senzorial în care senzaţiile auditive sunt recepţionate de urechi şi
transmise creierului;
- „a asculta” descrie procesul psihologic de interpretare şi înţelegere a semnificaţiei a ceea ce spune cineva;
Poţi auzi ceea ce spune cineva, fără a asculta în mod real acea persoana (Bolton, 1979); un adolescent ar
spune: "prietenii mei ascultă ceea ce spun, dar părinţii mei doar aud ceea ce spun".
Comunicarea scrisă :A citi şi a înţelege documente scrise în limba în care se lucrează, a se exprima
şi a se face înţeles prin mijloace scrise în diferite medii profesionale.
Comunicarea prin imagine şi sunet : a putea scrie şi citi în imagini şi/sau sunete; a transmite informaţii
inteligibile prin imagine şi sunet;
Comunicarea interpersonală –reprezintă dimensiunea de cercetare a psihologiei sociale. Comunicarea
interpersonala face mai uşoare şi mai eficiente relaţiile cu indivizii şi grupurile în diferite situaţii şi contexte  : de
schimb, de negociere, de formare. Este procesul prin care, idei, informaţii sau sentimente circula de la un punct de
origine către unul de destinaţie. Chiar dacă emiţătorul şi receptorul este acelaşi iar codificarea şi decodificarea
mesajelor nu este absolut necesară, acest fapt reprezintă un proces de comunicare. Comunicarea interpersonală include
studiul de interacţiune (lingvistică, nonlingvistică, atitudinală, emotională etc.) care se realizează între două persoane
şi poate avea diferite finalităţi; o conversaţie consumatorie, un dialog de afaceri, trasarea unui ordin etc. Comunicarea
eficientă reprezintă calitatea unei persoane de a primi şi a da informatii în mod clar, precis, concis, sincer şi cu înteles.
Proces complex determinat de factori subiectivi legaţi de persoana care comunică, de imprejurările exterioare
comunicării.

Comunicarea interpersonală şi interacţiunea umană

“Comunicarea invadează toate domeniile: întreprinderile, unde sectorul relaţiilor umane devine predominant;
marketing-ul, care altădată viza produsul, iar astăzi lucrează la imaginea firmei; mediile politice, care nu mizează
decât pe marketing politic şi pe imagine publică şi care cred acum ca o linie politică fără ecou în sondaje nu e pe
deplin înţeleasă; presa, unde rubricile “comunicare”prosperă; audio-vizualul; publicitatea; domeniul editorial; sfera
religioasă; psihoterapiile individuale şi de grup, care se vor a fi “comunicative”; ştiinţa organizaţiilor şi a deciziei;

9
ştiinţele exacte, fizice şi biologice contaminate de termenul “comunicare”; fără a vorbi, bineînţeles, de inteligenţa
arificială, de informatică sau de ştiinţele cognitive.” 1
Prin intermediul comunicării are loc un schimb de informaţie care este un produs al comunicării, semnificând
“cunoaşterea elementară care poate fi transmisă, stocată, conservată şi utilizată”. Comunicarea este indispensabilă
socializării, una din funcţiile ei adresându-se acestui fenomen.
Concepută ca o “acţiune în comun”, deci mai mult decât un simplu schimb de mesaje sau de transmitere a
unui mesaj, comunicarea umană se deosebeşte de aceea animală prin raţionalitate, control şi creativitate, rezultate din
evoluţia socială.
Comunicarea a fost recunoscută drept “o condiţie sine qua non a vieţii omeneşti şi a ordinii sociale” (Paul
Watzlawick). Fenomenele culturale, religioase, politice s-au dezvoltat prin comunicare ca interacţiune, prin schimbul
permanent de informaţie prin diferite mijloace.Comunicarea interpersonală este un proces relaţional cu doi actanţi,
pentru care s-au determinat mai multe obiective:
transmiterea unor informaţii (cu sens unic sau cu dublu sens);
convingerea (persuadarea) interlocutorului;
socializarea (stabilirea şi menţinerea de relaţii semnificative cu alte fiinţe).
Regulile culturale ale comunicării interpersonale se aplică tuturor indivizilor care aparţin unei anumite culturi.
Spre exemplu, salutăm un strãin aşa cum ne-a obişnuit cultura în care trăim.
Regulile sociologice sunt folosite când interacţionăm cu oameni care fac parte din acelaşi grup social.
Problemele pe care le discută fiecare grup sunt specifice, chiar diferite de cele discutate în alte grupuri.
Regulile psihologice sunt folosite faţă de cei pe care îi cunoaştem foatre bine. Într-o relaţie foarte apropiată se
discută orice fără restricţii, afară doar de cazurile în care restricţiile sunt impuse de membrii grupului de discuţie.
În funcţie de statutul său în societate, individul va fi nevoit să îndeplinească un anumit număr de roluri
sociale: el va adopta acele comportamente şi atitudini care i se vor părea conforme cu statutul pe care îl are, mai exact
comportamentele la care se aşteaptă ceilalţi, pornind de la statutul său. 2
O comunicare corectă presupune o flexibilitate a rolurilor, o interacţiune, şi nu o transmitere. Orice
comunicare trebuie să se analizeze, să se organizeze şi să se realizeze ca o interacţiune, orice comunicare trebuie să fie
bilaterală.
Pentru psihologia socială, comunicarea este un fenomen social de bază, în strânsă legatură cu interacţiunea
socială , deoarece comunicarea creează şi modifică relaţiile. Indivizii acţionează interdependent, pe baza unei
“strategii” care implică un sistem de coduri de acţiune, “axiome” de conduită înnăscute, cristalizate şi sedimentate în
practică de rutină, “realul” fiind în permanenţă construit de actorii sociali în urma interacţiunii. Semnificaţia faptelor
umane se regăseşte în modalitatea în care aceştia se exprimã, în interacţiunea cu ceilalţi, ca produs al interacţiunii
umane, dar şi ca trăsătură definitorie a “faptului social”.
Exisă o grilă de apreciere şi de observare sistemică a interacţiunii umane, denumită “analiza interacţiunii
Allred” (Allred, 1976)3. Aceasta oferă categorii de răspunsuri pe care le putem da celorlalţi, răspunsuri corespunzând
interacţiunii verticale sau orizontale:
-interacţiunile verticale sunt cele care ne sustrag relaţiilor autentice, deschise şi constructive, determinând de o
parte sau de ambele poziţii defensive, de furie sau de nemulţumire. Interacţiunile verticale sunt marcate de
competitivitate, de lipsa de încredere şi probabilitate scăzută a înţelegerii reciproce. Relaţia nu este consolidată
deoarece comunicatorul orientat vertical caută întotdeauna să creeze situaţii cost-beneficiu şi să se implice în situaţia
de comunicare de pe poziţia celui care manipulează.
-interacţiunile orizontale sunt orientate spre viitor şi implică relaţii pozitive, de înţelegere mutuală,
constructive, caracterizate de deschidere către aşteptările celorlalţi.
Revenind la importanţa comunicării în cadrul relaţiilor interpersonale este important de menţionat că relaţiile
se construiesc şi se menţin prin comunicare. Scopul principal al comunicării interpersonale este acela de a începe o
relaţie, de a o construi şi menţine.
Ne angajăm în relaţii interpersonale pentru că în cadrul acestora contactul este direct, iar calitatea feed-back-ului
este superioară altor tipuri de comunicare. Într-o relaţie interpersonală realizăm imediat reacţia partenerului şi ne
putem corecta. Comunicarea este mai spontană şi ne oferă mai multă satisfacţie.
Motivul pentru care construim relaţii interpersonale este acela de a ne valida concepţia despre noi şi despre
lumea care ne înconjoară. În acest scop, alegerea persoanelor cu care dorim să avem relaţii interpersonale se îndreaptă
către cei asemănători nouă, cei care au aceleaşi idei, atitudini şi sentimente. (Ritt, 1999) 4

1
Sfez, Lucien –Comunicarea, ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 7;
2
Abric, J.C. - Psihologia comunicării, ed.Mirton, Timişoara, 1999, p.44-46.
3
Allred,J. – Feed-back in communication, New York, 1976, p.213;
4
Ritt, A. - Comunicare şi relaţii publice, ed. Mirton, Timişoara, 1999, p.29.
10
 Oamenii au nevoie a se confirma obiectiv unii pe alţii. “Fiinţa umană nu poate exista decât în această continuă
oscilare spre sine şi spre ceilalţi având nevoie de înţelegere, companie dar şi de autoconfruntare. Existăm în măsura în
care ne găsim şi ne regăsim în ceilalţi. Conştientizarea acestei nevoi este însă direct dependentă de dorinţa şi
capacitatea fiecăruia de a se realiza.” (McQuail, 1999)5
Comunicarea interpersonală este contextuală. Comunicarea nu apare în izolare, ci într-un anumit context:
a. Contextul psihologic este reprezentat de ceva ce este cunoscut şi care determină individul să interacţioneze
(dorinţe, nevoi, personalitate, valori, etc.);
b. Contextul relaţional cuprinde reacţiile faţă de cealaltă persoană;
c. Contextul situaţional se referă la cadrul psiho-social, la locul în care se realizează comunicarea. De
exemplu, interacţiunea dintr-o sală de curs diferă evident de cea dintr-o discotecă;
d. Contextul mediului se ocupă de datele „fizice” în care se comunică (moment al zilei, temperatură, lumină,
anotimp, locaţie, mobilier);
e. Contextul cultural cuprinde toate regulile şi comportamentele de comunicare învăţate în mediul cultural de
provenienţă.
În continuare, pentru a da o privire de ansamblu asupra fenomenului de comunicare interpersonală, voi vorbi
de stilurile particulare utilizate în cadrul procesului de transmitere a diverselor informaţii.

Stiluri de comunicare interpersonală

Succesul individului în construirea relaţiilor interumane este influenţat în mare măsură de stilul comunicaţional pe
care acesta îl adoptă. Stilul utilizat este, de obicei, adaptat interlocutorului, contextului şi subiectului abordat.
Irena Chiru (2003) descrie cinci tipuri de stiluri de comunicare, după cum urmează: 6
a. Stilul emotiv - caracteristic indivizilor: expresivi, care vorbesc repede, gesticulează, uneori se inhibă,
alteori se grăbesc; care au un comportament dinamic, orientat spre acţiune şi risc; care sunt atraşi de relaţiile
informale, refractari la cele oficiale; care posedă putere de convingere, bazată pe risipă de energie emoţională şi
transfer psihic; care prezintă sociabilitate ridicată.
b. Stilul director - caracteristic indivizilor care: au o atitudine serioasă, preocupată; exprimă opinii clare, într-
o manieră hotărâtă, uneori rigidă; sunt dificil de abordat, comunică cu dificultate; ridică pretenţii, cu gesturi ferme,
glas sonor; prezintă sociabilitate scăzută.
c. Stilul flexibil - caracteristic indivizilor care: încearcă permanent, deliberat să-şi schimbe stilul propriu;
merg în întâmpinarea greutăţilor celorlalţi; este adoptat de indivizi în situaţii specifice.
d. Stilul reflexiv - caracteristic indivizilor care: se controlează puternic emoţional; exprimă opinii într-o
manieră deliberat formală, îşi caută cuvintele şi formulează cu atenţie propoziţiile; sunt aparent liniştiţi, retraşi, mereu
preocupaţi de altceva; preferă ordinea şi caută un loc de muncă ordonat; sunt lenţi, revăd detaliile şi nu iau decizii
rapide; preferă singurătatea şi nu sunt buni parteneri de conversaţie; prezintă sociabilitate scăzută.
e. Stilul îndatoritor - caracteristic indivizilor care: sunt răbdători şi nu se implică în luarea deciziilor; ascultă
cu atenţie şi cu înţelegere; evită să facă apel la propria poziţie; se bazează pe forţa de convingere a prieteniei; exprimă
deciziile într-o manieră serioasă, impersonală.
Omul utilizează comunicarea majoritatea timpului, angajându-se în diferite interacţiuni interpersonale. În
fiecare situaţie, o persoană urmăreşte un anumit scop, utilizând, în vederea împlinirii acestuia, diferite aspecte
comunicaţionale (abilităţi de comunicare).

GLOSAR DE ABILITĂŢI BAZICE DE COMUNICARE

Abilităţi Definiţia Mod de folosire Procedura Exemplu

5
McQuail, D., Comunicarea, Institutul European,1999, p.38.

6
Chiru, I. - Comunicarea interpersonală, Ed Tritonic, Bucureşti, 2003, pp. 45
11
Acurateţe Selectarea de cuvinte care să
(pp. 121-122) reprezinte gânduri şi sentimente ce
sunt recunoscute de alţii în cultura
noastră ca simbolizând aceste
gânduri şi sentimente.
Arbitrare, căutare Găsirea unei persoane imparţiale
(p. 218) care, după ce a auzit ambele părţi
ale conflictului, va cântări şi va
evalua alternativele şi va lua o
decizie pentru tine.
Asertivitatea A învăţa să susţi idei şi sentimente
(pp.136-139) în mod deschis într-un mod
interpersonal.
A-i credita pe alţii Identificarea verbală a persoanelor
(pp. 128-129) a căror idei le foloseşti.
Creditarea sinelui – A te identifica pe tine însuţi ca
declaraţii la persoana sursă particulară a unor idei sau
I singular sentimente.
(pp. 129 – 130)
Datarea Să incluzi referinţe de timp
(pp. 117 – 118) specifice care indică când un lucru
a fost corect.
Descrierea Punerea de date senzoriale în
(pp. 105 – 106) cuvinte.
Descrierea Renumerarea cu acurateţe a
comportamentală acţiunilor specifice observabile a
(pp. 162 – 164) celuilalt fără a eticheta
comportamentul ca fiind bun sau
rău, corect sau greşit.
Descrierea O declaraţie expediată care exprimă
sentimentelor stările emoţionale în cuvinte.
(pp. 130 – 134)
Discuţia Cântărirea verbală şi considerarea
(pp. 212) pro şi contra a problemelor aflate în
conflict.
Empatia Să fi capabil să detectezi şi să
(pp. 89 – 93) identifici starea afectivă imediată a
celuilalt. Să fi în stare să răspunzi
într-o manieră adecvată.
Creşterea Înainte de Bill, vrei să îmi
probabilităţii ca a vorbi întreabă-te dacă cuvântul aduci ceasul de pe
receptorul să este reprezentat cu cea mai mare bufet?
decodeze mesaje cu acurateţe;
acurateţe. Spune ce
ai de spus;
Dacă ai
folosit un cuvânt greşit, corectează-
l;
Rezolvarea Să fi de Din câte văd ne-am blocat.
conflictului când alte acord cu alegerea unui arbitru; Ce-ar fi să cerem părerea
metode au eşuat. Asigură-te doctorului Wright şi să
că arbitrul este competent în a lua o facem ceea ce ne spune ea.
decizie;
Realizează
un contract
verbal pentru a susţine decizia
arbitrului;
A arăta în mod clar Să (Când crezi că ai fost
ce gândeşti sau ce identifici ce simţi sau ce gândeşti; suprasolicitat) Nu am fost
simţi. Să declari niciodată solicitat să fac
acest lucru în cel mai adecvat mod asta – există o politică prin
interpersonal; care mi se poate cere să
realizez acest lucru?
A acorda credit altora Când foloseşti idei care aparţin Nu oferi credit: trebuie să
pentru a-i confirma altora include numele acestora – le facem câteva schimbări în
pe aceştia sau pentru oferi credit – atunci când le susţi cadrul ofertei noastre. Eu
a evita posibile ideile. cred că ar trebui să ne
resentimente. schimbăm atitudinea.
Creditare: trebuie să facem
câteva schimbări în oferta
noastră. Laura a sugerat că
ar trebui să ne schimbăm
atitudinea, iar eu subscriu.
A transmite Când o idee, o opinie, un sentiment În loc să spui Maury este
informaţii cu este al tău spune acest lucru. numele celui mai mare
acurateţe, a ajuta la restaurant din oraş, să
receptarea în spui: eu cred că Maury
întregime a acestora, este cel mai bun restaurant
a cunoaşte din oraş.
responsabilitatea
personal, e.t.c..
A evita capcanele de Înainte de Când Jack spune cât de
limbaj care îţi permit a face o declaraţie să ai în vedere bun jucător este Steve,
să foloseşti un cuvânt când observaţia este corectă; Mary a replicat prin
dinamic în termeni Dacă nu datarea evaluării lui: Când
statici. sunt bazate pe informaţii prezente am jucat cu el acum doi
trebuie să incluzi când au fost ani de zile el nu a putut să
corecte; lovească mingea.
A crea un climat Să devi În loc să spui: Este aşa o
suportiv, o oferi un conştient de ceea ce auzi sau vezi; snoabă, poţi să spui: A
feed-back de Să trecut de trei ori pe lângă
ajutorare, a oferi raportezi numai ce vezi; noi fără să ne vorbească.
suport în descrierea Să nu judeci
sentimentelor. meritele observaţiei;
Pentru Intră în Sunt deprimat şi
autodezvăluire; să contact cu sentimentele pe care le ai. descurajat pentru că nu am
înveţi oamenii cum Identifică-le. o slujbă. Simt multă
să te trateze. Oferă credit căldură şi dragoste pentru
sentimentelor tale, tine acum.
Descrie
specifice ale sentimentelor dacă le
cunoşti;
Rezolvarea Să fi Acum dacă înţeleg ceea ce
conflictului. cooperativ nu competitiv; ai spus, tu crezi că ar
Să fi trebui să ne căsătorim în
obiectiv în prezentare; septembrie pentru că
Să fi deschis atunci amândoi am fi
în prezentarea sentimentelor şi absolvit. Cred că acest
credinţelor; lucru are sens, dar mi-e
Să fi deschis teamă că dacă aşteptăm
la posibile soluţii; atât de mult o să ne
afecteze relaţia.
Crearea şi Să asculţi Când Jerry spune: m-am
promovarea unui activ ceea ce are de spus persoana; simţit jenat să port bretele
climat suportiv. Să încerci să în colegiu. Marry
evoci sau să-ţi imaginezi ce ai simţit empatizează şi replică: da,
12
 tu în aceleaşi circumstanţe; înţeleg asta. Îmi amintesc
Să spui ceva ce probleme aveam când a
care să indice sensibilitatea ta vis-a- trebuit să port bretele.
vis de acele sentimente.
Egalitatea Să îi vezi pe ceilalţi ca fiind la fel Să creezi sau să Să iei în În loc să spui: pe măsură
(pp. 107-108) de valoroşi ca şi tine. promovezi un climat considerare ceea ce ai de gând să ce te vei maturiza, vei
suportiv. spui; învăţa cum să rezolvi
Să iei în aceste situaţii, e bine să
considerare dacă acest lucru conţine spui: ăsta e un lucru
fraze care indică faptul că eşti într- dificil. Dar a te confrunta
un anume fel superior celuilalt; cu situaţii dificile te ajută
Dacă e aşa să câştigi experienţă, şi cu
reformulează propoziţia pe un alt toţii avem nevoie de
ton. experienţă pentru a ne
ajuta în cazurile speciale.
Feed-back (oferirea A răspunde la o persoană care a A oferi oamenilor Asigură-te că Carol zice: Bob, am
de feed-back) oferit informaţii noi despre ea informaţii noi despre contextul permite criticismul; observat ceva în legătură
(pp. 171 – 174) însăşi. Ia forma unei descrieri a ei înşişi. A-i ajuta să Alternează cu comportamentul tău cu
comportamentului, laude sau se vadă aşa cum observaţiile negative cu cele Jenny, vrei să îţi spun ce?
criticism. ceilalţi îi văd. pozitive dacă se poate; În ultimele dăţi când am
Include fost împreună ori de câte
descrierea comportamentului; ori Jenny a început să
Concentrează- relateze o experienţă tu ai
te numai pe comportament; întrerupt-o şi ai terminat
5. Fii Specific. de spus povestea.
Primirea feed-back- Crearea unui climat în care ceilalţi A primi informaţia Cere feed- Maria întreabă: Tim, când
ului să se simtă confortabili în a-ţi oferi care să te ajute să te back-ul numai când îţi doreşti cu sunt într-un grup vorbesc
(pp. 102 – 104) un feed-back. înţelegi mai bine şi să adevărat să-l auzi; tare? Acum că ai
îţi înţelegi efectul Evită menţionat aceasta, Maria
asupra celorlaţi. contradicţiile verbale sau tu chiar vorbeşti tare şi
nonverbale; acest lucru mă face să mă
Parafrazează jenez. Mulţumesc că ai
ceea ce auzi; fost sincer cu mine, Tim.
Arată celorlaţi
că apreciezi ceea ce ţi-au spus;
Fluenţa A vorbi în propoziţii clare, A evita antagonizarea A deveni Poţi să îmi aduci, uf, şti tu,
(pp. 124 – 127) ordonate. Evitarea unor influenţe receptorului, scăderea conştient de non-influenţele pe care un pahar cu apă? Lasă-mă
vocale cum ar fi: şti. zgomotului şi le foloseşti; să încerc din nou. Poţi să
îmbunătăţirea În sesiunile îmi aduci un pahar cu apă
mesajului de receptat. practice, testează cât de mult poţi te rog?
vorbi fără sa foloseşti non-fluenţe;
Indicarea Contabilizarea mentală sau verbală Evitarea Înainte să faci George: el este politician
(pp. 118 – 120) a generalităţilor în o declaraţie consideră dacă este şi nu am încredere în el.
diferenţelor individuale. vorbire. pertinent să specifici obiecte, Bill: chiar dacă politicienii
persoane sau locuri; nu sunt cinstiţi în general,
Dacă nu se noi nu îl cunoaştem pe
bazează pe cunoştinţe specifice Petrovski şi el poate fi
include câteva declaraţii care să cinstit.
susţină acest lucru;
Interpretarea Încercarea de a arăta o alternativă A ajuta o persoană să Ia-ţi în Pam: Sue trebuie să fie
(pp. 154 – 156) sau un înţeles ascuns al unui vadă posibilele motivele de interpretare; foarte supărată pe mine,
eveniment. semnificaţii ale Formulează o ieri a dat peste mine la
cuvintelor, acţiunilor alternativă la interpretarea magazin şi nici măcar nu
şi evenimentelor. receptorului; m-a salutat.
Când este Paula: Poate că nu este
cazul prefaţează interpretarea cu o deloc supărată, poate că
declaraţie suportivă; pur şi simplu nu te-a
văzut.
Ascultarea A da un sens la ceea ce auzi. Să primeşti o Fi gata să
(pp. 145 – 147) comunicare orală. asculţi;
Ascultă activ;
Realizează o
evaluare;

Abilitate: parafrazarea
Definiţie: Reformularea unui mesaj cu propriile cuvinte.
Utilizare: pentru a creşte eficienţa ascultării; pentru a evita confuzia asupra mesajului; pentru a descoperi motivaţia
emiţătorului.
Procedură:
Ascultarea cu atenţie a mesajului.
Determinarea a ceea ce mesajul a însemnat pentru tine.
Reformularea mesajului cu propriile cuvinte pentru a demonstra sensul pe care
l-ai înţeles din mesaj.
Exemplu: Julia: “Am văzut cel mai tare film – trebuie să-l vezi şi tu.’’
Tony: (conţinutul parafrazării) ’’înţeleg că ţi-a plăcut cu adevărat’’
13
 (parafrazarea sentimentelor) ’’ Se pare că filmul te-a făcut fericită cu adevărat.

Abilitatea: Verificarea percepţiei.

Definiţie: O declaraţie verbală care testează propria înţelegere a modului în care simte o altă persoană.
Utilizare: pentru a clarifica înţelesul comportamentului nonverbal.
Procedură:
Priveşte comportamentul celuilalt.
Descrie comportamentul pentru tine sau cu voce tare.
Întreabă-te : Ce înseamnă acest comportament pentu mine?
Transmite în cuvinte interpretarea ta asupra comportamentului nonverbal.
Verifică dacă percepţia ta este clară.
Exemplu: Gary: ’’Cred că trebuie să închiriem costume pentru petrecere’’.
Allan: ( ridică sprânceana şi-şi încruntă fruntea în timp ce Gary vorbeşte)
Gary : “Am impresia că nu eşti mulţumit cu ideea de a închiria costume”.
 
Abilitate: persuasiune
Definiţie: Actul conştient, de obicei verbal, de influenţare a atitudinii sau comportamentului.
Utilizare: Pentru a aduce schimbarea.
Procedură: Folosirea căilor disponibile de persuasiune: motivare, motivare făcând apel la emoţii şi credibilitate.

Abilitate: provizorat
Definiţie: Formularea ideii în mod experimental mai de grabă decât dogmatic.
Utilizare: Permite exprimarea propriei opinii, dar recunoaşte faptul că alţii pot avea idei valide; ajută la crearea sau
întreţinerea unui climat pozitiv de comunicare.
Procedură:
Gândeşte-te la ceea ce vrei să spui.
Determină dacă conţine cuvinte care demonstrează o atitudine finală pozitivă.
Dacă da, adaugă o declaraţie care să recunoască (a) că declaraţia reprezintă opinia ta sau (b) că declaraţia nu este
adevărată în totalitate sau este adevărată doar în aceste circumstanţe.
Exemplu : În loc să spui ’’Acesta a fost un film groaznic ’’, spune : ’’Altora poate le-a plăcut, dar pe mine nu m-a
încântat deloc .’’

Abilitate: A pune întrebări .

Definiţie: Obţinerea de informaţii suplimentare.
Utilizare: Pentru a ajuta la obţinerea unei imagini complete înainte de a face alte comentarii; pentru a ajuta o persoană
timidă să comunice; pentru a clarifica înţelesul .
Procedură:
Determinarea motivelor pentru a adresa întrebări.
Determinarea tipului de informaţii de care are nevoie.
Formularea întrebărilor pentru a-ţi atinge scopul.
Asigură-te că paralimbajul este adecvat.
Exemplu: Mary: ”Ei bine, ar fi mai bine pentru ea dacă nu ar fi atât de sedentară. ” 
Sue :  ” Nu înţeleg – ce vrei să spui prin sedentară ? ”

Abilitate: autodezvăluire.
Definiţie: Împărtăşirea de date biografice, idei şi sentimente care nu sunt cunoscute de celelalte persoane.
Utilizare: Necesar pentru iniţierea şi dezvoltarea unei relaţii.
Procedură:
1. Dezvăluirea trebuie să fie un risc acceptabil.
2.. Trebuie să decurgă către nivele mai profunde.
3. Trebuie să fie parte a unei relaţii durabile.
4. Trebuie sa fie reciprocă.
5. Trebuie să ia în considerare abilitatea receptorului de a înţelege dezvăluirea.
Exemplu: May îi spune actualului ei prieten “ am fost logodită de trei ori înainte.”

Abilitate: Cuvinte specifice, concrete.

Definiţie: Folosirea cuvintelor care indică un singur element dintr-o categorie sau o singură reprezentare a unei valori
abstracte.
14
Utilizare: pentru a ajuta receptorul să perceapă o idee în mod analog cu cea a transmiţătorului.
Procedură:
Înainte de a vorbi întreabă-te dacă cuvântul sau fraza este specifică şi concretă.
Formulează-ţi declaraţia.
Dacă sunt folosiţi mai mulţi termeni abstracţi sau generali decât este nevoie, corectează prin cuvinte specifice sau
concrete.
Exemplu : În loc să spui “Ia porcăria aia de pe masă“, spune “Ia jucăria de pe masa “ .
În loc să spui “Conduce o maşină tare“, spune :  “conduce un Jaguar decapotabil roşu. “

Abilitate : ajutare
Definitie : A spune ceva care reduce tensiunea sau împacă .
Utilizare : A ajuta transmiţătorul să se simtă mai bine faţă de ceea ce a spus sau a făcut.
Procedură :
A asculta activ mesajul
A încerca să empatizezi activ cu sentimentele persoanei.
Formulează un răspuns în acord cu aceste sentimente.
Exprimă-ţi dorinţa de a ajuta dacă este posibil.
Exemplu: “ Sunt atât de dezamăgit că nu am intrat în echipă. “
” Îţi înţeleg dezamăgirea; ai muncit din greu ”.

Bariere ale comunicarii

OBSTACOL AL NATURA SA EXEMPLE
COMUNICĂRII
Criticile A face o evaluare negativă a altei persoane, a acţiunilor „Ţi-ai făcut-o cu mâna ta- n-ai de ce să învinuieşti pe
sau atitudinilor ei/lui. altcineva pentru situaţia în care eşti”
Etichetarea „A doborî” sau a stereotipiza altă persoană. „ Ce cretin!”
„ E femeie doar…!”
Evaluarea pozitivă A face o judecată pozitivă a altei persoane, a acţiunilor „Tu eşti întotdeauna o fată aşa de drăguţă. Ştiu că mă
sau atitudinilor acesteia. vei ajuta.”
Sfătuirea A da altei persoane soluţia pentru problema ei. „Dacă aş fi în locul tău, l-aş părăsi. Există un singur
mod de a o rezolva…”
Chestionarea excesivă, Întrebări închise, cu răspunsuri „da” sau „nu”. „Când s-a întâmplat?
nepotrivită Îţi pare rău că ai facut-o?”
A da ordine A comanda altei persoane să facă ceea ce doreşti tu să „Îţi faci tema chiar acum!”
facă.
A ameninţa A încerca să controlezi acţiunile celeilalte persoane cu „Vei face asta…altfel…”.
ameninţarea unor consecinţe negative pe care le vei „Opreşte zgomotul acum…sau…”
declanşa.
A moraliza A spune celeilalte persoane ceea ce trebuie să facă. „Nu ar trebui să divorţezi; gândeşte-te la copii.
Trebuie să-i spui că-ţi pare rău”.
Diversiunea A trece de la problemele cuiva la altceva prin „Nu-ţi face griji. Hai să vorbim despre ceva mai
distragere. plăcut.”
Argumentarea logică Tentativa de a convinge pe cineva prin apel la logică „Priveşte faptele; dacă n-ai fi cheltuit banii pe alcool,
sau fapte, fără a lua în considerare factorii emoţionali ai fi avut bani pentru plata lectiilor de sport ale
implicaţi. copilului tău! “

Sursa: A. J., Kalichman S. şi Santrock W. J., 1994, Human Adjustment, WCB Brown& Benchmark, Publishers
Madison, p. 230.

Glosar al problemelor de comunicare

Problemă: Agresiune.
Definiţie: Încercarea de a forţa pe cineva să-ţi acepte ideile prin ameninţări sau acţiuni fizice sau psihologice.
Costuri: Sunt create sau amplificate conflicte.
Sugestii de rezolvare:
A rezista ameninţării.
A descrie propriile sentimente.

Problemă : Atitudine competitivă

Definiţie: A privi conflictele ca pe o situaţie de câştig - pierdere.
Costuri: Creează sau amplifică conflictul. Scoate la suprafaţă sentimentele competitive ale altora.
Sugestii de rezolvare:
Abordarea situaţiei în mod cooperativ.
Demonstrează-ţi dorinţa de a rezolva conflictul perceput într-un mod benefic şi mutual.

15
Problema: atitudine defensivă.
Definiţie: sentiment sau comportament negativ care apare atunci când o persoană se simte ameninţată.
Costuri: interferează cu comunicarea deschisă.
Sugestii de rezolvare:
Fii descriptiv mai mult decât evaluativ
Fii orientat spre rezolvarea problemelor mai mult decât pe control
Fii spontan mai mult decât practic
Fii empatic mai mult decât neutru
Fii egal mai mult decât superior
Fii experimental mai mult decât dogmatic

Problemă : Răspunsuri evaluative

Definiţie: declaraţie care judecă ideile, sentimentele şi comportamentele unei persoane.
Costuri: Creează defensive
Sugestii de rezolvare: fii descriptiv mai mult decât evaluativ.

Problemă : Omisiuni
Definiţie : Distanţe în comunicarea dintre persoane şi grupuri de oameni.
Costuri: distorsiuni ale mesajului, stereotipii, prejudecăţi.
Sugestii de rezolvare :
1. A recunoaşte faptul că comunicarea devine mai dificilă cu cât diferenţele dintre comunicanţi sunt mai mari.
2. A construi punţi între indivizi.
3. A însemna declaraţiile cu grijă.

Problemă: agenda ascunsă

Definiţie: Un motiv pentru un comportament care nu este dezvăluit celorlalţi participanţi.
Costuri: Poate distruge încrederea între indivizi; produce atitudini defensive; manipulează.
Sugestii pentru rezolvare:
1.Transmiţătorul trebuie să-şi dezvăluie motivele.
2. Receptorul trebuie să-şi descrie comportamentul şi să-şi verifice percepţia .

Problemă: Răspunsuri neadecvate

Definiţie: răspunsuri care nu satisfac acceptările altor persoane sau răspunsuri care infirmă cele spuse de alte persoane.
Costuri: Cauzează atitudini defensive.
Sugestii pentru rezolvare: substituirea parafrazării.
Problemă: Răspunsuri necongruente.
Definiţie: Mesaje ale căror conţinuturi verbale intră în conflict cu cele nonverbale.
Costuri: Cauzează atitudini defensive.
Sugestii pentru rezolvare :
1. Transmiţătorul trebuie să fie onest şi să-şi descrie adevăratele sentimente.
2. Receptorul trebuie să verifice perceperea mesajului.

Problemă: supraîncărcarea cu informaţii.

Definiţie: Primirea unui volum de informaţii mai mare decât poate fi procesat în acest moment sau trimiterea unui
volum de informaţii mai mare decât poate fi procesat de altă persoană.
Costuri: Pierderea unei părţi din mesaj. Posibile frustrări
Sugestii pentru rezolvare:
Receptorul trebuie să îşi folosească percepţia selectivă şi, dacă este posibil, să parafrazeze.
Transmiţătorul trebuie să limiteze detalile, ideile de grup şi să sublinieze punctele cheie.

Problemă: Întreruperea răspunsului.

Definiţie: Întreruperea transmiţătorului înainte ca acesta să fi terminat ce avea de spus.
Costuri: creează climat de superioritate
Sugestii pentru rezolvare: a permite persoanei să-şi termine propoziţia sau ideea .

Problemă: Răspunsuri irelevante.

Definiţie: O persoană care nu a ascultat ceea ce se vorbeşte.
Costuri: tendinţă de a infirma, de a determina persoana să-şi pună întrebări despre propria valoare.
16
Sugestii pentru rezolvare: a asculta ce are de spus cealaltă persoană.

Problemă: Zgomot, intern

Definiţie: Când gândurile şi sentimentele participanţilor interferează cu înţelesul.
Costuri: Depăşeşte sau interferează cu receptarea mesajului.
Sugestii pentru rezolvare: Creşterea puterii de concentrare.

Problemă: Zgomot, extern

Definiţie: Factori externi care blochează canalele de comunicare.
Costuri: Depăşeşte sau interferează cu receptarea mesajului.
Sugestii pentru rezolvare:
1. receptorul poate elimina sursa de zgomot sau să-şi sporească puterea de concentrare.
2. receptorul poate compensa zgomotul.

Problemă: zgomot, semantic

Definiţie: decodarea cu un alt înţeles decât cel transmis de emiţător.
Costuri:distorsiunea înţelesului
Sugestii pentru rezolvare:
1.Ca emiţător, determină înţelesul, codează cu atenţie, analizează dacă receptorul va înţelege limbajul pe care l-ai
selectat.
2. Ca receptor, ascultă activ şi dacă este posibil parafrazează.

Problemă: cedarea la conflict

Definiţie: a ceda în faţa altuia doar pentru a evita conflictul .
Costuri: poate deveni martir.
Sugestii pentru rezolvare:
descrierea sentimentelor.
creditarea sentimentelor.

Problemă: suspiciune
Definiţie: o teamă nesănătoasă faţă de necunoscut, neobişnuit sau persoane cu funcţie de autoritate.
Costuri: presiune psihologică apăsătoare; împiedică interacţiunea deschisă .
Sugestii pentru rezolvare:
a construi un climat de încredere.
a practica împărţirea responsabilităţilor.
a aprecia beneficiile comportamentului de încredere.

Problemă: răspuns tangenţial

Definiţie: declaraţie care schimbă subiectul fără a oferi un răspuns adecvat.
Costuri: implică faptul că declaraţia transmiţătorului nu este atât de importantă pentru a fi luată în considerare.
Sugestii pentru rezolvare: ia în considerare de ce o persoană face o declaraţie, şi, înainte de a schimba subiectul, ia în
considerare implicaţiile declaraţiei.

Problemă: transferuri staţionare

Definiţie: comunicare în lanţ care trece pe la mai mulţi receptori înainte de a ajunge la destinaţie.
Costuri: distorsiunea mesajului. De obicei, cu cât există un număr mai mare de transferuri cu atât este mai mare şi
distorsiunea.
Sugestii pentru rezolvare:
creează aranjamente” faţă în faţă“, de câte ori este posibil
dacă mesajul trebuie să fie trimis printr-un lanţ, fiecare receptor trebuie să parafrazeze cu grijă.

Problemă: retragerea
Definiţie: retragerea din punct de vedere fizic sau psihologic a unei persoane dintr-un aranjament.
Costuri: Conflictele nu sunt rezolvate ci doar amânate.
Sugestii pentru rezolvare: A rezista unei nevoi de retragere; descrierea sentimentelor.

Factorii comunicarii

17
 1. Variabile sociale

Această categorie de variabile este expresia poziţionării permanente a interlocutorilor (conştient sau nu) în
ipostaza lor de fiinţe sociale, purtătoare de valori, norme, principii şi, mai ales, relaţii constituite pe baza acestora.
Cele mai semnificative variabile din această categorie ce vor fi analizate sunt (1, p. 22-25; 4, Cap. 5):
1. rolurile şi statutul social - Statutul social reprezintă locul pe care îl ocupă o persoană într-un anumit sistem
social, poziţia socială pe care o deţine. Acesta devine pentru individ un element central al unui sistem ierarhizat, unul
dintre constituenţii identităţii sociale şi imaginii de sine (de exemplu, un jurist, ca urmare a statutului său social, are o
imagine de sine mai bună decât un impiegat C.F.R. –n.n.). Rolul social exprimă comportamente asociate statutului (de
exemplu – pentru statutul de manager rolurile decizional sau evaluator sunt definitorii; pentru un profesor rolul de
communicator (transmiţător de conţinuturi, valori) este fundamental n.n.). În actul de comunicare actorii vin cu
statusurile lor, ceea ce angajează expectanţe reciproce în privinţa rolurilor (de exemplu, în comunicarea artistică ne
aşteptăm să vedem pe scenă orice fel de personaje, find vorba de un act de creaţie, în timp ce într-o lecţie ne aşteptăm
la o comunicare didactică relative predeterminată de domeniu şi de conformismul practicii şcolare – n.n.). În
desfăşurarea comunicării pot să apară perturbări cum ar fi:
2.conflict de roluri – se manifestă când individul adoptă un comportament diferit decât cel aşteptat de la statutul
său (de exemplu, un medic care fumează; un profesor care nu studiază; un artist care nu creează, un manager
care nu ia decizii, s.a., - n.n.);
3.rigiditatea rolurilor – se manifestă atunci când într-o situaţie nouă, individual păstrează şi obiectivează un rol
corespunzător altei situaţii (de exemplu, un mare manager aflat la o coadă în supermarket ar vrea să fie servit
preferenţial; un profesor moralizează prea mult un vânzător care stă de vorbă cu un coleg ca şi cum ar fi în sala
de clasă; un contabil este la fel de tipicar şi précis în activităţile cotidiene ca atunci când elaborează bugetul de
venituri şi cheltuieli).
4. prejudecăţile şi stereotipurile – Intervin în întreaga noastră activitate de comunicare, pentru că noi acţionăm,
conştient sau nu, conform unui întreg sistem de prejudecăţi şi stereotipuri sociale, care pot influenţa pozitiv sau
negativ desfăşurarea şi efectele acesteia. În afară de natura lor dobândită şi faptul că funcţionează ca o “etichetă” pe
care o aplicăm, în mod rutinier, asupra unor realităţi de acelaşi fel, de câte ori ne întâlnim cu ele (de exemplu, despre
etnii, despre femei, despre căsătorie, despre forbal, despre copii, despre politică, ş.a.) forţa pe care o dobândesc pe
măsură ce ce osifică în structura noastră internă devine impresionantă. Ele joacă un rol semnificativ în constituirea
imaginii de sine şi a celuilalt, şi, implicit, în semnificaţia atribuită fiecărei situaţii. Prin ele se pot anticipa
comportamentul şi reacţiile partenerului, dar se şi pot predetermina şi canaliza comunicarea (de exemplu, prejudecata
că există etnii inferioare poate determina comportamente de intimidare, de violenţă, de retragere, de renunţare din
partea unor locutori sau dimpotrivă, de deschidere, de colaborare, de comunicare, de dezvoltare din partea altora;
prejudecata că un copil este întotdeauna o fiinţă neinstruită (proastă) va determina un comportament de ignorare a
acestuia şi de îndepărtare din lumea adulţilor, pe criteriul că “nu ştii tu despre ce este vorba!” sau, dimpotrivă, de
stimulare pentru dezvoltare.Cunoaşterea interlocutorilor din pespectiva prejudecăţilor şi stereotipurilor acestora, poate
determina adecvarea superioară a comunicării sau evitarea unor teme problematice ale dezbaterii – n.n.). Experimentul
descris de J. C. Abric (1, p. 24-25) este un argument în plus cu privire la natura complexă şi predeterminată a situaţiei
şi procesului de comunicare.

1.1.1. Factorii de cod şi de canal

Actorii comunicării sunt factorul uman, viu, dinamic şi complex, sine-qua-non pentru desfăşurarea procesului,
dar incapabili de a comunica în lipsa unor instrumente adecvate, dintre care codul şi canalul sunt semnificative.
Asupra acestora acţionează patru categorii de variabile (1, p. 25-30):

1. variabilele obiective – se referă la codul de realizare a comunicării. Pentru fiecare situaţie există un cod optim care
asigură cea mai bună înţelegere, fiind cel mai bun mod în raport cu natura informaţiei vehiculate, finalităţile situaţiei
şi caracteristicile actorilor implicaţi (receptor, în special): codul trebuie să fie clar, simplu (nu polisemic), în raport cu
vârsta şi statutul social, starea de dezvoltare normală sau cerinţe speciale;

2. variabilele psihologice şi psihosomatice

 efectul halo: efectul creat de rezonanţa simbolică pe care o poate avea un cuvânt pentru actorii comunicării
(cuvinte-şoc, care se leagă de istoria personală a acestora) din punct de vedere individual şi/sau
social/colectiv (folosirea unor expresii cum ar fi „curcani”, „forţe de ordine” sau „apărătorii liniştii noastre”
18
 exprimă relaţia locutorului cu această realitate). Din acest punct de vedere suntem de acord cu clasificarea
cuvintelor în „cuvinte tunătoare” (care au efect puternic, de regulă cu conotaţie negativă) şi „cuvinte
şopotitoare” (care au efect cald, calm, de regulă pozitiv);
 ponderea cuvintelor: în construirea mesajelor există cuvinte care se plasează central prin impactul asupra
interlocutorilor, rolul lor în înţelegerea şi interpretarea mesajelor. Experimentul lui Asch (1, p. 26-27) susţine
că poziţia centrală a unui termen este determinată de natura şi importanţa informaţiei pe care o vehiculează;
 ordinea cuvintelor: ordinea cuvintelor joacă un rol decisiv în atribuirea unei semnificaţii. Primele cuvinte
sunt esenţiale pentru că ele introduc, determină o expectanţă, o anticipare a continuării mesajului (efectul de
primaritate – „prima impresie contează”). Ultimele cuvinte sunt privilegiate în procesul de memorare (efectul
de recenţă).
3. alegerea canalului de comunicare – nu se limitează doar la suporturile sau mijloacele necesare transmiterii
meajului şi vizează, în acelaşi timp, condiţiile fizice în care se desfăşoară comunicarea, locul, poziţia actorilor în
spaţiu, locul întâlnirii. Aşezarea faţă în faţă sau alături, opţiunea pentru canalul scris sau oral influenţează natura
exprimării, tipul de relaţie şi este expresia unei intenţionalităţi. Rezultă ca şi canalele de comunicare sunt puternic
conotate de dimensiunea socială a situaţiei;

4. rolul actorilor – se referă la un anumit grad de libertate cu care este înzestrat locutorul. El poate alege limbajul,
cuvintele, ordinea şi ponderea acestora, canalul, deci este un „creator”. Comunicarea nu este doar un simplu schimb
între actori ci un schimb de semnificaţii într-un ansamblu de tranzacţii. Mai mult, comunicarea se îmbogăţeşte şi cu
întreaga expresivitate specifică nonverbalului şi paraverbalului, coduri care, şi ele, sunt circumscrise cultural.

Factorii de context şi de mediu

În funcţie de natura contextului implicat în comunicare, se pot evidenţia următoarele tipuri de context (1, p.
30-31) care, dincolo de distincţia teoretică la care procedăm din raţiuni pur didactice, coexistă, se împletesc şi se
manifestă concomitent, în orice act comunicativ:

 context material şi temporal – sunt puternic socializate, nimic nu este întâmplător sau , altfel spus, totul
comunică ceva: o intenţie, o dorinţă, o aşteptare. Locul, mobilierul, dispunerea şi aranjamentul acestuia,
momentul dialogului, utilizarea/neutilizarea unor materiale marcate social transmit interlocutorului mesaje cu
privire la intenţionalitate (dialog şi interacţiune sau monolog şi absenţa interacţiunii), influenţând direct natura
şi calitatea comunicării;
 context social – rol şi status, dar mai ales, coacţiune – reprezintă efectul pe care îl are asupra
comportamentului prezenţa unui public sau a unor observatori. Studiile arată că prezenţa unui public pasiv
acţionează asupra motivaţiei, demersului cognitiv şi performanţei subiecţilor care efectuează diferite tipuri de
sarcini (vezi 1, p. 30) ;
 context cultural şi ideologic – există două sensuri ale sintagmei context cultural:
a) sensul strict, prin care desemnăm microcultura unei organizaţii, a unui grup social care determină moduri de
comunicare şi un sistem de interacţiuni specifice (de exemplu, rockerii sau fanii unei echipe de forbal, un grup de
prieteni sau adepţii science fiction);

b) sensul larg, prin care desemnăm apartenenţa la marile culturi, care au sisteme bine închegate de semne şi simboluri,
iar în absenţa „cheii” de decodificare a acestora, comunicare se poate bloca sau denatura (de exemplu semnificaţia
surâsului este diferită pentru trei culturi diferite: la europeni este expresia unei atitudini de ascultare şi relaţionare
pozitivă, la cafrii din Borneo surâsul exprimă dispreţ iar la japonezi, încurcătură.

Concluzii:

 comunicarea este un proces hipercomplex, marcat de o multitudine de factori;

 natura acestora este multiplă, poate ţine de personalitatea actorilor, de procesele lor cognitive, de diemnsiunea
socială a comunicării, de cod sau canal, de dimensiunea materială sau culturală a comunicării;
 interdependenţa lor este foarte strânsă, astfel încât orice modificare produsă într-una dintre categoriile de
factori analizate, poate antrena schimbări ale desfăşurării procesului de comunicare sau al efectelor generate;
 este evidentă dimensiunea pregnant psiho-sociologică şi culturală a comunicării
 cunoaşterea acestor factori este importantă pentru a construi adecvat diferitele procese specifice de
comunicare în scopul obţinerii efectelor dorite.

19
 Tipuri de comunicare

3.1. Comunicare verbală – nonverbală – paraverbală

Cuvinte cheie: comunicare verbală, nonverbală, paraverbală; comunicare intrapersonală–interpersonală – de

grup - de masă; comunicare implicită; comunicare paradoxală; comunicare de sugestie; comunicare defensivă;
comunicare proiectivă

Să analizăm următorul text: ”La început a fost cuvântul. dar nu la începutul lumii, ci la începutul culturii.
incoace de cuvânt se afla natura, dincolo de el începe cultura.” (HENRI WALD)
Principalele repere asupra cărora trebuie să ne centrăm în analiza lui sunt:
Ce reprezintă cuvântul pentru comunicare?;
Care este distincţia între începutul lumii şi începutul culturii?;
Care este distincţia între natură şi cultură?;
Care este locul omului în lume din perspectiva naturii şi culturii?;
În ce relaţie se află omul, cuvântul şi cultura?
Cum numim forma comunicării ce apelează la cuvânt?

În funcţie de forma de realizare, comunicarea poate fi: verbală, nonverbală şi paraverbală. Locul, ponderea şi
impactul fiecăreia dintre ele sunt deosebit de importante în arhitectura oricărui proces de relaţionare, aşa cum rezultă
din „triunghiul comunicării” de mai jos (preluare după S. Iovănuţ, p.5):

Preocupaţi de o reprezentare tot mai corectă şi mai actualizată a datelor care evidenţiază raporturile dintre cele trei
forme de comunicare, am procedat la adaptarea Figurii 1 după cum urmează:

Ce spui?Cum spui?
10%

40% verbal

50% nonverbal

Figura nr. 1

Ce spun ? verbală
7%

Cum spun ? paraverbală

38 %

Cu ce insoţesc
ce şi cum nonverbală
55 % spun?

20
 Figura nr. 2

3.1.1. Comunicarea verbală este acea formă a comunicării în care mesajul este codificat şi transmis prin
intermediul cuvântului (spus sau scris). Ca atare, cunoaşte 2 variante: comunicare verbală orală şi comunicare
verbală scrisă, fiecare dintre ele având, dincolo de caracterisiticile comune comunicării verbale, şi propriile note
distinctive, ce ţin de specificul limbajului folosit şi natura canalului de realizare. Având în vedere rolul semnificativ al
comunicării verbale în constituirea şi funcţionarea comunităţilor umane şi în devenirea lor culturală, se poate
demonstra cu temei că asumarea conştientă a unei comunicări eficiente este parte a responsabilităţii noastre sociale
(18).
Într-o unitate de învăţare precedentă (1) s-a efectuat o analiză comparativă între limbă şi limbaj. Rezulta de
acolo că în timp ce limba are o realitate obiectivă, limbajul reprezintă una de tip subiectiv, limbă în acţiune sau
„vorbire”. Revenim cu câteva caracterisitici ale limbajului care ne vor fi utile în optimizarea înţelegerii specificului
psihologic al comunicării verbale (Săucan, p. 65-66):
Limbajul este simbolic – cuvintele sunt convenţii, nu au nici o semnificaţie prin ele însele ci doar prin cee ce
oamenii „pun” în ele, prin sensul şi semnificaţiile construite de aceştia pentru a comunica ceea ce doresc;
Limbajul este subiectiv – cuvintele pot fi interpretate în feluri diferite de oamenii care le folosesc, emiţătorul
putând să identifice în mesaj sensuri diferite decât cele intenţionate de emiţător;
Limbajul este guvernat de reguli – acestea ordonează modul de utilizare a cuvintelor prin două categorii de
norme: cele de tip sintactic, cu privire la modul de aranjare a simbolurilor; cele de tip semantic, cu privire la sensul şi
semnificaţiile cuvintelor, reguli a căror respectare asigură înţelegerea intenţiei locutorilor (de exemplu, în următorul
enunţ: „Nici o grijă, mă simt bine!”, se pot identifica aceste trei caracteristici).
Pe această bază, se pot analiza următoarele aspecte definitorii ale limbajului oral, care dau o serie de note
specifice comunicării orale (Săucan, p. 66-70):
Comunicarea orală este contextuală, pentru că limbajul oral este situativ, exprimă un conţinut configurat de o
anume, cu toată încărcătura lui culturală, raţională, emoţională, spaţio-temporală, motiv pentru care îşi poate ataşa un
plus de semnificaţie, imposibil, poate, de regăsit, într-un alt context, unde nu au cum să se mai cumuleze identic
aceleaşi coordonate. Ca atare, contextul, în integralitatea sa, este generator al mesajului şi comunicării orale dar şi
configurator al formei şi conţinutului acesteia. Semnificaţia mesajului devine inteligibilă complet şi corect doar dacă
receptorul cunoaşte şi înţelege adecvat situaţia în care acesta a fost construit;
Comunicarea orală are adresabilitate directă, este orientată întotdeauna precis către cineva, către un receptor
cunoscut;
Comunicarea orală trebuie să aibă ritmicitate (în medie, 5 silabe/secundă, cu interval de separaţie de 0,5
secunde între cuvintele cheie), atât pentru a-şi asigura continuitatea şi coerenţa, cât şi pentru a permite, deopotrivă,
fixarea mesajelor precedente cât şi pregătirea receptării mesajelor ulterioare;
Caracterisiticile considerate cele mai dezirabile pentru o comunicare orală optimă sunt: claritate, vioiciune,
adecvare, personalizare, forţă;
Expresivitatea comunicării orale este recunoscută, şi este determinată de alegerea repertoriului lexical,
concreteţea termenilor, fraza scurtă, folosirea cu precădere a propoziţiilor afirmative şi a paralelismului în construcţia
frazei.
Dintr-o altă perspectivă, se poate vorbi de principiile stilului comunicării verbale (19):
claritate – cuvintele trebuie să fie bine alese, exacte şi potrivite cu ideile pe care le exprimă, să fie logic înlănţuite
pentru a putea fi înţelese, se va avea grijă să fie evitate cuvinte sau expresii polisemnatice, neologismele,
regionalismele;
simplitate şi naturaleţe, exprimare directă, firească şi lipsită de exagerări;
corectitudine, care rezultă din respectarea regulilor gramaticale;
politeţe şi demnitate, stilul comunicării trebuie să aibă în vedere un ton şi mod deosebit de exprimare,
cuviincios, respectuos şi demn, iar în cazul unor nemulţumiri apărute în discuţie trebuie să predomine politeţea, buna
cuviinţă şi demnitatea.
Există câteva „indicii” ale comunicării orale care ne permit să deducem unele dintre caracterisiticile
locutorului, cum ar fi: ipostaza de manager sau subordonat (cuvintele, topica frazei sunt diferite în situaţia adresării de
la un caz la altul); caracterul extins sau restrâns al receptorului, persoană apropiată sau necunoscută, apartenenţa la un
anumit grup social (etnie, profesie, clasă socială), natura relaţiei interpersonale sau a interacţiunii (informală sau
formală) (Usaci, p. 3)
Într-o sistematizare a principalelor forme de realizare a comunicării verbale orale se pot evidenţia
următoarele, în raport cu gradul lor de complexitate: alocuţiunea, toastul, conferinţa, dezbaterea, dizertaţia, discursul.,
tot aşa cum există şi diferite variante ale comunicării scrise (scrisoarea, cererea, curriculum vitae, referatul, eseul).

21
 Comunicarea verbală scrisă se caracterizează prin câteva probleme specifice legate de faptul că are, în cea
mai mare parte, un caracter formal, nu beneficiază de avantajele feed-back-ului imediat, rămâne înregistrată şi poate
ajunge şi la alţi locutori decât cei vizaţi de emiţător (Iovănuţ, p. 36)
Pornind de la multitudinea şi diversitatea modalităţilor de comunicare orală şi scrisă, se poate opera o sumară
analiză comparativă între varianta orală şi cea scrisă a comunicării verbale:

Tipul de comunicare Orală Scrisă

verbală/parametrul
1. contextuală predominant relativ
2. adresabilitate directă Evidentă explicită sau nu
3. ritmicitate Evidentă nu neapărat, relativă
4. claritate, vioiciune, adec-vare, predominante relative, unele mai mult (claritate, adecvare), altele
personalizare, forţă mai puţin (vioiciune, personalizare)
5. expresivitate Maximală relativă (medie, minimă, maximă)
6. feed-back imediat, parţial sau total ulterior, parţial sau total

Preocupaţi de optimizarea comunicării orale, putem apela la un set de principii de eficienţă a acesteia (18):
1. Orice individ trebuie să fie pregătit atât pentru rolul de emiţător cât şi pentru cel de receptor. Emiţătorul are
în vedere:
1.a. pregătirea atentă a mesajului; folosirea unei tonalităţi adecvate a vocii; practicarea unui debit adecvat de
5–6 silabe/secundă , cu interval de separaţie de 0,5 secunde între cuvintele cheie; verificarea înţelegerii mesajului;
Pregătirea receptorului constă în:
1.b. să cunoască ce doreşte emiţătorul de la el; să identifice părţile utile din mesaj pe care să le reţină; să
cunoască credibilitatea emiţătorului;
2. autoeducarea receptorului pentru “ascultare activă” ceea ce înseamnă: crearea unei stări de spirit
favorabilă ascultării; participarea la discuţie; concentrarea atenţiei asupra esenţialului; ascultare inteligentă în sensul
acordării atenţiei asupra pronunţiei timbrului vocii, gesturilor.
3. purtarea prietenoasă - De obicei, oamenii când vin in contact cu alţii iau o figură serioasă, oficială care
provoacă o impresie rece. Sunt rezervaţi în discuţie, de aceea este greu să comunici cu ei. Oamenii care zâmbesc de la
prima întâlnire şi se poartă prietenos, fac ca discuţia să se desfăşoare de la sine. Reţeta unei cumunicări eficiente poate
fi un zâmbet, ton prietenesc, ascultare atentă, privit în ochii interlocutorului
O analiză mai nuanţată a comunicării verbale realizată de M. Joss (1962) (apud Săucan, p.71) evidenţiază
faptul că aceasta se poate caracteriza printr-o diversitate de stiluri, dintre care cele mai releveante sunt:
Stilul rece caracterizează formele de comunicare lipsite de cooperativitate, în care emiţătorul nu-şi cunoaşte receptorul
iar acesta nu este în măsură să îi influenţeze în vreun fel discursul;
Stilul formal corespunde adresării unui auditoriu numeros ale cărui reacţii sunt perceptibile pentru vorbitor;
creşte gradul de coerenţă, frazele sunt construite cu grijă dintr-un material lexical variat, evitându-se repetiţiile,
expresiile argotice sau prea familiare;
Stilul consultativ e caracteristic discuţiilor de tip profesional, de afaceri, de tip negocieri şi tratative;
participarea interlocutorului la dialog e activă; nu putem vorbi de un plan detaliat al comunicării ci numai despre o
informaţie de bază îmbogăţită pe parcurs conform solicitărilor partenerilor de discuţie; discursul nu mia e preelaborat,
apar elemente lexicale parazite, ezitări, reluări, unele exprimări semigramaticale şi chiar dezacorduri;
Stilul ocazional specific conversaţiilor libere între prieteni; dispare chiar şi baza informaţională minimală pe
care ar putea să se construiască dialogul; se trece uşor de la un subiect la altul într-o formă mai relaxată dar şi mai
neglijentă; se întâmplă ca unul dintre parteneri să acapareze discuţia, monologând, fără ca interlocutorul să se simtă
jignit sau discriminat;
Stilul intim în care se recurge la un cod personal care are drept obiectiv comunicarea unor informaţii despre
stările şi trăirile proprii subiectului; funcţia expresivă este foarte bine reprezentată prin bogata încărcătură afectivă a
mesajului.

3.1.2. Comunicarea nonverbală este acea formă a comunicării care exprimă mesajul nu prin apelul la cuvinte
ci prin „semnale colaterale” care pot fi decodificate, creând înţelesuri. Aceste semnale pot repeta, contrazice, înlocui,
completa sau accentua mesajul transmis prin cuvinte. Importanţa comunicarii nonverbale a fost demonstrată în 1967
de catre Albert Mehrabian. În urma unui studiu, acesta a ajuns la concluzia că numai 7% din mesaj este transmis prin
comunicare verbală, în timp ce 38% este transmis prin tonul vocii şi 55% prin limbajul corpului.
Interesant este că comunicarea nonverbală, aşa cum arătam cu alt prilej (Cojocariu, p. 132), nu conţine
cuvinte, dar le însoţeşte sau „vorbeşte“ împreună cu ele sau în locul lor. Ea presupune o suită de indicii pe care le
utilizăm atunci când interacţionăm cu alte persoane. În timp ce contactul verbal şi paraverbal sunt predominant

22
conştiente, deci controlabile, cel nonverbal este cu precădere inconştient, ceea ce face ca posibilităţile de a-l controla
să fie foarte reduse (dar nu inexistente). Allan Pease, expert în domeniul comunicării nonverbale, analizează în
lucrarea „Limbajul trupului“ principalele forme şi aspecte ale acesteia (Pease, A., 1995), completând problematica
abordată împreună cu Allan Garner în lucrarea „Limbajul vorbirii“ (Pease, A., Garner, A., 1997). Este vorba de şase
categorii de indicii: contactul vizual, expresiile faciale, limbajul trupului (postura, gestica), proximitatea,
îmbrăcămintea, atingerea. Studiile domeniului au evidenţiat că 90% din opinia pe care ne-o facem despre altă
persoană, sau pe care aceasta şi-o face despre noi înşine se construieşte în primele 50 de secunde ale întâlnirii, timp în
care, cu certitudine, nu poate fi realizat un schimb de replici. Prima impresie se schimbă foarte greu, deci atenţie la
nonverbal. Mai mult, aproape 60% din comunicarea directă se realizează prin canale nonverbale. Descifrarea corectă a
semnalelor nonverbale ne ajută să pătrundem mai adânc în problemele comunicării între oameni şi în felul acesta
ajungem să-i înţelegem mai bine pe alţii şi pe noi înşine. În timp ce comunicarea verbală este folosită cu precădere
pentru transmiterea informaţiilor, canalul nonverbal este folosit pentru exprimarea atitudinii interpersonale sau pentru
a înlocui mesajele verbale.
Analiza componentelor comunicării nonverbale se opreşte asupra următoarelor elemente (Cojocariu, p. 132-
139):
a. Contactul vizual este cel mai puternic indiciu nonverbal. Ochii transmit cel mai fidel şi exact semnale, deoarece
ocupă un loc focal pe trup, iar pupilele funcţionează în mod independent. Contactul vizual este o modalitate de
exprimare a emoţiilor. În general, evităm contactul vizual cu o persoană care ne displace, iar dacă îl avem, adoptăm
mai curând o privire lipsită de emoţie decât una prietenoasă. Dacă persoana ne este antipatică, muşchii din jurul
ochilor sunt încordaţi şi ochii larg deschişi. Dacă privim o persoană care ne este simpatică, muşchii ochilor sunt mult
mai relaxaţi şi ochii nu sunt atât de larg deschişi. Pupila ochiului tinde să se dilate până la de patru ori atunci când
privim pe cineva sau ceva care ne place. Deci putem să semnalăm în mod inconştient cuiva că ne place, iar persoana
respectivă poate să reacţioneze, la rândul său, inconştient la acest lucru. O stare negativă, de supărare, provoacă o
contractare a pupilelor cunoscută sub denumirea de „ochi mici ca o mărgică„ sau „ochi de şarpe“. Ochii nu pot
comunica izolat de restul corpului, combinarea mişcărilor ochilor cu cele ale pleoapelor şi sprâncenelor sau cu alte
poziţii ale trupului face posibilă transmiterea unui număr mare de mesaje. Direcţia privirii poate indica interesul sau
intenţiile interlocutorului ; mişcările oculare indică intenţii şi trăiri, privirea directă indică atenţie iar evitarea ei poate
fi semn de ascundere sau nesinceritate (Usaci, p. 4);
b.Expresia facială - Mimica reprezintă ansamblul modificărilor expresive la care participă elementele mobile
ale feţei: deschiderea ochilor, direcţia privirii, poziţiile succesive ale sprâncenelor, mişcările buzelor, etc. prin
intermediul cărora exteriorizăm diverse stări sufleteşti. Cel mai adesea, faţa exprimă:
emoţii înnăscute, primare (dezgust, groază, teamă, simpatie, tristeţe, plăcere) legate de trebuinţe sau instincte;
emoţii secundare, câştigate, mai complexe (abandonarea, dezola-rea, îngrijorarea, duioşia, speranţa, pudoarea, ruşinea,
suferinţa);
însuşiri constitutive ale temperamentului - mai ales iritabilitatea şi emotivitatea;
trăsături morale de caracter.
Faţa prezintă două centre, două focare de convergenţă a mişcărilor expresive: ochii şi gura. La om, muşchii
feţei sunt mai numeroşi decât la orice animal, fapt ce face posibilă transmiterea unei multitudini de informaţii prin
intermediul expresiilor faciale. Cercetătorii nu au putut face un inventar al acestor expresii, ci doar unele generalizări.
Astfel, se ştie că există cel puţin 8 poziţii ale sprâncenelor şi frunţii – fiecare cu propria sa semnificaţie – mai mult de
8 poziţii ale ochilor şi pleoapelor şi cel puţin 10 pentru partea inferioară a feţei. În combinaţii diferite, acestea dau un
număr uriaş de expresii posibile. Ilustrăm câteva dintre acestea.
I. Sprâncenele:
ridicarea şi coborârea rapidă a sprâncenelor – atunci când salutăm pentru prima dată pe cineva;
sprâncene complet ridicate – nedumerire;
sprâncene pe jumătate ridicate – surpriză;
sprâncene în poziţie normală – lipsa comentariului sau a reacţiei;
sprâncene pe jumătate coborâte – nedumerire;
sprâncene complet coborâte – furie.
II. Ochiul: trebuie privit în mişcare şi caracterizat după:
mobilitate (privire obosită, blândă, rătăcită, neliniştită etc.;
direcţie (privire ascunsă, pedantă, visătoare).
III. Gura: Expresia gurii se leagă în mare măsură de zâmbet. Un proverb chinez spune: „Un zâmbet cumpără
totul şi nu costă nimic“. Zâmbetul este un instrument de comunicare pentru că dezarmează, destinde atmosfera,
declanşează sentimente de simpatie şi convinge mai uşor. Nimeni nu-i atât de bogat ca să nu simtă nevoia unui zâmbet
şi nici într-atat de nemernic ca să nu-l merite. Zâmbetul are diverse nuanţe:
dulce (surâsul, adeseori intenţional, tinzând la captarea bunăvoinţei şi, eventual, la derutare prin „fermecare“);
blând, amar, „înţepat“, dispreţuitor, ironic şi de „gură-cască“.
23
 c.Limbajul trupului (postura, gestica) – Comunicarea poate fi influenţată sau putem semnala atitudinea noastră
şi prin poziţia corpului, prin gesturile pe care le efectuăm. Gestica poate avea (Usaci, p. 5) funcţie ilustratoare, de
întărire a mesajului verbal (negarea prin clătinarea capului sau mişcarea mâinii), adaptoare (acoperirea ochilor când
nu vrem sa vedem ceva sau întoarcerea capului în altă direcţie) sau funcţie emblematică (dacă înlocuiesc mesajul
verbal şi constituie convenţii specifice unei anumite culturi (semnul victoriei, de exemplu sau aruncarea mănuşii în
cazul provocării la duel). Gesturile emblemă sunt strict ritualizate (plecăciunea, salutul, ), se fac în acord cu un anumit
cod şi nerespectarea lui poate genera disfuncţionalităţi în comunicare.
Aşezarea oamenilor unul lângă altul exprimă tendinţa de cooperare, pe când existenţa unor relaţii de
adversitate îi determină să stea faţă în faţă. Dacă vom observa comportarea oamenilor la întâlniri vom vedea că ei au
tendinţa să se certe mai mult cu cei de pe partea cealaltă a mesei decât cu vecinii. Existenţa unei mese, a unui birou,
între persoane ce trebuie să comunice nu va determina o atmosferă cooperantă, ci una competitiv-defensivă.
Poziţia corpului poate comunica, deseori involuntar, starea socială, dorinţa de a domina sau de a fi supus ( de ex.
gesturi făcute cu palma, strângerea de mână, gesturi realizate cu braţele, gesturi realizate cu picioarele, alte gesturi larg
răspândite).
d. Proximitatea este reprezentată de apropierea pe care ne-o putem permite faţă de alţii. Există o distanţă
considerată comodă pentru realizarea unei conversaţii sau pentru alte forme de interacţiune socială, denumită spaţiu
personal. În spaţiul personal fiecare se simte în siguranţă, de aceea încălcarea acestuia poate reprezenta o formă de
agresiune. Acest spaţiu variază de la o persoană la alta, de la un popor la altul şi de la o cultură la alta. ( de ex.: o
întâlnire între un diplomat englez şi altul arab, la sediul ONU. Englezul se opreşte la 4–5 paşi în faţa arabului, pentru
a-i vorbi. Arabul se mai apropie cu doi paşi. Surprins, diplomatul englez se retrage un pas înapoi. Nu poate suporta
răsuflarea şi privirea prea apropiată a arabului. Arabul nu poate vorbi peste „prăpastia“ creată între ei şi caută distanţa
bună pentru comunicare, din punctul lui de vedere. Englezul se retrage din nou, gândind că arabul este „prea
îndrăzneţ“. Arabul avansează, gândind că englezul este prea distant… etc.) Există patru categorii de spaţiu : intim,
personal, social şi public.
Zona intimă (0–45 cm) este o zonă în care îi acceptăm pe cei apropiaţi emoţional: rude, îndrăgostiţi, prieteni.
Invadarea acestui spaţiu de către persoane nedreptăţite să pătrundă acolo generează o stare de stânjeneală /iritare. Nu
suportăm în spaţiul nostru intim persoanele care ne sunt antipatice sau necunoscute. Este binecunoscută starea de
stânjeneală pe care o resimţim atunci când circulăm cu liftul sau cu mijloace de transport în comun la ore de mare
aglomeraţie;
Zona personală (45–125cm) este accesibilă interlocutorilor relativ apropiaţi, cunoştinţelor mai vechi.
Pătrunderea în acest spaţiu a persoanelor neautorizate generează o stare de disconfort care îngreunează comunicarea
(vorbirea devine nervoasă, şovăitoare, incoerentă). Limitele acestui spaţiu variază în funcţie de diverşi factori:
psihologici, socio-culturali, demografici;
Zona socială (1,25–3,60m) este distanţa pe care o impunem în cazul comunicării cu interlocutori ocazionali,
necunoscuţi. Dacă este folosită cu abilitate, această zonă poate indica dominarea, interesul, dezinteresul, superioritatea
sau puterea, fără a folosi cuvinte;
Zona publică (peste 3,60 m) este distanţa care apare în raporturile oficiale, când comunicarea îşi pierde
aproape total caracterul interpersonal, şi este rezervată celor care se adresează unui grup de ascultători de pe o poziţie
dominantă (profesori, judecători, preoţi, politicieni, comandanţi). Sunt destule persoane publice care îşi păzesc
distanţa publică cu bodyguarzi.
e. Îmbrăcămintea reprezintă o altă cale de comunicare fără cuvinte. Ea concură la cristalizarea unei prime
impresii despre o persoană şi care poate influenţa comunicarea ulterioară cu aceasta. Modul în care cineva se îmbracă
este transmiţător de mesaje şi ne poate sugera cum să interacţionăm cu el. Utilizarea predominantă a unor culori nu
este doar indiciul modei sau al statutului profesional (medici, preoţi) ci poate transmite informaţii despre starea
generală a interlocutorului, dorinţa de comunicare, starea afectivă pozitivă, tonică, optimismul (de exemplu, roşu sau
culorile înrudite, de regulă calde) sau dimpotrivă.
f. Atingerea reprezintă un mod de a comunica prin contact fizic. Este un semnal foarte puternic ce poate
produce reacţii emoţionale inconştiente. Diversele societăţi au stabilit, în mod neconvenţional, o serie de
„ norme„ culturale prin care este reglementată atingerea pe care o permitem. În multe societăţi este permisă atingerea
anumitor zone, dar numai de către anumite persoane şi în anumite situaţii. Societatea britanică, dar şi cea japoneză par
să fie mai reţinute în privinţa atingerii. Atingerea poate semnala intimitate şi apropiere, de aceea o evităm atunci când
vine din partea unor persoane necunoscute. Unii cercetatori au constatat că atingerea poate semnala şi statutul social.
Astfel, persoanele cu statut social înalt tind să iniţieze contacte fizice, punându-şi, de exemplu, braţul în jurul umerilor
cuiva. Persoanele cu statut social coborât suportă şi permit să fie atinse, dar nu iniţiază atingerea.
3.1.3. Comunicarea paraverbală reprezintă ceea ce transpare dincolo de cuvinte, este un limbaj ascuns în
interiorul limbajului, modul concret în care se realizează vorbirea noastră. Există numeroşi stimuli încorporaţi
mesajului verbal care, dincolo de conţinutul verbal asociat, dincolo de sensul cuvintelor, provoacă diverse reacţii
afective: volumul (intensitatea), ritmul şi fluenţa, înălţimea (tonalitatea) vocii şi modul de articulare a cuvintelor,
24
intonaţia, accentul. Intervenţia acestora peste mesajul verbal poate provoca slăbirea, distorsionarea sau intensificarea
semnificaţiei cuvintelor conţinute in mesaj. Dacă este mânuit cu abilitate, mesajul paraverbal poate deveni un
instrument eficace în influenţarea si controlul persoanelor din jurul nostru. Mesajul paraverbal obţine cu uşurinţă
respectul şi smulge aprobarea, intimidează şi menţine presiunea. Elementele paraverbale ale comunicării reprezintă
ceva ce apare în plus faţă de conţinutul verbal propriu-zis. Acest ceva „în plus“ poate fi chiar mai important decât
mesajul verbal la care se adaugă. Aspectul pe care îl îmbracă modul nostru de a vorbi din perspectiva acestor repere
este determinat, parţial, de înzestrarea naturală şi, de cealaltă parte, de experienţa de viaţă. Iată câteva reguli de care ar
trebui să ţinem seama în procesul comunicării (3, p.114–115):
Volumul vocal trebuie să se nuanţeze de la un moment al discursului la altul, în funcţie de conţinut.
Ideile mai importante (obiectivele, sarcinile, concluziile) se marchează cu o voce mai puternică. Se impune o
adaptare a volumului sonor la capacitatea sălii. Chiar în sălile mari, vocea nu trebuie să dea impresia de
ţipăt. Efectele sunt negative din toate punctele de vedere, stârnind mai degrabă ilaritate decât atenţie şi
respect;
Ritmul vorbirii trebuie să se caracterizeze prin variabilitate. Vorbirea poate fi calmă, repezită, lentă,
rapidă, afectată sau precipitată, iar silabele accentuate pot alterna cu altele neaccentuate, după un anumit
ritm, care are semnificaţii paraverbale importante. Cea mai indicată este alternarea fluxurile verbale alerte
(folosite la conţinuturile cunoscute de auditor) cu cele potrivite (folosite la conţinuturile de legătură) şi cu
cele lente, utilizate la ideile principale sau mai noi. Asemenea ruperi de ritm pot elimina monotonia
comunicării, cu condiţia să nu fie prea dese, caz în care pot afecta atât discursul cât şi înţelegerea problemei.
Importantă este, de asemenea, alternarea comunicării cu pauze, modul în care se integrează tăcerea în fluxul
comunicării. Pauza folosită cu grijă poate fi un mijloc eficient pentru transmiterea mesajelor. Un bun
vorbitor face pauze scurte doar atunci când trebuie, pentru a oferi ascultătorilor săi posibilitatea de a se
implica activ. El va face pauze în special înainte sau după un cuvânt care trebuie accentuat sau înainte de a
sublinia o idee mai importantă (de ex.: Grupul lor, remarca profesorul, este dificil pentru voi; Grupul lor
remarca: profesorul este dificil pentru voi).
Tonalitatea trebuie să fie normală. Un auditoriu poate fi atenţionat asupra unor idei atât printr-o
tonalitate uşor mai ridicată, cât şi coborând brusc tonalitatea. Tonul prea ascuţit poate fi considerat agresiv
sau anticipând o reacţie de atac;
Articularea cuvintelor trebuie să fie clară, distinctă şi corectă, fără a fi pretenţioasă;
Intonaţia reprezintă felul în care se ridică şi se coboară glasul în timpul vorbirii, felul în care se
accentuează un cuvânt, o frază; tonul sau modulaţia vorbirii. Bernard Shaw spunea că există 100 de feluri
de a spune „nu“ şi 1000 de a spune „da“. Intonaţia poate indica faptul că o persoană este fericită, furioasă,
tristă, înfricoşată, prietenoasă, umilă, imperativă sau înţelegătoare. De exemplu, în următoarea situaţie,
cuvântul „Bine“ poate fi decodificat cu mai multe semnificaţii, în funcţie de intonaţia folosită: „Am
terminat toate scrisorile acelea“. „Bine“. „Le-am dactilografiat acum şi ar trebui trimise după-amiaza
aceasta“. În acest caz, cuvântul „Bine“ poate însemna „Înţeleg“ sau „E bine – ai muncit uimitor de repede“
sau „Tocmai la timp“, toate acestea depinzând de intonaţie ;
Accentul reprezintă tăria cu care pronunţăm anumite cuvinte. Folosirea lui are darul să sublinieze un
aspect al comunicării în mod deosebit. Pentru a evidenţia importanţa lui, prezentăm în continuare câteva
exemple pentru a demonstra cât de mult se poate schimba semnificaţia aceluiaşi mesaj în funcţie de trecerea
accentului de pe un cuvânt pe altul: („Eu trebuie să accept această slujbă“. (Trebuie s-o accept eu, nu
dumneavoastră); „Eu trebuie să accept această slujbă“. (Nu am altă alegere); „Eu trebuie să accept această
slujbă“. (Nu trebuie nici să o critic, nici să o resping, ci să o accept.); „Eu trebuie să accept această slujbă“.
(Şi nu alta.) „Eu trebuie să accept această slujbă“. (O dispreţuiesc).
În cazul comunicării verbale scrise, funcţia expresivă a comunicării paraverbale este realizată prin semnele
de punctuaţie, grafie, sublinieri.

3.2. Comunicare intrapersonală – interpersonală – impersonală - de grup – publică - de masă

În raport cu numărul celor implicaţi în procesul comunicării (criteriul partenerilor) se pot evidenţia următoarele forme
de comunicare:

Bonta,Elena p. Iacob, L. Pânişoară, I.-O. Mucchielli, A. Coman, Dinu, M.

30-34 (p. 225) (p. 38) (p. 75-159) Mihai (p. 22) (p. 77-94)
1. comunicare 1. comunicare 1. comunicare 1. comunicare 1. comunicare 1. comunicare
25
 intrapersonală intrapersonală intrapersonală intrapersonală intrapersonală intrapersonală
2. comunicare 2. comunicare 2. comunicare 2. comunicare 2. comunicare 2. comunicare
interpersonală interpersonală interpersonală interpersonală interpersonală diadică interpersonală
diadică
3. comunicare 3. comunicare în a. implicită 3. comunicare de 3. comunicare de
publică(Myers, C / grup mic grup grup
Myers, T., M., p.
31)
4. comunicare 4. comunicare de b. paradoxală 4. comunicare 4. comunicare
impersonală masă publică publică
5. comunicare de c. de sugestie 5. comunicare de 5. comunicare de
grup masă masă
6. comunicare de d. defensivă
masă
e. proiectivă

Analiza comparativă a tabelului de mai sus evidenţiază că principalele variante ale comunicării, care pot fi
considerate forme bazale, fundamentale, după acest criteriu (în acord cu I.O. Pânişoară, p. 38) sunt cea intra şi
interpersonală, cu diferite variante şi dezvoltări, în raport cu o serie de criterii introduse în mod suplimentar.

”Leaderul religios David O. Mckay îi învăţa pe oameni că „marile bătălii ale vieţii se dau zilnic în încăperile tăcute
ale sufletului” (Stephen R. Covey, Eficienţa în 7 trepte, p. 280)

1. Comunicarea intrapersonală este acea formă a comunicării în care persoana relaţionează, vorbeşte cu sine
însăşi (Bonta, E., p. 31), poartă un dialog cu sinele (Coman, p. 22), se află faţă în faţă cu el însuşi.
Partea interesantă a acestei forme de comunicare este aceea că toate elementele componente ale oricărui act de
comunicare se regăsesc într-o aceeaşi persoană (de la emiţător şi receptor, până la feed back şi efecte ulterioare ale
comunicării), ea este autocentrată, chiar dacă, ulterior, derularea acestei forme de comunicare va afecta inclusiv modul
de desfăşurare a comunicării interpersonale. Pentru Dinu M. (p. 77) comunicarea interpersonală priveşte „dialogul
interior pe care îl purtăm cu noi înşine” iar ceea ce o caracterizează, în esenţă, este faptul că emiţătorul şi receptorul
sunt indiscernabili iar procesul se produce „fără obişnuitele instanţe intermediare însărcinate cu codajul şi decodajul”
(ibidem, p. 79).
Comunicarea intrapersonală se realizează, în primul rând, pentru a asigura autocunoaşterea (Anghel, P., p. 4-
5). Ea reprezintă, în concepţia aceluiaşi autor, un tip de comunicare ce se petrece în interiorul fiecărui individ în parte,
implicând gânduri, sentimente, modul în care ceilalţi sunt percepuţi, este cea realizată „cu sine însuşi” (Dinu, M. p.
77) . De acord cu ideea că „nici în cazul comunicării intrapersonale nu se poate renunţa la cuvinte” (Anghel, P., p. 4-5)
susţinem că modul de realizare a acesteia apelează tot la limbaj, dar la o variantă prescurtată şi personalizată a
acestuia. Chiar dacă este lipsită de martori şi deci, nu poate contribui la formarea imaginii noastre, este important să
dăm atenţia cuvenită acestei comunicări în gând, fiindcă de felul în care ne comportăm când suntem nevăzuţi şi
neauziţi de ceilalţi depinde şi ce vom face, cum ne vom exprima în prezenţa altora. Aşadar, este necesar să ne obişnuia
a vorbi serios cu noi şi în sinea noastră, sau poate tocmai în sinea noastră. Să nu ne dispreţuim, să nu ne adresăm nouă
în gând ca nimănui, să nu credem că dacă refuzăm să numim adevărul, acesta nu există. A termina comunicarea
intrapersonală cu concluzia “mai lasă-mă în pace” sau “văd eu ce-oi face” nu înseamnă comunicare, ci lipsă de
comunicare, chiul de la întâlnirea cu sinele (Anghel, P., p. 4-5).
Elementele definitorii ale comunicării intrapersonale sunt sistematizate , după Myers, G. & Myers, T., M.
(apud Bonta, p. 31) pe comportamente manifestate la trei niveluri:
1.nivelul intelectual – caracterizat prin citit, ascultat, observare, asimilare a datelor senzoriale, achiziţie de
limbaj, planificare şi anticipare;
2. nivelul de abilitare - caracterizat de memorare, organizare a datelor şi argumentelor, definire a problemelor;
3. nivelul emoţional – caracterizat prin dezvoltarea imaginii de sine, achiziţia de valori, exprimarea nevoilor.
În concluzie, acest tip de comunicare asigură legătura dintre individ şi mediul său, reglând comportamentul
însuşi al persoanei şi, prin acesta, pe al celorlalţi (Dance, F., Larson, C., apud Bonta, p. 31). Cu certitudine, mesajele
intrapersonale reflectă eul fizic, emoţional, intelectual şi social al persoanei, motiv pentru care suntem de acord că
acest tip de comunicare trebuie să înceapă cu cunoaşterea de sine (idem), respectiv cu răspunsul la întrebări de genul:
Cine sunt eu? Cum sunt eu? Ce doresc să comunic? Ce nevoi urgente am? Ce stiu eu despre mine? Ce nu stiu despre
mine? Ce vreau să dezvălui celorlalţi din personalitatea mea? Ce vreau să ascund faţă de ceilalţi din personalitatea
mea?
2. Comunicarea interpersonală poate fi definită ca reprezentând o comunicare între două (de tip diadic:
Bonta, E., p. 31, Dinu, M., p. 79, Coman, M., p.22) sau mai multe persoane care împărtăşesc responsabilităţi, scopuri
26
şi sentimente (Bonta, p. 31). Pentru Iovănuţ S. (p.9) ea reprezintă „cea mai importantă formă de comunicare şi cel mai
des folosită” pentru că „oamenii nu pot evita acest tip de comunicare iar existenţa lor socială depinde de abilitatea cu
care pot angaja discuţii cu alţii”. Spre deosebire de comnicarea intrapersonală, ea se angajează faţă în faţă cu ceilalţi.
Pentru Dinu M., comunicarea interpersonală diadică ocupă un loc aparte în ierarhia tipurilor de comunicare dat fiind
puternicul impact nemijlocit pe care aceasta îl are asupra interlocutorilor. Şi aceasta, pentru că ea vine la întâlnirea cu
satisfacerea unui sistem de „nevoi interpersonale” (W. Schutz), nevoi cu pronunţat caracter psihologic şi psihosocial
din care fac parte (Dinu, M., p. 80-81; idem Coman, M., p.22):
nevoia de incluziune – se manifestă ca aspiraţie în sensul recunoaşterii de către ceilalţi apropriei noastre
valori. Ne dorim să fim acceptaţi într-un grup pe baza unei calităţi care să ne distingă de ceilalţi ţi să ne impună
acestora. De aceea dezvoltăm şi practicăm comportamente prin care ne propunem să ne facem remarcaţi, să ne
evidenţiem. Copilul care vorbeşte tare, tânărul care se îmbracă neobişnuit, femeia care se parfumează puternic, vedeta
care apare pe toate posturile tv, moderatorul care foloseşte anumite cuvinte, reclamele care caută o formulă inedită de
promovare a unui produs, politicianul care aşteaptă aplauze la finele discursului sau actriţa care nu vrea să se lase
fotografiată şi mediatizată manifestă, din punct de vedere al psihologiei comunicării, aceeaşi nevoie, de incluziune.
nevoia de control – este expresia dorinţei de a- conduce pe ceilalţi, de a le impune voinţa noastră, de a-i
influenţa. Este interesant modul în care se produce, uneori, întâlnirea sau despărţirea dintre cele două funcţii, ele
putând să-şi combine acţiunea (finanţatorul unei echipe de fotbal de face remarcat printr-un anumit tip de
comportament şi limbaj pentru a dobândi prestigiu şi, pe acest fundal, să obţină succes în viaţă politică), sau să se
manifeste în opoziţie (un cadru didactic care preferă rolul de „eminenţă cenuşie” în colectivul profesorul al unei şcoli,
dar nu doreşte să dobândească o funcţie de conducere –nevoie de control puternică, slabă nevoie de incluziune; un
lider politic car doreşte să obţină un post cheie în partid nu pentru a-l conduce, ci pentru a se afla în atenţia tuturor -
nevoie de inluziune puternică, slabă nevoie de control );
nevoia de afecţiune – se manifestă sub forma intensităţii căldurii şi prieteniei oferite în timpul oricărei forme
de realizare a comunicării. În acest context, unii manifestă mai puternic această nevoie şi impregnează întreaga lor
comunicare cu un spor de căldură şi prietenie, aşteptând un comportament asemănător de la cei cu care comunică.
Alţii, având această nevoie mai estompată, comunicarea este mai „rece”, provocând interlocutorului o stare de
disconfort. Dacă ea se prelungeşte, devine permanentă şi se asociază şi cun stil autoritar poate deveni un autentic
blocaj în comunicare. Aceasta nu înseamnă că o comunicare devine eficientă doar cu cei pe care îi iubim, ci că ea se
poate eficientiza dacă se caracterizează printr-o relativă deschidere afectivă.
Analiza acestor nevoi permite formularea unor concluzii cu privire la impactul realizat de comunicarea
interpersonală diadică, vizibilă în următoarele efecte: autocunoaştere, descoperire a lumii exterioare, stabilirea şi
menţinerea de relaţii semnificative cu alte fiinţe umane, persuasiune, ajutorarea semenilor , jocul şi distracţia (ibidem,
p. 80-83; Coman, M., p. 22)
Este evident că prin intermediul acestui tip de comunicare se realizează interrelaţionarea propriu-zisă cu
ceilalţi. Doar că se poate observa că în anumite situaţii schimburile interpersonale sunt mai eficiente iar altele mai
puţin eficiente. Întrebându-ne asupra cauzelor care intervin în proces în acest sens am descoperit că acestea ţin de
relaţile stabilite între interlocutori, ale căror caracteristici configurează natura relaţiilor interpersonale (Săucan, p. 41-
43):
relaţiile sunt create, şi nu reprezintă ceva ce se întâmplă pur şi simplu, cresc, se dezvoltă, evoluează, se
modifică, dispar;
relaţiile sunt coordonate, sunt determinate şi orientate prin acţiunile interlocutorilor, nu se dezvoltă la
întâmplare ci ca efect al acţiunior interlocutorilor în timpul procesului de comunicare;
relaţiile sunt în devenire, se supun unui proces care înseamnă şi schimbare, se construiesc şi reconstruiesc
permanent, evoluează;
relaţiile sunt consecvenţiale, îi influenţează pe interlocutori chiar dacă aceştia încearcă se sustragă impactului,
actorii vor resimţi un efect rezidual minim doar prin simpla participare;
relaţiile sunt calitative, fiecare este altfel, diferită, prin gradul de implicare, prin efecte, stările declanşate,
aşteptări, impact.
Un alt autor (Anghel, P., p. 6-9), caracterizează comunicarea interpersonală prin următoarele dimensiuni:
este o întâlnire faţă în faţă: implică întâlnirea faţă în faţă între doi participanţi, fapt pentru care, în mod deliberat, este
exclus orice tip de comunicare care poate fi intitulată “mediată”, precum conversaţia telefonică, unde anumite medii
artificiale realizează conversaţia între participanţi. Aceasta pentru că orice mediu are caracteristici cu urmări sigure
pentru comunicare, chiar dacă, în viaţa de zi cu zi, nu suntem conştienţi de aceste caracteristici sau nu le luăm în
consideraţie. Tocmai această lipsă de conştientizare poate duce la neînţelegeri. Motiv pentru care suntem datori să
apelăm în mod curent la comunicarea intrapersonală, cu alte cuvinte să stăm de vorbă cu noi şi să realizăm unde ne
situăm în procesul comunicării, cum vorbim, cui vorbim, pentru ce vorbim şi care sunt urmările imediate sau în timp
ale comunicării noastre;

27
 presupune particularizarea rolului participanţilor: comunicarea interpersonală implică două persoane cu
roluri variabile şi în relaţie una cu cealaltă – indivizii trebuie să comunice unii cu alţii în scopul dezvoltării relaţiilor
personale de următorul tip: acolo unde există un grad ridicat de încredere; atunci când fiecare persoană este pregătită
să discute deschis despre propriile sentimente şi trăiri; unde există preocupare şi legătură mutuală între participanţi;
este un proces continuu, şi mai puţin un eveniment sau o serie de evenimente. De obicei, fiecare dintre noi,   când ne
gândim la un eveniment, avem în vedere ceva foarte clar, o  întâmplare, o acţiune, un fapt care au un moment clar de
început şi un moment la fel de limpede de încheiere.
Privind însă lucrurile din alt unghi de vedere,  importanţa înţelegerii comunicării interpersonale apare mai mult ca un 
proces continuu, o activitate în derulare, care nu poate fi încadrată între anumite ore şi nici nu ar putea fi rodul unei
hotărâri ce ar ţine de un grafic;
se cumulează în timp. Chiar dacă o persoană a făcut o afirmaţie, la un moment dat, aceasta va fi interpretată în
baza a ceea ce a mai spus în trecut şi a ceea ce se aşteaptă a mai spune în viitor. Dacă vrem să înţelegem relaţia dintre
două persoane, care au comunicat anterior, atunci trebuie luată  în calcul istoria relaţiei lor, precum şi modul în care
fiecare interpretează remarcile celuilalt, fiindcă ele nu vor mai fi percepute în stare pură, ci afectate de trecut sau de
perspectiva viitorului.
În măsura în care comunicarea interpersonală ocupă cea mai mare pondere în acţiunile de interrelaţionare
umană, s-au constituit o serie de preocupări care vizează mecanismele de optimizare a acesteia (pentru dezvoltare, vezi
Săucan, D., p. 44-60).
3. Comunicarea impersonală este caracterizată de faptul că forma ei de realizare trece, între anumite limite
(sau încearcă să o facă) „dincolo” de persoanele implicate, „depăşeşte relaţia dintre interlocutori” (Şoitu, L., p. 43)
exprimând situaţii generice, care nu depind decât destul de puţin (deci nesemnificativ) de interlocutori, ci se
focalizează doar pe mesaj, care, fiind obiectiv, nu îi implică relevant pe participanţii la actul comunicării. Altfel spus,
ea nu poartă „marca” personalităţii interlocutorilor, fiind „neutră”, nedescoperind aproape nimic despre personalitatea
acestora.
Astfel, comunicarea dintre un vânzător şi un cumpărător, dintre un şofer de taxi şi client, dintre un turist şi un
operator de transport aerian va fi orientată în acord cu statutul social al celor implicaţi şi de rolurile specifice pe care ei
le „joacă” în situaţii tipice de comunicare (Bonta, E., p. 34), fără a trebui să dezvăluie, decât incidental şi doar uneori,
sentimentele interlocutorilor, idealurile lor, nevoile lor, pregătirea lor, ş.a. În plus, sunt interesante situaţiile în care
comunicarea personală (de regulă, interpersonală) se transformă în comunicare impersonală şi viceversa (povestirea
unui eveniment personal, într-un cadru evocator, însoţită, cu umor, de trecerea treptată spre o generalizare de tip
filosofic sau al înţelepciunii populare, demonstrează modul în care comunicarea interpersonală se poate transforma în
una impersonală, în măsura în care acel „ceva” li s-a mai întâmplat multora. Dimpotrivă, comunicarea didactică, de
exemplu, mai ales cea de tip universitar, axată predominant pe conţinuturi, ca exemplu de comunicare impersonală, se
poate „personaliza” atunci când, din dorinţa de a-i atrage pe studenţi spre studiu sau pentru a le uşura înţelegerea unor
fenomene sau procese profesorul face apel la experienţe personale sau ale studenţilor, la amintiri, la povestirea a ceea
ce i/li s-a întâmplat într-un anumit context, devenit pretext al învăţării experienţiale).
4. Comunicarea de grup este ipostaza comunicării interpersonale care presupune mai mult de doi interlocutori
aflaţi în proximitate. De obiei, această sintagmă reflectă un număr relativ mic de interlocutori, respectiv până la
maximim de 10 participanţi. Aceştia sschimbă idei, împărtăşesc experineţe, caută să găsească soluţii la diferite
probleme, lucrează împreună pentru atingerea diferitelor scopuri (Bonta, E., p. 34). Dupa Dinu, M. (p. 83-85), Anghel,
P. (p. 10 -12) ea are loc când un grup de oameni  se întâlneşte pentru a rezolva o problemă,  a lua o decizie, sau a face
propuneri legate de o activitate care-i interesează în egală măsură sau îi motivează diferit, dar nu contradictoriu.
Grupul trebuie să fie suficient de mic pentru ca fiecare membru al lui să aibă posibilitatea de a interacţiona cu ceilalţi
participanţi la discuţie, componenţi ai grupului. Altfel, el se subdivide în alte grupuri care relaţionează mai greu. Tipul
acesta de comunicare este caracteristic şedinţelor de consiliu, de comitet de conducere, birourilor executive sau
conducerilor operative, minigrupurilor de cercetare. În aceste întâlniri se urmăreşte ca într-un timp relativ scurt să
apară cât mai multe idei şi sugestii, chiar dacă pentru moment ele nu par (toate) utile; mai târziu însă ele pot fi
analizate în linişte, selectate şi fructificate. Metoda pusă la cale în acest scop a fost concepută de Alexander Osborn
de la Buffalo University, se numeşte brainstorming, a devenit o metodă deja clasică de stimulare a creativităţii de grup
şi presupune respectarea următoarelor reguli:
accentul pe cantitate (cu cât mai multe idei, cu atât mai bine!);
interzicerea strictă a emiterii oricărei opinii critice la adresa ideii unui alt participant;
înregistrarea şi reţinerea, în mod egal, democratic, a tuturor ideilor formulate, indiferent dacă ele par
judicioase, raţionale, realiste sau total trăsnite;
dreptul participanţilor de a asocia liber, în orice fel, ideile enunţate de colegii lor, cu condiţia respectării
regulii b.
5. Comunicarea publică presupune existenţa unui emiţător unic şi a unei multitudini de receptori (Dinu, M., p.
85). Audienţa fiind mare, mesajul trebuie să fie puternic structurat, canalele sunt amplificate, vorbitorul putând utiliza
28
în sprijinul transmiterii cât mai corecte şi complete a informaţiilor şi canale vizuale adiţionale. Acest gen de
comunicare este specific conferinţelor, lecţiilor publice, discursurilor parlamentare, predicilor, mitingurilor,
desfăşurate în sali de conferinţă, spaţii publice, în mod direct sau prin conectare la o reţea de radio, televiziune sau
internet. Cu vechime în aria praxisului comunicării (cel puţin de 2000 de ani, de când retorica şi-a cucerit un loc bine
stabilit atât ca ştiinţă cât şi ca artă), comunicarea publică a fost, inţial, explicată prin apel la “teoria ţintei” (sau
acţională) pentru ca ulterior, prin demascarea neajunsurilor sale, să se apeleze la teroria “ping-pongului” sau
interacţională iar mult mai de curând la teoria tranzacţională sau a “spiralei” (ibidem, p. 85-88). Sistematizarea
principalelor modalităţi de realizare a comunicării publice relevă următoarele componente (ibidem, p. 90-91):
metoda “manuscrisă” – ce presupune lectura completă a unui text redactat anterior. Este recomnadată pentru
acele conţinuturi foarte tehnice, precise, de tip ştiinţific, medical, politic, juridic, în care orice element imprecis sau
ambiguu ar putea influenţa fundamental conţinutul. Avantajele ţin de realizarea formei dorite de mesaj, claritate,
precizie, concizie şi posibilitatea ca textul să fie redactat de u ncolectivde specialişti pe respective problemă;
metoda “memorării” – textul redactat precedent există dar el nu este citit ci, pe baza memorării lui, este
prezentat liber, ceea ce favorizează o anumită spontaneitate şi posibilitate de raportare la auditoriu şi reacţiile acestuia;
metoda “impromptu-ului” – porneşte de la lipsa totală a pregătirii emiţătorului pentru tema comunicării, pe
care o aflî chiar înainte de a face prezentarea. Ea va antrena o comunicare complet liberă, nestructurată, relative
neformalizată;
metoda “improvizaţiei” – corelează pregătirea temeinică a prezentării cât şi memorarea conceptelor-cheie şi
existenţa aproape obligatorie a unor formule introductive şi finale, cu manifestarea libertăţii emiţătorului.
Comunicarea se derulează ca în variantele 1 şi/sau 2 cu deosebirea că pe parcurs, acesta va putea construi un feed-
back. El va urmări auditoriul şi în raport cu reacţiile sale, va insista sau va reveni la elementele insuficient înţelese de
interlocutori, va modifica limbajul sau va amplifica exemplificările, va introduce şi alte elemente de motivare şi
antrenare a interlocutorilor.
Comunicarea de masă se caracterizează prin transmiterea vizuală şi audio-vizuală a informaţiei către un
public numeros, eterogen şi necunoscut; în esenţă este vorba despre comunicarea realizată de către instituţii (presa,
radioul, televiziunea) care oferă informaţii filtrate în acord cu un criteriu specific (Bonta, E., p. 34) (noutate, relevanţă
politică, comercială, culturală). După Anghel, P. (p. 20), de masă înseamnă „orice comunicare pe care emiţătorul o
doreşte difuzată cu scopul de a ajunge la câţi mai mulţi oameni pentru a-şi face publice ideile, sentimentele,
opiniile ori evenimentele cu care a intrat în relaţie directă”.
Dintre dimensiunile sale caracteristice se disting: slaba prezenţă a feed-back-ului, incomplet şi mult întârziat
comparativ cu cel din domeniiile comunicării interpersonale sau publice (de unde şi interesul televiziunilor pentru a
valorifica mesajele de tip electronic sau telefonic); neexcluderea de la decodificarea mesajului a nici unuia dintre
participanţi; accesibilitatea cvasi-generală. Suntem de acord cu autori (Anghel , P., p. 20) care susţin că „secolul XX
şi cel în care am intrat s-au remarcat în mod special prin amploarea pe care a luat-o comunicarea publică, mass media
cunoscând o dezvoltare nu doar fără precedent, dar detaşată mult de alte forme de comunicare prin posibilităţile de
informare de care dispune, dar şi prin modalităţile de manipulare la care poate apela la tot pasul. În mod uzual, în
procesul comunicării zilnice dintre indivizi, cea mai mare pondere o are, în mod natural, comunicarea interpersonală.”
3.3. Comunicare implicită
Pornind de la realizările incontestabile ale Şcolii de la Palo Alto şi de la dezvoltările lor contemporane, suntem
îndreptăţiţi să acceptăm una dintre ideile fundamentale cucerite de aceste demersuri şi devenită axiomă: orice
comportament este o comunicare. Mai mult decât atât, orice acţiune publică este purtătoare de propuneri normative
privind comunicările pe care interlocutorii sunt solicitaţi să le aibă (Mucchielli, A., p. 88).
În acest context se poate considera, ca o definiţie de lucru, că prin comunicare implicită desemnăm o
modalitate subtilă, specifică a comunicării relaţionale prin intermediul căreia mesajele transmise indirect, ascuns,
mascat, predominant ca „stil al comunicării” determină modificări comportamentale semnificative la nivelul
structurilor psihocomportamentale ale interlocutorilor.
Se pot sistematiza cel puţin următoarele tipuri de efecte ale comunicării implicite, analizate in extenso de
Mucchielli, A. (p. 88-103):
efectele pe care comunicarea implicită a liderului o are asupra comportamentelor subalternilor;
efectele pe care comunicarea implicită o are asupra construirii identităţii celor implicaţi;
efectele pe care comunicarea implicită o are asupra creării normelor de referinţă
a. Efectele pe care comunicarea implicită a liderului o are asupra comportamentelor subalternilor (ibidem, p.
89-92) au fost puse în evidenţă de K. Levin prin studiul efectuat asupra influenţelor generate de 3 stiluri diferite de
comunicare ale liderilor asupra comportamentelor indivizilor care depind de ei. Aceste stiluri au fost: autocratic,
democratic şi laisser-faire. Premisa de la care s-a plecat, confirmată ulterior, a fost aceea a existenţei unor „comenzi
implicite” din partea liderilor, parte nonverbală şi definitorie a comportamentului lor, comenzi care au determinat un
anumit tip de reacţie psihocomportamentală din partea membrilor grupului.

29
 Studiul asupra efectelor stilului autocratic, de exemplu, a evidenţiat următoarele caracteristici: comportament
centrat pe sarcină; nu anunţă obiectivul final al activităţii; ia singur toate deciziile; distribuie absolut independent
atribuţiile membrilor echipei; dictează fiecăruia pas cu pas ce trebuie să facă; se adresează individual membrilor
grupului fără a folosi cuvântul „noi”; oferă doar ordine, gratificaţii, mustrări; nu participă la realizarea produsului
final. Elementele de comunicare implicită care însoţesc un asemenea comportament, decelabile în planul secund,
invizibil, al valorilor şi atitudinilor sunt următoarele: predominanţa sinelui şi a ipostazei sale de superioritate
managerială; dispreţul faţă de ceilalţi şi ipostaza lor de simplii executanţi; subevaluarea acestora; dispreţ faţă de lucru
în echipă; indiferenţă faţă de dimensiunea afectivă a comunicării. Cuvântul de ordine este „eu”, ceea ce înseamnă,
deopotrivă: eu sunt singurul sistem de referinţă, eu decid, eu sunt singuru care ştie ce este de făcut, trebuie făcut doar
ce spun eu, sarcina contează, voi nu contaţi, nici sentimentele voastre, nu are rost colaborarea, în afara muncii de
realizare a sarcinii nimic nu are valoare.
Un asemenea tip de comportament, sau oricare altul dintre celelalte (asupra cărora nu insistăm) antrenează, pe
termen scurt, mediu dar mai ales lung , efecte transformatoare asupra comportamentelor celor implicaţi, în acelaşi sens
(ar fi interesante, pentru extindere şi particularizare, analiza şi descrierea efectelor generate de stilurile comunicării în
raporturile părinţi-copii, soţ-soţie, ş.a.)
b. Efectele pe care comunicarea implicită o are asupra construirii identităţii celor implicaţi (ibidem, p. 92-99)
se pot manifesta de la un nivel restrâns, acela al simplei influenţe până la un nivel amplu, uneori definitiv, acela al
constituirii identităţii celui influenţat (de exemplu, identitatea copilului în raport cu mama, respectiv familia sa), ca
influenţă pozitivă sau negativă.
Şcoala de fenomenologie socială (Laing) şi şcoala de la Palo Alto (Watzlawick) au studiat interacţiunile
transmise prin comunicarea implicită şi au identificat două categorii: de confirmare (influenţă pozitivă) sau de
invalidare (influenţă pozitivă) (cel mai adesea tulburările de identitate sunt rezultatul interacţiunilor de invalidare).
Acestea din urmă pot fi, la rândul lor: de tangenţializare, de descalificare şi de mistificare.
1. interacţiunile de tangenţializare – reprezintă un tip de răspuns dat unei cerinţe, dar care nu răspunde întru
totul acestei cerinţe, căci mizează pe diverse elemente din cerinţă pentru a-l privilegia pe unul singur ( de exemplu: Un
băieţel de 5 ani vine în fugă la mama lui, în mână cu o râmă mare. Spune: „Mămico, uite ce râmă mare şi frumoasă am
prins!” Ea-i răspunde: „Eşti dezgustător. Du-te repede să te speli”). Criteriile ce caracterizează acest tip de
interacţiune sunt:
răspunsul nu corespunde exact cu declaraţia iniţială;
răspunsul are un efect frustrant;
răspunsul nu confirmă intenţia din declaraţia iniţială, aşa cum se degajă din vorbe, din acte şi din contextul
situaţiei. Răspunsul subliniază un aspect accesoriu al acestei declaraţii
2) interacţiunea de descalificare este un răspuns în care întrebarea pusă este transformată de cel care
răspunde; acesta pune pe primul plan propriile dorinţe, întrucât nu ia în considerare contextul şi indicii comunicativi,
iar conţinutul răspunsului este incompatibil cu aceste elemente (de exemplu: Fiului său, perecutat în clasă şi care
implora să fie retras de la şcoală, tatăl îi răspunde: „Eu ştiu că de fapt tu nu vrei să pleci de acolo, fiul meu n-ar putea
fi atât de laş.”);
3) interacţiunea de mistificare este un răspuns dat unei propuneri care-l face pe autorul acestei propuneri să
creadă că a spus lucruri pe care nu le-a spus (de exemplu: Stephen a stat vreme îndelungată cu mama sa, devenită
„paranoidă” între timp. Ea introducea mobiluri şi intenţii în acţiuni care, pentru el, nu le conţinea la început. Pănâ la
urmă, „propriile” lui intenţii şi mobiluri s-au amestecat cu cele care i se atribuiau. Dacă se tăia la deget, ştia că mama
sa îi va spune că a făcut-o anume ca să o supere, uai el, ştiind că ea va interpreta astfel, ajungea să se întrebe dacă nu
cumva chiar avusese această intenţie)
Laing ajunge la concluzia că „ceea ce i se spune copilului explicit de către părinţi contează mai puţin decât
ceea ce i se sugerează să fie prin atitudinile şi modurile de a se comporta cu el pe care le dezvoltă aceştia. Semnalele
paralingvistice şi relaţionale care îi sunt trimise copilului nu-i „spun” să fie într-un fel sau altul, ci îl „definesc” ca
fiind într-un fel sau altul (ibidem, p. 97).
„Comunicările pozitive”, care determină identităţi puternice şi echilibrate, se pot evidenţia cu ajutorul
experienţelor lui Rosenthal („efectul pygmalion”) (de exemplu: situaţia construită artificial prin comunicare implicită
induce, din partea actorilor convinşi de „realitatea” acestei situaţii, comunicări implicite ce pot favoriza dezvoltarea
unor „identităţi” pozitive; experimentul; efectul placebo, ca extindere). Concluzia experimentului pedagogic este
aceea că reprezentarea a priori a învăţătorilor în ceea ce priveşte aptitudinile elevilor a generat un sistem de
comunicare pedagogică diferit de la o clasă la alta.
c. Efectele pe care comunicarea implicită o are asupra creării normelor de referinţă (ibidem, p. 99-104)
Crearea normei de încredere este un exemplu elocvent. Pornind de la situaţia în care un manager practică un
comportament participativ, bazat pe umanism, pe încredere în potenţialul omului, se poate constata modul în care el
promovează încrederea în subordonaţi precum şi valori cum ar fi: deschidere şi atenţie faţă de ceilalţi, atitudine de
înţelegere, ajutor, sprijin, consiliere, recompensarea succeselor, stabilitatea relaţiior, practica delegării, preocupare
30
centrată pe reuşite şi nu pe erori. În acest fel, promovarea încrederii de către manager generează încrederea reciprocă
în cadrul colectivului. Încrederea este, deci, în esenţă, rezultatul unei „posturi psihologice” al cărei punct de plecare se
situează în cel care vrea să o creeze.

3.4. Comunicare paradoxală; Comunicare de sugestie

Complexitatea comunicării, diversitatea finalităţilor pe care le urmărec participanţii fac ca de multe ori aceasta
să fie purtătoare de mesaje contradictorii, care îl plasează pe receptor într-o situaţie conflictuală, din care nu ştie cum
să iasă, pentru că are senzaţia că oricum ar proceda nu poate depăşi un anumit tip de capcană în care, fără voia sa, a
fost prins.
Comunicarea se numeşte paradoxală atunci când „conţine două mesaje ce se califică unul pe celălalt în mod
conflictual.” (Mucchielli, p.105) Paradoxul se poate institui fie la nivel verbal (ca în exemplele analizate mai sus), fie
la întâlnirea verbalului cu nonverbalul şi/sau paraverbalul (ca în cazul în care afirmaţia „Mă bucur mult că te revăd!”
este însoţită de o atitudine şi un comportament care anunţă exact contrariul). Având în vedere că efectele unei astfel de
comunicări pot fi perturbatoare pentru cei implicaţi, se susţine tot mai argumentat necesitatea asigurării congruenţei
tuturor categoriilor de mesaje şi forme ale comunicării (verbală, nonverbală, paraverbală), atât în familie, la locul
demuncă cât, mai ales, în cazul comunicării publice.
Situaţia creată în urma unei comunicări paradoxale se numeşte situaţie de „dublă constrângere”, (Mucchielli,
p. 107-110) tocmai pentru că receptorul se găseşte într-un context ambiguu, din care nu ştie cum să iasă şi care riscă să
se întoarcă împotriva lui, indiferet cum ar reacţiona. Starea de disconfort se amplifică, devine una de confuzie, care il
paralizează pe interlocutor sau îl determină să facă lucruri confuze (dă răspunsuri neelaborate, se bâlbâie, spune
prostii). Studiul comunicării paradoxale devine interesant atât pentru abordarea acesteia ca fenomen de sine stătător,
cât, mai ales, prin analiza unor situaţii sociale, de comandă, educaţionale care determină acest tip de comunicare, cu
sau fără intenţionalitate, prin prisma efectelor scontate, aşteptate sau neaşteptate.
Abordarea şi explicarea comunicării de sugestie (Mucchielli., p. 114-124) porneşte de la acceptarea „stării de
sugestionabilitate” şi valorificarea acesteia dintr-o perspectivă mai largă, depăşind câmpul subiectului receptor sau al
analizei mesajului şi intrând în profunzime în sfera situaţiei şi la condiţiile relaţiei.
Un studiu realizat pe 100 de bărbaţi şi 100 de femei adulte din mediu francez indică deosebiri
comportamentale evidente în ceea ce priveşte o posibilă raportare a lor la cele două contexte, după cum se poate
constata din următoarea prezentare comparativă (ibidem, p.120):

Categorii de răspunsuri Subiecţi

bărbaţi femei
Subiectul neagă faptul că vinovăţia sa ar fi totală, invocând circumstanţe atenuante 58 50
Subiectul neagă cu vehemenţă faptul de a fi responsabil de această greşeală 30 30

Alte tipuri de răspunsuri 12 20

(răspunsuri obţinute în situaţia cu poliţistul - %)

Categorii de răspunsuri Subiecţi

bărbaţi Femei
Culpabilitatea este admisă, dar minimalizată 19 9
Negare vehementă a vinovăţiei 31 29

Subiectul se ia la harţă cu trecătorul 50 54

Alte tipuri de răspunsuri 8

(răspunsuri obţinute în situaţia cu pietonul - %)

Din studiul respectiv rezultă că răspunsurile suferă influenţa (sau sugestia) statutului social al personajului
care face mustrarea, statutul social al interlocutorului devine un „element inductor al comunicării”. În concluzie, în
spatele statutului social al celui care interpelează, acţionează regulile şi normele comunicării sociale.
Psihologia socială a definit o competenţă specifică subiecţilor umani în ceea ce priveşte comunicarea:
„competenţa în relaţie cu mediul înconjurător” dobândită prin frecventarea semenilor noştri. Ea reprezintă capacitatea
noastră intuitivă şi imediată de a recunoaşte impactul unui element sau al altuia din mediul înconjurător asupra
comunicării şi de a-l lua în calcul organizând, în funcţie de propriile obiective, situaţia de comunicare în care ne găsim

31
(ibidem, p. 121). Situaţia de comunicare se poate caracteriza prin diferite elemente inductoare care au un statut
privilegiat prin influenţa lor, mai puternică decât a altora, în contextul respectiv.
Comunicarea de sugestie poate fi definită ca reprezentând acea formă a comunicării în cadrul căreia un
element al contextului situaţional se caracterizează prin inducţie (acţiune la distanţă care influenţează comunicarea
însăşi).
Cele mai cunoscute „elemente inductoare” descrise de psihologie sunt următoarele (ibidem, p. 122):
-o apropiere prea mare între interlocutori bochează comunicarea cu persoane necunoscute;
-faptul de a sta „faţă în faţă” favorizează comunicarea;
apropierea relativă favorizează schimburile relaţionale, proximitatea induce tendinţa de a te adresa pe alt ton
decât cel formal;
decontractarea corporală induce decontractarea comunicării, poziţia pe care o are corpul nostru când vorbim
are efecte asupra modului nostru de a vorbi;
densitatea socială favorizează depersonalizarea comunicării;
privirea celuilalt induce conformarea şi reacţia de prestanţă, determină restrângerea libertăţii, atenţie
suplimentară la ceea ce fac, îi determină pe indivizi să „spună mai mult decât ceea ce cred”;
tendinţa de a răspunde în acelaşi registru cu interlocutorul (norma de reciprocitate) precum şi o mai mare
uşurinţă de a aproba ceva decât de a nu fi de acord.

3.5. Comunicare defensivă; Comunicare proiectivă

Există situaţii de viaţă în care oamenii resimt contextele în care se află la un anumit moment ca periclitându-le
identitatea, fie ea sub aspectul dimensiunii individuale sau sociale. În asemenea împrejurări ei apelează la comunicare
în scop de apărare.
Comunicare defensivă este acel tip de comunicare interpersonală care funcţionează ca o strategie în vederea
asigurării protecţiei identităţii subiectului, neutralizării unei anumite ameninţări exterioare ce apasă asupra subiectului,
în scopul de a-i ocroti valoarea socială. Formele sale de realizare sunt: comunicare de apărare transpersonală şi
comunicare de apărare socială (Mucchielli, p. 125).
Comunicarea de apărare transpersonală desemnează modul în care procedează o persoană pentru a obţine din
partea alteia o relaţie voită şi investirea într-un rol propus (idem) (ca în exemplu 1 de mai sus). Din perspectiva
analizei tranzacţionale, asemenea tipuri de contacte maschează insuficienţele, temerile ascunse în străfundurile fiinţei
sau o satisfacţie generată de a o dimensiune a contextului (în mod real, conversaţia exemplificată a scos la iveală
dorinţa femeii şi a bărbatului de libertate, o teamă neconştientizată a femeii de practicarea mişcării, puterea femeii şi a
bărbatului de a se acuza reciproc, iluzia pentru fiecare dintre ei că ar putea face cu mai mult succes altceva). R.D.Ling
apreciază că prin acest tip de comunicare „eu-l încearcă să dirijeze viaţa interioară a celuilalt pentru a şi-o proteja pe a
sa” (ibidem, p. 128).
Conceptul de comunicare de apărare socială evidenţioază existenţa unor „forme” stereotipe de comunicare
identitară cu scopul de a salva valoarea personală (ibidem, p. 130). Există diferite contexte în care acest tip de
comunicare devine evident: realizarea anchetelor şi sondajelor (unde se poate întâmpla ca subiecţii să fie „nesinceri în
mod sincer”), realizarea interviurilor şi examinărilor psihologice (unde se pot practica (Mucchielli, p. 133-138):
comunicarea mincinoasă de conformitate - comunicarea făcută în funcţie de imaginea pe care vrem să o dăm despre
noi semenilor, în funcţie de finalitatea unui test sau a unei evaluări;
blocajul şi refuzul de a răspunde – pentru subiect refuzul de a răspunde poate fi un mod de a evita riscul
verdictului care i se aplică atunci când răspunde;
comunicarea defensivă de punere la adăpost: scuzele sociale – în raport cu o evaluare, subiectul spune „nu mă
interesează, iar dacă aş vrea aş putea să trec foarte uşor!” Acest gen de manifestări verbale poate fi considerat un mod
de apărare a amorului propriu a subiectului care trăieşte sentimentul propriei incapacităţi;
comunicarea defensivă de raţionalizare – încercarea de a argumenta că greşeala apărută este, mai degrabă, un
accident decât efectul unei proprietăţi a fiinţei noastre. Nu depinde decât de o decizie, de un efprt sau de o învăţare
adecvată pentru a ne demonstra superioritatea;
comunicarea defensivă de respingere – se susţine că domeniul în care s-a produs eşecul nu are importanţă, e
aproape o calitate să nu îi acorzi atenţie (snobism). În afara domeniului ales, unde te caracterizezi prin competenţă, te
poţi lăuda prin incompetenţă şi greşeală;
Termenul de comunicare proiectivă presupune evidenţierea sensurilor cu care este utilizată respectiva
sintagmă. Există cel puţin următoarele două abordări (Mucchielli, p. 145-148):
1. abordarea psihanalitică – în care proiecţia este un mecanism de apărare a Eu-lui ce constă în a nega un
sentiment, o dorinţă, un afect şi a le atribui unui element exterior, transformându-te astfel din agent în victimă (ca în
enunţul „vecinul mă urăşte”, pentru a masca că tu eşti, de fapt, cel care îl urăşte pe vecin, pentru că acest sentiment
este unul condamnat de Supraeul tău);
32
 2. abordarea existenţialistă – proiecţia este expresia „universului intim” (lumea integral subiectivă a propriilor
credinţe) al subiectului.
Comunicarea proiectivă poate fi definită ca reprezentând ansamblul lucrurilor pe care oamenii (şi grupurile) le
spun despre modul lor de a vedea lucrurile, deşi nu comunică despre ei înşişi, ci despre altceva (ibidem, p. 149)
(viziunea lor despre lume impregnează tot ceea ce comunică şi conferă o anumită „coloratură” axiologică discursului
precum şi efecte posibil modelatoare). În comunicarea cu un pesimist sau optimist, cu un extremist de stânga sau de
dreapta, cu un catolic sau un ortodox, cu un artist modernist sau postmodernist se dezvăluie, indiferent de tema
discuţiei, viziunea despre lume, atât prin modul de a vorbi, de a gândi dar şi de a acţiona.
Anexa nr. 1
Când lucrurile par să o ia razna şi nu-ţi mai ajung 24 ore în zi...să te gândeşti la borcanul de maioneză şi
cele 2 căni de cafea...
Un profesor de filosofie stătea în faţa clasei având pe catedră câteva lucruri. Când ora a început, fără să
spună un cuvânt, a luat un borcan mare de maioneză gol, pe care l-a umplut cu mingi de golf. I-a întrebat pe studenţi
dacă borcanul este plin şi aceştia au convenit că era.
Profesorul a luat atunci o cutie cu pietricele pe care le-a turnat în borcan, scuturându-l uşor. Pietricelele
au umplut golurile dintre mingile de golf. I-a întrebat din nou pe studenti dacă borcanul era plin iar aceştia au fost de
acord că era. Profesorul a luat după aceea o cutie cu nisip pe care l-a turnat în borcan. Firesc, nisipul a umplut de tot
borcanul. I-a întrebat din nou pe studenţi cum stătea treaba, iar aceştia au răspuns în cor "pliiin"!
Profesorul a scos de sub catedră două ceşti cu cafea pe care le-a turnat în borcan umplându-l de această
datã definitiv. Studentii au râs.
"Acum" a spus profesorul după ce hohotele s-au domolit, "aş dori să înţelegeţi că acest borcan reprezintă
viaţa voastră. Mingile de golf reprezintă lucrurile importante pentru voi, familia, copiii, sănătatea, prietenii şi pasiunile
voastre, şi că dacă totul ar fi pierdut în afară de acestea, viaţa voastră ar fi tot plină. “Pietricelele sunt celelalte lucruri
care contează pentru voi, serviciul, casa, maşina, iar nisipul e restul lucrurilor mărunte". “Dacă veţi începe cu nisipul,"
a continuat el "nu veţi mai avea unde să puneţi mingile de golf şi pietricelele”. “La fel şi în viaţă, dacă îţi iroseşti tot
timpul şi energia pentru lucrurile mici, nu vei avea niciodată timp pentru lucrurile importante pentru tine.”
“Acordă atenţie lucurilor importante pentru fericirea ta. Joacã-te cu copiii, fă-ţi controale medicale
periodic, ieşi cu soţia în oraş la cinã, joacă golf, vei avea suficient timp altă dată să faci curat sau să repari cine ştie ce
dispozitiv. Ai, în primul rând grijă de mingile de golf, ele conteazã cu adevărat. Stabileşte-ţi priorităţile, restul e doar
nisip.”
Unul dintre studenţi a ridicat mâna interesându-se ce reprezentau cele două căni de cafea. Profesorul a
zâmbit. “Mă bucur că întrebi asta, ele vor doar să arate că, oricât de plină ar părea viaţa ta, e loc întotdeauna pentru
două căni de cafea, împreună cu un prieten."

Bibliografie
Abric, J. (2002), Psihologia comunicării, Iaşi: Ed. Polirom;
Birkenbihl, V., (1998). Antrenamentul comunicării sau arta de a ne înţelege, Bucureşti: Gemma Pres;
Cojocariu, V. (2004), Introducere în managementul educaţiei, Bucureşti: E.D.P.;
Coman, M. (f.a.). Capitolul 1”Despre comunicare” www.hydrop.pub.ro/cap111.pdf
Cristea, S. (2000), Dicţionar de pedagogie, Chişinău-Bucureşti: Grupul Editorial Litera, Litera Internaţional;
Cuilenburg, J., J., Van (2000), Ştiinţa comunicării, Bucureşti: Editura Humanitas;
Dragomir, M., Pleşa, A., Breaz, M.,Chicinaş, L. (2000). Manual de management educaţional pentru directorii
unităţilor de învăţământ, Turda: Editura Hiperborea, Centrul Regional de Dezvoltare şi Inovare a Resurselor din
Învăţământ;
Ezechil, L. (2002), Comunicarea educaţională în context şcolar, Bucureşti: E.D.P.;
Iovănuţ, S. (2001), Comunicarea, Curs de specializare pentru lucrătorii sociali din mediul rural, Bucureşti: Ed.
Waldpress, www.ngorural.ng/lib/comunicare.pdf;
Mărcuşanu, I., Mărcuşanu, D., E. (2005). Psihologie, Manual pentru clasa a X a, Piteşti, Ed. Carminis;
Neveanu, P., P. (1978), Dictionar de psihologie, Bucureşti: Editura Albatros;
Pânişoară, I. (2003), Comunicarea eficientă, Metode de interacţiune educaţională, Iaşi: Ed. Polirom;
Râşcanu, R. (2002), Psihologie şi comunicare, Bucureşti : Ed. Universităţii din Bucureşti, Capitolul 1,
www.unibuc.ro/eBooks/psihologie/rascanu/cuprins/htm;
Săucan, D. (f.a), Comunicarea didactică, Bucureşti: Editura ATOS;
Schaub, H., Zenke, K., (2001)Dicţionar de pedagogie, Iaşi: Ed. Polirom;
33
Şoitu, Laurenţiu (2001), Pedagogia comunicării,Iaşi: Editura Institutul European;
Triţă D. (2006), Comunicarea în cadrul grupului, www.e-referate.ro;
XXX (2006), Comunicare verbală, principii, forme, www.referatele.com/referate/marketing/ online2/;
XXX (2006)Comunicarea interumană, Comunicarea verbală, Comunicarea nonverbală,
www.referatele.com/referate/economie/online3/
XXX (1998), Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, Ed. Univers Enciclopedic

1. Pease, A. (1995). Limbajul trupului, Bucureşti: Ed. Polimark;

2. Pease, A., Garner, A. (1997). Limbajul vorbirii, Bucuresti: Ed. Polimark;
3. Usaci , D. (2000). Comunicare şi educaţie, Braşov: Universitatea Transilvania din Braşov, C.P.R.U. –
C.R.I.D.D.;
Dragomir, M., Breaz, M., Breaz, D., Pleşa, A. (2001). Mic dicţionar de management educaţional, Turda:
Editura Hiperborea, Centrul Regional de Dezvoltare şi Inovare a Resurselor din Învăţământ;
Bonta, E. (2004). Interpersonal Communication, Bacău: Editura Alma Mater;
Iacob, L. (1998). Psihopedagogie (coord. Cucoş, C.), Iaşi: Ed. Polirom;
Dinu, M. (2000). Comunicarea, Bucureşti: Editura ALGOS;
Anghel , P. (2003). Instituţii europene şi tehnici de negociere în procesul integrării, Bucureşti: Editura
Universităţii din Bucureşti, http://www.unibuc.ro/eBooks/StiintePOL/anghel/12.htm;
Mucchielli, A. (2005). Arta de a comunica, Iaşi: Polirom

COMUNICAREA NON-VERBALĂ

- trei discipline din sfera comunicării non-verbale:

chinezica – comunicarea prin gest şi expresie facială; a apărut încă din Antichitate (profesorii de retorică);
proxemica – studiază relaţia dintre spaţiu şi comunicare (corelaţia dintre distanţa dintre oameni şi modul de
comunicare);
haptica – „hapto” < gr. = a atinge; studiază comunicarea tactilă: oamenii sunt cea mai tactilă dintre specii;
oamenii consideră tactilitatea ca fiind o formă de comunicare mai sinceră;
Chinezica: se ocupă cu studiul comunicării prin gest şi expresie facială. A apărut din anul universitar 1944 –
1945, când profesorul Ray Birdwhistell a ţinut trei cursuri la Universitatea Washingon, la cea din Toronto şi la cea din
Philadelphia; el considera că „cultura se incorporează” (era sociolog); cu alte cuvinte, cultura ţi-o formezi prin
imitarea comportamentului persoanelor cu care intri în contact.
Ray Birdwhistell pornea de la o clasificare standard în sociologia americană, conform căreia oamenii sunt
împărţiţi în trei clase:
1. higher class – upper higher class;
- lower high class;
2. middle class – upper middle class;
- lower middle class;
3. lower class – upper lower class;
- lower lower class;
* criteriile nu sunt legate numai de avere;
Ray Birdwhistell pretindea că gestul este un intermediar între cultură şi individ şi poţi să îţi dai seama după
gesturile lui din ce cultură face parte individul respective. De fapt, kinezica i-a preocupat pe oameni încă din
Antichitate; în cadrul retoricii exista „actio” = o disciplină care îi ajuta pe oratori: „actio” apare la Cicero şi Quintilian;
ei au adăugat retoricii tradiţionale acest capitol; Cicero: „Fiecare mişcare a sufletului trebuie să fie însoţită de o
mişcare a trupului.”; Quintilian a scris lucrarea de artă oratorică intitulată „Institutio oratoria”, lucrare care în cartea a
11-a vorbeşte despre „actio” (împărţită la rândul ei în „gestus” şi „vox”).
Prima parte a discursului: numită exordium, fiind fie cu caracter juridic, fie cu caracter politic, reprezintă o
introducere prin care se încearcă să se câştige simpatia publicului = „captatio benevolentiae”);
a doua parte a discursului = enunţa subiectul şi se numea „propositio”;
a treia parte a discursului = povestea faptele şi se numea „narratio”;
a patra parte a discursului = exprimarea propriului punct de vedere a oratorului şi se numea „confirmatio”;
a cincea parte a discursului = încercarea de a preîntâmpina obiecţiile şi se numea „refutatio”;

34
 a şasea parte a discursului = oratorul recalcula ceea ce spusese până atunci şi încerca să atragă publicul în
favoarea discursului său şi se numea „peroratio”;
Quintilian considera că fiecare fază a discursului trebuie să fie însoţită de acţiuni specifice; astfel, oratorii
trebuiau să facă gesturi diferite faţă de oamenii obişnuiţi sau faţă de actori – actorii erau consideraţi ipocriţi, pentru că
se prefăceau că erau altcineva, de aceea multă vreme Biserica nu a acceptat să îi îngroape; era foarte important ca
oratorul să înveţe să vorbească de la un actor celebru („doctor scenicus”) – Roscius a fost un astfel de celebru doctor
scenicus, cu care se lua la întrecere Cicero pentru a-şi forma dicţia; postura corpului era foarte importantă: oratorul
trebuia să stea nici aplecat în faţă (poziţie umilă), nici foarte ridicat (poziţie arogantă);
Ulterior, de comunicarea gestuală s-au ocupat oameni din categorii sociale foarte diferite: de ex., pictorii –
pictorul Ch. Le Brun (1619-1690), era interesat de expresiile figurii umane şi interioritatea omului; el a scris un
„Tratat de fizionomie” cu 56 de planşe: expresii ale feţei şi ceea ce exprimă ele. Apoi, un economist englez, Adam
Smith (secolul 18), a considerat că oamenii din păturile de jos au o gestualitate mult mai nestăpânită decât oamenii
nobili; el spunea: „Un francez poate să-ţi povestească întâmplări fără vreo semnificaţie ajutându-se de gesturi, făcând
astfel întâmplările să devină foarte interesante, pe când un englez îţi va spune o întâmplare în care i-a fost pusă viaţa în
pericol fără a schiţa un gest.”; Smith considera că cine reuşeşte să se controleze va putea să-i controleze şi pe alţii şi va
putea să guverneze lumea.
Tot în secolul 18 ia naştere o pseudo-ştiinţă numită fiziognomania; aceasta studiază figurile oamenilor;
părintele ei este elveţianul Johann Caspar Lavater (1741-1801): cleric, poet clasic al Elveţiei; a publicat mai multe
volume numite „Fragmente fizionomice”, în care susţine că ţşi poate da seama de talentul, vocaţia unui om privindu-i
doar portretul; a fost prieten şi cu Goethe; expresiile fizionomice sunt mult mai importante decât caracteristicile pur
fizice ale chipului; a fost inamic al frenologiei;
Frenologia: austriacul Franz Gall lua în considerare fosele craniene, care nu se schimbă niciodată – Gall a
întocmit o hartă a oamenilor în funcţie de fosele craniene; această hartă a fost multă vreme în rigoare; astăzi, această
teorie este pusă serios la îndoială;
Charles Darwin (1809-1882): opera sa capitală a fost „Originea speciilor” – a comparat gestica maimuţelor cu
gestica oamenilor, a constatat că se strânge prea mult material şi a hotărât să publice o carte separată intitulată
„Expresia emoţiilor la om şi animale” (1872); a enumerat de altfel şi nişte legi ale gestualităţii, destul de îndoielnice
însă;
chinezica propriu-zisă:
* în fonologie : distincţia dintre foneme (nu au înţelesuri, sunt monoplane) şi morfeme (au înţeles, sunt
biplane; reprezintă o imagine sonoră cu înţeles)
Birdwhistell a încercat să facă distincţia între kineme şi kinemorfeme, astfel:
kinemele: nu transmit informaţie, ci doar o reacţie fiziologică; de ex., închizi ochiul pentru că îţi intră
ceva în ochi;
kinemorfemele: transmit şi informaţie; de ex., faci cu ochiul cuiva;
Birdwhistell nu a reuşit însă să le clasifice, pentru că sunt foarte multe;
Paul Ekman şi Wallace Friesen (americani) au stabilit cinci categorii de gesturi:
embleme;
ilustratori;
gesturi de reglaj;
mişcări afective;
adaptori;

a) embleme = gesturi care înlocuiesc cuvinte, aşa cum semnele electorale înlocuiesc numele partidelor de
ex.; un exemplu de emblemă este atunci când faci semn cu mâna cuiva care e departe – înseamnă „vino!”; folosite
când avem de a face în mediul respectiv cu mult zgomot; de asemeni apar şi în cazul alogloţiei (oameni care vorbesc
limbi diferite); distanţa este un alt motiv al folosirii emblemelor;
* în Australia, tribul aranda – limbaj mimico-gestual cu trei nivele;
un alt motiv al folosirii emblemelor poate fi un handicap (surdo-muţii);
* cistercienii – ordin religios provenind din Mănăstirea Citeaux, Franţa: trapiştii nu vorbesc în afara slujbelor
şi comunică numai pe cale mimico-gestuală;
* Mahatma Gandhi: primul preşedinte al Indiei; în 1947 s-a decis ca India să capete inedependenţă şi s-a
organizat un mare congres în care să se discute condiţiile acestei independenţe; Gandhi, oponent înverşunat al tututror
inovaţiilor tehnologice, a plecat cu o capră la congres, deşi acesta avea loc la câteva sute de km. depărtatre de locul
unde se afla Gandhi la acel moment; Gandhi avea o zi pe an în care nu vorbea deloc şi s-a întâmplat să fie exact ziua
în care a ajuns la congres; astfel că un alt motiv pentru care se pot folosi embleme sunt tabu-urile magice sau
religioase;

35
 * cuvântul „tabu” < limbă din Pacific şi reprezintă ceva de care nu ai voie să te atingi; un exemplu de tabu
lingvistic în română este cuvântul „iele” – cuvânt care nu era rostit – li se spunea „ele”;
Anumite convenţii artistice duc la folosirea emblemelor – pantomima = tip de spectacol fără cuvinte;
pantomima: gen teatral foarte vechi, depreciat la greci, apreciat la romani; exemple de mimi: Pylade din Cilicia: cel
mai celebru mim tragic din Antichitate; cel mai renumit mim comic a fost Bathyllus din Alexandria; Sfântul Augustin
(354-430) povesteşte că la Cartagina existau la spectacolele de teatru nişte inşi care explicau verbal gesturile actorilor;
spectacolul, în afara absenţei cuvintelor, era unul complet; pantomima şi-a redus puţin manifestările după căderea
Imperiului Roman; au apărut trupe de pantomimă care mergeau pe la palatele medievale; în vremea lui Shakespeare
(secolul 16) pantomima primeşte o lovitură puternică – apare la curtea din Franţa baletul tematic (strămoşul baletului
din ziua de astăzi) = spectacol non-verbal în care acţiunea este dansată; a izgonit pantomima de la curţile princiare; în
1816 se naşte pantomima modernă;
Pantomima modernă: apare odată cu Bertrand, care a fost funambul = om care merge pe sârmă; cuv.
„funambul” < „fun,s” = funie + „ambulo” = ambulanţă; la baraca lui Bertrand veneau săracii; Jean Gaspard Debureau
(1796-1846), care avea la acea vreme 20 ani, era fiul unor saltimbanci; a jucat o scenetă inventată de el, fără cuvinte;
era o pantomimă diferită de cea din Antichitate, pentru că el cerea publicului să ghicească despre ce era vorba; el nu
îşi folosea mimica deloc, gesturile erau făcute numai din corp; succesul a fost fulgerător, iar baraca lui Bertrand a fost
vizitată de intelectualii Parisului, mulţi scriitori celebri oferindu-se să imagineze scenarii noi; personajul interpretat se
numea Pierreau provenea din teatrul italian „comedia del arte” din secolul 18; „comedia del arte” era un spectacol
foarte iubit de veneţieni; era construit numai din scheme generale, actorii improvizau la fiecare spectacol alte cuvinte;
este cunoscută rivalitatea dintre doi autori de scenarii de comedia del arte – Carlo Gozzi şi Carlo Goldoni; scenarii de
Gozzi au fost folosite mai târziu în spectacolele de Operă; în cadrul comediei del arte, majoritatea pieselor aveau
personaje standard (de ex., bătrânul Pantalone, doctorul etc.); unul dintre aceste personaje, un servitor plin de haz, era
Pedrolino – din acest personaj s-a inspirat Debureau atunci când l-a creat pe Pierreau; acesta a devenit subiect pentru
multe opere artistice din multe domenii – de ex., a fost folosit de poetul Jules Laforgue; Bertrand a construit Teatrul
Funamburilor,cu piese din ce în ce mai complexe; actorul a murit însă în timpul unui spectacol; fiul lui Debureau,
Charles Debureau, era şi el un mim talentat; el a beneficiat de srierile unor autori cunoscuţi (de ex., Jules Husson
Champfleury); în anul 1862, reorganizarea urbană a Parisului de către Napoleon al treilea, la îndemnul primarului de
atunci, Haussmann, prin care s-au creat printre altele şi marile bulevarde ale Parisului, a dus la căderea multor
monumente istorice, printre care şi Teatrul Funamburilor; astfel, Bertrand a dispărut din atenţia intelectualilor.
Pantomima a fost readusă în atenţie de cinema; primul spectacol de cinema a vut loc la data de 28 decembrie
1895 (Louis şi Auguste Lumiere) în cadrul salonului indian La Grand Cafe; filmul trebuia însoţit de o componentă
sonoră; la scurt timp a fost introdusă muzica drept însoţitor; actorii de film erau însă nevoiţi să recurgă la mijloace
mimice; filmul mut a durat până în 1927 (primul film cu sonor a fost „Cântăreţul de jazz”); Buston Keaton, mare actor
american de comedii de film mut, practica aceeaşi imobilitate a figurii ca şi Debureau; în anul 1927 apare filmul sonor
şi nu mai este nevoie de actori mimi; actorii nu mai erau atât de expresivi, iar mimii s-au reorientat către teatru.
ilustratori = gesturi care însoţesc şi completează cuvintele; sunt de mai multe feluri:
bastoane (sau gesturi verticale) – vezi seminar teoriile comunicării 18.04.2007; folosite, de exemplu şi de
Ceauşescu în discursurile lui; sunt folosite în general de oamenii autoritari, deoarece sunt gesturi
ameninţătoare;
pictografele = gesturi care desenează în aer forma unor obiecte;
kinetografele = reproduc mişcări;
ideografele = redau ideile aşa cum sunt ele organizate în mintea vorbitorului;
mişcări ritmice = înrudite cu kinetografele, cu deosebirea că insistă asupra cadenţei;
gesturi spaţiale = arată dimensiunile unor obiecte;
mişcări deictice – „deictic” = arată către ceva, nu are un obiect precis (exemple de cuvinte deictice: „acesta”,
„celălalt”, „aici”, „acolo” etc.); prin mişcările deictice arătăm ceva, un obiect sau o persoană (de ex., arăţi ceva
sau pe cineva cu ochiul, cu degetul etc.);
ilustratorii emblematici = categorie intermediară între embleme şi ilustratori; sunt embleme folosite împreună
cu cuvintele care le denumesc; apare şi redundanţa în această situaţie; de asemeni, siguranţa comunicării
creşte;
c) gesturi de reglaj: reglează mersul comunicării; se creează un feed-back; sunt făcute de receptor; de ex.,
datul din cap a încuviinţare, privirea atentă etc.; nenumărate feluri de gesturi intră în această categorie, iar rolul lor
este foarte important;
d) mişcări afective: sunt cele prin care ne exteriorizăm sentimentele; ele sunt total diferite de embleme,
pentru că, spre deosebire de acestea, mişcările afective sunt universale; ele diferă totuşi în funcţie de cultură, pentru că
intervin cenzuri sociale;
Există 3 modalităţi de falsificare a informaţiei afective:

36
 -inhibarea reacţiei: de ex., imobilitatea figurii; s-a dovedit că nu poate fi niciodată totală – doi cercetători
americani, Isaac şi Haggard – “micro momentary facial expressions”, într-un inteval foarte scurt de 0,02 sec. se poate
„citi” reacţia adevărată a individului; aceasta nu se observă cu ochiul liber, ci numai prin filmare;
-exagerarea reacţiei: poate fi făcută pentru a şantaja sentimental pe cineva;
-mimarea reacţiei contrare;
* unii cercetători consideră că faţa omului se împarte în mai multe zone:
fruntea şi sprâncenele indică inteligenţa individului;
ochii indică afectivitate, sentimente;
nasul şi gura indică senzualitate;
bărbia indică voinţa;
* privirea îndeplineşte mai multe funcţii:
-exprimarea tipului de raport între persoane: jocul privirilor – cel care priveşte mai mult vorbitorii (valabil
pentru albi); pentru negrii este invers; aceasta pentru că albii pun mai mult preţ pe atenţia pe care o arată privirea; este
o chestiune care ţine de educaţie; când există o diferenţă de rang social, lucrurile se schimbă; şeful, de ex., nu pune
preţ pe vorbele subalternului, pentru a nu arăta că ceea ce spune subalternul este important; subalternul în schimb îl
priveşte pe şef, pentru a-i urmări reacţiile;
În medie, într-un dialog, oamenii se privesc cam jumătate din timp; dacă privirile depăşesc 2/3 din timp
înseamnă că există o relaţie (de bine sau de rău) între ei; arată că te interesează mai mult persoana decât ceea ce spune;
dacă este de bine sau de rău ne dăm seama după dimensiunea pupilelor; pupila se modifică în funcţie de interlocutor:
de ex., îndrăgostiţilor li se măresc pupilele atunci când se privesc;
darea cuvântului;
cererea de informaţie;
reducerea distanţei: este vorba despre o distanţă psihologică; compensează distanţa spaţială;
ilustrator dictic;
gest de reglaj;
emblemă: numai într-un caz tragic, cel al savantului englez Stephen Hawking – acesta suferă de o boală foarte
gravă şi trebuie să stea conectat la un aparat care îi culege informaţia din ochi pentru a putea scrie cărţi;
* în funcţie locul unde priveşte, de ceea ce vizează, există:
privire oficială: îndreptată într-un loc care este situat în vârful unui triunghi echilateral format de pupile;
adresată străinilor;
privirea amicală: priveşte undeva în dreptul nasului, a mustăţii;
privirea intimă: coboară la gură sau mai jos;
* 1,18 sec. trebuie să dureze o privire pentru a nu fi considerată indecentă; dacă ajunge la 2,95 sec. se consideră că
este indecentă;
* privirea laterală: este specifică femeilor; câmpul vizual al femeii este mai deschis decât al bărbatului; bărbaţii nu pot
vedea bine în lateral; ei trebuie să privească drept;
adaptori: satisfac anumite nevoi personale; există trei categorii:
autoadaptorii: gesturi de îngrijire; nu se fac de obicei în public;
alteradaptori: mişcări care recurg la unelte; de ex., săpat, croşetat etc.; pot să comunice în calitate de semnale
(înveţi pe cineva să croşeteze, sape etc.) sau indicii (felul cum sapă, croşetează cineva poate să arate ceva);
adaptori obiectuali: nu folosesc obiectele în scopul în care au fost făcute; de ex., cineva care bate cu pixul ăn
masă nu o face pentru a scrie, ci pentru a se relaxa etc.;
Haptica:
se ocupă de comunicarea tactilă;
specialiştii au încercat să clasifice atingerile:
atingeri care transmit sentimente:
una dintre cele mai cunoscute este sărutul; Adam Kendon (cercetător) a descoperit că deşi membrul masculin
al cuplului are impresia că deţine iniţiativa, bărbaţii nu sărută decât dacă primesc semnale de aprobare; cercetătorul a
evidenţiat mai multe posturi (de ex., postura „sourire ferme” pentru primul sărut);
De fiecare dată când încercăm să consolăm, felicităm pe cineva etc., îmbrăţişându-l, transmitem mai multe
informaţii decât prin comunicarea verbal. La ora actuală atingerea nu mai este la fel de răspândită.
atingeri rituale: (religioase, ne referim mai ales la ritualul social)
strângerea mâinii: obicei străvechi; modul în care strânge mâinile spune foarte multe despre persoana
respectivă; de ex., persoanele cu autoritate aşează palma îndreptată în jos;
sărutul de trei ori la întâlnire: vechi obicei rusesc (are legătură cu Biblia – Sfânta Treime): a fost transmis şi în
Occident;
Există şi autoatingeri: mai ales în cazul femeilor; sunt considerate semnale de curtare; de ex.: în cazul
fumătoarelor, s-a făcut un studiu numit „Ţigara lui Doris” – un documentar despre o femeie care fumează şi s-a ajuns
37
la concluzia că femeile obişnuiesc să ridice ţigara foarte mult atunci când fumează; acest lucru se explică prin faptul
că ele simt instinctiv că încheietura (mâinii, în acest caz) este un loc care atrage; scoaterea şi introducerea alternativă a
piciorului din şi în pantof este tot un astfel de gest;
atingeri în joacă: sunt similare cu cele precedente însă au alte seminificaţii;
atingeri de control: cu ajutorul lor dirijăm comportamentul celorlalţi; sunt unilaterale, pot fi făcute numai de
persoana cu o poziţie socială mai înaltă;
*calorii psihologice: printre ele se numără şi semnele de recunoaştere din partea celorlalţi; sunt gesturi care ne fac să
ne simţim mai bine, avem nevoie de ele;
5. atingeri în alte scopuri: sunt foarte multe; fiecare dintre aceste atingeri poate avea şi o componentă din celelalte
feluri de atingeri; mai întotdeauna există în cazul lor şi o implicare afectivă; un ex. sunt atingerile în scopul informării:
alfabetul Braille al orbilor; a fost inventat de Louis Braille pentru a se ajuta pe el însuşi şi pe alţii (era orb); se prezintă
sub forma unor proeminenţe pe o foaie rigidă;

LIMBAJUL MIMICO-GESTUAL

1. Limbajul mimico-gestual românesc

Limbajul natural al Surzilor din România este limbajul mimico-gestual românesc. La acesta pot accede direct copiii
surzi, dacă le este intermediat accesul la limbaj prin contact cu adulţi şi cu alţi copii care îl folosesc. Limbajul mimico-
gestual este un sistem vizual şi lingvistic, adică perceput vizual şi produs prin mijloace gestuale ale corpului. S-ar părea că
ambele aspecte ale acestei descrieri au influenţat căile prin care limbajul s-a dezvoltat de-a lungul timpului.

1. 1. Mimica umană

Suntem cu toţii familiarizaţi cu folosirea comunicativă a gesticulaţiei umane. Oricum, auzitorii sunt, de obicei,
mai familiarizaţi cu mimica ce însoţeşte limbajul vorbit, decât cu mimica folosită ca mijloc primar de limbaj gestic.

1. 1. 1. Mimica ritmică

Dacă urmărim orice conversaţie vorbită, putem observa manifestarea unor moduri particulare de mişcare a
mâinilor şi braţelor, împreună cu expresiile faciale şi mişcările capului, umerilor şi ale corpului. Se poate spune că
toate aceste acţiuni sunt pline de înţeles, în context. 7 Oricum, acest lucru nu implică faptul că astfel de gesturi sunt
„lexicale” căci nu pot fi privite ca echivalente ale cuvintelor. Mai des, gesturile ne ajută să accentuăm conţinutul celor
spuse. Vorbitorul poate folosi o gamă diferită de configuraţii ale mâinii, în diferite poziţii. Mâna poate fi închisă strâns
în pumn, ţinută complet deschisă şi întinsă, îndoită, astfel încât vârful degetului mare şi vârfurile celorlalte degete să
atingă sau să se îndoaie în pumn, doar cu un deget întins. Acestea şi o mulţime de alte configuraţii ale mâinii par să
reflecte un mod particular de atitudine. S-ar putea chiar spune că dau o expresie metaforică ideii exprimate. Exactitatea
acestei configuraţii este manifestarea fizică a exactităţii intenţionate de către vorbitor. Şi alţi factori pot fi importanţi.
Până şi orientarea mâinii poate avea semnificaţii: palmele orientate în sus pot sugera pledoarie, în timp ce palmele cu
faţa spre exterior (depărtate de cel ce face semnul) poate sugera înlăturare sau respingere.
1. 1. 2. Gestica simbolică
7
Allan Pease, Limbajul trupului, Ed. Polimark, ed. 8, Bucureşti, 2001, p. 86-87. Claudia Schäfer (coord.), Limbajul corpului, Ed. Niculescu,
Bucureşti, 2001, p. 33-35.
38
 Studiile recente8 arată că multe dintre gesturile care însoţesc un discurs sunt „motivate”, adică sunt o
reprezentare fizică a unui gând abstract sau a unei intenţii. Autorul este în stare să perceapă legături simbolice între
tipurile de mişcări şi noţiuni, cum ar fi onestitatea, confuzia sau stabilitatea. Potenţialul simbolic, pe care îl au, în
general, gesturile umane, este exploatat într-un grad mult mai mare în limbajele semnelor din lume.
Pe când gesturile ce însoţesc discursul joacă, în mod clar, un rol comun diferit de gesturile care alcătuiesc limbajele
semnelor, ambele sisteme împărtăşesc elemente formative comune. Unele gesturi sunt făcute de mâini, altele sunt produse
de alte părţi ale corpului, cum ar fi capul. Putem observa că unele gesturi manuale, ca nişte semne, necesită ambele mâini
active, în timp ce, în alte gesturi o singură mână e suficientă. Multe forme diferite ale mâinii pot fi folosite şi acestea pot
implica chiar configuraţii precise. Poziţia şi orientarea mâinii, sau a mâinilor, după caz, şi mişcarea actuală produsă pot fi
toate semnificative. Există deseori o complementaritate între comportamentul mâinilor (articulatorii manuali) şi
comportamentul capului, feţei şi a corpului (articulatorii non-manuali).
Acţiunile care însoţesc discursul furnizează o indicaţie a potenţialului comunicativ disponibil în mediul gestic.
Ele demonstrează că, asemenea sunetului, pot fi produse şi structurile contrastive şi distinctive. E posibil să deosebim
subcomponente sau blocuri gestuale, care pot fi combinate pentru a crea gesturi specifice, pline de înţeles. Cu toate
acestea, este clar că gesturile care însoţesc discursul sunt foarte personalizate. Un individ poate să-şi dezvolte o tendinţă
de a folosi aceleaşi câteva gesturi emfatice, în mod repetat. Nu există nici o necesitate ca gesturile să fie identice cu cele
folosite de orice altă persoană. În contrast, acţiunile folosite în cadrul unui limbaj mimico-gestual cer gesturi particulare
pentru a prelua înţelesuri specifice, pentru o întreagă comunitate.
1. 1. 3. Gesturi semantice

Chiar şi o privire superficială peste modul şi folosirea gesturilor umane din cadrul comunităţilor care nu
aparţin surzilor demonstrează potenţialul comunicativ al mediului gestic. E în mod clar posibil să se dezvolte gesturi
contrastante, care pot avea anumite sensuri. Unele dintre aceste gesturi pot fi comparate cu anumite cuvinte ale
limbajului verbal, în faptul că au o structură internă şi legături convenţionale cu sensuri. Oricum, pentru cei mai mulţi,
astfel de gesturi sunt restricţionate ca număr, funcţie şi operaţie. Sunt, probabil, mai puţin de zece astfel de semne,
folosite în mod regulat. Într-un fel, ele şi-au generalizat înţelesurile şi nu se combină normal cu forme structurale
comparabile cu propoziţiile.
1. 1. 4. Pantomima

O formă de activitate gestică familiară printre comunităţile ce nu folosesc gestica prin semne este pantomima.
Aceasta a fost folosită ca o formă a artei în multe ţări, de sute, sau poate mii de ani. Ea formează şi o parte a culturii
populare. Pantomima implică copierea sau imitarea activităţilor reale de viaţă, fără prezenţa obiectelor şi a persoanelor
implicate ca atare. Artistul de pantomimă poate să joace rolul celui care merge pe o bicicletă, care se duce la culcare
sau care conduce un autobuz, fără nici un alt sprijin decât propriile gesturi şi mişcări ale corpului. Astfel de
pantomime împărtăşesc unele dintre trăsăturile caracteristice care sunt, de asemenea, prezente în limbajul mimico-
gestual uman. Deseori, artistul de pantomimă foloseşte configuraţii ale mâinii şi acţiuni proprii mânuirii obiectului
respectiv: pumnul închis arată înşfăcarea unui obiect cilindric sau subţire cum ar fi beţele pentru schi, sau mânerul
unui ceainic; contactul dintre degetul arătător şi degetul cel mare arată mânuirea unui obiect fin şi delicat, cum ar fi un
colier sau un fir de aţă; mâinile complet întinse şi deschise indică apucarea unui obiect cu mai multe feţe plate, cum ar
fi o cutie de carton. Folosirea mâinilor ca şi cum ar mânui obiecte este exploatată într-o formă avansată şi sofisticată în
limbajul mimico-gestual.
De asemenea, artistul de pantomimă se foloseşte, de modele spaţiale. El va plasa un obiect imaginar într-un
anumit punct în spaţiu şi va folosi diferite tehnici, cum ar fi privirea fixă şi mişcări dirijate, pentru a se referi la acel
obiect localizat în spaţiu. Artistul poate, de exemplu, să plaseze o vază sau o masă imaginară, să verse apă în vază şi să
pună flori în ea, toate acestea cu ajutorul mânuirii unor configuraţii ale mâinii, proprii locaţiei respective în spaţiu.
Limbajul mimico-gestual utilizează acest potenţial al localizării în construirea unui sistem, chiar a unui set de sisteme,
care acţionează ca o parte a gramaticii limbajului.
Oricum, ar fi fals să ne imaginăm că limbajul mimico-gestual este doar o formă sofisticată de pantomimă. E clar
că acea comunicare mimată a artistului văzut atât în jocuri cât şi în teatru, necesită prea mult timp şi spaţiu pentru a fi
folosită ca un sistem de comunicare eficient, în viaţa de zi cu zi. Artistul de pantomimă rar stă în picioare sau pe scaun
nemişcat, ci se mişcă în jurul scenei recreând scenarii spaţiale, pe care vrea să le portretizeze. În mod similar, procesul de
repunere în scenă a unei activităţi particulare poate implica un timp considerabil mai îndelungat. În opoziţie, limbajul
mimico-gestual poate exploata potenţialul de spaţiu şi gesturi, în timp ce împrejurările sunt transpuse într-o unealtă
lingvistică rapidă şi eficientă. Resturile imitării şi ale copierii spaţiale sunt tot timpul prezente drept o sursă de creativitate
în limbaj, dar sunt exploatate într-o anumită limită a unui sistem lingvistic foarte bine structurat şi complex.
8
Calbris, The Semiotics of French Gestures. Indian University Press, Bloomington, 1990, p. 110. Allan Pease, op.cit., p. 90-93. Claudia Schäfer
(coord.), op.cit., p. 57-66, 99-102.
39
 1. 1. 5. Limbaje mimico-gestuale alternative

În afara limbajelor de semne primare ale surzilor (adică acele limbaje care
s-au dezvoltat drept primele mijloace de comunicare în comunităţile de surzi), s-au observat un număr de asociaţii de
semne, care asigură un sistem de comunicaţii alternativ limbajelor vorbite.
Mai multe studii detaliate dispun de semnele folosite de către locuitorii Americii de Nord şi Sud şi ai Australiei.
Există o dispoziţie generală din partea comunităţilor de băştinaşi de a folosi semnele. În cursul vânătorii, gesturile sunt
singura modalitate prin care se poate comunica. În unele triburi australiene, cum ar fi Waramangu şi Warlpiri, există
obiceiul ca femeile care pierd rude apropiate, cum ar fi un soţ sau un copil, să intre într-o perioadă de doliu, în care
semnele înlocuiesc vorbirea. Această perioadă poate dura cel mult doi ani. Oricum, ar mai putea exista şi alte motive
culturale necunoscute pentru alegerea gesticii în locul comunicării prin vorbe. Aceste motive sunt legate de codificarea
diferitelor tipuri de relaţii sociale, prin alegerea unui mod în locul altuia.9
Există, de altfel, o tradiţie în cadrul ordinelor monastice, regula tăcerii. Această regulă cere aproape tăcere totală în
unele comunităţi monastice şi lungi perioade de tăcere în altele. S-au scris o seamă de studii asupra aspectelor acestei
clasificări a comunicării gestice, începând cu expunerea lui Beda Venerabilul, călugăr englez din secolul al VIII-lea, despre
sistemul numeric şi cu „Indicii monastice” (Monasteriales Indicia), secolul al XI-lea, continuând cu variate
manuscrise ce explică aspecte ale sistemului de semne pentru alţi călugări, până la cele recente asupra semnelor
ordinului cistercian.10
E destul de clar, când privim rapoartele acestor comunităţi gestice cu privire la semne, că ele exploatează
mediul gestic într-un mod comparabil cu ceea ce se întâmplă în cadrul comunităţilor gestice de surzi. Totuşi s-ar putea
obiecta că cele mai multe dintre diferitele tipuri de cuvinte ce sunt găsite în comunităţile de surzi au un ecou vizual în
aceste sisteme de semne alternative. Sunt semne ce pot fi făcute cu o mână sau cu amândouă; semnele exploatează
configuraţii specifice ale mâinilor, poziţii pe sau lângă corp şi folosesc o gamă de mişcări diferite. Unele semne par să
fie întâmplătoare, accidentale, în timp ce altele sunt forme complexe de construcţie, ce reprezintă o formă de traducere
literală a limbajului vorbit.
Este limpede că aceste comunităţi exploatează anumite aspecte ale potenţialului mediului gestic. Totuşi,
probabil pentru că sistemele de comunicare sunt alternative, şi nu primare, s-au dezvoltat într-un mod diferit de
limbajele prin semne ale surzilor. Desigur că printre semnele monastice, precum cele descrise în literatura de referinţă,
nu există nici un indiciu al structurilor gramaticale complexe pe care le găsim, de exemplu, în limbajul mimico-
gestual.

1. 2. Limbajul semnelor

Comunicarea prin gesturi îşi impune personalitatea prin limbajele de semne ale surzilor din lume. În timp ce
relatările scrise11 ale gamei enorme de limbaje umane au recunoscut existenţa a mii de limbaje vorbite, limbajele prin
semne au fost ignorate în mod clar. Totuşi, s-a arătat că astfel de limbaje s-au dezvoltat în mod natural, de-a lungul
timpului, oriunde au apărut comunităţi de oameni surzi.
Numai după apariţia cercetării, din 1950, asupra limbajului semnelor şi dezvoltarea relatărilor descriptive ale
unor limbaje prin semne diferite, înşişi lingviştii au devenit mai conştienţi de fenomenul uman al limbajului semnelor.
Publicarea în 1960 a cărţii scrise de William C. Stokoe, „Structura limbajului semnelor: o schiţă a sistemelor de
comunicare ale Surzilor americani” (Sign Language Structure: An Outline of the Visual Communication Systems of
the American Deaf) a reprezentat prima contribuţie la ceea ce este acum studiul câmpului dezvoltării limbajului prin
semne. De atunci, o cantitate în creştere de informaţii a devenit disponibilă despre alte limbaje ale semnelor.

1. 2. 1. Semne

Limbajele semnelor se folosesc de cuvinte individuale, de obicei cunoscute drept semne ale limbajului, care
sunt organizate în sisteme gramaticale. Aceste semne pot fi împărţite în elemente formaţionale de gesturi mai mici,
după cum şi cuvintele limbii vorbite pot fi divizate în unităţi de sunet regulate. În limbajul mimico-gestual, ca şi în
9
Kendon, A., Sign Languages of Aboriginal Australia: Cultural, Semiotic and Communicative Perspectives. Cambridge University Press,
Cambridge, Mass, 1988, p. 88. Sebeok, D.J.U. şi Sebeok, T.A., Aboriginal Sign Languages of the Americans and Australians, volumele I şi II,
Plenul Press, London, 1978.
10
Vezi Beda Venerabilul în Sebeok, D.J.U. şi Sebeok, T.A., Monastic Sign Language. Mouton de Gruyter, New York, 1987, p. 117. Banham,
D., Monasteriales Indicia. Anglo Saxon Books, 1992, p. 48. Barakat, R.A., The Cistercian Sign Language: A Study in Non-verbal
Communication. Cistercian Publication, Kalamazoo, Michigan, 1975, p. 145.
11
Vezi, de exemplu, Voegelin şi Voegelin, Index of the World’s Languages. Washington D.C. Dept. Of Healt, Education and Walfare, Office of
Education, Bureau of Research, 1973, p. 78-80. Ruhlen, M., A Guide to the Language of the World. Stanford University, Paolo Alto, California,
1976, p. 156-162.
40
limba vorbită, cuvintele pot fi compuse din mai mult de o unitate de sens. Astfel de compuneri şi complexe de semne
sunt o parte importantă a resurselor lexicale ale limbajului. Cuvintele limbajului mimico-gestual sunt organizate în
unităţi structurale mai mari, cum ar fi frazele, propoziţiile subordonate şi propoziţiile independente. Aceste unităţi mai
mari pot avea o gamă de funcţii diferite, de exemplu exprimarea întrebărilor, negaţiilor, condiţionalelor şi aşa mai
departe.
Astfel, deşi limbajele de semne exploatează un mijloc lingvistic diferit de limbajele vorbite, ele folosesc
structuri lexicale şi gramaticale asemănătoare. Cu toate acestea, există mai multe caracteristici care, deşi nu sunt unice
pentru limbajele prin semne, par să aibă concentrare specială în cadrul structurii limbajului.

1. 2. 2. Simultaneitate

În timp ce limbajele semnelor exploatează atât structuri secvenţiale cât şi simultane, natura şi extinderea
simultaneităţii a fost punctul de plecare al multor dezbateri printre lingviştii care au studiat semnele. Întâia prezentare
lingvistică a structurii interne a semnelor12 descria semnele ca segmentabile în aspecte specifice. Cele trei aspecte,
configuraţia, poziţia şi mişcarea mâinilor, sunt folosite simultan de către persoana gesticulatoare. Acest fapt este
important, în mod special, demonstrând lingviştilor, şi nu numai, că semnele-cuvinte ale limbajului mimico-gestual au
într-adevăr structură internă. De asemenea, prin natura acestor componente interne, se înţelege că există câteva grade de
simultaneitate în realizarea semnelor. Aşa că ar fi imposibil să se folosească configuraţia mâinilor, apoi o poziţie şi abia
apoi o mişcare. Deşi aceste elemente ar putea să se schimbe în cursul realizării semnului, există întotdeauna şi inevitabil,
simultaneitate.
În anii recenţi, mai mulţi analişti au sugerat faptul că semnele sunt, de asemenea, organizate secvenţial. Cele
mai multe semne pot fi văzute ca secvenţe ale mişcării şi ale elementelor de poziţie a mâinilor 13. Alţi lingvişti au
sugerat că este posibil să se descompună semnele în silabe şi nuclee. Într-un sens mai larg, formalismul şi dezbaterea
teoretică din jurul acestei probleme sunt în afara scopului acestei lucrări. Problema mai largă a faptului dacă cuvintele
gesticulate au cumva un grad mai mare de simultaneitate decât cuvintele vorbite, încă aşteaptă să fie clarificată. În
sfârşit, este clar că există un foarte înalt grad de simultaneitate în cadrul cuvântului-semn.
La nivel morfologic, specialiştii au observat că limbajul mimico-gestual rezistă la procese de segmentare
secvenţială cum ar fi afixaţia.14
În schimb, prin folosirea dimensiunilor spaţiului şi ale mişcării, un singur semn poate suporta mai multe
modificări, rezultând o formă complexă, extrem de elaborată, care exprimă simultan mai multe aspecte ale înţelesului.
De exemplu, semnul pentru cuvântul grijă, care se efectuează cu degetele răsfirate, mişcându-se neuniform, în dreptul
tâmplelor, arată şi efectele grijii, adică împrăştierea şi confuzia minţii. Unele lucrări despre formarea cuvintelor din
limbajul mimico-gestual15 sugerează că acesta poate exploata un proces de compunere simultană, imposibil în mod firesc
în cadrul limbajelor vorbite. Cu toate acestea, structurarea liniară şi secvenţială nu lipseşte în totalitate.
Nivelul sintactic este de asemenea baza unei interacţiuni complexe şi creative dintre structurile simultane şi secvenţiale.
Gesticulatorii au două mâini, fiecare în stare să exprime unităţi separate de sensuri, şi articulatori non-manuali,
de exemplu: ochii, gura, faţa, capul şi umerii, care pot, de asemenea, să transmită sensul. Limbajele semnelor exploatează
acest potenţial în moduri diferite şi superior structurate. Propoziţiile nu pot fi vizualizate normal ca secvenţe liniare, nici
chiar ca secvenţe liniare cu structură ierarhică. Mai mult, pentru că gesticultorul poate, de asemenea, folosi spaţiul pentru
a localiza referenţi, relaţiile gramaticale, cum ar fi subiect şi obiect, pot fi exprimate fără a se recurge numai la semn.
Această caracteristică a limbajului mimico-gestual poate fi folosită cu mult succes atunci când se încearcă să se redea, de
exemplu, un dialog dintre două persoane. Fiecărui „personaj” i se consacră un loc în spaţiu, pe care gesticulatorul le
ocupă succesiv, adoptând şi atitudinea de rigoare, pe măsură ce expune punctul de vedere al fiecăruia. Încă o dată, în
timp ce simultaneitatea este în mod clar o caracteristică şi a limbajelor vorbite, în special prin operaţii ale unor sisteme
precum tonul, intonaţia şi accentuarea, mediul lingvistic al limbajelor gestuale furnizează, cu adevărat, un orizont
considerabil pentru operaţia de structurare simultană.16

1. 2. 3. Structurarea spaţială

O altă proprietate fundamentală a limbajelor gestuale umane este exploatarea directă a spaţiului pentru
reprezentarea sensului. Gesturile nu sunt numai produse sau articulate, ele pot fi de asemenea «localizate» în spaţiul din

12
Dezvoltată de Stokoe în relaţie cu ASL (American Sign Language).
13
Cea mai importantă prezentare este a lui Liddell, S.K. şi Johnson, R.E., American Sign Language: The Phonological Base. Gallaudet College,
Washington, 1985, p. 38-45.
14
Vezi de exemplu Klima, E. şi Bellugi, U., The Signs of Language. Harvard University Press, Cambridge, Mass, 1979, p. 99.
15
Brennan, M., Word Formation in British Sign Language. University of Stokolm, Stokolm, 1990, p. 53-65.
16
Pentru alte discuţii despre simultaneitatea şi secvenţialitatea limbajului gestual, vezi Trevort, B.T. (editor), Sign of Life: Proceedings of the Second
European Congress on Sign Language Research. Institute of Linguistics, University of Amsterdam, Amsterdam, 1986, p. 122-138 şi 231-244.
41
jurul corpului gesticulatorului. În practică, acest spaţiu al semnelor este limitat. Spaţiul semnelor este folosit în moduri
diferite, depinzând de un nivel lingvistic anume, avut în vedere. Spaţiul din jurul gesticulantului, ca şi poziţiile de pe
corpul acestuia, pot fi folosite pentru a distinge elementele formaţionale de sub nivelul cuvântului: folosirea fonemică a
spaţiului. Verbele pot începe şi sfârşi în puncte diferite din spaţiu pentru a arăta diferite tipuri de înţelegere, cum ar fi
înţelegerea subiectului sau a obiectului: folosirea morfologică a spaţiului. De exemplu, verbul a mântui se realizează cu
braţele încrucişate în dreptul încheieturilor mâinii, pornind de sub nivelul taliei şi terminând cu braţele complet întinse,
formând o axă paralelă cu pământul pentru a se sugera răstignirea. Spaţiul semnelor poate fi folosit, de asemenea, pentru
tipuri specifice de referinţă şi indicare: folosirea sintactică şi discursivă a spaţiului. Astfel, la cuvintele „daruri care sunt
puse înainte”, se desfăşoară o mişcare amplă a mâinii, în formă de arc de cerc, indicând Cinstitele Daruri.
În timp ce această resursă spaţială nu este în mod direct disponibilă în limbajele vorbite, dovezile curente
sugerează că tipuri similare de constrângere lingvistică operează neţinând cont de modalităţile lingvistice. Aceasta
înseamnă că la o examinare mai amănunţită, sistemele gramaticale ale limbajelor gestuale sunt, probabil, asemănătoa-
re într-o măsură destul de mare cu alte limbaje din lume.

1. 2. 4. Legături între formă şi înţeles

Există de obicei o presupunere, atât din partea lingviştilor, cât şi a nespecialiştilor, că forma unui semn va avea o
oarecare legătură cu înţelesul său. O asemenea presupunere este rar prezentă în legătură cu limbajele vorbite. Nu ne
întrebăm de ce secvenţa de sunete folosită în cuvântul «cruce» este potrivită înţelesului său. Mai degrabă ne aşteptăm să
nu fie implicată nici o „motivaţie” anume – forma cuvântului este pur arbitrară. Bineînţeles, poate fi posibil să se
urmărească forma în alte câteva origini lingvistice – indo-europeană, islandeză, latină, franceză sau oricare alta, dar nu
există nici o presupunere cum că înseşi formele cele mai timpurii vor demonstra o oarecare legătură perceptibilă între
formă şi înţeles. Oricum, în legătură cu limbajele gestuale, există o presupunere generală că înţelesul «cruce» va fi
exprimat de un semn gestual care are o legătură în alcătuirea sa cu o cruce reală. Mai multe limbaje gestuale codifică
înţelesul de «cruce» prin folosirea de semne despre care se poate spune că reprezintă cele două axe ale crucii: BSL
(British Sign Language), ASL (American Sign Language), limbajul australian al semnelor (Auslan) şi limbajul irlandez
al semnelor, toate folosesc aceleaşi forme. Oricum, merită notat faptul că, în ciuda acestor legături, semnele în diferite
limbaje gestuale au diferite reguli de formare. Toate sunt făcute în faţa corpului, la înălţimea umerilor, dar folosesc
diferite configuraţii ale mâinii şi implică mişcări diferite; mai mult, unele sunt făcute cu o singură mână, în timp ce altele
cu ambele mâini.
Una dintre dezbaterile în desfăşurare în cadrul studiilor limbajelor semnelor este dacă iconicitatea, adică legătura
principială, observabilă, dintre forma lingvistică şi înţeles, este mai răspândită în limbajele semnelor decât în cele
vorbite. O examinare completă a acestei probleme ar necesita elaborări detaliate ale naturii iconicităţii în cadrul
limbajelor gestuale. Ca şi în cazul simultaneităţii, este posibil ca iconicitatea să fie subestimată în limbajele vorbite şi
supraestimată în cele gestice. Cu toate acestea, există o serie de legături între formă şi înţeles. Semnul înger, spre
exemplu, se realizează cu ambele mâini deschise paralel cu pământul, cu degetele mari, atingând umerii şi formând
unghiuri drepte cu celelalte care imită bătăi de aripi. Limbajul mimico-gestual prezintă cu adevărat un grad mai mare de
iconicitate decât limbile vorbite. Asemenea legături iconice pot fi folosite ca metode de învăţare de către student şi ca
sursă de creativitate de către gesticulator. Iconicitatea are o importanţă deosebită în cadrul limbajului mimico-gestual
religios care, aflat într-un stadiu incipient, se poate lesne dezvolta pornind de la iconicitatea limbajului vorbit, din gestica
liturgică şi din transpunerea zugrăvită în icoane.

2. Cuvintele limbajului mimico-gestual românesc

S-a observat că limbajele gestuale au trei feluri de resurse lexicale:

lexicul dat - acele cuvinte ale limbajului care sunt deja clar stabilite şi care pot fi găsite în dicţionar
lexicul productiv - acele unităţi ale înţelesului care pot fi combinate productiv pentru a crea cuvintele după
cum o cere contextul
lexicul extensibil - resursele lexicale ale dezvoltării limbajului de-a lungul timpului.
În cele ce urmează le vom analiza pe fiecare în parte şi unele dintre implicaţiile pentru predarea şi învăţarea
limbajului mimico-gestual românesc.

2. 1. Lexicul dat

Cuvintele din Limbajul Mimico-Gestual Românesc (LMGRom) sunt în mod obişnuit cunoscute drept semne.
În ciuda diferenţelor de terminologie, semnele limbajelor gestuale funcţionează într-un mod comparabil cu cel al
cuvintelor din limbile vorbite. Din nefericire, pentru că imaginea noastră despre «cuvânt» este strâns legată de vorbire
şi, în special de formele scrise, uneori ezităm să privim semnele în calitate de cuvinte. Oricum, după cum vom vedea,
42
cuvintele limbajelor gestuale se comportă foarte asemănător cuvintelor limbilor vorbite, deşi există, bineînţeles, unele
diferenţe interesante.
Există câteva moduri diferite de a privi cuvintele în LMGRom: le putem examina în funcţie de unităţile de
construcţie care sunt folosite pentru a produce semnele: parametrii de formare. Le putem, de asemenea, examina în
funcţie de numărul de componente purtătoare de înţeles pe care cuvintele le conţin: structura morfologică a
cuvintelor. Putem, de asemenea, explora relaţia dintre cuvinte şi înţeles.

2. 1. 1. Structura de formare a semnelor

Cum arată semnele? Răspunsul la această întrebare este legat de modul în care semnele sunt făcute de cel care
gesticulează. Ce face de fapt acesta? Ce fel de activitate gestuală produce el? Putem începe să răspundem la această
întrebare prin clasificarea semnelor LMGRom în trei tipuri principale de formare a semnelor:
Semne manuale: semne care sunt făcute cu mâinile, de exemplu dar.
Semne non-manuale: semne care sunt făcute cu alte părţi ale corpului, excluzând mâinile, de exemplu supus.
Semne multi-canal: semne care sunt făcute cu mâinile şi cu alte părţi ale corpului, de exemplu somn.
Numeric, semnele manuale reprezintă cel mai frecvent tip din cadrul vocabularului LMGRom, urmat de
semnele multi-canal. Semnele non-manuale independente sunt rare. În schimb, marcatorii non-manuali, care pot fi
văzuţi ca unităţi purtătoare de sens sau morfeme, funcţionează ca auxiliari la semnele independente ale LMGRom sau
ca marcatori ai funcţiilor sintactice cum ar fi negarea şi interogaţia. Se pare că în LMGRom, ca şi în majoritatea
celorlalte limbaje gestuale care au fost până acum studiate, există o puternică tendinţă de a exploata cât mai complet
caracteristicile non-manuale, mai degrabă pentru scopuri gramaticale decât pentru cele lexicale.

2. 1. 2. Semne manuale

Semnele manuale, după cum sugerează numele, sunt produse de mişcări ale mâinilor şi ale braţelor. Din nou,
putem observa o diviziune în trei categorii principale bazate pe natura implicării a uneia sau a ambelor mâini:
Semne dez mono: semne implicând o singură mână, de exemplu persoană.
Semne tab manuale: semne implicând ambele mâini, dar numai cu una dintre ele funcţionând ca articulator
activ, de exemplu Amin.
Semne dez duble: semne implicând ambele mâini acţionând într-un mod simetric sau complementar, de
exemplu a cânta.
Semnele sunt produse în timp şi spaţiu şi, ca şi în gramatica LMGRom, ele pot fi analizate atât în termeni de
structurare secvenţială şi liniară cât şi de structurare complexă simultană şi multistratificată.
Una dintre marile contribuţii ale operei lui William C. Stokoe, pionierul cercetărilor limbajului mimico-
gestual din anii 1950 şi 1960, a fost de a recunoaşte că acţiunile gestuale sau semnele folosite de Surzi, de fapt, au
structură internă. Ele pot fi analizate prin părţile care se repetă periodic din componenţa lor. Într-adevăr, exact după
cum mii de cuvinte ale limbii române pot fi produse folosind un foarte mic număr de sunete ale vorbirii, reductibile la
literele alfabetului, tot astfel toate semnele LMGRom pot fi produse folosind un număr relativ mic de părţi
componente. Cercetând semnele manuale, Stokoe a deosebit trei aspecte principale ale acţiunii semnului; o
configuraţie a mâinii specifică căreia Stokoe i-a dat numele de desemnare (indicare, denumire, marcare), de obicei
abreviat cu dez (de la dezignate); o localizare specifică a mâinii (a mâinilor) denumită ce tabulare, abreviat cu tab şi o
mişcare specifică, denumită ca semnalare, şi abreviată cu sig (de la signation). Deşi poate părea inutil să facem uz de
termenii tehnici adiţionali dez, tab şi sig atunci când ne referim la noţiuni despre configuraţia mâinii, poziţie şi
mişcare, termenii chiar servesc unui scop folositor. Ei ne permit să ne concentrăm asupra acestor aspecte ca parametri
în cadrul structurii de formare a unui semn. «Poziţia», de exemplu, poate funcţiona la nivele diferite în cadrul
LMGRom: ea poate fi folosită ca parte a structurii sintactice sau discursive, de exemplu pentru a exprima relaţii între
diferiţi referenţi. Oricum, când termenul tab este folosit, noi ştim imediat că ne concentrăm asupra poziţiei ca fiind
unul dintre parametrii de bază ai producerii de semne individuale.
Putem începe să explorăm natura şi funcţionarea acestor parametri majori privind mai întâi unele semne
manuale foarte simple. Semnul păcat este făcut cu o mână, adică este un semn dez mono. El este produs prin plasarea
mâinii cu palma întinsă în faţa bărbiei şi atingerea acesteia. Putem compara semnul păcat cu semnul an, care se
foloseşte de o configuraţie a mâinii diferită, dar este totuşi produs în exact acelaşi mod. Ambele semne sunt articulate
în faţa bărbiei şi implică o singură atingere a ei. Acestea sunt două dintre configuraţiile purtătoare de sens ale mâinii.
Unul dintre modurile în care noi putem discerne dacă o anume configuraţie a mâinii este purtătoare de sens sau nu este
de a vedea dacă substituirea unei configuraţii a mâinii cu alta poate produce o schimbare în înţeles. Este evident faptul
că în cuvintele limbii române vorbite există unităţi mai mici care le compun. Acestea nu sunt purtătoare de sens prin
ele însele, dar substituţia unei unităţi cu o alta paronimă provoca o schimbare în înţeles. Dacă ne uităm la următoarele
perechi de paronime, putem vedea că fiecare pereche se deosebeşte printr-un singur sunet:
43
 emitent – eminent
eminent – iminent
iminent – imanent
Putem vedea că toate aceste cuvinte sunt asemănătoare unul cu celălalt din punctul de vedere al formei, dar se
deosebesc unul de altul prin origine şi sens. Fiecare limbaj vorbit extrage din vastul potenţial al sunetelor vorbite un
set de sunete contrastante şi le construieşte într-un sistem lingvistic.
Exact acelaşi fel de proces apare în limbajul gestual. Există un potenţial gestual enorm. Putem produce un număr
mare de configuraţii diferite cu mâna şi putem face o mare varietate de mişcări. Ştim de asemenea că există o variaţie
personalizată în forma şi flexibilitatea mâinilor, tocmai după cum există şi în legătură cu căile vocale. Sistemele
lingvistice gestuale se depărtează de această variaţie pentru a ajunge la un set de acţiuni gestuale purtătoare de sens. În
cazul limbajelor gestuale, avem de-a face cu seturi de configuraţii ale mâinii, poziţii şi mişcări contrastante. După cum
vom vedea şi mai jos, există şi alte elemente contrastante. Oricum, ne vom concentra mai întâi asupra a ceea ce a fost în
mod frecvent văzut ca parametri majori ai producerii de semne LMGRom.
Folosind procesul de citare de perechi de semne care se deosebesc numai prin configuraţii ale mâinii, locaţii sau
mişcări specifice, a fost posibil să se ajungă la o inventariere a acestor componente întocmai după cum s-a făcut şi cu
sunetele limbii vorbite.
Configuraţiile mâinii sau dez (desemnarea)
Configuraţiile purtătoare de sens ale mâinii în LMGRom sunt cele care provoacă o schimbare a înţelesului.
Configuraţiile mâinii, separate şi contrastante, pe care le putem descrie tehnic au fost denumite foneme sau chereme.17
Ele sunt mai mult sau mai puţin diferite una faţă de alta pe baza unui număr de proprietăţi. Aceste proprietăţi sunt
determinate fie de îndoirea degetelor, fie de înclinarea articulaţiei palmei, fie de poziţia degetele, răsfirate sau lipite,
fie de poziţia degetului mare, perpendicular pe celelalte degete, sau paralel cu ele, îndoit peste palmă, sau peste
degetele strânse.
LMGRom are un sistem de dactilare cu o singură mână şi numai unele dintre configuraţiile mâinii folosite în
cadrul acestui sistem de ortografiere pe degete se regăsesc printre diversele configuraţii contrastante ale mâinii folosite în
cadrul LMGRom. Mâna închisă în pumn reprezintă litera a, mâna complet deschisă şi dreaptă cu degetele strâns lipite
reprezintă b, mâna strânsă în pumn cu arătătorul extins exprimă litera g ş.a.m.d. Analiza lingvistică asupra limbajelor
mimico-gestuale american şi britanic a relevat faptul că există aproximativ 57 de configuraţii ale mâinii, pentru care s-a
elaborat un sistem de etichetare şi de notare grafică18.
Totuşi, poate exista o oarecare variaţie în producerea acestor configuraţii ale mâinii de la persoană la
persoană, ce nu va provoca însă nici o schimbare a înţelesului. Oricum, ne-am putea imagina un limbaj gestual în care
aceasta este o configuraţie contrastantă a mâinii. Unii lingvişti au observat o distincţie între configuraţiile mâinii
marcate şi nemarcate. Cele nemarcate sunt cele care sunt privite ca fiind configuraţii foarte distincte din punct de
vedere geometric, cum ar fi mâna strâns închisă în pumn, mâna complet deschisă cu degetele răsfirate, adică 5; mâna
complet întinsă, B ; mâna cu indexul întins, G; mâna curbată, C şi mâna circulară, O.19 Aceste configuraţii ale mâinii
apar cel mai frecvent şi sunt primele folosite de copiii care învaţă limbajul. Asemenea forme ale mâinii pot fi analizate
în contrast cu formele mâinii marcate care implică articulări mai complexe. Oricum, alţi factori, alături de
simplicitatea geometrică şi fizică pot fi relevanţi pentru frecvenţa folosirii unei configuraţii a mâinii în limbaj. Unele
din aceste configuraţii, de exemplu, au rază de funcţiuni clasificatoare importante, indicând mărimea şi forma
obiectelor sau mânuirea obiectelor.
Poziţii sau tab (tabulări)
Existenţa unor configuraţii contrastante ale mâinii este uşor de observat chiar şi pentru o persoană
necunoscătoare a limbajului mimico-gestual. Poate fi mai puţin evident faptul că limbajele mimico-gestuale
exploatează un set de locaţii purtătoare de sens pe şi în jurul corpului. Oricum, întocmai după cum pot fi identificate
configuraţiile purtătoare de sens ale mâinii, tot astfel putem găsi o seamă de poziţii purtătoare de sens ori taburi, în
care se plasează mâinile. Pentru a face acest lucru trebuie să descoperim dacă schimbarea poziţiei mâinii produce sau
nu o schimbare a înţelesului, fie un semn fără înţeles. Aşa cum există perechi de semne care sunt identice cu excepţia
alegerii configuraţiei mâinii, tot astfel, putem găsi perechi de semne care sunt asemănătoare în fiecare aspect cu
excepţia poziţiei lor pe sau pe lângă corp. Semnele nume şi gând folosesc forma G a mâinii şi implică o atingere dublă
a bărbiei, respectiv a tâmplei.

17
Datorită ciudăţeniei de a folosi un termen tehnic derivat din cuvântul grecesc pentru «sunet», Stokoe a inventat un nou termen chereme, legat
de cuvântul grecesc pentru «mână». Oricum, probabil pentru că lingviştii vor să arate că există similitudini sistematice, în ciuda diferenţelor de
substanţă, între limbajul vorbit şi cel gestual, lingviştii limbajului gestual fac uz în mod frecvent de termenul foneme şi termeni înrudiţi cum ar fi:
fonemic, fonetic, fonologie, etc.
18
Oricum, probabil este cel mai bine a se gândi la aceste etichetări ca la ceva relativ arbitrar. Mâna strânsă în pumn se întâmplă să-i fie
acordată eticheta A, deşi putea să fie numită Z sau 1 sau 2. Ceea ce este important este faptul că eticheta A în contextul cuvintelor din limbajul
mimico-gestual american şi britanic se referă la configuraţiea mâinii strânsă în pumn.
19
Am preluat denumirea acestor configuraţii care sunt evidente şi în LMGRom.
44
 Zona în care semnele sunt produse, câteodată numită spaţiul gesticulator, se întinde aproximativ puţin deasupra
capului sau până la talie şi în lăţime de la un cot la altul când braţele sunt ţinute uşor îndoite. Există şi alte posibile poziţii
pentru semne în afara acestui spaţiu, dar aceste poziţii sunt folosite rar. Oricum, de multe ori, aceste semne sunt de fapt
articulate mai sus, în ceea ce este denumit ca spaţiu neutral. Evident, fiecare este liber de a face uz de locaţii cât mai
explicite pentru efect. Similar, un semn precum cizmă ar părea să necesite tab-ul picior, dar poziţia este de obicei
ridicată, în aşa fel încât tab-ul real este coapsă, care include partea superioară a coapselor. Semne cu locaţia pe sau lângă
spatele corpului sunt foarte rare. Astfel, în ciuda faptului că poziţia poate fi influenţată de locaţii fizice din lumea reală
există o puternică tendinţă de a localiza toate semnele în cadrul unui spaţiu gesticulator mai restrâns.
Spaţiul neutral este unul dintre cele mai frecvente locaţii pentru semne. Aceasta este zona din faţa corpului,
aproximativ la mijlocul înălţimii părţii inferioare a pieptului, unde mâinile se mişcă uşor şi natural. Locaţia precisă în
cadrul spaţiului gesticulator va fi condiţionată şi de alte caracteristici cum ar fi orientarea mâinilor şi relaţia dintre cele
două mâini. Semnelor care sunt executate în spaţiu, fără atingerea corpului, li se dă de obicei, o locaţie spaţială
neutrală dacă semnul este efectuat sub nivelul umărului şi o locaţie numai în dreptul capului dacă este efectuat
deasupra nivelului umărului. Trunchiul şi capul, de fapt, pot fi împărţite în seturi de poziţii diferite. În ciuda zonei
relativ mici a capului comparată cu restul corpului, aici sunt identificate zece poziţii diferite. Acest lucru este posibil
pentru că semnificaţia fizică şi convenţională a diferitelor părţi ale capului şi ale feţei: ochii, nasul, gura şi urechile
este asociată cu simţurile; gura este asociată cu vorbirea şi mâncarea iar zona frunţii este convenţional asociată cu
gândirea. Astfel, deşi diferenţa fizică spaţială între tab-ul gurii şi al bărbiei este extrem de mică, asemenea diferenţă
este semnificativă în limbaj.
Mişcarea sau sig
Probabil cel mai complex dintre parametrii formării unui semn este acela al mişcării, denumit sig20. După cum
a sugerat Stokoe, mişcarea semnelor ar reprezenta un labirint ameţitor dacă nu am fi în stare să aplicăm noţiunea de
contrast semnificativ acestei abundenţe complexe de activităţi gestuale. Bineînţeles, unele semne pot folosi mişcări
relativ simple, dar altele pot folosi mişcări complexe simultane şi secvenţiale.
Analiza mişcării a arătat că este posibil să se distingă câteva mari categorii de mişcări, în interiorul cărora
există contraste. O persoană poate opta pentru mai multe categorii de mişcări pe care le combină în mod original.
Pentru a demonstra aceasta ne vom concentra mai întâi asupra categoriilor mari de mişcări.
Unele semne implică mişcări de-a lungul uneia dintre cele trei axe: mişcările direcţionate vertical implică
contrastele sus, jos şi sus-jos; mişcările de-a lungul axei orizontale implică contrastele dreapta, stânga şi bilateral şi
mişcările de-a lungul axei de adâncime implică contrastele dinspre corp, spre corp şi mişcarea de du-te vino. Exemple
de mişcare pe axa de adâncime: a da, a primi.
O altă categorie majoră este aceea definită ca maniera mişcării. Maniera mişcării se referă nu atât la o rută
spaţială descrisă de mâini cât la o acţiune sau nişte acţiuni ale mâinilor înseşi. Mâna se poate răsuci sau îndoi în spaţiu;
diferitele părţi ale mâinii pot articula diferite tipuri de mişcări. Poate exista îndoirea repetată a articulaţiilor degetelor
ca în animal, îndoirea repetată a mâinii din articulaţia palmei, precum în maimuţă, o acţiune de răsucire precum în
semnul moarte, o acţiune de fluturare a degetelor ca în porumbel, o acţiune de deschidere ca în soare sau o acţiune de
închidere ca în a câştiga.
Mişcările circulare par să nu ţină seama de hotarele dintre direcţie şi manieră. Ele implică întotdeauna o
oarecare direcţionalitate executată într-unul dintre cele trei planuri posibile. Semnul Dumnezeu implică mişcare
circulară în plan orizontal; gestul semn implică mişcare în planul vertical în unghi drept faţă de corp şi semnul leneş
implică mişcare circulară în plan vertical paralel cu corpul.
O altă caracteristică a mişcării este contactul. Acesta poate apărea fie între mâini (vezi mai multe la titlul
interacţiune de mai jos) sau între mână (mâini) şi alte părţi ale corpului. Există de fapt mai multe tipuri diferite de
contact. Contactul poate apărea ca o caracteristică separată a mişcării, ca în semnul an. Oricum, frecvent apare
împreună cu alte caracteristici ale mişcării. În semne precum iartă-mă, mişcarea circulară este produsă în timp ce
mâna menţine contactul cu dosul palmei: acest lucru este cunoscut ca menţinând contactul. În unele semne, o parte a
mâinii menţine contactul cu tab-ul, dar restul mâinii execută de obicei fie o mişcare de rotire, fie de înclinare uşoară,
ca în semnul carusel: acest lucru este cunoscut ca păstrând contactul. Un alt tip de contact, cunoscut ca a peria
contactul poate fi observat în semnul mama.
În semnele făcute cu ambele mâini parametrul mişcare poate implica interacţiunea dintre cele două mâini.
Mâinile se pot separa ca în divorţ, apropia ca în a întâlni, se pot prinde reciproc sau uni ca în pace, îşi schimbă locul
ca în a schimba, se ating reciproc ca în la fel, se încrucişează parţial sau complet ca în noapte şi una dintre mâini poate
ajunge în spaţiul folosit de cealaltă (care e, de obicei, curbată) ca în înăuntru.
Semnele pot implica o repetiţie a tuturor sau a unora dintre caracteristicile mişcării. Repetiţia poate fi
recunoscută ca singura diferenţă semnificativă dintre semnele sfânt şi curat. Unele semne sunt efectuate prin mişcări
relevante, simetrice sau alternative ale ambelor mâini. În comerţ ambele mâini se mişcă înainte şi înapoi, dar o mână se
20
Ca şi în cazul parametrului configuraţiei mâinii, s-au făcut analize aprofundate şi pentru parametrul mişcării. O discuţie lămuritoare ale
acestora, în principal în legătură cu ASL, dar relevantă, de asemenea şi pentru LMGRom, poate fi găsită şi în Wilbur (1987).
45
mişcă spre corp, iar cealaltă se mişcă îndepărtându-se de acesta; tot astfel, în moştenire ambele mâini fac o mişcare
circulară înspre în jos, dar ele fac asta într-un mod alternativ.
Ca şi în cazul parametrilor majori de formare a semnului, putem ajunge la o listare a mişcărilor purtătoare de
sens printr-un proces de substituţie în cadrul perechilor de semne. Semnul mâine implică o mişcare de înclinare
înainte, în timp ce semnul ieri implică o mişcare de înclinare în spate. Singura diferenţă manuală între cele două este
direcţia mişcării.
După cum a fost sugerat de Brennan şi colaboratorii, 21 în ciuda nenumăratelor insistenţe asupra producţiei
simultane, semnele, totuşi, apar în timp, ca şi în spaţiu şi astfel au un început, un mijloc şi un sfârşit. Un semn oprit în
timp şi spaţiu păstrează în parte exprimarea parametrilor relevanţi ai configuraţiei mâinii, ai poziţiei şi mişcării. În
mod clar, parametrul mişcare nu poate fi executat fără existenţa unei configuraţii a mâinii şi mâna trebuie poziţionată
undeva. Deci, există întotdeauna şi inevitabil, simultaneitate în efectuarea semnelor.
Particularităţile de mişcare ale semnelor pot opera simultan sau secvenţial. În păianjen, mâna se mişcă în sus şi, în
acelaşi timp, degetele tremură uşor. Uneori, poate exista o structurare simultană cât se poate de complexă. În bucurie,
cele două mâini descriu o mişcare oblică – îndepărtare de corp şi ridicare şi, în acelaşi timp, degetele tremură uşor.
Aceasta este o mişcare continuă.
Cele spuse mai sus despre mişcare sugerează că în majoritatea cazurilor avem de-a face cu un set complex de
caracteristici ale mişcării care se combină pentru a furniza oportunităţi de parametri specifici ai mişcării în orice semn
dat.
Alţi parametri ai producerii semnelor
Opera originală a lui Stokoe s-a concentrat asupra parametrilor majori ai configuraţiei mâinii, locaţiei şi a
mişcării. Oricum, Stokoe era, de altfel, conştient de importanţa potenţială a altor factori, în special orientarea mâinilor.
În cadrul primului dicţionar al unui limbaj gestual publicat vreodată, Dicţionarul limbajului gestual american (Stokoe
şi asociaţii, ediţia prevăzută 1976), au fost adăugate informaţii în legătură cu orientarea. Oricum, asemenea informaţie
nu era considerată esenţială pentru fiecare semn. Munca asupra structurii semnelor sugerează că alte trei tipuri de
informaţii sunt relevante pentru producerea semnelor: orientarea, aranjarea mâinii şi locul şi punctul contactului.
Orientarea
Orientarea se referă la relaţia mâinilor cu corpul. Dacă alegem o formă a mâinii anume – de exemplu forma
plată a mâinii B – şi o poziţionăm în spaţiul neutral, este clar că putem ţine mâna într-un număr de diferite relaţionări
faţă de corp: mâna poate fi ţinută cu palma în sus şi cu degetele îndreptate în direcţia opusă corpului, ca în a se ridica;
palma poate fi îndreptată în jos cu degetele în direcţia opusă corpului, ca în copil; palma poate fi ţinută paralel cu
corpul, îndreptată în sus, ca în foame. Este clar, din exemplele de mai sus, că sunt esenţiale două tipuri de informaţie:
informaţia despre direcţia palmei şi informaţii despre direcţia degetelor. Una dintre dificultăţile în respectarea
orientării degetelor este aceea că, deoarece există o asemenea paletă largă de configuraţii ale mâinii, degetele înseşi
pot fi ţinute în diferite poziţii – de exemplu, dreaptă, înclinată, închisă în pumn sau îndoită din articulaţia palmei.
Astfel, pentru a verifica orientarea degetelor unei mâini închisă în pumn, mâna este ţinută în loc (nu se mişcă) şi apoi
se deschide. Într-un semn precum fier de călcat, orientarea degetelor este în adâncime, pentru că dacă mâna ar fi ţinută
în această poziţie, dar complet deschisă, degetele ar arăta în direcţia opusă corpului; în contrast, orientarea degetelor a
semnului fals este în sus, pentru că dacă mâna ar fi deschisă degetele ar arăta în sus.
Statutul orientării ca parametru clar separat al producerii semnului, la egalitate cu cei trei parametri majori
evidenţiaţi mai devreme, a fost subiectul unei dispute aprinse 22. Aceasta, în parte, pentru că orientarea variază mai
mult decât ceilalţi parametri. S-ar putea obiecta că această variabilitate apare mai ales în cadrul compunerilor, prima
parte a semnului suferind modificări în legătură cu partea a doua. Oricum, chiar şi formele simple ale semnelor par să
aibă variaţii considerabile în uz.
Există un alt set de semne care arată variaţii considerabile în opţiunea orientării. Acestea sunt semne manuale
tab unde mâna dominantă, de obicei mâna dreaptă, efectuează o acţiune pe sau în legătură cu mâna stângă, non-
dominantă staţionară. În semnul de ce, palma este îndreptată în sus şi degetele în afara gesticulatorului. Oricum, unii
gesticulatori pot produce aceste semne cu palma îndreptată în sus şi degetele spre dreapta. Aici, deci, orientarea degetelor
apare variabilă. Oricum, ceea ce trebuie să rămână constant este legătura de orientare dintre cele două mâini. De fapt,
există numeroase realizări posibile ale orientării degetelor în asemenea exemple, cu orientarea mâinii drepte întotdeauna
ajustându-se în aşa fel încât raportul de orientare dintre cele două mâini să fie corect pentru acel semn.
În ciuda unei asemenea variabilităţi, opţiunile de orientare pot fi totuşi privite ca importante descriptiv. Mai mult,
este posibil să se distingă semne identice numai pe baza orientării. Semnele pământ şi a face sunt identice cu excepţia
orientării mâinilor: în pământ mâinile sunt orientate pe orizontală; în a face mâinile sunt orientate pe verticală. Astfel de
caracteristici de orientare, mai degrabă decât configuraţia mâinii, poziţia sau mişcarea sunt purtătoare de înţeles în cadrul
acestor perechi de semne.
Aranjarea mâinii
21
Vezi Brennan şi asoc., (1984, p. 174).
22
Vezi de exemplu discuţiile din Brennan şi asociaţii (1984), Deuchar (1984), Stokoe (1987) şi Wilbur (1979).
46
 Acest parametru joacă un rol deosebit în semne care implică ambele mâini sau în semne dez duble, unde ambele
mâini sunt active sau în semnele tab manuale, în care o mână este staţionară în timp ce cealaltă execută o acţiune în legătură
cu ea. Opţiunea de aranjare a mâinii are în vedere relaţia dintre cele două mâini la începutul unui semn. Putem vedea
opţiunile neutrale ca fiind aranjamentul ambelor mâini în raport una faţă de alta, odată ce opţiunea celorlalţi parametri,
inclusiv a orientării, a fost selectată. Oricum, alte semne, arată totuşi caracteristici speciale ale aranjamentului mâinii. A fost
posibil să se distingă asemenea caracteristici precum mâinile ţinute una lângă alta ca în comerţ, mâinile atingându-se
reciproc ca în pâine, mâna stângă ţinută în spatele celei drepte (adică mai aproape de corp decât dreapta) aşa ca în a
ascunde, o mână ţinută în alta ca în video, cele două mâini încrucişate ca în iubire şi cele două mâini strângându-se reciproc
ca în pace.
Punctul şi locul de contact
Expresia punct de contact este, de obicei, folosită ca un termen de acoperire pentru două feluri diferite de
variante. Oricum, este indicat să se separe aceste două noţiuni. De aceea, facem distincţia între punctul de contact care
se referă la partea mâinii active care face contactul, fie cu cealaltă mână, fie cu altă parte a corpului, şi locul de
contact, suprafaţa mâinii sau a corpului care este atinsă de mâna activă.
Implicarea în contact a diferitelor părţi ale mâinii este condiţionată foarte mult de configuraţia mâinii, dar va fi
afectată şi de alţi parametri, în special locaţia şi orientarea. Diferitele părţi ale degetului mare şi diferitele părţi ale
mâinii închise pot să acţioneze ca suprafeţe de contact. În a şti şi ciocan de lipit, vârful indexului este punctul de
contact; în dulce şi asemenea, partea laterală a indexului face contactul; în hotărât şi întotdeauna, marginea degetului
mic şi marginea palmei sunt cele care fac contactul. Există o gamă similară de variante în raport cu alte configuraţii
ale mâinii. Informaţia dată de punctul de contact este clar o parte importantă a descripţiei gestuale. Brennan şi
colaboratorii săi23 sugerează că pentru multe semne, punctul de contact poate fi prevăzut din realizarea altor variante
de parametri. Oricum, este clar că acest lucru nu este valabil întotdeauna. Din acest motiv, unii cercetători, cum ar fi
Kyle şi Woll24, preferă să ofere informaţii despre punctul de contact în cazul sistemului lor de notare al semnelor. Ei
au specificări de genul «vârful degetului mare», «baza indexului», «marginea cu degetul mare a mâinii», «marginea cu
degetul mic al mâinii», «suprafaţa interioară a palmei» şi «dosul palmei» 25.
Locul de contact este în legătură cu suprafaţa precisă a mâinii sau a corpului care este atinsă. Din nou, în
multe cazuri, este posibil să se prevadă suprafaţa aproximativă din opţiunea altor parametri de formare a semnelor.
Semnul până implică contactul aproximativ în mijlocul palmei: un contact pe degetele întinse ar părea neobişnuit, deşi
semnul ar fi recognoscibil. În unele cazuri, locul de contact poate fi chiar mai specific: a se căsători necesită un loc de
contact care este marginile degetului inelar. În contrast, fier are marginea superioară a indexului stâng ca loc de
contact. Prin folosirea simbolurilor notaţionale dezvoltate de Kyle şi Woll, este posibil să se furni zeze informaţii
despre locul de contact unde locul este pe cealaltă mână. Într-adevăr, Kyle şi Woll folosesc simboluri de contact ca o
parte obişnuită a sistemului lor (unde apare contact), nu ca o anexă opţională. Deşi Brennan şi asociaţii 26, de asemenea
au dezvoltat o folosire sistematică a diacriticelor pentru a indica locaţii mai precise pe piept şi umeri, anumite tipuri de
structurare sunt deduse în cadrul sistemului de notare şi din partea folositorului. Surprinzător, unele semne pot fi
transferate pe cealaltă parte a feţei sau a corpului, deşi motivaţia pentru un astfel de transfer nu este întotdeauna clară.
Tipuri de semne manuale
După cum am amintit, există trei tipuri principale de semne manuale. În semnele dez simple, mâna non-
dominantă nu joacă nici un rol. În semnele dez duble, ambele mâini au un rol egal de jucat: ambele mâini acţionează ca
articulatori şi ele fie au aceeaşi configuraţie a mâinii, orientare şi mişcare, fie au realizări complementare ale acestor
parametri. Orientarea, de exemplu, poate fi identică ca în semn sau mâinile pot sta faţă în faţă ca în frig. Ambele mâini
pot interpreta exact aceleaşi mişcări simultan, ca în schi sau pot produce acţiuni identice alternativ, ca în concurs. Există
o puternică tendinţă spre asemenea simetrie în semnele dez duble. Oricum, apar totuşi semne în care ambele mâini se
mişcă dar fără această simetrie. Semnul scut face uz de două configuraţii diferite ale mâinii şi ambele mâini se mişcă
îndepărtându-se de gesticulator. Raritatea acestui timp, de exemplu, demonstrează simetria tipică a semnelor dez duble.
Semnele tab manuale implică mâna non-dominantă, acţionând ca locaţie sau tab pentru mâna activă, dominantă. În multe
cazuri, există contact ca în notă şi tipărire; în alte cazuri, mâna dominantă acţionează în relaţie cu mâna non-dominantă,
dar fără contact. În încălţăminte, mâna dreaptă se mişcă îndepărtându-se pe sub mâna stângă staţionată.
În unele cazuri rare ar putea exista ceea ce este denumit ca dublu tab: în aceste cazuri un semn tab manual
esenţial este plasat în altă locaţie: lunetă are ambele mâini plasate în faţa ochiului drept, dar numai mâna dreapta se
mişcă. În cele mai multe cazuri, aceste semne tab manuale sunt localizate în suprafaţa din faţa corpului.
Forme şi semne de citare în context

23
Brennan şi colab., Words in Hand: A Structural Analysis of the Signs of British Sign Language (2nd ed.). Moray House College of Education,
Edinburgh, 1984.
24
Kyle şi Woll, Sign Language: The Study of Deaf People and Their Language. Cambridge Univ. Press, Cambridge, 1985.
25
Vezi Kyle şi Woll, op. cit., capitolul 5 pentru mai multe detalii.
26
Brennan şi colab., op. cit.
47
 Modalitatea de citare a unui semn este forma semnului când este realizat izolat. Formele de citare a cuvintelor
vorbite sau gesticulate, sunt ceea ce noi în mod obişnuit găsim în dicţionare. Este, bineînţeles, crucial să se realizeze că
nici vorbitorii, nici cei care gesticulează nu folosesc formele de citare în viaţa de zi cu zi: nu vorbim în forme de citare şi
nu gesticulăm în forme de citare. Mai degrabă formele de citare sunt o abstracţie de la formele care apar în folosirea de zi
cu zi. Totuşi formele de citare sunt folositoare. Ar fi posibil, teoretic, să se conceapă un dicţionar care să prezinte toate
formele unui cuvânt individual în uzaj actual. Aceasta pentru că producerea actuală a unui semn sau a unui cuvânt vorbit
este afectată de context. În semne implicând contactul corporal în forma de citare, mâinile pot aborda tab-ul fără să facă
contact. Unui semn care are un tab în spaţiul neutral i se poate da o locaţie înaltă dacă el apare imediat după un semn cu
un tab la nivelul capului; producţia unei configuraţii a mâinii poate fi influenţată de următoarea configuraţie după cum
mâna «se pregăteşte pentru» următorul semn, ş.a.m.d. aceste procese pot fi, de asemenea, văzute la lucru în formele
compuse, unde primul element din compunere este afectat de forma elementului secund.

2. 1. 3. Semne non-manuale

După cum sugerează şi numele, semnele non-manale sunt produse de părţi ale corpului, altele decât mâinile.
Caracteristicile non-manuale sunt acţiuni ale capului, feţei sau corpului care sunt exploatate în vreun fel în cadrul
gramaticii şi lexicului LMGRom. În timp ce asemenea caracteristici joacă un rol major, ele pot, de asemenea, avea
unele funcţiuni în cadrul vocabularului. Ele apar în principal în semnele multi-canal, dar de asemenea şi ca unităţi
semnificante separate care pot fi adăugate la semne (morfeme non-manuale) şi mai rar ca semne individuale cu
propriile lor drepturi.
Date fiind caracteristicile fizice ale feţei şi gamele potenţiale de acţiuni pe care le pot produce, nu este
surprinzător faptul că diferitele expresii faciale împreună cu mişcările întregului cap constituie principalul set de
caracteristici non-manuale. Alte acţiuni ale corpului pot fi implicate incluzând mişcări ale umerilor şi ale trunchiului.
Astfel, corpul se poate întoarce spre dreapta sau spre stânga, apleca înainte sau înapoi şi umerii se pot îndoi, ridica sau
lăsa în jos. Evident, expresiile faciale şi mişcările capului includ mişcări şi acţiuni ale ochilor şi ale gurii, probabil mai
surprinzător acţiuni ale nasului şi ale obrajilor. Faţa umană este foarte mobilă şi conţine numeroşi muşchi care pot
genera o mare bogăţie de sortimente de diferite acţiuni şi combinaţii de acţiuni. Sistemul de codare a acţiunilor
faciale27, de exemplu, recunoaşte 46 de unităţi de acţiuni separate în legătură cu acţiunile diferiţilor muşchi ai feţei.
Chestiunea de a decide care dintre aceste elemente este purtător de sens în orice context lingvistic dat este extrem de
complexă. Oricum, pare totuşi clar că deşi există potenţialul de a se face uz de cuvinte construite numai din elemente
non-manuale în cadrul vocabularului limbajului, aceasta se întâmplă rar.
Acele semne non-manuale care totuşi apar, de obicei, exprimă întrebări, negaţii, răspunsuri sau atitudini generale. O
persoană poate folosi marcatorii de întrebare non-manuali cum ar fi sprâncenele încruntate şi umerii îndoiţi sau
sprâncene ridicate şi gura deschisă pentru a indica o atitudine întrebătoare. În mod similar, se poate folosi scuturarea
negativă din cap fără un alt semn manual adiţional. Majoritatea dintre aceste semne non-manuale par să aibă o funcţie
interacţională: ele, rareori, poate niciodată, apar ca şi cuvinte cu conţinut propriu. Nu găsim semne non-manuale
însemnând «pisică», «roşie», «abstract», «supraveghetor» sau «economic», dar găsim semne non-manuale însemnând
«da», «nu», «ştiu», «corect», «corect?» şi «de acord». Unele dintre aceste semne operează într-un mod similar cu
gesturile non-manuale ale vorbitorilor: atât cei care gesticulează, cât şi vorbitorii folosesc o scuturare a capului pentru
a exprima negaţia şi o înclinare a capului pentru a exprima acordul şi o ridicare a umerilor pentru a exprima lipsa de
interes sau de cunoştinţă. Oricum, vorbitorii nu folosesc în mod obişnuit genul de semne amintite mai sus precum
«corect». Aici, cel care gesticulează foloseşte caracteristici non-manuale specifice şi foarte mici, cum ar fi strâmbarea
nasului şi o înclinare în spate a capului. Deşi asemenea resurse non-manuale ar putea fi exploatate mai abundent
pentru a crea multe semne non-manuale, în fapt, limbajul foloseşte acest potenţial numai într-o măsură foarte redusă.
În schimb, caracteristici non-manuale apar împreună cu acţiuni manuale.

2. 1. 4. Semnele multi-canal

Semnele multi-canal sunt făcute cu mâinile şi cu alte părţi ale corpului; ele exploatează atât acţiunile manuale,
cât şi cele non-manuale. O caracteristică distinctivă a semnelor multi-canal este obligativitatea componentelor non-
manuale: ele sunt o parte inerentă a semnului. În semnul supărare caracteristicile non-manuale implică subţierea
buzelor, umflarea uşoară a obrajilor şi încruntarea sprâncenelor. Aceste componente non-manuale nu sunt numai
adăugate, dar apar în mod regulat ca parte a producţiei semnului. Elementele lexicale pot fi deosebite unul de altul
numai pe baza caracteristicilor non-manuale.
Bineînţeles, după cum putem vedea în relaţie atât cu semnele manuale, cât şi cu cele multi-canal, pot exista, la
fel de bine, diferenţe între forme de citare a unui semn prezentat într-un dicţionar şi producerea lui în interacţiunea din
viaţa reală (vezi discuţia de mai sus). Mai mult, deoarece caracteristicile non-manuale pot, de asemenea, apărea împreună
27
Ekman, P., şi Fresen, V., Facial Action Coding System. Consulting Psychologists Press, Palo Alto, CA., 1978, p. 36.
48
cu elementele lexicale individuale pentru a exprima asemenea funcţii precum negaţia, întrebările, comentariul topic şi
sublinierea, poate fi dificil să se determine care ar putea fi rolul caracteristicilor non-manuale specifice în orice context
dat. De aceea, este necesar să se examineze un număr de apariţii ale aceluiaşi semn şi să se monitorizeze dacă aceleaşi
caracteristici sunt prezente regulat şi ce factori pot afecta apariţia lor. Lucrarea lui Lawson asupra semnelor multi-canal
din British Sign Language28 şi setul de exemple video prezentate în Semnul: O Introducere La Limbajul Semnelor
Britanice (Edinburgh BSL Project, 1983) sunt bazate exact pe aceste tipuri de analize. Aceste lucrări încearcă să extragă
ceea ce este văzut ca o singură caracteristică non-manuală, chiar dacă mai multe asemenea caracteristici pot apărea
împreună.
O analiză mai atentă va demonstra apariţia împreună, regulată, a anumitor categorii de caracteristici non-
manuale. Putem vedea, de exemplu, că ieşirea în afară a limbii este, de obicei, însoţită de o strâmbare a nasului şi că
mărirea ochilor, de obicei, apare împreună cu deschiderea largă a gurii. Mai mult, deşi putem privi aceste combinaţii ca
esenţial arbitrare, este posibil, în unele cazuri cel puţin, să se discearnă similitudini ale înţelesului printre semne care
împărtăşesc caracteristici non-manuale comparabile. Mai multe semne au componente manuale diferite, implicând
configuraţii diferite ale mâinii, deşi au în comun componentele non-manuale: scoaterea limbii şi strâmbarea nasului. În
fapt, dacă ne uităm la alte semne care implică aceleaşi caracteristici non-manuale, putem vedea că ele frecvent au unele
conotaţii negative sau neplăcute ca în nervos. Similar, deschiderea largă a gurii şi a ochilor apare frecvent în semne care
au înţelesurile asociate cu uimirea, perplexitatea ca în uluit. Ceea ce putem observa este o similitudine între
componentele non-manuale care funcţionează ca obligatorii, ca elemente inerente ale unor cuvinte ale limbajului şi
unităţile non-manuale ale înţelesului care sunt opţionale. Aceste unităţi de înţeles sau morfeme non-manuale, de obicei,
au o funcţie adjectivală sau adverbială şi pot fi adăugate la semnele manuale. Semnul tihnă face uz de o componentă
manuală şi o componentă non-manuală care are caracteristicile «înclinării capului într-o parte» şi «a buzelor împinse
uşor înainte». Însă, multe combinaţii nu pot fi anticipate pe baza înţelesului şi ar trebui văzute în calitate de
componente arbitrare imprevizibile ale formării semnului.
O examinare a semnelor multi-canal va revela faptul că ele, de obicei, exprimă funcţiuni asociate cu verbe,
adverbe sau adjective. Foarte rar ele funcţionează ca substantive în limbaj. În majoritatea cazurilor, forma substantivală
apare ca fiind derivată din verb. Similar, lance necesită ca privirea ochiului să urmeze mişcarea mâinii ca şi cum ar privi
o lance în zbor. Acest tip de caracteristică non-manuală se află frecvent în legătură cu unele copieri sau imitări ale
acţiunii fizice din viaţa reală: ca şi cum am privi traiectoria zborului când am arunca o lance. Oricum, ceea ce poate fi
văzut ca tipul nucleu de semne multi-canal nu dovedeşte asemenea legături. În schimb, combinaţii ale caracteristicilor
non-manuale sunt exploatate într-un mod esenţial arbitrar.
S-a sugerat în trecut că semnele multi-canal pot constitui o grupare specifică în limbaj pentru că ele sunt
dificil de tradus în română. Oricum, aceasta înseamnă mai degrabă să vedem LMGRom în raport cu româna, decât în
proprii săi termeni. Cu toate acestea, experienţa de explicitare a semnelor multi-canal sugerează că, deseori, este destul
de dificil să se cuprindă înţelesul lor total într-un cuvânt românesc. Aceasta poate fi pentru că, după cum s-a sugerat
mai sus, ele, de multe ori, exprimă înţelesuri verbale sau adverbiale în legătură cu stări şi atitudini. În alte cazuri,
motivul poate fi acela că funcţiunea lor este complexă din punct de vedere gramatical. Semnul posibil este în mod
obişnuit folosit fie imediat înainte, fie după un verb: el sugerează că acţiunea verbului putea să se întâmple ori poate s-
a întâmplat, dar de fapt nu a apărut. Semnul pentru că funcţionează într-un fel comparabil cu locuţiunea
conjuncţională pentru că, dar nu ar fi întotdeauna oportun să se folosească în traducerea semnului. Este imposibil,
teoretic să se asigure o explicitare corespunzătoare a semnelor precum a fi şi a exista sau acolo. Ele au o funcţiune
existenţială; ambele sunt traduse frecvent prin unele forme ale verbului a fi sau prin cuvinte sau perifraze, precum
acolo, mai încolo, afară, aici, sus. Ambele semne par să includă o componentă existenţială, sugerând că ceva «este»
sau «există», dar o componentă locativă este, de asemenea, implicată. Astfel semnele multi-canal pot fi complexe atât
în structura de formare a semnului, cât şi a funcţiunii lingvistice.

28
Lawson, L. K., „Multi-channel signs” în Kyle, J. G., Woll, B., (eds.), Language in Sign. Croom Helm, London, 1983, p. 23.
49
 2) SISTEMUL PSIHIC UMAN:
Funcțiile psihicului;
Limbajul- funcțiile limbajului;
Comunicare și limbaj;
Tipuri de limbaje.

SISTEMUL PSIHIC UMAN.

Caracterizare generală
Psihicul uman există şi se manifestă ca o modalitate informaţională specifică, legată de un mecanism
specializat în recepţionarea şi procesarea semnelor despre stările mediului extern şi intern al organismului. Acest
mecanism este constituit din sistemul nervos, creierul.
Cum s-a ajuns la această definire a psihicului uman?
În decursul timpului s-au conturat diverse accepţiuni ale psihicului uman, faptul este dovedit istoric, ca
evoluţie a cunoaşterii ştiinţifice în psihologie şi pus în evidenţă de gândirea filosofilor antici.
Din timpuri străvechi, oamenii au încercat să găsească răspunsuri la ceea ce se petrecea în jurul lor dar şi la
ceea ce se petrecea cu ei înşişi.
Observaţiile empirice probau că pentru a explica frământările sus menţionate oamenii au încercat să găsească
un principiu în baza căruia să contureze răspunsuri cât de cât plauzibile, principiul nu putea fi altul decât cel activ,
deoarece multe observaţii semnalaseră că mişcarea era prezentă în mediul înconjurător.
Iniţial a existat un fel de panpsihism, care promova însufleţirea întregii naturi dar, s-a constatat că gradele de
„însufleţire” se diferenţiau, astfel încât în ceea ce-l privea pe om se impuneau explicaţii plauzibile. Psihicul uman se
includea în categoria forţelor interne active ale omului denumit de Aristotel - „anima”, care, ar fi fost un fel de
substanţă ascunsă, un minihomunculus evidenţiat prin actul respiraţiei.
Chiar şi la alţi filosofi – Democrit, Heraclit şi Epicur se va menţine această concepţie că psihicul este
„substanţa activă”, aici s-a conturat nucleul a ceea ce avea să devină orientarea „materialistă” de mai târziu.
În afara acestei linii s-a mai conturat a doua care promova principiul activ, nu în interiorul lucrurilor, ci în
afara lor, sub forma unor „spirite supranaturale”.
Cea mai puternică poziţie, în perioada de constituire a psihologiei ştiinţifice, a luat-o biserica prin promovarea
caracterului atemporal, imaterial şi supranatural-creaţionist al psihicului, promovat de către Platon. Sistemul
hegelian, este continuatorulu liniei platoniene, şi este întemeiat pe „reducţionism proiectiv” conform căruia
fenomenele şi procesele materiale sunt interpretate ca proiecţii, obiectivări ale spiritului divin.
Definiţiile psihicului în viziunea celor două linii se centrau pe:
psihicul este integral material, substanţial şi se indentifică în totalitate cu procesele biofizice, biochimice ale
creierului (materialismul vulgar);
psihicul nu este materie propriu-zisă, ci o însuşire a materiei superior organizate, „creierul” şi anume –
reflectarea de natură ideală.
Opoziţia dintre cele două orientări: materialistă şi idealistă s-a păstrat până în zilele noastre. Încercările de a
depăşi monismul celor două orientări s-au concretizat în modelul dualist, conform căruia sufletul şi corpul sunt entităţi
distincte, ireductibile şi neintersectabile. Datorită evoluţiei cunoaşterii, s-a încercat depăşirea descriptivismului, prin
explicare şi interpretare demonstrându-se că în plan ontologic acest model nu este „viabil”, el s-a menţinut în schimb
în plan epistemologic şi este susţinut de Eccles, 1980, prin aceea că, psihicul trebuie considerat şi analizat „în sine” iar
corpul, respectiv creierul supus aceleiaşi analize „în sine”.

50
 Datorită faptului că psihicul este unanim acceptat ca cea mai complexă realitate cunoscută de oameni până
acum, noile paradigme propun modele complementar-interdisciplinare în studierea psihicului promovând abordări la
niveluri şi unghiuri diferite. Perspectiva aceasta suferă prin complicarea şi mai mult a înţelegerii psihicului uman şi ar
putea eşua într-o disipare a înţelegerii şi explicării şi, ceea ce este mai grav derogarea psihologiei din această
întreprindere. În concluzie psihicul ar deveni „o realitate multiplă, o stare integrată sui generis a creierului, conform
opiniei lui M.Golu.
Pentru ca paradigma complementarităţii interdisciplinare să nu poată elimina psihologia din procesul
cunoaşterii vieţii psihice, în acest context psihologia trebuie să demonstreze că:
descrierea, explicarea şi interpretarea psihicului susţin ceva diferit de ceea ce promovează biochimia,
biofizica, fiziologia, sociologia ş.a.;
„imaginea” despre psihic nu absolutizează, adică nu izolează psihicul de fenomenele biofizice, biochimice,
fiziologice care de fapt sunt sursele externe de informaţie.
M.Golu subliniază că depăşirea acestei dificultăţi se poate realiza prin adoptarea paradigmei sistemico-
cibernetice.
Ce susţine acestă paradigmă?
În cursul abordării oricărui sistem real exigenţa de relaţionare care se impune este următoare:
orice sistem real dispune de trei dimensiuni: dimensiunea substanţială, materială notată cu M, dimensiunea
energetică notată cu E şi dimensiunea informaţională notată cu I, caz în care, sistemul S= f(M,E,I).
Întrebarea firească este aceasta, în care dintre aceste dimensiuni este încadrat psihicul? Răspunsul adecvat este:
psihicul se circumscrie dimensiunii informaţionale. Conform cu N.Wiener, 1948, informaţia nefiind nici materie nici
energie este independentă de celelalte două dimensiuni şi îşi dezvăluie caracterul ei absolut. Ca fenomen real,
informaţia nu se poate realiza şi manifesta decât în contextul comunicării sistemului dat cu mediul ambiant – (S
⇔ M), sau cu un alt sistem.
Relevându-se „în” şi „prin” comunicare, informaţia reclamă un suport fizic, substanţial-energetic, astfel că,
independenţa ei faţă de substanţă şi energie devine relativă, purtătorul fizic al informaţiei îl constituie semnalul.
Informaţia, comparativ, cu celelalte dimensiuni, materială şi energetică, nu dispune de proprietăţi sensibile: volum,
greutate, formă, gust, miros etc. de aceea nu poate fi percepută în mod direct prin nici un organ de simţ.
Prezenţa sau absenţa informaţiei se realizează în mod indirect prin intermediul efectelor sale la nivelul
sistemului receptor. N.Wiener definea informaţia ca măsură a gradului de organizare, în opoziţie cu entropia care este
măsura gradului de dezorganizare. Organizarea se leagă de reglare, adică „ansamblul acţiunilor şi transformărilor”,
datorită ei, orice sistem poate trece dintr-o stare de oscilaţie sau dezechilibru într-o stare de echilibru; dacă procesul de
reglare se realizează de către sistemul însuşi vorbim de autoreglare.
Informaţia poate fi evaluată prin intermediul proceselor de: reglare-autoreglare şi organizare-autoorganizare în
cadrul sistemului dat.
Ca factor de reglare şi organizare, informaţia evidenţiază:
o dimensiune cantitativă (statsitico-matematică),
şi alta calitativă (semantică şi pragmatică).
Prin intermediul dimensiunii cantitative se determină starea de incertitudine sau de nedeterminare a sistemului
receptor în raport cu rezultatul evenimentelor produse într-un cîmp. Cantitatea de informaţie este legată de o condiţie
şi anume: reducerea stării iniţiale de incertitudine a subiectului faţă de întâmplarea produsă în câmpul de evenimente.
Latura semantică relevă descifrarea corectă, înţelegerea conţinutului mesajului.
În cazul comunicării umane, semnificaţia relevă mai multe lucruri:
ca lucru a cărui denumire (designare) este semnalul;
ca însuşire sau proprietate a lucrurilor;
ca imagine, concept, idee;
relaţie: între semne; între semn şi obiect; între semn şi ideea despre obiect; între semn şi acţiunile subiectului
cu obiectele; între oameni care comunică între ei cu ajutorul semnelor.
Latura pragmatică a informaţiei se evidenţiază ca urmare a interpretării mesajului prin prisma „interesului”
sistemului destinatar.
În cazul subiectului uman procesarea informaţiei externe se referă la:
procesare obiectivă, prin intermediul căreia se realizează o cunoaştere a lumii externe, aşa cum este ea, independent de
stările interne de necesitate (motivaţie) ale subiectului;
procesare subiectivă impusă de satisfacerea stărilor proprii de necesitate, condiţionată de subiect.
Relaţiile dintre cele trei laturi ale informaţiei: cantitativă, semantică şi pragmatică sunt de concentricitate.
Sfera cea mai largă o deţine cantitativul, care reclamă un număr mic de condiţii, apoi semanticul care reclamă un
număr mai mare de condiţii şi pragmaticul care are sfera cea mai restrânsă şi reclamă un număr mare de condiţii.

51
 Procesarea informaţiei nu se poate realiza în afara sistemului nervos, principala funcţie, fiind: semnalizarea,
designarea, simbolizarea cu ajutorul căreia se stabilesc legături de ordin semantic şi pragmatic între evenimente, între
sarcinile curente de reglare ale organismului şi proprietăţile diverşilor stimuli din mediul extern.
Esenţa psihicului relevă conţinuturile informaţionale şi semnificaţiile semnalelor procesate la nivelul
creierului.
Criteriul obiectiv pe baza căruia putem delimita evolutiv apariţia informaţiei de tip psihic este prezenţa
funcţiei de semnalizare şi a activităţii de explorare-investigare a mediului.
Prin semnalizare sunt stabilite legături cu sens şi cu valoare adaptativă, între organism şi stimulii primari
biologiceşte necesari şi cei secundari, în sine neutri (sonori, luminoşi, mecanici), legăturile sunt evidenţiate o dată cu
trecerea de la modul de existenţă static, propriu regnului vegetal, la modul de existenţă mobil, propriu regnului animal.
Pentru a găsi elementele necesare supravieţuirii, specia regnului animal este obligată să le caute, să
investigheze, să exploreze cele mai bune surse de hrănire, or, acest lucru ar fi practic imposibil de realizat fără funcţia
de semnalizare.
Sistemul nervos, de a cărui dezvoltare ulterioară, este legată în mod direct dezvoltarea psihicului în plan
filogenetic, este capabil de a pune în funcţiune acest mecanism. Perfecţionarea şi specializarea funcţiei de
semnalizare, designare şi simbolizare, vor cunoaşte grade înalte de dezvoltare la om.
Definirea psihicului ca modalitate specifică de informaţie justifică, după M.Golu, faptul că informaţia se
manifestă pretutindeni ca factor de reglare, de optimizare a relaţiei organismului cu lumea externă. Comparativ,
informaţia şi psihicul sunt analizate astfel:
ca şi informaţia, psihicul este ireductibil la materie şi la energie, dar este dependent de acestea: realizarea
oricărui proces psihic reclamă un mecanism neurofiziologic specific şi producerea unor transformări energetice
congruente, de exemplu, în unele procese autonomia informaţiei în raport cu energia iese mai mult în evidenţă
comparativ cu altele – în gândire predomină informaţia în voinţă predomină mai mult energia;
ca şi informaţia, psihicul nu se constituie şi nu se poate exprima ca atare decât în cadrul comunicării
individului cu lumea externă, comunicarea reprezintă laboratorul în care se plămădeşte întreaga viaţă psihică în
ipostaza sa de structură informaţională supraordonată în sistemul organismului;
ca şi informaţia psihicul, nu se uzează şi nu se epuizează prin comunicare ci, se conservă şi se consolidează;
ca şi informaţia fixată şi procesată pe un suport fizic, conservată la infinit, dacă suportul respectiv este
reciclabil, înlocuibil, acelaşi lucru este valabil şi pentru psihic.
Considerarea psihicului ca fenomen informaţional permite să se dea consitenţă şi sens operaţional definiţiei
derivate din teoria reflectării: „psihicul, ideal-subiectiv, reflectă lumea obiectivă”. Aceasta nu înseamnă că, limităm
posibilitatea de explicare a structurilor superioare ale conştiinţei, a gândirii formal-abstracte numai prin reflectare.

Caracteristicile psihicului uman

Ca modalitate informaţională psihicul ne apare ca un „continuum” pe care se delimitează şi se

individualizează un număr imens de gradaţii şi trepte evolutive, psihicul uman reprezintă segmentul superior al acestui
continuum. Raportul dintre segmentul inferior şi superior a constituit şi constituie obiect de dispute în psihologie.
Conţinutul disputelor se referă la posibilitatea sau imposibilitatea transferului de date sau explicaţii de la un segment
la altul. Adevărul ştiinţific se află, pe undeva la mijloc, în sensul că şi la animale putem întâlni „iubire sau ură”,
„voinţa şi intenţia”, iar la om instinctul, iraţionalul, impulsivitatea şi inconştientul.
Psihicul uman trebuie considerat ca făcând parte din acest continuum dar şi ca reprezentând momentul de
discontinuitate evolutivă, pentru că îi sunt proprii trăsături şi determinaţii ale psihicului în general dar şi trăsături şi
caracteristici specifice, calitativ noi, superioare. Noul mod de existenţă evidenţiază rolul socio-culturalului.
În termenii informaticii şi la nivelul psihicului s-ar putea vorbi de hardware şi software. Elementele de
hardware care constituie premisele apariţiei noii forme de psihism sunt:
creierul,
poziţia bipedă,
- folosirea membrelor superioare pentru funcţii instrumental-obiectuale, de creare şi utilizare a uneltelor.
Mediul social asigură software-ul adică, programele logice interne de procesare, integrare şi interpretare a
conţinuturilor informaţionale. Evoluţia acestui mod de organizare, software-ul, a fost determinată de ritmul şi
amplitudinea schimburilor în configuraţia mediului sociocultural. Din acest punct de vedere am putea aprecia că prima
caracteristică definitorie a psihicului uman o constituie dinamismul evolutiv, a doua caracteristică ţine de
complexitate. Complexitatea se realizează în plan structural-arhitectonic şi în plan funcţional.

52
 Structural sistemul psihic uman posedă cea mai mare eterogenitate modală dar şi variabilitate
valorică în plan interindividual, componentele proprii, specifice omului sunt:
gândirea logică, bazată pe principiul generalizării, abstractizării şi formalizării;
imaginaţia creatoare,
memoria istorică,
limbajul articulat,
funcţia decizională,
voinţa deliberativă,
motivaţia socioculturală,
funcţia de valorizare (axiologică),
emoţiile şi sentimentele superioare de ordin estetic şi sociomoral,
trăsături caracteriale,
structuri aptitudinale de execuţie şi creaţie.

Analizând schema logică de organizare a sistemului psihic uman, se constată o dublă organizare: pe verticală
şi pe orizontală, prima dezvăluie caracterul plurinivelar, delimitarea subsistemelor după criteriul inferior-superior,
primar-secundar. Cele trei niveluri esenţiale ale organizării sistemului psihic uman sunt: nivelul inconştient,
subconştient şi conştient.

Nivelul inconştient
Încă din sec. al XVII-lea încep să se facă referiri la existenţa unor fenomene psihice inconştiente, exemplu
Leibniz vorbea de „percepţii mici”, ce se produc sub pragul de conştientizare şi pot influenţa mersul percepţiei şi
gândirii conştiente. Maine de Brian le transformă în „percepţii obscure”, datorită faptului că despre conţinutul lor
subiectul nu poate relata nimic în mod direct. G.Fechner studiind relaţiile dintre intensitatea stimulului şi intensitatea
sau claritatea senzaţiei, introduce termenul de „senzaţii subliminale”, care nu reuşesc să se individualizeze în câmpul
conştiinţei, dar care, influenţează prin potenţare sau diminuare (inducţie negativă) pe cele conştientizabile în
momentul dat.
H.Helmholtz susţine existenţa unor raţionamente inconştiente şi explică cu ajutorul lor fenomenul de
„insight”, găsirea instantanee a soluţiei la o problemă.
Pe fondul confruntărilor filosofice impuse de filosofi ca: Schelling, Schopenhauer, Nietzsche, Hartman cu
privire la omul-uman, omul-bestie, S.Freud va analiza sistematic, de pe poziţiile omului de ştiinţă, fenomenele psihice
inconştiente. Meritul lui Freud constă în aceea că a reuşit să spargă tiparele şi zidul prejudecăţilor în interiorul căruia
se cantonase psihologia vremii, demonstrând necesitatea includerii în psihicul uman a inconştientului ca o componentă
bazală şi esenţială pentru dinamica personalităţii şi comportamentului cotidian. Poziţia, pe care se situează când face
această analiză, este aceea a iraţionalismului, deoarece va conferi rolul esenţial inconştientului în structura „aparatului
psihic”, astfel elementele şi forţele inconştientului vor determina întreaga gamă a manifestărilor şi activităţilor omului,
inclusiv a celor de creaţie.
Lăsând de o parte limitarea impusă de Freud, în conturarea tabloului inconştientului, se delimitează două
forme: inconştientul colectiv şi inconştientul individual. Freud acordă o mai mare însemnătate inconştientului
individual, comparativ cu C.Jung care va sublinia rolul inconştientului colectiv în dinamica personalităţii.
Inconştientul colectiv este alcătuit din elemente de ordin afectiv, motivaţional, cognitiv şi executiv-
instrumental (sub forma unor scheme interne de răspuns şi comportament), constituite în cursul evoluţiei istorice a
speciei umane şi conservate în straturile profunde ale memoriei.
În ciuda discontinuităţii evidenţiate de indivizii concreţi în succesiunea timpului, umanitatea prezintă în sine,
unitate şi continuitate, care se vor manifesta legic prin tendinţa indivizilor de a se căuta veşnic, de a se recunoaşte şi de
a realiza o existenţă de grup, comunitară. Astfel că, la nivelul individului sunt puse în evidenţă o memorie a speciei,
înnăscută şi o memorie individuală, structurată pe parcursul ontogenezei.
C.Jung spune că elementele psihice ale vieţii ancestrale se articulează în veritabile matrici denumite de el
arhetipuri care au rolul de a ghida din interior, în sens imperativ procesul plămădirii personalităţii de suprafaţă a
individului. Arhetipul este alcătuit pe principiul interacţiunii antagonice între forţele constructive ale vieţii şi cele
destructive ale morţii, între forţele binelui şi ale răului, între iubire şi ură. Expresia structurală a inconştientului
colectiv o constituie destinul.

Inconştientul individual se compune din două segmente: inconştientul primar, înnăscut şi cel dobândit.
Inconştientul individual primar exprimă viaţa biologică a omului, el include tendinţele, pulsiunile şi instinctele
primare cu rol în asigurarea supravieţuirii şi echilibrului fiziologic al organismului. Se structurează după principiul
plăcerii şi al reducerii necondiţionate a stărilor interne de frustrare şi tensiune, în centrul acestor elemente tronează
instinctul erotico-sexual sau complexul libidoului. Motivarea unei asemenea opţiuni este aceea că actul procreării
53
începe cu el. Freud conferă noţiunii de libidou un sens mult mai larg, de energie vitală nobilă, care stă la baza tuturor
proceselor de dezvoltare şi organizare a personalităţii.
În sfera inconştientului primar se mai structurează stările onirice, lapsusurile, inversiunile, aglutinările verbale
şi actele ratate, ele reprezintă latura funcţională, cotidiană a inconştientului care se manifestă în cadrul raportării
subiectului la situaţiile prezente sau anterioare. Acestea, după Freud sunt modalităţi simbolice, deghizate, de
exprimare a conţinuturilor interne profunde ale inconştientului, şi, în acelaşi timp modalităţi de ajungere la inconştient,
ştiindu-se că în mod direct nu se poate ajunge la el, studiul şi interpretarea lui au stat la baza metodei psihanalitice.
Trăsăturile specifice, esenţiale ale inconştientului primar le constituie încărcătura energetică deosebită şi
înaltul dinamism, care reflectă variabilitatea sau periodicitatea stărilor de necesitate ale organismului, în sistemul de
personalitate, inconştientul primar corespunde instanţei sinelui.

Inconştientul secundar este format din consensurile şi experienţele cu rol de reglemetare socioculturală a
comportamentelor generate de motivaţia bazală şi care se integrează ca frâne interne, cu funcţionare automată. Mai
este denumit „conştiinţa morală a societăţii”, codificată sub forma unui mecanism de „autocenzură”, în sistemul
personalităţii el corespunde supraeului.
S.Freud apreciază că inconştientul primar şi cel secundar sunt structurile cele mai stabile ale personalităţii,
întrucât nu se modifică prea mult pe parcursul evoluţiei personalităţii, de aceea şi conflictul dintre sine şi supraeu are
un caracter permanent, iar soluţionarea nu poate fi realizată fără intervenţia celei de a treia instanţe a psihicului şi
anume Eul.
A.Adler, discipol al lui Freud merge pe linia desexualizării concepţiei psihanalitice şi reduce inconştientul la
cuplul „sentimentului de inferioritate – reacţia de compensare” a cărui dinamică se transformă în principalul motor al
dezvoltării şi devenirii personalităţii.
Karen Horney interpretează inconştientul prin prisma sentimentului de securitate şi a opusului acestuia
– anxietatea. Rolul lui este subordonat relaţiei individului cu mediul social, unde trebuie căutată originea conflictelor.
Erich Fromm spune că inconştientul apare ca o forţă represivă de „înrădăcinare a eului” în lume, aceasta fiind
condiţia esenţială a echilibrului interior. Modul de relaţionare a individului cu mediul social depinde nu numai de
dotarea instrumental-aptitudinală a omului ci şi de permisivitatea socialului, de selectivitatea instinctului sau a
sentimentului de înrădăcinare.
K.Wilber, preluând ideea lui Freud despre caracterul eterogen, complex al inconştientului, subliniază
necesitatea admiterii şi organizării lui, după anumite criterii de conţinut sau de funcţie. El identifică 5 tipuri de
inconştient:
inconştientul fundament, alcătuit din conţinuturi care pot deveni oricând conştiente,
inconştientul arhaic, care cuprinde structuri simple, primitive, moştenite filogenetic,
inconştientul submergent, rezultat al mecanismului refulării sau reprimării,
inconştientul „pecete”, format din conţinuturi nerefulate, dar, refulabile,
inconştientul emergent, în care se includ structurile profunde, prezente de la naştere, dar neproiectate încă spre
suprafaţa inconştientului fundament.
Poblema care s-a pus a fost aceea dacă inconştientul este interpretat ca substantiv, deci ca entitate psihică
distinctă sau ca adjectiv, ca atribut al organizării psihice integrale. Lui Freud i s-a reproşat că l-a luat ca substantiv,
creând prin aceasta o fractură de netrecut între conştiinţă şi inconştient.

Subconştientul
Subconştientul ar putea fi definit prin conţinutul memoriei de lungă durată, care nu este antrenat în fluxul
operativ al conştiinţei, dar care poate fi oricând conştientizat în situaţii adecvate. Subconştientul cuprinde: amintiri,
automatisme, deprinderi, ticuri, stări de set (montaj) perceptiv şi intelectual, tonusul emoţional, motive.
Ca sferă subconştientul este incomparabil mai întins şi mai bogat decât conştinetul şi inconştientul, dar, cele
mai multe elemente ale sale se află în stare latentă în conştient, alcătuind rezervorul activităţii conştiente curente,
deprinderile, automatismele, obişnuinţele. Subconştientul comunică şi cu inconştientul, de aceea încorporează o parte
din elementele acestuia, mai trebuie menţionat că automatismele se declanşează şi se susţin prin acţiunea pulsiunilor şi
tendinţelor inconştientului.
Principiul activismului şi dinamicităţii se aplică organizării subconştientului, de aceea trebuie văzut ca o
organizare dinamică, în cadrul căreia se produc reaşezări, rearticulări, reevaluări ale elementelor componente şi chiar
programe pentru activităţile conştiente viitoare. Latura activă a subconştientului o constituie fenomenele de
reminiscenţă, de reproducere selectivă şi fabulatorie a unor informaţii, evenimente sau experienţe anterioare.
Subconştientul posedă autonomie funcţională, prin faptul că, dispune de mecanisme de autoîntreţinere şi
autoconservare, aceste mecanisme sunt stimulate de sus – prin fluxurile conştiinţei, în stare de veghe şi de activitatea
orientată spre scop, şi de jos, prin fluxurile inconştientului, în stare de somn sau de conştiinţă confuză, ce
caracterizează stările de ebrietate şi cele provocate de narcotice.
54
 Visele deşi îşi au punctul de pornire în inconştient se finalizează şi se „depozitează” în sfera subconştientului,
în etajul superior al acestuia, ceea ce face posibilă conştientizarea lor şi relatarea imediat după trezire.
Subconştientul asigură continuitatea în timp a Eului, permite conştiinţei să realizeze integrarea sub semnul
identităţii de sine a trecutului, prezentului şi viitorului. Se ştie că în cazul amneziilor totale – anterograde sau
retrograde – identitatea de sine este puternic alterată, astfel că relaţionarea subiectului cu lumea este perturbată.
Subconştientul dă sens adaptativ învăţării, prin faptul că permite stocarea informaţiei şi experienţei pentru
uzul interior, în desfăşurarea oricărui proces conştient, chiar dacă el este provocat şi se raportează la un obiect sau la o
situaţie externă concretă, subconştientul se conectează în mod necondiţionat la experienţa anterioară, atât în forma
operaţiilor cât şi în cea a modelelor informaţional-imagistice sau conceptuale.
Subconştientul asigură consistenţa internă a conştiinţei, durabilitatea ei în timp, altfel conştiinţa s-ar reduce la
simpla succesiune a clipelor, a conţinuturilor senzaţiilor şi percepţiilor imediate, ceea ce ar face imposibile funcţiile ei
de planificare şi proiective.
Menţinerea în stare optimă a cadrelor de referinţă ale conştiinţei reclamă permanenta comunicare senzorială
(izolarea senzorială pe o durată mai mare de 5-6 zile produce perturbări serioase ăn dinamica internă a conştiinţei) cu
toate acestea, subconştientul este indispensabil pentru desfăşurarea unei activităţi mentale conştiente „independente”,
adică în absenţa influenţei directe a obiectelor sau fenomenelor externe.

Conştientul
Controversele şi exagerările în legătură cu rolul conştiinţei în evoluţia psihologiei ca ştiinţă au mers de la
absolutizări până la eliminări ale conşiinţei, considerându-se că atributul psihicului trebuie să-l posede numai stările şi
faptele de conştiinţă (psihologia introspecţionistă) sau negarea conştiinţei, considerându-se că ea este un epifenomen,
iluzie, o invenţie metafizică (psihologia behavioristă).
Psihologia contemporană a reuşit să depăşească aceste opoziţii şi absolutizări prin găsirea unei modalităţi de
abordare a conştiinţei în manieră congruentă şi unitară. Ceea ce face ca astăzi, nimeni să nu mai reducă viaţa psihică la
conştiinţă sau să-i nege rostul în cercetare şi explicare.
Conştiinţa este nivelul sau forma organizării psihice generale iar din punct de vedere filogenetic este
componenta cea mai nouă, complexă structural şi funcţional.
Caracteristicile esenţiale ale conştiinţei sunt: discriminarea, disocierea, medierea, delimitarea, opoziţia Eu-
lume, subiectiv-obiectiv, decentrarea (raportarea la sine de pe poziţiile altuia), evaluarea-autoevaluarea, orientarea
spre scop stabilit anticipat, atribuirea şi crearea de semnificaţii, realizarea şi afirmarea entităţii şi identităţii Eului prin
crearea şi menţinerea controlului asupra coordonatelor orizontului temporar.
Definirile date conştiinţei însă, se situează diferit, unii consideră că o definire sumativă ar fi suficientă:
ansamblul funcţiilor şi proceselor psihice particulare, cognitive, afective şi motivaţionale; alţii consideră că numai
operaţiile şi procesele gîndirii ar fi determinante, alţii structurile şi funcţiile axiologice.
Cea mai bună soluţie de a defini structural conştiinţa ar fi aceea prin care s-ar accepta că aceasta este un nivel
specific, calitativ superior al organizării psihice, caracterizat printr-o emergenţă integrativă ireductibilă şi atingând
coeficientul de complexitate cel mai înalt la om.
Din punct de vedere genetic structura conştientă are caracter dobândit ce evoluează istoric, pe măsura
dezvoltării funcţiilor rezolutiv-integrative ale creierului şi a diversificării sub aspect cantitativ şi calitativ a mediului
sociocultural, conştiinţa se elaborează, individual, în ontogeneză.
Formarea şi integrarea în plan psihologic sunt mijlocite şi susţinute de principiul verbalizării, care postulează
rolul de factor potenţator, reglator şi optimizator al limbajului articulat în dezvoltarea psihică generală a omului.
Dezvoltarea structurală a conştiinţei are un caracter sinuos, inegal, contradictoriu, ce poate lua valori
semnificativ diferite atât diacronic cât şi sincronic.
La omul contemporan, ce aparţine culturii occidentale au devenit precumpănitoare componentele cognitiv-
instrumentale iar cele de ordin afectiv-moral rămânând relativ în urmă şi ocupând un loc secundar, prin opoziţie, la
omul culturii orientale, ponderea principală încă o mai deţin componentele afectiv-morale şi axiologice iar cele
cognitiv-instrumentale au un rol secundar.
Acest fapt ne arată că deşi legile generale care guvernează procesul concret de elaborare a structurii interne a
conştiinţei individuale sunt comune tuturor oamenilor, conţinuturile asupra cărora acţionează şi efectele lor diferă de
la un cadru sociocultural la altul.
În ceea ce priveşte detrminaţia funcţională a conştiinţei se întâlnesc două orientări: una statică şi cealaltă
dinamică.
Orientarea statică aprecia conştiinţa preponderent ca un „câmp” sau ca o „scenă iluminată” cu zone de
claritate diferite. W. Wundt consideră conştiinţa ca „loc” unde se desfăşoară procesele psihice ale subiectului normal

55
în stare de veghe. Astfel a delimitat: un câmp de privire al conştiinţei şi un punct de maximă claritate a ei – o impresie
intrată în câmpul de privire a conştiinţei este apercepută iar una intrată în punctul de maximă claritate este percepută.
K.Buhler considera conştiinţa ca „efect de iluminare” produs în centrul câmpului ei. Psihologii gestaltişti
interpretau conştiinţa ca „efect de echilibru” determinat de izomorfismul dintre stările câmpurilor fizice externe şi cele
ale câmpurilor biofizice interne (cerebrale) „buna formă” şi „insight-ul” fiind puncte culminante finale ale
fenomenului.
Orinetarea dinamică accentuează procesualitatea, temporalitatea şi a fost prefigurată de W.James, prin aceea
că trăsătura definitorie esenţială a conştiinţei în calitatea sa de fapt fundamental al vieţii psihice este curgerea.
Cele patru ipostaze ale curgerii sunt:
fiecare „stare” tinde să se integreze unei conştiinţe individuale,
în orice conştiinţă individuală, stările sunt totdeauna în curs de schimbare,
orice conştiinţă este sensibil continuă,
conştiinţa se interesează de anumite elemente şi le neglijează pe altele, ea nu încetează de a le primi pe unele şi de a le
respinge pe altele, deci operează selecţii.
M.Golu consideră că dacă ireversibilitatea este valabilă pentru momentul trăirii, atunci ea nu se mai confirmă
pentru încărcătura informaţional-obiectivă a conţinutului conştiinţei, respectiv, a evenimentelor şi situaţiilor percepute
şi trăite de subiect. În caz contrar nu ar mai fi posibil de realizat funcţia recursivă a conştiinţei şi analiza retroactivă.
Conştiinţa ca organizare activă, finalistă şi deliberativ-intenţională, aduce cu sine în dinamica vieţii psihice şi
reversibilitatea, ea este singura forţă din noi care se opune, în plan operaţional, legii scurgerii ireversibile a timpului,
impunând şi o scurgere înapoi a acestuia, fie şi în mod relativ.
Orizontul temporar pentru conştiinţă şi în interiorul căruia ne mişcăm în plan subiectiv, ideal, nu posedă doar
sensul direct: trecut – prezent – viitor, ci şi sensul indirect: viitor – prezent – trecut.
Pe torentul continuumului conştiinţei, W.James a delimitat două tipuri de stări: substantive şi tranzitive.
Stările „substantive” exprimă opririle iar cele „tranzitive” zborurile conştiinţei.
H.Wallon considera dinamica conştiinţei şi ca mişcare ascendentă de la haotic la organizat şi descendentă de
la amorf la diferenţiat, individualizat.
Aspectul dinamic „în” şi „prin” organizare a fost dezvoltat şi de L.S.Vâgotski, care considera că mişcarea
conştiinţei este subordonată fie unui obiectiv evolutiv (atingerea unei trepte superioare de organizare) fie unuia finalist
(instinctual-adaptativ) prin satisfacerea unei stări de necesitate a subiectului.
Torentul conştiinţei, spre deosebire de fluxurile subconştientului, se desfăşoară printr-un factor mediator,
denumit semn, şi se concretizează în „construcţia” unor sisteme de semnificaţii, pe baza conexiunilor, interacţiunilor,
interdependenţelor dintre procesele psihice particulare, un asemenea punct de vedere, evidenţiază orientarea
dinamic-constructivistă.
Concluzia care se impune este următoarea: laturile - structurală şi funcţională ale conştiinţei sunt
indisociabile şi interdependente – deoarece structura pune în evidenţă coordonatele de definiţie ale conştiinţei ca
organizare reală, ontologic ireductibilă. Latura funcţională evidenţiază rolul adaptativ al conştiinţei, esenţa ei ca
formă supremă a vieţii de relaţie.
În definirea şi interpretarea conştiinţei trebuie avut în vedere faptul că ermetizarea şi izolarea ei faţă de
activitate şi comportament ar conduce la reducţionisme, explicare şi înţelegere rupte de realitate.
Indicatorii comportamentali pentru evaluarea existenţei şi funcţionalităţii conştientului sunt absolut necesari
pentru a exprima bogăţia de aspecte, trăsături şi funcţii pe care le presupune.
Starea de veghe (vigilenţa) este opusă stării de somn şi în acelaşi timp este prima condiţie de punere în priză a
mecanismelor şi structurilor conştiente. Starea de veghe se exteriorizează în două forme: pasivă – subiectul în stare de
repaus static, neefectuând nici o activitate externă observabilă; activă – subiectul pune în evidenţă componente ale
reflexului de orientare-investigare, explorarea câmpului vizual, desprinderea şi fixarea unor obiecte, schimbarea
poziţiei spaţiale. Din punct de vedere comportamental, forma pasivă poate avea două semnificaţii: absenţa unui flux
concret al conştiinţei, realizându-se doar starea de conştienţă, sau prezenţa unui proces mental reflexiv sau a unei stări
de meditaţie, fără exteriorizări motorii.
Prin recurgerea la înregistrări bioelectrice cele două forme vor fi evidenţiate astfel: forma pasivă prin
dominaţia ritmului „alfa” iar cea activă prin dominaţia ritmului „beta”. În afara stării de veghe, conştientul nu se poate
manifesta, în somn el trece în stare latentă, putând fi trezit cu stimulări externe pentru a se relua activitatea conştientă.
În coma profundă conştientul este practic abolit, subiectul neputând fi trezit cu stimuli externi, nici măcar cu cei
nocivi.
Prezenţa de sine poate fi pusă în evidenţă prin mai multe elemente şi verigi:
identitatea Eului concretizată în răspunsuri corecte cu privire la diferite întrebări;
orientarea în propria persoană care se apreciază după executarea corectă a unor comenzi;
orientarea în timp evaluată prin întrebări cu privire la diferite coordonate ale timpului;
orientarea în spaţiu testabilă prin întrebări privitoare la punctele cardinale şi alte coordonate spaţiale;
56
 corectitudinea traiectoriei biografice pusă în evidenţă prin punctarea unor evenimente importante din viaţa
insului.
Orientarea relaţională interpersonală este un indicator comportamental esenţial al prezenţei şi funcţionării
normale a conştiinţei, el poate fi testat prin relatări privitoare la membrii familiei de diferite grade de rudenie.
Orizontul informaţional este un indicator care defineşte statutul de model cognitiv intern al lumii externe. A fi
conştient înseamnă a şti ceva despre altceva. Volumul cunoştinţelor active despre obiectele şi fenomenele naturii şi
societăţii condiţionează gradul de organizare, în plan cognitiv, a nivelului conştient al sistemului psihic uman.
Capacitatea rezolutivă este un indicator esenţial pentru evaluarea nivelului funcţional al structurilor cognitive
ale conştiinţei. Ea se manifestă într-o gamă foarte întinsă de situaţii care reclamă stabilirea unor relaţii logice între
elemente, între datele experienţei anterioare, precum şi efectuarea unor operaţii asupra informaţiei în vederea obţinerii
unor soluţii conform cu anumite criterii şi cerinţe date.
Orizontul motivaţional evidenţiază raportul dintre forţa motivelor primare şi a celor secundare, în plan
comportamental acest raport va determina sfera preocupărilor şi activităţilor cotidiene şi, corespunzător, tipul
axiologic de personalitate: egoist-mercantil sau altruist-spiritual.
Orizontul motivaţional cuprinde şi proiectarea personalităţii în viitor, prin intermediul unor structuri psihice,
constituite la nivelul conştientului: dorinţele, aspiraţiile şi idealurile.
Autoguvernarea – autoorganizarea exprimă una dintre cele mai importante funcţii ale conştiinţei, funcţia de
comandă şi control asupra întregii dinamici a relaţiei omului cu lumea externă şi cu sine însuşi. Autoreglarea de tip
conştient se realizează prin acumularea schimbărilor sau variaţiilor în sistemul psihocomportamental.
Planificarea acţiunii şi stabilitatea scopului reprezintă un indicator pentru analiza stării şi funcţionării
nivelului conştient.
Activitatea în plan extern constituie premisa obiectivă indispensabilă a genezei şi dezvoltării conştiinţei, atât
în plan istoric, cât şi în plan ontogenetic. Pe măsura consolidării conţinuturilor şi structurilor interne ale conştiinţei,
aceasta devine principalul factor mediator şi organizator al activităţii.
Specificul integrării la nivel conştient a activităţii constă în delimitarea şi individualizarea unor verigi de bază:
motivul, scopul, mijlocul fără de care activitatea nu s-ar putea realiza.
Modul de interacţiune şi coordonare a conştiinţei de sine şi a conştiinţei lumii obiective este un indicator al
organizării şi integrării generale a conştientului individual. O trăsătură distinctivă a conştiinţei constă în disocierea şi
opunerea activă a propriului Eu lumii externe şi în structurarea schemei comportamentului pe corelarea modelului
informaţional al propriului Eu (conştiinţa de sine), cu modelul informaţional al lumii externe (conştiinţa lumii
obiective).
Procesul de constituire a modelului informaţional al propriei realităţi psihofizice se realizează pe mai multe
etape şi niveluri astfel că fiecare etapă şi nivel vor introduce determinaţii noi în organizarea de ansamblu a sistemului
personalităţii.
Evoluţia conştiinţei de sine, cea mai importantă în seria devenirii personalităţii umane, are la bază două surse
principale: realitatea bioconstituţională, cu fluxurile informaţionale viscerale, proprioceptive, vestibulare, chinestezice,
tactile şi vizuale, prin care se formează imaginea integrată a Eului fizic, şi cea externă, fluxurile informaţionale
generate de compararea subiectului cu cei din jur şi de imitaţia unor modele.
Din punct de vedere genetic, prima etapă a structurării conştiinţei de sine este cenestezia, adică ansamblul
informaţiilor despre mediul intern al organismului. Integrarea acestor fluxuri informaţionale duce la elaborarea
conştiinţei de sine primare, care se traduce ca simţire şi trăire a unităţii organice, biologice funcţie care se realizează
şi la animale. La om, integrarea cenestezică reprezintă o etapă incipientă ce începe de la naştere şi devine fondul
funcţional al etapelor următoare, care vor determina constituirea structurilor secundare, superioare ale conştiinţei de
sine. Aceste etape sunt: individualizarea peceptivă, autoportetrizarea, sinteza interioară, raţionalitatea, emergenţa
tensională, autocontrolul (sau voinţa reflectată).
Individualizarea perceptivă este o succesiune ordonată de operaţii de discriminare, combinare, identificare,
prin care individul-subiect tinde să se delimiteze de ceilalţi semeni şi de obiectele din jur.
Autoportretizarea reprezintă un stadiu evolutiv care se întemeiază pe formarea credinţei în propriul Eu şi
constă într-un proces analitic de detaşare din grup sau din mulţime ca entitate distinctă. Pentru a menţine identitatea se
afirmă o anumită originalitate într-o formă sau alta, motivaţia acesteia poate să se concretizeze în manifestări
comportamentale, care în plan social, par indezirabile şi condamnabile, dar în plan psihologic-individual sunt legice şi
întemeiate.
Sinteza interioară reprezintă stadiul de articulare şi integrare sistemică, subordonată şi emergentă a funcţiilor
şi proceselor psihice cognitive, afective, motivaţionale şi volitive, legate de propria pesoană (autocunoaşterea,
autotrăirea ca iubire de sine, satisfacţie de sine, motivele Eului), într-o formaţiune psihologică superioară - Eul subiect,
care se va opune formaţiunii integrative anterioare relativ inferioare – Eul obiect.
Constituirea Eului subiect este secondată de apariţia sentimentului de identitate. Pentru a putea avea ideea de -
Eu propriu este necesar ca, autocunoaşterea şi trăirea cotidiană să ne releve continuitatea, identitatea cu noi înşine.
57
 Orice Eu are o dimensiune istorică, el fiind expresia experienţelor trăite şi acumulate până la momentul
prezent.
Emergenţa tensională este o etapă esenţială a devenirii conştiinţei de sine, al cărei rost este de a asigura
activarea şi punerea în priză a conţinuturilor şi structurilor psihice specializate pentru a face individul apt de a trece la
executarea şi finalizarea acţiunii îndreptate spre scop. Tensiunea interioară este forţa care permite subiectului uman să
surmonteze obstacole şi dificultăţi în tendinţa de a-şi făuri un destin propriu, de a-şi realiza scopurile. Ea transformă
conştiinţa de sine în forţă motrice internă, conferind personalităţii atributul activismului teleonomic: a exista pentru a
acţiona.
Stadiul integrării tensionale se corelează cu cel al integrării voliţionale, care constă în reorganizarea
conţinuturilor conştiinţei de sine după principiul intenţionalităţii deliberative şi al autocontrolului.
Conştiinţa lumii obiective are în principiu aceiaşi alcătuire ca şi conştiinţa de sine: o componentă cognitivă, o
componentă axiologică, o componentă motivaţională, o componentă afectivă şi o componentă volitivă.
Conştiinţa lumii obiective are şi ea un caracter individualizat şi personalizat, aparţine aceluiaşi subiect ca şi
conştiinţa de sine. Modul de corelare a celor două instanţe este fără îndoială una din cele mai consistente evidenţe
comportamentale pentru caracterizarea subsistemului conştient al SPU.
Corelarea celor două instanţe : conştiinţa de sine şi conştiinţa lumii obiective este evidenţiată
comportamental, în sensul că prima care se dezvoltă este conştiinţa lumii obiective, acest lucru este vizibil după a 6-a
lună de viaţă, la vârsta de 1 an copilul indentifică şi diferenţiază o bună parte a obiectelor familiare dar, schemele de
intrare în funcţiune sunt operaţionale către vârsta de de 2 ani şi continuă până pe la 6 ani, atunci când copilul trece de
pe poziţia de alter (întrebat „cine a făcut aceasta?” – copilul răspunde cu numele său- Radu, Mihaela) pe poziţia de
ego (întrebat „cine a stricat jucăria” coplilul răspunde: eu am stricat-o), urmată de conştiinţa de sine.
Transformarea care se produce în planul organizării psihice este vizibil deoarece modul anterior de relaţionare
se va schimba, are loc centrarea pe propriul Eu, şi, o dată cu aceasta închiderea faţă de lumea externă – perioada
egocentrismului – întoarcerea spre sine şi cu „spatele la lume”, solipsismul – punerea existenţei lucrurilor exterioare în
dependenţă de propriul Eu, înlocuirea determinismului extern cu cel intern, negativismul – reacţii pe dos, în
discordanţă cu sensul solicitărilor sau comenzilor adulţilor.
După trecerea vârstei de 3-4 ani începe, preponderent să câştige teren conştiinţa lumii obiective, fapt ce se
manifestă prin creşterea interesului pentru ceea ce se întâmplă în jurul său, copil devine din ce în ce mai curios, cu
tendinţa de centrare pe propriul Eu şi de închidere faţă de lumea externă, conştiinţa lumii externe nu este blocată ci
doar îngrădită.
Perioada se încheie atunci când locul închiderii faţă de lume este luat de conştiinţa obiectivă, ce se
concretizează prin curiozitate şi interese faţă de ceea ce se întâmplă în jurul său şi apariţia atitudinii activ-interogative.
M.Golu afirmă că în jurul vârstei de 7 ani are loc un nou puseu de afirmare a conştiinţei de sine, cu tendinţa
de centrare pe propriul Eu şi de închidere faţă de lumea externă. Ceea ce este de remarcat se referă la faptul că are loc
doar o îngrădire a conştiinţei obiective şi nicidecum o blocare a ei.
Ecuaţia personală se încheie pe la vârsta de 16-18 ani cînd deja s-au stabilizat schemele operatorii formale.
Conştiinţa de sine se va aşeza din ce în ce mai mult pe:
autoevaluare realistă – prin care acordă atenţie conştiinţei lumii obiective, dar în acelaşi timp încearcă să
echilibreze dorinţele cu posibilităţile; aspiraţiile cu capacităţile;
supraestimare – ori de câte ori exagerează şi absolutizează rolul conţinutului actual al conştiinţei lumii
obiective în detrimentul forţei propriului Eu sau a potenţialului atitudinal-aptitudinal;
subestimare atunci când minimalizează sau ignoră „glasul” conştiinţei lumii obiective prin propunerea unor
obiective şi scopuri care depăşesc capacităţile personale şi mijloacele de care dispune.
ORGANIZAREA PE ORIZONTALĂ A S.P.U.
Organizarea pe verticală pune în evidenţă miltinivelaritatea SPU în funcţie de criteriul inferior-superior,
primar-secundar, în timp ce organizarea pe orizontală evidenţiază eterogenitatea modală şi intramodală a
componentelor sale după conţinut, rol instrumental-adaptativ şi mecanism.
Complexitatea SPU rezidă tocmai din diferenţierea structurală ce evidenţiază elemente distincte şi ireductibile
unele la altele: informaţional-cognitive, motivaţional-energetice, afective, pattern-uri instrumental-executive, nu se
poate afirma caracterul pur înnăscut al unora şi pur dobândit al atora.
Interacţiunea conştient-inconştient
Organizarea pe verticală a SPU, în accepţiune actuală, se deosebeşte de modelul propus de Freud.
Argumentele lui Freud pornesc de la acceptarea principiului agregatului, în sensul că fiecare nivel constituie o entitate
finită, de sine stătătoare, cu funcţionalitate şi finalitate proprie, fără a mai lăsa posibilitatea comunicării dintre ele,
explicaţia bazându-se pe ciocnire, confruntare, respingere şi închidere reciprocă.
Comunicarea dintre cele trei nivele presupune: intercondiţionare, co-aadaptare şi complementaritate, pe baza
lor se poate explica reorganizarea şi caracterul evolutiv al structurilor respective, comunicarea se produce în ambele
sensuri: de la conştient către inconştient, conştient-subconştient, subconştient-inconştient şi invers.
58
 În sens ascendent, structurile derivă unele din altele, în sens descendent se modelează şi se restructurează
evolutiv şi optimizant unele pe altele. Nivelul inconştient din punct de vedere genetic precede nivelul conştient,
deoarece el reprezintă premisa şi platforma apariţiei celui din urmă, pe măsura dezvoltării şi maturizării intră în
funcţiune treptat elemente de reglaj al nivelului superior.
Organizarea sistemică spre deosebire de cea agregat promovează rolul fiecărui nivel iar structura schemelor
integrative ale comportamentelor şi acţiunilor ce stau la baza vieţii de relaţie a omului se construieşte după o logică
dobândită prin condiţionare şi învăţare, astfel că sunt prezente elemente ce aparţin celor trei niveluri. Cu certitudine nu
se poate vorbi de o predominanţă strictă a vreunuia dintre nivele în plan comportamentel deoarece avem: determinaţie
ce aparţine conştientului dacă ne referim la motivaţia de tip secundar iar motivaţia primară este determinată de
inconştient, fără excluderea totală a conştientului; se mai poate vorbi de o diferenţiere tipologică după raporturile:
mediat cu determinaţie conştientă
imediat cu determinaţie inconştientă
autocontrol caracteristic conştientului
impulsivitate ca trăsătură definitorie a inconştientului
reflexivitate caracteristică a conştientului
afect particularitate a inconştientului.
Pe plan funcţional se construieşte o axă integrativă bipolară, cu un pol situat la limita superioară a
conştientului, celălalt fixat la limita inferioară a inconştientului, pe măsura apropierii de unul din poli se accentuează
dominanţa funcţională a nivelului respectiv, dar există o oarecare relativitate în sensul că, se poate întâmpla ca în
cadrul unei componente dominant conştiente să se producă oscilaţii determinate de inconştient.
Relaţiile ce se stabilesc între conştient-inconştient sunt:
relaţii circulare caracterizate de treceri ale conţinuturilor conştientului în inconştient, care apoi revin din acesta, uneori
nu în totalitate, faptul este valabil şi pentru inconştient, graţie mecanismelor: amânării şi reprimării;
relaţii de subordonare caracterizate de predominarea unuia dintre nivele asupra celuilalt. M.Golu afirmă că în
mod normal într-un sistem multinivelar,subordonarea se exercită de jos în sus,inferiorul subordonându-se superiorului,
legea în cazul de faţă este aceea a controlului inconştientului de către conştient, chiar atunci când matricea
comportamentală se structurează în jurul unei componente motivaţionale sau afective de origine inconştientă;
subordonarea în sens invers nu este posibilă decât în anumite situaţii speciale, episodice,improprii modului de
a fi al omului;
relaţii de coordonare sau echilibru cele două niveluei se corelează şi se balansează reciproc sub aspectul forţei
funcţionale.
Modificări ale conştiinţei
Modificările ce apar la nivelul conştiinţei pot fi caracterizate ca: normale şi anormale. Cele normale se referă
la funcţionarea normală a conştiinţei şi se referă la existenţa şi menţinerea stării de veghe pe de o parte şi la
mobilizarea efortului mintal pe de alta. Din motive de integritate funcţională internă , SPU, şi-a dezvoltat mecanisme
speciale de ciclicizare şi alternanţă a stărilor de activitate şi repaus.
Starea de somn evidenţiază o stare generalizată de repaus a creierului şi a organismului în care comunicarea cu
lumea externă este întreruptă, astfel că stimulii sonori, luminoşi sau olfactivi rămân fără efect în plan motor sau verbal
adecvat, chiar dacă se presupune că o recepţie fiziologică totuşi se produce. Creierul asigură unitatea funcţională a
mediului intern a corpului oricât de profund am dormi: respirăm, inima lucrează, aparatele digestiv-urinar îşi continuă
transformările metabolice etc.
Necesitatea somnului este semnalizată cu anticipaţie şi conştientizată prin cenestezie: senzaţia de îngreunare a
pleapelor şi de închidere a ochilor, starea de disconfort fiziologic. Această nevoie nu poate fi prea mult amânată,
experimentele făcute în situaţii de criză, excepţionale, au probat că se poate rămâne în stare de veghe aproximativ 72
de ore după care încep să apară tulburări în plan psiho-fiziologic.
Ca variabilă de tip continuu somnul pune în evidenţă prezenţa unor stadii: somnul profund sau ortodox în care
starea de inhibiţie atinge cea mai mare intensitate şi orice activitate psihică este suspendată, somnul superficial sau
paradoxal ce se desfăşoară pe fondul unei stări de relativă activare, care favorizează producerea viselor. Cele două
forme se succed la anumite intervale de timp: somn profund 90-120 de minute urmat de somn superficial de 5-20
minute. Studiile ştiinţifice cu privire la somn apar în a doua jumătate a secolului XX, tot de atunci datează şi cele
despre vise.
Dacă această ciclicitate este perturbată apar alterări ale funcţiilor somnului: de recuperare, de detensionare.
Visele fac parte din categoria fenomenelor care continuă să nască mistere şi enigme la nivelul simţului comun.
În plan psihologic sau filosofic s-au conturat trei categorii de dispute:
cauzele ce provoacă visele
structura şi conţinutul intern al viselor
funcţiile şi semnificaţia viselor în viaţa omului.

59
 Visele apar la intervale de 90 minute pe toată durata somnului, Aserinski, Kleitman şi Dement, le-au plasat în
perioada somnului paradoxal, reprezentând aproximativ 18-22% din durata totală a somnului.
Referitor la cauze J.C.Callaway presupune că o dată cu lăsarea întunericului, începe producerea de
melatonină, hormon de bază al glandei pineale ce provoacă somnolenţa. Când concentrarea melatoninei este maximă
are loc producerea de pinolină, care la rându-i atinge o stare de concentraţie maximă şi astfel se produce visul, datorită
proprietăţilor sale halucinogene. Producerea de pinolină nu este singulară, ea este însoţită de serotonină care are rol
inhibitor pentru pinolină, ciclurile se reproduc pe tot parcursul nopţii.
Bourgnignon şi Hunery atribuie somnului paradoxal 4 funcţii principale:
funcţia de stimulare ce realizează maturaţia neuronală,
funcţia de descărcare ce ar începe încă din viaţa intrauterină din lunile 7-8 manifestându-se ca şi la adult prin mişcări
oculare rapide, după opinia unor specialişti în fiziologia viselor, activitatea cerebrală din timpul viselor constituie un
exerciţiu util pentru dezvoltarea sistemului nervos, astfel că visul are virtuţi formative,
funcţia de substituţie,
funcţia de legătură, s-a demonstrat că şi la nevăzătorii din naştere în timpul somnului apar mişcări oculare rapide deşi
ei nu au avut cum să-şi formeze imageria vizuală.
Cel care s-a ocupat de interpretarea viselor a fost S.Freud, psihanaliza propune câteva axiome în legătură cu
visele:
visul trebuie să aibă un sens deoarece natura nu creează nimic în mod inutil,
orice fenomen trebuie să aibă la bază un cod de reguli privind producerea, acţiunile şi efectele sale,
orice fenomen necesită o abordare experimentală.
Principala funcţie pe care Freud a atribuit-o viselor este cea de descărcare a energiilor provenite de la
instincte, şi consideră că visele se pot delimita după mai multe criterii:
după claritate există vise perfect articulate, inteligibile şi vise şterse, confuze;
după sens există vise purtătoare de mesaje tulburătoare pentru subiect şi vise sterile, ceţoase, absurde;
după tonalitatea emoţională există vise încărcate emoţional şi incolore din punct de vedere afectiv;
după gradul de conservare mnezică există vise ce sunt stocate în memorie şi meteorice;
după durata aparentă există vise lungi şi scurte;
după ritmul de manifestare există vise unicat şi repetitive.
C.G.Jung consideră că explicarea viselor trebuie să se facă în funcţie de următoarele caracteristici:
visele sunt fenomene naturale, spontane ce se desfăşoară independent de voinţa sau intenţia conştientă, el este
o autozugrăvire spontană, sub o formă simbolică, a situaţiei reale din inconştient;
visele sunt deopotrivă funcţionale şi compensatorii prin faptul că servesc la înlesnirea echilibrului şi a
individuaţiei personalităţii, compensarea este privită ca posibilitate de îndeplinire a dorinţelor, în sensul în care
potenţialul inconştientului este pus la dispoziţia personalităţii. Visele se subordonează imperativului teleologic al
Sinelui, care lucrează spre a se individua, individuaţia fiind văzută aici ca autorealizare în viaţă;
simbolurile viselor deţin o funcţie transcendentă, simbolurile pentru Jung erau entităţi vii, aspirând să
exprime ceva neştiut dianinte, ele rămân o perpetuă provocare la adresa gândurilor şi simţămintelor persoanei, sunt
transcendente deoarece înlesnesc tranziţia de la o stare psihologică la alta;
forţa terapeutică a viselor este mai bine slujită de tehnica amplificării şi a imaginaţiei active decât interpretarea
bazată pe asociaţia liberă. În analiza visului, punctul de plecare nu este interpretarea, ca la Freud ci amplificarea.
Etapele abordării visului se referă la:
determinarea contextului visului în viaţa visătorului, astfel încât să se poată înţelege ceva din semnificaţia sa
pur personală;
definirea contextului cultural al visului, acesta fiind totdeauna legat de mediul şi epoca în care a fost visat;
investigarea conţinutului arhetipal astfel ca visul să fie plasat în contextul vieţii umane ca întreg, deoarece la
nivelul cel mai profund visele ne leagă de experienţa străveche a speciei noastre.
I. RAPORTUL GÂNDIRE -LIMBAJ
Cercetând raportul dintre gândire –limbaj, Jean Piaget a ajuns la concluzia că pe parcursul dezvoltării
ontogenetice a acestora, există momente de convergenţă şi divergenţă între acestea, dar, că genetic, gândirea precede
limbajul. De exemplu, un copil de 3-4 ani la care limbajul este slab dezvoltat, poate face dovada unei gândiri concrete,
situative, şi uneori chiar cu aspect creativ. Unii psihologi au recurs la exagerări susţinând fie că gândirea este total
independentă de limbaj –aceasta din urmă nefiind decât o expresie exterioară a gândirii, fie că structurile limbajului,
mai ales cele profunde care exprimă reguli semantice de stabilire a sensurilor ar fi înnăscute. Astfel, Naom Chomschy
afirmă că trăsăturile genetice ale structurilor lingvistice (cele fonetice, sintactice, semantice) reflectă în mai mică
măsură progresul experienţei de comunicare a subiectului, şi mai mult caracterul general al capacităţilor sale înnăscute
de a dobândi cunoştinţe. Nu se poate nega rolul capacităţilor înnăscute în achiziţionarea informaţiilor abstracte,
respectiv rolul unor factori genetici:
O structură determinată a creierului, a organelor de articulaţie, a aparatelor de recepţie a semnalelor verbale;
60
 Curiozitatea specifică copilului;
Capacitatea de imitaţie a semnalelor produse de cei din jur.
Dar, singură potenţialitatea lingvistică nu este suficientă pentru a asigura dezvoltarea reală a limbajului şi,
mai ales, a structurilor complexe ale acestora. Pentru ca un copil să înveţe să vorbească este necesar ca el să fie sub
influenţa adecvată a unui mediu lingvistic. Astfel, creierul copilului nu inventează limbajul, şi nici nu alege limba pe
care o va învăţa. Aceasta va depinde de informaţia furnizată de lumea exterioară. Dacă copilul nu se află într-un mediu
verbal corespondent şi nu primeşte materialul lingvistic necesar, atunci aceste potenţialităţi dependente de factorii
genetici nu au nici o importanţă, ele rămânând neutilizate. Drept argument, sunt invocate curent aşa-numitele cazuri
de copii-lup, de copii mici abandonaţi de părinţi şi crescuţi de animale. Aceşti copii, deşi au venit pe lume cu o
anumită potenţialitate lingvistică dată de o structură determinată a creierului şi a coardelor vocale, nu au putut să-şi
formeze, în absenţa unui mediu lingvistic adecvat, capacitatea verbală de comunicare specific umană. Nici ulterior,
după ce au fost recuperaţi unii dintre ei şi supuşi unei educaţii verbale, nu s-a reuşit formarea capacităţii verbale
articulate, pentru că zonele lor corticale pregătite la naştere pentru a primi şi decodifica semnalele verbale s-au atrofiat
prin nestimulare şi neexersare.
COMUNICAREA, LIMBA ŞI LIMBAJUL

Comunicarea a fost definită adesea ca o formă particulară a relaţiei de schimb între două sau mai multe
persoane, două sau mai multe grupuri. O astfel de înţelegere îşi are rădăcinile în concepţia lui Claude Levi-Straauss
care interpreta societatea de pe poziţiile unei teorii a comunicării. Nobert Sillamy (1965) insistă asupra caracterului de
feed-back al comunicării: când informaţia este transmisă, se produce o acţiune asupra receptorului şi un efect
retroactiv asupra persoanei emitente. Anzien şi Martin (1969) atrag atenţia asupra elementelor componente ale
comunicării ca şi asupra orientării ei. Comunicarea constituie după ei, ansamblul proceselor psihice şi fizice prin care
se efectuează operaţia de punere în relaţie a unei persoane sau a mai multora cu o altă persoană sau mai multe, în
vederea atingerii unor obiective. Aşadar, esenţiale pentru actul comunicării sunt:
 Relaţia dintre indizivi sau dintre grupuri;
 Schimbul, transmiterea şi receptarea de semnificaţii;
 Modificarea voită sau nu a comportamentului celor angajaţi în comunicare.
Comunicarea între oameni sau între grupuri joacă un rol esenţial. Prin comunicare, individul se umanizează,
îşi formează şi îşi dezvoltă personalitatea deoarece ea este cea care asigură transmiterea experienţei sociale. De
asemenea, ea permite influenţarea educativ-formativă a omului. În lipsa comunicării individul rămâne la nivelul
dezvoltării biologice, rămâne izolat, privat de capacitatea de integrare în colectivitate. Nu ar fi posibilă interacţiunea
raţională, bazată pe gândire şi reflecţie, coordonarea reciprocă a persoanelor, cooperarea şi interinfluenţarea reciprocă.
Omul este o fiinţă care comunică şi în virtutea acestui fapt se formează şi se manifestă ca om. De Vito a stabilit 5
scopuri esenţiale ale comunicării:
Descoperirea personală (în timpul comunicării învăţăm despre noi şi despre alţii, ne descoperim mai ales prin
intermediul comunicării sociale, care constă în raportarea la alţii şi, în final, la propria noastră persoană);
Descoperirea lumii externe (comunicarea dă o mai bună înţelegere a realităţii exterioare, a obiectivelor şi
evenimentelor);
Stabilirea relaţiilor cu sens (prin comunicare depridem posibilitatea de a stabili şi menţine relaţii stânse cu
alţii);
Schimbarea atitudinilor şi comportamentelor (comunicarea, mai ales cea realizată prin mass-media, excelează
în schimbarea atitudinilor şi comportamentelor oamenilor);
Joc şi distracţie (comunicarea este un mijloc de destindere).
Pentru o mai bună înţelegere a comunicării, aceasta a fost clasificată utilizându-se următoarele criterii:
După numărul de persoane care participă la procesul comunicaţional avem:
Comunicarea intrapersonală (limbajul intern);
Comunicarea interpersonală (se desfăşoară între două persoane);
Comunicare de grup: a) comunicarea intergrup (între grupuri);
b) comunicarea intragrup (în interiorul grupului).
După instrumentele, mijloacele comunicării.
Comunicarea verbală;
Comunicarea paraverbală;
Comunicarea nonverbală.
După prezenţa sau absenţa unor obiective:
Comunicarea incidentală (atunci când individul furnizează informaţia despre sine fără a avea intenţia de a o
face; indivizii comunică informaţii despre statutul, rolurile, aspiraţiile şi chiar despre o serie de trăsături psiho –
comportamentale proprii);

61
Comunicarea consumatorie (care survine ca o consecinţă a unor stări emoţionale sau motivaţionale ale unui individ,
fiind expresia directă a acestor stări; ceea ce îi împinge pe indivizi să comunice nu este dorinţa de a furniza informaţii,
ci pur şi simplu de a-şi exprima starea afectivă pe care o trăiesc);
Comunicarea instrumentală (urmăreşte un obiectiv riguros, şi anume, modificarea conduitei receptorului);
Comunicarea comuniune (partenerii comunică cu bucurie reciprocă; această formă comunicaţională vizează
mai ales atmosfera emoţională apărută în decursul derulării ei).
Nu orice proces de comunicare între oameni poate fi considerat limbaj, în sensul propriu al cuvântului. În
accepţiunea strictă, limbajul se referă la comunicarea verbală care se desfăşoară în timp şi care implică o serie de
operaţii caracteristice: audiere, vorbire, citire, scriere. Activitatea verbală se desfăşoară în conformitate cu anumite
reguli lingvistice care sunt proprii unei limbi la o anumită etapă a dezvoltării sale şi care formează sistemul lingvistic
al limbii respective. În acelaşi timp, în activitatea sa verbală, omul respectă şi o serie de reguli sau norme logice care
contribuie la formarea structurii logice a gândirii. Practicarea curentă a limbajului de către oameni în diferite situaţii,
duce la obţinerea produselor activităţii verbale, sub formă de propoziţii, fraze. Aceste produse verbale constituie textul
sau contextul verbal elaborat în procesul concret al comunicării şi al gândirii oamenilor.
Limba reprezintă un sistem de mijloace lingvistice, fonetice, lexicale şi gramaticale, istoriceşte constituite cu
ajutorul cărora se realizează comunicarea reciprocă dintre oameni, adică limbajul. Componentele fundamentale şi
corelative ale limbii sunt lexicul şi structurile gramaticale, adică toate cuvintele şi combinaţiile posibile de cuvinte.
Există într-o limbă reguli de combinare a sunetelor, cuvintelor şi propoziţiilor, care împreună formează structura
gramaticală a limbii respective.
Prin natura sa, limba este un fenomen social, istoric care se dezvoltă în cursul evoluţiei unui popor. Din
acest punct de vedere., limba este un fenomen extraindividual, în sensul că existenţa sa nu depinde de existenţa
fiecărui individ în parte, ci de prezenţa unui grup social care foloseşte limba respectivă ca mijloc de comunicare şi de
gândire. Limbajul, dimpotrivă, este o manifestare individuală a limbii. Limbajul exprimă gradul de interiorizare
personală, adică de însuşire şi stăpânire de fiecare dintre noi a elementelor componente ale limbii. Aşa se explică de ce
unii oameni excelează prin folosirea unui limbaj bogat şi expresiv, pe când alţii folosesc un limbaj sărac şi puţin
expresiv.
Concluzionând:
În timp ce limba este un fenomen social (elaborat de societate şi nu de fiecare individ în parte), limbajul este
un fenomen individual, individualizarea lui realizându-se atât pe plan fiziologic (datorită unor particularităţi ale
aparatului fonator), cât şi în plan psihologic (el având o manifestare personală şi diferită de la individ la individ);
Dacă limba este extraindividuală, limbajul este un mijloc de vehiculare a limbii, el presupune transformarea
elementelor limbii în elemente proprii. Ori, pentru aceasta este necesară conştientizarea laturii fonetice, grafice şi
semantice a cuvintelor, trecerea de la structuri semantice simple (cuvinte izolate), la structuri semantice complexe
(propoziţii, fraze, discursuri, texte).

III. FEED –BACK-UL INFORMAŢIONAL (COMUNICAŢIONAL)

Procesul comunicării verbale se realizează ca un sistem activ de emisie, recepţie a informaţiilor constituite în
mesajele purtate între cel puţin doi interlocutori; în structura sa, sistemul de comunicare cuprinde cinci elemente
componente, aflate în raport de tip feed –back sau de interdependenţă, de influenţare reciprocă:
Expeditorul –care este generator de informaţii; la acest nivel se elaborează mesajele şi se declanşează actul
comunicării;
Emiţătorul – este un aparat specific de emisie a semnalelor şi este reprezentat, fie de aparatul vocal pus în
mişcare de impulsurile coordonate de creier, fie de aparatul verbo-motor, în cazul scrierii mesajului. Aparatele
emiţătoare funcţionează după un anumit cod, în cadrul vorbirii avem de-a face cu un cod lingvistic, sonor, respectiv
codul semnalelor verbale, compus din consoanele şi vocalele care alcătuiesc cuvinte. Comunicarea în scris face uz de
codul literelor sau a semnelor grafice proprii limbii.
Canalul – poate fi mediul aerian, firul telefonic, telegraful etc;
Receptorul – are misiunea de a capta semnalele orale sau scrise, şi de a le transforma
în impulsuri nervoase în analizator;
Destinatarul – este instanţa care primeşte mesajul şi îl interpretează; din punct de vedere neurofiziologic, acest
destinatar se află în cortex unde au loc operaţii de decodificare, de transformare a impulsurilor nervoase în fapt psihic,
într-un fapt de conştiinţă, respectiv într-un act de acordare a unei semnificaţii, a unui înţeles logic mesajului stocat în
informaţia din impulsurile nervoase primite. Acest mesaj care a fost decodificat va declanşa la destinatar un răspuns
de un anumit tip (abrobare, mirare, respingere) care va pleca spre expeditor.
În actul comunicării, aceeaşi persoană este când expeditor, când destinatar, ea emiţând şi recepţionând mesaje în
procesul comunicării. Redarea mesajelor în semnale emise definesc codarea. Această operaţie indispensabilă
62
declanşării actului codificării este urmată de un proces de decodare a semnalelor recepţionate, respectiv de un act de
descifrare şi interpretare a informaţiilor purtate de codul lingvistic respectiv, adică de sunetele verbale sau semnele
grafice. În termeni psihologici, această operaţie de decodificare desemnează actul de percepţie şi înţelegere a
limbajului interlocutorului. Perceperea şi înţelegerea limbajului sunt activităţi psihice complexe care depind de
mai mulţi factori:
Capacitatea auzului fonematic care ne permite să recepţionăm, să distingem semnalele verbale complexe şi
cuvintele susceptibile de confuzii (toc /loc); tot aici distingem valoarea sunetelor în funcţie de locul ocupat de acestea
în cuvânt (sunetul “u” îl percepem diferit în cuvântul “putere”, faţă de cuvântul “plouă”). Perceperea cuvintelor în
comunicare impune surprinderea, după caz, a caracterului adresativ, interogativ, exclamativ, implorativ etc.
Consistenţa de conţinut a comunicării, condiţie asigurată de: a) capacitatea expeditorului de a-şi construi
succint şi corect propoziţiile şi frazele; b) capacitatea de a transmite un volum optim de informaţie relevantă despre
obiectul, fenomenul, evenimentul pe care vrea să le comunice. Această condiţie este cu atât mai necesară, cu cât se ştie
că în comunicare se manifestă adesea un fenomen al redundanţei adică, un exces de informaţii în formularea unei idei
sau explicaţii, fapt care îngreunează extregerea de către destinatar a ideilor esenţiale din cele communicate de
interlocutor.
Condiţia inteligibilităţii comunicării depinde nu numai de caracterul logic, organizat a celor expuse, dar şi
de raportul de accesibilitate de la interlocutor la expeditor; astfel, este absolut necesară o anumită compatibilitate a
interlocutorilor, care constă în folosirea aceluiaşi sistem de semnale, în cunoaşterea aceluiaşi cod lingvistic. Este
cunoscut faptul că înţelegerea celor communicate pretinde luarea în consideraţie nu numai a contextului ideatic
respectiv, dar şi de cel a aspectului de conotaţie a cuvintelor, adică a posibilităţilor lor afective şi valorice în procesul
comunicării. Datorită acestui fapt, cuvintele şi replicile verbale pot fi adesea interpretate de interlocutor într-un alt
sens decât cel intenţionat de expeditor
FUNCŢIILE LIMBII ŞI ALE LIMBAJULUI
1. Funcţia de comunicare: constă, pe de o parte în nominalizarea obiectelor, fenomenelor, evenimentelor
realităţii, iar pe de altă parte în efectuarea predicaţiilor corespunzătoare. Astfel, funcţia comunicativă este o funcţie
propoziţională; prin intermediul construcţiilor verbale căutăm să suscităm anumite idei şi raţionamente la
interlocutori. Specialiştii vorbesc de două funcţii ale comunicării: a) descriptivă (descrierea obiectelor şi fenomenelor
realităţii); b) argumentativă (prin care aducem argumente în favoarea unei idei. Comunicarea presupune realizarea
frecventă a unor discuţii în contradictoriu între interlocutori cu scopul evidenţierii adevărului unui fapt, unei situaţii.
Aceste discuţii în contradictoriu în care se dezvoltă argumente pro /contra unei teze, pretind precizarea în prealabil de
către cei doi interlocutori a înţelesului termenilor utilizaţi.
Fără comunicarea verbală nu s-ar fi putut acumula experienţa socială, nu s-ar fi putut dezvolta diferitele forme
ale conştiinţei sociale, respectiv ştiinţele, artele, cultura. Deasemenea, această funcţie reprezintă premisa primordială a
realizării activităţii comune între oameni, adică a conclucrării dintre aceştia.
2.Funcţia cognitivă: limba şi limbajul participă direct la realizarea procesului de cunoaştere a realităţii
obiective de către om. Însăşi funcţia comunicativă presupune în mod implicit transmiterea unor informaţii, conţinuturi
ale gândirii stabilite în cadrul activităţii anterioare de cunoaştere. Este cunoscut faptul că limba a fixat în structura sa
sistemul gândirii logice cu principalele sale modalităţi de elaborare a judecăţilor, raţionamentelor, pe baza cărora se
obţin informaţii despre realitate; specialiştii insistă asupra acestui aspect informaţional al gândirii, asupra caracterului
ei de a opera cu semne, cu simboluri care sunt purtătoare de semnificaţii, de informaţii. Semnele cu care operează în
principal gândirea umană sunt semnele lingvistice –cuvintele –dar ea şi-a creat şi alte disponibilităţi în acest sens.
Astfel, poate opera şi cu alte categorii de semne: cu mijloace paralingvistice (mimica, pantomimica, gestica); cu
semne specifice limbajelor artificiale (simbolurile matematice, fizice); sistemele de semne vizuale ( semnele rutiere);
mijloacele specifice artelor plastice, sistemul de semne muzicale. Cel mai complex sistem de semne este cel lingvistic,
cuvintele având proprietatea de a fi în acelaşi timp şi semne şi semale. Astfel, în procesul comunicării ele au
valoare de semnale, iar în procesul gândirii ele îndeplinesc, sub raport cognitiv, funcţia de semn, simbol, de substitute
ale obiectelor şi fenomenelor realităţii, pe care le redau sub o formă esenţializată, abstractizată. Capacitatea de a obţine
şi de a prelucra informaţii despre diverse obiecte, fenomene ale realităţii, fără a opera nemijlocit cu obiectele sau
fenomenele respective, ci doar cu cuvintele pe care le reprezintă, este considerată ca o excepţională performanţă a
gândirii umane. După ce şi-a însuşit limbajul (cuvintele şi semnificaţia lor) persoana în cauză are posibilitatea de a
folosi cuvintele respective în cele mai variate forme ale activităţii sale, dar mai ales în activitatea cognitivă. Pe baza
sistemului limbii, omul poate, de exemplu, să descrie o situaţie sau o problemă printr-un singur joc de semne sau
simboluri. Aceste semne pot fi mânuite incomparabil mai uşor şi mai repede decât obiectele şi fenomenelor realităţii
sau decât componentele materiale ale situaţiei obiective respective. Omul poate încerca, pe plan simbolic, mental un
număr mare de soluţii înainte de a întreprinde, de a realiza efectiv o activitate concretă. În felul acesta, actul mental
desfăşurat în limbajul interior se substituie acţiunilor nemijlocite cu obiectele şi fenomenele realităţii. Omul posedă
deci, funcţia semiotică prin care se înţelege capacitatea acestuia de a utiliza semne, simboluri ca substituienţi ai
obiectelor şi fenomenelor realităţii şi de a opera cu aceste semne pe plan mental. Ca expresie a acestei posibilităţi, care
63
se constituie treptat pe scara vârstelor, relaţiile persoanei cu lumea exterioară nu se mai desfăşoară predominant într-
un plan obiectiv, material, aşa cum se petrec lucrurile la copiii mici –până în 3 ani, la deficienţii mintali sau la
grupurile etnice încă neevoluate, ci sunt transpuse într-un plan subiectiv, abstract, mental, ceea ce le face mult mai
operaţionale, eficiente. Astfel, înainte de a fi efectiv realizate, acţiunile voluntare complexe sunt gândite, întocmite
raţional şi orientate spre scopuri proiectate imaginativ.
3.Funcţia de reglaj şi autoreglaj a gândirii: exprimă posibilitatea acesteia de a asigura organizarea tuturor
proceselor şi stărilor psihice care sunt implicate în realizarea unei activităţi voluntare proiectate. Acest lucru se
realizează prin intermediul obiectivelor, scopurilor pe care persoana şi le formulează în termeni verbali. Astfel,
pregătirea unui examen important, implică conlucrarea diferitelor funcţii şi procese psihice –gândirea, memoria,
motivaţia, voinţa, atenţia etc –în vederea depăşirii numeroaselor obstacole şi dificultăţi care apar în mod inerent pe
parcursul perioadei respective de pregătire. În general, este ştiut că sub influenţa limbajului, toate preocesele şi
funcţiile psihice se elevează, adică se realizează în forme complexe, superioare din punct de vedere calitativ. Astfel,
sub influenţa limbajului, datele experienţei senzoriale sunt integrate în unităţi mai ample pe baza însuşirilor esenţiale
şi comune unei categorii, desprinse prin operaţiile de abstractizare şi generalizare. Formele simple ale atenţiei
involuntare se transformă şi ele sub influenţa activităţii verbale în forme mai complexe, caracteristice atenţiei
voluntare şi postvoluntare. Sistematizarea experienţei anterioare la nivelul semnelor lingvistice permite trecerea la
formele mai complexe ale memoriei, şi anume, la memorarea logică. Forţa limbajului se manifestă şi în posibilitatea
omului de a stăpâni voluntar reacţiile somato-vegetative ale propriului organism, adică de a realiza autocontrolul
acestor reacţii. Astfel, prin comenzile formulate în limbajul extern sau intern, noi putem să declanşăm sau să frânăm
aceste reacţii. Mai mult, putem să ne modificăm la un moment dat dispoziţia afectivă sau să ne mobilizăm toate forţele
organismului pentru a face faţă unor situaţii existenţiale neobişnuite. Această forţă a cuvintelor se bazează pe faptul că
funcţiile organismului sunt semnalizate verbal, adică au o dublură verbală; medelarea verbală a funcţiilor psiho –
fiziologice ale organismului îi dă omului posibilitatea să le stăpânească, adică să le programeză pe plan mental şi să
comande desfăşurarea lor ulterioară.
4. Funcţia emoţional –expresivă: constă în exprimarea atitudinilor afective ale persoanei faţă de situaţiile şi
evenimentele realităţii, cu ajutorul unor mijloace verbale specifice cum sunt: ritmul, intonaţia, accentul, pauzele.
Faptele curente din viaţă arată că, de multe ori expresivitatea limbajului transmite informaţii mult mai bogate şi mai
nuanţate decât simplul conţinut de idei al comunicării verbale. În stânsă legătură cu această funcţie se află şi funcţia
cathartică: prin intermediul unor reacţii verbale sau strict emoţionale ne eliberăm de energiile negative acumulate,
făcând să scadă tensiunea nervoasă. Virtuţile tratamentului terapeutic psihanalitic constau tocmai în acea capacitate a
psihanalistului de a stimula persoana aflată într-o stare de depresie, anxietate de a-şi mărturisi motivele de îngrijorare,
temerile, etc.
5. Funcţia imperativ –persuasivă: exprimă posibilitatea limbajului de a influenţa gândurile şi conduita
oamenilor. De exemplu, îi poate determina fie să adopte anumite atitudini, idei, să săvârşească anumite acte, fie,
dimpotrivă, să şi le interzică. Această acţiune se exercită în primul rând prin conţinutul semantic al mesajului
comunicat interlocutorului, dar un anumit rol în influenţarea conduitei altuia o are şi dimensiunea emoţional –
expresivă a limbajului. Un caz particular al acestei funcţii îl constituie sugestia verbală în stare de veghe sau de somn
hipnotic, folosită larg în practica terapeutică. Efectele sugestiei verbale au o forţă deosebită, determinând vindecarea
unor maladii psihice.
IV. FORMELE LIMBAJULUI
În principal, limbajul este clasificat în următoarele forme principale:
1. Limbajul extern: este adresat cu precădere unor destinatari din afară, el se realizează în două forme:
a) Limbajul oral: rezultă din succesiunea selectivă, structurată după reguli logico –gramaticale, a sunetelor
articulate, produse de aparatul fonator la comanda centrilor corticali verbo –motori. Limbajul oral se realizează în trei
forme:
Solilocviu înseamnă vorbirea cu voce tare cu noi înşine. În mod normal, această formă de manifestare a
limbajului oral se întălneşte la copil, până în 5 ani, prin care se exteriorizează intenţiile. La adult, vorbirea cu voce tare
apare doar situaţional, ca de exemplu, în cazul singurătăţii sau în stări patologice.
Monologul presupune prezenţa unui destinatar extern, care să recepteze fluxul mesajelor fără a replica decât
la sfârşit. De obicei, monologul este centrat pe o anumită temă şi are ca obiectiv informarea, instruirea destinatarilor,
lămurirea, convingerea acestuia de ceva, relaxarea sau catharsis-ul (ca în cazul poeziei sau a teatrului). Pentru a-şi
atinge obiectivul propus, oratorul trebuie să-şi adapteze conţinutul şi forma discursului ca şi maniera de expunere la
particularităţile psihologice şi de vârstă ale auditoriului.
Dialogul este forma cea mai frecventă de realizare a limbajului oral. El se desfăşoară prin alternarea poziţiilor
celor doi parteneri ai actului comunicaţional. Dialogul poate fi structurat şi liber –situaţional.
Dialogul structurat se axează pe o anumită problemă şi se urmăreşte obţinerea, în final, a unui consens.
Desfăşurarea lui depinde de poziţia iniţială a interlocutorilor faţă de problema pusă în discuţie, respectiv, dacă părţile

64
au interese opuse sau convergente. În ştiinţă, dialogul în forma dezbaterilor şi disputelor între cercetători şi şcoli
reprezintă motorul principal al progresului conceptual –teoretic.
Dialogul liber –situaţional se desfăşoară spontan, cel mai adesea purtându-se asupra diverselor aspecte ale
realităţii, fiind puternic imprimat de subiectivitatea partenerilor implicaţi în conversaţie.
b) Limbajul scris:se realizează prin codarea mesajelor orale în formă grafică; el apare mult mai târziu decât cel
oral, atât în cursul evoluţiei istorice, cât şi în ontogeneză. Dincolo de importanţa sa comunicaională, limbajul scris are
o semnificaţie cu totul aparte –aceea de obiectivare, fixare şi perpetuare în timp a limbii şi a structurilor sale logico –
gramaticale.
2.Limbajul intern: este un limbaj pentru noi, de comunicare pentru noi înşine. El se dezvoltă prin
interiorizarea treptată a dialogurilor şi a controverselor realizate în planul limbajului oral. De aceea, el ajunge la
maturitate abia la vârsta adolescenţei. Spre deosebire de cel exterior, în limbajul intern cuvintele sunt recepţionate şi
interpretate în mod simultan cu o mare rapiditate şi o bogăţie de asociaţii. Limbajul intern este foarte concis, el uzitând
de structuri gramaticale sumare, de formulări adesea eliptice. Pentru codificarea sau decodificarea inteligibilă a
cuvintelor în acest limbaj sunt suficiente numai anumite date informaţionale, de regulă cele principale. Limbajul
intern are un rol major în proiectarea şi anticiparea actiunilor noastre conştiente. Limbajul intern premerge obligatoriu
tuturor comunicărilor noastre cu ceilalţi din jur, funcţionând ca un permanent corector. Referindu-se la limbajul
interior ca la o modalitate principală de existenţă a vieţii mentale, P. Janet arăta că gândirea nu este altceva decât “o
oglindă ascunsă pentru alţi oameni”. La rândul său Vîgoţschi, care s-a ocupat de natura limbajului intern, aprecia că
cea mai importantă caracteristică a acestei forme de limbaj sub raportul structurilor sale constă în predominarea
sensului cuvântului faţă de semnificaţie.Limbajul intern este, spunea el, în mare măsură ideomatic şi greu transmisibil
în limbaj extern; limbajul intern dispune de un maximum de libertate, sensurile sale putând să se amalgameze sau să
se conjuge în cele mai diverse lucruri.
BIBLIOGRAFIE:
Allport, G., 1981, Structura şi dezvoltarea personalităţii, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
Chomsky, N., 1970, Le language et pensee, Payot, Paris;
Cosmovici, A., 1996, Psihologie generală, Ed. Polirom, Iaşi;
Golu, M., 2000, Fundamentele psihologiei. Compendiu, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti;
Piaget, J., 1965, Psihologia inteligenţei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti;
Piaget, J., Chomsky, N., 1988, Teorii ale limbajului. Teorii ale învăţării, Ed. Politică, Bucureşti;
Şchiopu, U., Verza, E., 1993, Psihologia vârstelor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

FACILITATEA LIMBAJULUI ŞI A VORBIRII

Elevii cu dizabilităţi psihice, care nu vorbesc inteligibil, pot fi învăţaţi să comunice în alte modalităţi, astfel
încât ei nu vor fi întârziaţi inutil în căpătarea limbajului, care este principalul drum către c unoaştere. În acest capitol
vom prezenta câteva exemple de întârzieri vătămătoare şi inutile, indemnând profesorii să înceapă imediat programele
pentru dezvoltzrea limbajului şi a vorbirii pentru a-i învăţa pe aceşti copii să comunice-şi prin urmare să se evite
întârzierile inutile. Pentru a vă ajuta mai bine să înţelegeţi necesitatea expunerii şi a stimulării limbajului şi vorbirii
timpurii,variată şi solidară,vă prezentăm în acest capitol, un scurt sumar nontehnic a actualelor teorii cu privire la
dobândirea limbajului şi a programelor de intervenţie ,câteva practici pentru a facilita dezvoltarea vorbirii bazate pe
relaţia dintre prevorbire şi hrănire, şi câteva metode practice pentru a-i aduce pe copiii cu dizabiliţăţi pe drumul către
o comunicare efectivă.
*Arthurlene, un copil de 8 ani cu un handicap sever,paralizie cerebrală, nu putea vorbi.Părinţii şi profesorii săi
au aşteptat dovada că ea a ajuns la un nivel determinabil de înţelegere şi dezvoltare a limbajului, pentru a şti ce să o
înveţe în continuare.Doi ani mai târziu, ei încă erau nesiguri de nivelul ei de înţelegere şi nu incepuseră încă o învăţare
sistematică ă limbajului.Această aşteptare ca vorbirea inteligibilă să evolueze astfel încât Arthurlene să demonstreze
nivelul său de recepţie a limbajului şi îndemânare în expresie,a făcut ca ea să rămână inutil cu câţiva ani în urmă cu
privire la însuşirea limbajului şi a capacităţilor de comunicare.
*Mary Ann a fost privată de avantajele unei asistări a comunicării augmentative, pentru că părinţii
săi puteau înţelege încercările sale de a comunica şi credeau că în curând vorbirea sa se va îmbunătăţi, astfel
încât şi ceilalţi o vor înţelege.Trei ani mai târziu, Mary Ann putea fi înteleasă doar de cei ce o ştiau bine.
*Mama Shophiei era hipersensibilă la faptul că fiica ei ar trebui să poarte sau să foloseasca o tablă de
comunicare pentru că atrăgea atenţia că este un copil cu dizabilităţi.Acest copil a cărui vorbire era
neinteligibilă nu a fost capabil să înveţe sau să se bucure de lărgirea volumului şi a complexităţii
preschimbării limbajului.
65
 *Erik avea un profesor care timp de 3 ani a muncit să-l înveţe să citească şi să scrie destul de bine
pentru a le folosi ca sistem de comunicare. Profesorul nu şi-a dat seama că sunt câteva sisteme de
comunicare augmentative(de ex.simbolurile Blis) care nu cer ca elevul să aibă abilitatea de a citi sau scrie.
Ar fi putut să-l înveţe să comunice cu ceilalţi folosind aceste sisteme,fără efortul de a citi sau scrie.
Limbajul, desigur, cuprinde mai mult decât vorbirea şi înţelegerea în general, precedă producţia.Unii copii învaţă să
gândească şi să citească fără să audă vreodată un cuvânt pronunţat.Unii învaţă să folosescă sisteme de comunicaţie
care cer aplicarea unor reguli relativ abstracte, mai mult inconştiente.Cu câteva excepţii,fiinţele umane sunt capapile
să înveţe câteva forme de comunicare, vorbite sau nu.Dar expunerea la un sistem lingvistic ar fi mai eficientă dacă se
produce în perioada crucială, sensibilă pentru învăţătură. Cam de la vărsta de 6 luni, copii normali pot răspunde la
semnale verbale. Pe la 9 luni ei pot avea un inventar moderat de cuvinte pe care le înteleg şi la care răspund prin
comportament asemănător.Ar trebui să li se ofere o optimă expunere la limbaj şi oportunitatea de a-şi pune bazele
limbajului în aceşti primi ani cruciali. Acest lucru este la fel de important atât pentru copii normali cât şi pentru copii
cu dizabilităţi.Nu aşteptaţi.Faceţi-i să comunice. Primii ani din viaţa unui copil cu dizabilităţi nu ar trebui să treacă
fără expunerea copilului,implicarea lui directă întrun proces obişnuit sau augmentativ de comunicare.
DEZVOLTAREA LIMBAJULUI ŞI A COMUNICARII

Dobândirea limbajului-cu sau fără abilitatea de a produce sunetele normale vorbirii-urmează acelaşi model
pentru toţi copii indiferent de originea lor culturală sau de atributelelor psihice. Înţelegerea bazelor dobândirii
limbajului normal este la fel de importantă ca şi învăţarea procedurilor speciale de predare copiilor cu dizabilităţi.
Ogreşeală uzuală, rezultă din socul şi spaima părinţilor odată cu aflarea dizabilităţilor copiilor lor, este
omisiunea de a încerca să comunice cu copilul lor, să îi ofere stimuli orali, vizuali şi tactili de la o vârstă fragedă.
Aceşti stimuli sunt cruciali pentru o dezvoltare completă a limbajului de mai târziu. Limbajul,într-o formă sau alta,
este ceea ce ne face umani.Chapman(1972) a specificat că “dacă înţelepciunea este o îndoielnică-trăsătură
specifică,folosirea limbajului nu este.Nu a fost găsit nici un grup uman căruia să-i lipsească limbajul”(p.17).Copii
normali sunt născuţi echipaţi psihic cu capacitatea de a învăţa limbajul; ei au nevoie doar să fie expuşi la mediul
cultural şi să audă în jurul lor vorbindu-se respectiva limbă. Copii cu dizabilităţi ar putea să nu aibă parte această
expunere şi experienţă din cauza combinaţiilor de deficite interne cu cele externe. Trebuie dezvoltate strategii de a
găsi moduri alternative prin care ei ar putea învăţa să comunice.
McLean(1972) a spus că cei care lucrează cu copii retardaţi mintal (de asemenea cei care lucrează cu copii ce
sunt nonvorbitori sau nonvocali din motive variate) ar trebui să se concentreze mai mult asupra studiului vorbirii şi a
limbii decât asupra handicapului în sine. Acum, când sunt metode universale în dobândirea limbajului, profesioniştii
care lucrează cu copii nonvocali ar trebui să le înţeleagă şi să ştie cât mai mult posibil,pentru a determina un program
de învăţare a sunetului şi a limbajului.
Cheia către o nouă strategie, stă în descoperirea a cât mai multe lucruri despre caracteristicile vorbirii şi
limbajului, pentru a face faţa eficient organismelor umane, care ne prezintă tot felul de comportamente atipice.Trebuie
să realizăm că sunt câteva caracteristici ale vorbirii şi limbajului inviolabile cu privire la solicitările organismului.De
aceea, chiar dacă funcţia normală a organismului poate fi afectată de handicapuri, principala cerere făcută sistemului
vorbirii şi limbajului va triumfa.
Îi îndemnăm pe toţi cei ce lucrează cu copii cu handicap sever, să înveţe despre natura limbajului şi să
înceapă să transmită acestora, prin unul sau mai multe modalităţi de comunicare,cât de devreme posibil instrucţiuni în
dobândirea acestuia
DOBÂNDIREA LIMBAJULUI NORMAL

Vă prezentăm aici câteva observaţii de bază cu privire la abilitatea unui copil normal de a dobândi un limbaj
pe la aproximativ 7 ani, în ciuda absenţei unei (inobservabile) capacităţi de a memora pe termen lung, de a avea o
gândire abstractă şi de a manipula conştient regulile gramaticale.
(câteva resurse asupra dezvoltării normale a limbajului vor fi ascultate la sfârşitul acestui capitol).
Psiholingviştii(psihologi care au fost desigur instruiţi ca lingvişti) au observat în ultimii ani următoarele
fenomene cu privire la învăţarea limbii:
1. Percepţia prelingvistică începe la naştere şi este baza dezvoltării limbajului ;
2.Ritmurile maturizării normale, sunt similare la toţi copii indiferent de particularităţile limbii pe care o
dobândesc.Dobândirea limbajului are loc în acelaşi ritm de la început,în timpul celei de-a doua perioade de 6 luni,
până la desăvârşirea lui (exceptând anumite reguli complexe de sintaxă, de rafinare şi expansiune a vocabularului Si
câteva combinaţii de sunete) la vârsta de aproximativ 6-7 ani.La vârsta de 10-11 ani majoritatea copiilor stăpânesc
bine regulile de sintaxă.
3.Prima rostire a copiilor constă dintr-un singur cuvânt care e folosit cu intonaţie (declaraţie, ordin, întrebare,
samd.) dar nu în cadrul unor propoziţii complete după criteriile adulţilor, chiar dacă adulţii le înţeleg şi răspund la
acestea.(“Masă!” “Masă ?” “Cana !”-înseamnă “Vreau cana “ etc.)
66
 4.La aproximativ 18 luni, copii vor începe să formeze rostiri din 2 cuvinte folosind din nou intonaţia şi
limbajul corpului pentru a se ajuta în comunicare (“Mami dute” “Mâncat prăjitura”)
5.În studiul lor de referinţă Brown şi Bellugi (1966)au denumit cel de-al treilea stadiu de dobândire a
limbajului,”vorbirea telegrafică” deoarece exprimarea se concentrează pe sensul cuvântului (substantive, verbe şi
adjective ) şi omiţând funcţionalul cuvintelor ca articole,prepoziţii, pronume, verbul “a fi” în toate formele sale,
inflexiuni ca marcatorii posesivi şi pluralul, auxiliarele samd.
Limbajul rezultat seamănă cu cel dintr-o telegramă sau notiţe, Copii în acest stadiu par a înţelege propoziţii
întregi dar nu le pot reproduce. Ei iau înţelesul replicii de la cele mai importante sau bine accentuate cuvinte,dar când
li se cere să reproducă propoziţiile adulţilor în mod tipic respectă ordinea cuvintelor, dar reduc propoziţia la vorbire
telegrafică:
Adultul: “Căţelul va muşca “
Copilul: “Căţelul muşcă” ( Brown şi Bellugi ,1966, p.142 )
6.Continuarea rafinamentului regulilor sintactice (ordinea cuvintelor în propoziţie şi a acestora în fraze ) a
semanticii (distincţia sensurilor cuvintelor ) a lexicului (vocabular) şi a foneticii(regulile sunetelor) au loc pentru toţi
copii normali la un nivel de vârstă şi stadiu previzibil,
Bellugi (1972) a sintetizat modalitatea în care copii normali dobândesc limbajul:
Evident că asemenea copii nu învaţă propoziţii ca secvenţe memorate, deduc regulile combinaţiilor de cuvinte
în propoziţii printr-un proces complex de analiză a limbii pe care o ascultă şi a modului în care se relaţionează cu
lumea.Copii dau dovadă de la primele propoziţii de 2 cuvinte că sunt sistematici, normali şi productivi.Copii
analizează cuvintele, morfologia, sufixele şi prefixele,regulile de acord ,le înţeleg şi apoi inventează noi combinaţii.
Observăm că ,copii mici , ale căror puteri de înţelegere se crede a fi limitate în multe privinţe, dau dovadă de abilităţi
remarcabile de a reproduce limbajul pe care îl aud. Când ajung la vârsta de 5 ani , copilul normal a învăţat deja mult
despre bazele regulilor gramaticale ale acestui limbaj şi se foloseşte de acestea pentru a înţelege şi a construi un număr
mare de propoziţii. Copii par să dezvolte reguli de maximă generalitate, adesea aplicându-le la început mai mult ca
exemple şi doar gradual învăţând domeniul corect de aplicaţie.Se pare că, copii nu trebuie anume învăţaţi regulile
structurii gramaticale, neprezentând nici o anomalie majoră sau deficit în acest domeniu, cum nici nu au nevoie să fie
învăţaţi regulile corespondentei pentru a recunoaşte acelaşi obiect în diferite poziţii şi în diferite momente ale zilei.
(pp.50-51).
Profesorii elevilor cu handicap sever vor avea notată expresia lui Bellugi”neprezentând nicio anomalie majoră
sau deficit în acest domeniu”.Din cauza unui număr de motive complexe (multe care nu sunt încă înţelese) unii copii
cu handicap sever nu dezvoltă în mod automat limbajul şi vorbirea, chiar dacă devine destul de clar că mulţi dintre ei
pot fi învăţaţi să comunice pănă la un anumit nivel.
COMUNICAREA PENTRU NONVOCALI
Incercările de a categoriza copii nonvocali de obicei eşuează. Chiar când pot fi deteriminate grupări bazate pe
natura handicapului sau a bolii, marja de diferenţe individuale este atât de mare încât nici o altă abordare de învăţare
singulară nu poate fi aplicată în cadrul unor grupuri mari precum: paralizie cerebrală, retardaţi mintal, autişti sau surzi.
Copii cu sistemul nervos central sau periferic slăbit se pot deosebi mult de copii a căror inteligenţă şi abilitate de a
procesa limbajul rămân intacte dar al căror mecanisme de producere a vorbirii sunt afectate (apraxia). Mulţi copii au
pareză cerebrală de exemplu pot auzi şi desluşi în mod adecvat limbajul dar nu pot vorbi bine din cauza lipsei
controlului motor. Alţii în condiţii similare pot suferi de asemenea de retardare mintală, surzenie, inabilitatea de a
dezvolta bazele conceptelor prelingvistice/cognitive din cauza limitărilor psihice ori a unui număr de alte bariere către
vorbire.
Carrow (1972) prezintă un cadru teoretic pentru evaluarea dificultăţilor limbajului şi pentru dezvoltarea
programelor de remediere. Ea reliefează rolul ierarhizării proceselor în cadrul învăţării limbajului care trebuie studiată
individual şi acele teste şi proceduri speciale nu pot fi aplicate grupurilor. Corrow susţine:
“Rezultatul terapiilor implică mai mult decât îmbunătăţirea performanţelor lingvistice. Îmbunătăţeşte acele
abilităti de bază, a căror dificităţi au împiedicat dezvoltarea limbajului la copil, indiferent dacă acestea sunt abilităţi de
percepţie, memorie, concepţie sau combinaţii de acestea trei; programul terapeutic e iniţiat la nivelul la care are loc
decăderea funcţiei de ăcomunicare.” (p.84)
Evaluarea problemelor limbajului este o chestiune complexă, şi ar trebui consulată o echipă de experţi pentru a
determina cel mai bun program pentru fiecare copil.
COMUNICARE VERSUS VORBIRE
Silverman (1980) a subliniat faptul că sunt introduse programe în care comunicarea are loc fără vorbire. El crede că
terapeuţii tradiţionali de vorbire ar trebui să devină terapeuţi în comunicare:


În acest capitol termenul nonvocal se referă în mod special la inabilitatea unui individ de a folosi un limbaj fluent. Nu înseamnă
că nu pot fi folosite sau produse sunete pentru încercări de a comunica într-un anumit mod.
67
 „De la orientarea comunicării, ţelul final al unei terapii ar fi dezvoltarea abilităţii de comunicare până la
nivelul adecvat la care se întâlneşte cu nevoile comunicării. De când vorbirea e privită aproape universal ca fiind cel
mai flexibil şi eficient mod de decodare şi transmitere a mesajului, au loc încercări pentru a îmbunătăţi cât de mult
posibil vorbirea. Îmbunătăţirea vorbirii din acest punct de vorbire ar avea tendinţa să fie privită ca un mijloc către
sfârsit decât ca sfârşitul însuşi. Câteva canale pentru decodarea şi transmiterea mesajelor pot fi dezvoltate, inclusiv
vorbirea.”
Admiterea că elevul s-ar putea să aibă nevoie de mai multe moduri de comunicare, sau un mod de recepţie a
limbajului şi altul pentru exprimare. Sailor (1980) a remercat 6 termene ce trebuie înţeleşi înaintea inteprinderii unei
evaluări şi creerii unui program pentru orice elev:
Comunicarea e folosită referindu-se la interacţiunile sociale în care unele informaţii sunt schimbate, dar
participanţii nu trebuie să împărtăşească regulile sistemului complex de gramatică sau sintaxă ce guvernează
interacţiunea. De exemplu un elev poate indica <vreau mâncare> prin gesturi, vocalizând, ori chiar prin cuvinte fără să
împărtăşească sistemul de reguli care ar putea permite specificarea unei anumite cantităţi sau fel de mâncare, de la o
amunită persoană, şi aşa mai departe.
Limbajul e folosit pentru a se referi la interacţiunile în care participanţii împart sisteme structurale complexe
şi foarte diferenţiate de referinţe simbolice şi sisteme de reguli care guvernează forma interacţiunii. Elevii cu handicap
prelingvistic sever trebuie să înceapă instructajul cu forme ce stabilesc funcţiile comunicării înainte ca un ţel mai
cuprinzător al limbajului complex să înceapă să fie realizat.
Codul e folosit pentru a se referila forma în care conţinutul mesajului este exprimat. Vorbirea, semnalizarea
manuală sau apăsarea butoanelor de pe tăblia de comunicare sunt toate moduri de comunicare.
Recepţia se referă la modul în care elevul primeşte mesaje.
Emiterea se referă la modul în care elevul transmite mesaje.
Canalul este folosit pentru a se referi la canalul senzorial individul (auditiv, vizual, tactil) care primeşte
informa primeşte informaţia în timpul unui schimb de comunicare.” (p.72)
Aplicat elevilor care nu au dezvoltat încă vorbirea şi limbajul funcţional, acest model ajută profesorul să
dezvolte un program pentru a facilita apariţia limbajului prin comunicaţii alternative sau sporirea vorbirii.
PROGRAME MULTIMODALE ŞI IERARHICE
Elevii care nu arată încercări organizare de comunicare, creează multiple probleme terapeuţilor şi profesorilor.
Deseori, înainte să înceapă o instrucţie, aceşti elevii trebuie să fie învăţaţi comportamentul social rudimentar – să fie
atent, contactul vizual, să stea pe scaun pentru instructaj, s.a.m.d. Programele de reacţie la limbajul multimodal au fost
folosite cu succes pentru o varietate de elevi nonvocali şi noncomunicativi.
Berger (1972) a descris un program multimodal şi ierarhic pentru surzii atipici, copii noncomunicativi din
instituţiile pentru retardaţii mintali (atipici pentru că acei copii aveau şi alte handicapuri precum retardare mintală,
paralizie cerebrală sau tulburare emoţională) şi listase trei ţeluri pentru dezvoltarea programului:
Dezvoltarea răspunsului diferenţiat pentru a reliefa trăsăturile stimulilor şi pentru a reprezenta acele trăsături
în variate moduri de vorbire, scriere ortografie semnalizare.
Dezvoltarea variatelor reacţii topografiece necesare pentru răspunsul/ vorbirea, scrierea, semnalizarea,
ortografia multimodală.
Dezvoltarea conceptelor sintactice, morfologice şi semantice în interrelaţionarile lor funcţionale.
După ce s-a lucrat în aceste programe multimodale şi ierarhice pentru aproximativ 2 ani cu 9 copii, la unii
care la început puteau comunica doar prin lovire, împingere, arătare cu degetul, Berger a raportat progrese notabile în
comunicare şi comportament social. Unii copii puteau diferenţia vorbirea-citirea prin citerea cu degetele literă cu literă
şi semne manuale , şi un copil a atins faza de citire cu discernământ de limbaj. Alt copil cu tulburări minore a părăsit
instituţia pentru a participa la orele dintr-o şcoală pentru surzi.
Centrul acestui tip de program este asumarea acelui răspuns diferenţiat prelingvistic ce trebuie învăţat inainte
de instrucţia cu privire la limbaj.McLean (1972) a spus :
“Valoarea acestor programe merge mult mai departe decât ţelurile finale specifice în acest stadiu de
dezvoltare.Contribuţia lor primordială este specificaţia asupra răspunsului prelingvistic al căror rezultate clinice s-au
arătat a fi importante în obţinerea performanţei lingvistice din partea copiilor care arătau puţin progres pentru
acestea.Am văzut nemijlocit efectul programului Berger întrt-o lungă perioadă de timp. Mulţi din aceşti copii … erau
puţin mai mult decât animalele:surzi, autişti şi “negativişti” universali. Tot aceşti copii, după puţin mai mult de un an
de instruire, comunicau ca fiinţe umane.Pentru a fi siguri, modurile de comunicare erau restricţionate şi limbajul
topografic era rudimentar dar ele erau acolo şi funcţionau pentru copil(p.13)”
Programe ce angajează structuri ierarhice sunt de interes pentru Yoder şi Miller (1972) şi mulţi alţii, care au
încercat să faciliteze limbajul sau comunicarea.Yoder şi Miller cred că un program experimental pentru retardaţii
mintal ar fi mai eficient dacă e modelat cu atenţie pentru nevoile pelingvistice şi lingvistice ale elevului:
“Credem că folosirea tehnicilor psiholingvistice şi lingvistice pentru a studia limbajul retardaţilor, e o
abordare mai productivă decât cele tradiţionale folosite. Lucrul în cadrul unui mod lingvistic , credem, ar contracara
68
cu tendinţa de a-şi asuma achiziţia limbajului care e doar o chestiune de achiziţie a cuvintelor. Această problemă pare
să o sublinieze multe studii de cercetare care ignoră complet variatele moduri în care cuvintele sunt sau nu
standardizate studii care au extins efortul cu cuvinte simple ca şi cum acestea ar fi pline de înţeles.(p,103)
Acest sfat pentru dezvoltarea programelor lingvistice pentru retardaţi se aplică de asemenea şi pentru alţi
elevi cu dizabilităţi mai puţin severe.

MODUL IN CARE FUNCTIONEAZA CREIERUL

Creierul functioneaza cu ajutorul unor circuite neuronale, sau celule nervoase. Comunicarera intre neuroni este
atat electrica cat si chimica, si calatoreste in totdeauna de la dendritele unui neuron, prin soma, prin axon, catre
dendritele unui alt neuron. Dendritele unui neuron primesc semnale de la axoni altor neuroni prin chimicalele numite
neurotransmitatori. Neurotransmitatorii produc o incarcare electrochimica in soma. Soma integreaza informatia, care
este apoi transmisa electrochimic mai departe de axon.
Oamenii de stiinta au 2 directii in studiul modalitatii in care functioneaza creierul. O directie este studierea
functiilor creierului dupa ce o parte din creier a fost distrusa. Functiile care dispar, sau care nu mai sunt normale dupa
ranirea anumitor regiuni ale creierului pot fi deseori asociate cu regiunile lezate. Cea de-a doua directie este studierea
raspunsului creierului la stimulare directa sau stimularea anumitor organe de simt. Neuronii sunt grupati dupa functii
in grupari de celule numite nuclee. Aceste nuclee sunt conectate la senzori motori si alte sisteme. Oamenii de siinta
pot studia functiile sometosenzorilor (durerea si atingerea), motor, olfactiv, vizual, auditiv. Aceste nuclee cat si a altor
sisteme care masoara schimbarile fiziologice (fizice si chimice) care apar in creier cand aceste simturi sunt activate.
De exemplu electroencefalograma (EEG) masoara activitatea electrica a unor anumitor grupuri de neuroni prin
electroizi atasati suprafetei creierului. Electrozii sunt inserati direct in creier pot citi anumiti neuroni. Schimbarile in
debitul sangui, glucoza, consumul de oxigen in grupul unor celule active pot fi deasemenea observate.
A. Vederea Sistemul vizual al omului este unul dintre cele mai avansate sisteme senzoriale. Vizual pot fi
acumulate mai multe imagini de cat prin oricare alta metoda.Pe langa structura ochiului propriu zis, numeroase regiuni
ale creierului, numite impreuna cortexuri asociative vizuale, cat si mijlocul creierului sunt implicate in sistemul
vizual.Constient, procesarea imaginilor se petrece in cortex, dar reflexiv, imediat si inconstient, raspunsul are loc in
partea superioara a colliculus, in partea mijlocie a creierului. Regiunile corticale asociative, regiuni specializate care
asociaza sau integreaza imputuri duferit in lobul frontal, cat si in parti ale lobului temporal sunt deasemenea implicate
in procesul colectarii informatiilor vizuale si a stabilirii amintirilor vizuale.
B. Vorbirea Vorbirea implica regiuni corticale specializate aflate intr-o interactiune complexa, care permite
creierului sa inteleaga si sa comunice idei abstracte. Cortexul motor initeaza impulsuri care calatoresc prin creier,
producand sunete audibile.Regiuni vecine ale cortexului motor sunt implicate in secventele coordonate de sunete.
Regiunea Broca a lobilor frontali este responsabila pentru seventa cuvintelor. Intelegerea limbajului este dependenta
de regiunea Wernicke a lobului temporal.Alte circuite corticale conecteaza aceste regiuni.
C. Memoria este considerata de obicei ca o mentinatoare de procese associatice, adica informatii din diferite
surse pune la ol alta. Desi cercetarile nu au reusit sa identifice
regiuni specifice in creier ca locatii a unor memorii individualem anumite regiuni ale creierului sunt crriticale pentru
functiile creierului. Amintirea imediata, abilitatea de a repeta serii scurte de cuvinte sau numere imediat dupa ce au
fost auzite este persupusa a se afla in cortexul associativ auditiv. Memoria pe termen scurt, abilitatea de a retine o
cantitate limitata de informatie pana la o ora este aflata adanc in lobul tempora. Memoria pe termen lung, pare a
implica schimburi intre regiunea mijlocie a lobului tempora, regiuni corrticale variate, si regiune mijlocie a creierului.
D. Sistemul nervos autonom regleaza sistemul de mentinere a vietii a corpului, adica reflexele. Controleaza
automat muschii inimii, sistemul digestiv si plamanii, anumite glande, si homeostaza echilibrul intern al corpului.
Sistemul nervos autonom este controlat de centre nervoase aflate in coloana spinarii si anumite regiuni foarte fine
aflate in partea superioara a creierului, in cotex si partea mijlocie. Reactii ca rosirea indica faptul ca centrele cognitive
sau ganditoare ale creierului sunt de asemenea implicate în răspunsul autonom.

LIMBAJUL TRUPULUI

„Fiecare gest este asemenea unui cuvânt, iar un cuvânt poate avea mai multe înţelesuri.
Perspicace este cel ce poate citi «propoziţiile» trupului.”
(Allan Pease)

69
 Harpagon, ciudatul personaj din „Avarul” lui Molière, cere să-i ghicească cineva în palmă. Ţiganca îl invită să
întindă mâna. Brusc, într-un gest de supremă lăcomie, zgârcitul întinde ambele mâini, cu palmele în jos şi degetele
răsfirate ca dinţii unei greble. Este clipa în care trupul său îi dezvăluie caracterul şi „spune” cine este el, în toate zilele
vieţii lui. Fie conştientizăm, fie nu, fie vrem, fie nu, trupul nostru comunică fără încetare. Postura, gestica, distanţa,
ochii, tensiunea musculară, culoarea obrajilor, mirosul, ritmul respiraţiei sau pulsul inimii au mereu ceva de spus.
La propriu, limbajul trupului nu este nicidecum un „limbaj ascuns”. Ba, din contra, este un limbaj predominant
vizual. Tratarea sa în acest volum este justificată doar prin faptul că rămâne adesea „ascuns” minţii conştiente.

Când trec pe lângă tine, fără răspuns la salut, prefăcându-mă că nu te văd, trupul meu comunică tocmai faptul
că nu vreau să comunic. Trupul şi pupila ochilor „spun” adesea ceea ce nu vreau să spun.
Limbajul trupului comunică mai sincer decât cuvântul. Dincolo de cuvinte, trupul nostru emite neîncetat
mesaje incredibil de importante pentru comunicarea cu sine şi cu ceilalţi. Postura, gestica, ritmul şi viteza mişcărilor,
distanţa, orientarea, privirea, contactul vizual, expresia feţei, culoarea tenului, vocea, ritmul respiraţiei sau tonusul
muscular sunt doar câteva dintre antenele sale de emisie.
Eu sunt corpul meu. Autoatingerea
Felul de a fi propriu unei persoane este exprimat de corpul său. Suntem evaluaţi şi, la rândul nostru, evaluăm
pe alţii mai cu seamă după maniera în care corpul exteriorizează trăirile interioare, atitudinile şi caracterul. Corpul
exteriorizează personalitatea. „Sunt corpul meu” şi nu „am un corp” spune Vera Birkenbihl, directoarea Institutului
German de Studii Cerebrale (Semnalele corpului, Gemma Press, Bucureşti, 1999, p. 76), propunând o opţiune
culturală între aspiraţia occidentală „de-a-avea” şi cea orientală „de-a-fi”.
Cu cât prima orientare este mai puternică, cu atât omul percepe mai slab şi înţelege mai puţin semnale emise
de propriul său corp sau de corpurile altora. Când nu-şi mai înţelege trupul, omul tinde să resimtă lipsa armoniei
interioare. Nu mai este împăcat cu sine şi „nu mai este” corpul său, ci are doar un corp, pe care tinde să -l neglijeze.
Unei persoane care nu devine conştientă de semnalele emise în limbajul propriului trup îi va fi greu, poate chiar
imposibil, să perceapă şi să interpreteze satisfăcător semnalele emise de trupurile altor persoane. De pildă, gestul de a
muşca buzele poate semnifica nervozitate sau disconfort. Pentru a înţelege cu adevărat acest lucru, am nevoie să
percep eu însumi semnificaţia acestui semnal, exact în momentul în care îl emit. Înregistrez ceea ce simt şi, abia după
aceea, voi putea presupune ce simte şi altcineva care îşi muşcă nervos buzele.
Autoatingerea este mişcarea şi gestica prin care tindem să refacem contactul cu propriul corp, de cele mai
multe ori inconştient. Cele mai multe autocontacte imită situaţiile în care ne-ar atinge tandru alte persoane. Practic,
orice autoatingere are ca efect faptul că ne simţim imediat ceva mai siguri pe noi, ceva mai protejaţi. Majoritatea
autocontactelor se realizează între mână şi cap; sprijinim fruntea, bărbia sau tâmpla, atingem fugar gura, bărbia sau
buzele, trecem mâna prin păr sau scărpinăm în treacăt nasul, urechea. Scărpinarea cefei, trasul de urechi sau ducerea
mâinii la gură, nas sau gât, trădează conflicte interioare, perplexitate, nedumerire sau jenă. Când avem un sentiment de
neajutorare şi nu atingem propriul corp, manifestăm oricum tendinţa de a ne agăţa de obiecte; ne ţinem de un nasture,
de tivul hainei sau de aproape orice alt obiect aflat întâmplător în preajmă.
Unele autocontacte tind să joace chiar rolul unui scut protector: încrucişăm braţele la piept, încrucişăm
picioarele, prindem o mână cu cealaltă, mângâiem fruntea sau creştetul capului. Uneori, prindem genunchii cu mâinile
de ca şi cum am îmbrăţişa o altă persoană, care ne oferă sprijin şi protecţie. Aşezăm chiar capul pe genunchi,
sprijinindu-ne cu totul pe acea iluzorie altă persoană.
Numeroase autoatingeri au destul de străvezii conotaţii erotice. De pildă, femeile se pot atinge pe ele însele,
sugerând în mod inconştient cât de mult le-ar plăcea să fie atinse; îşi mângâie părul, îşi ating tandru faţa, îşi umezesc
buzele cu limba sau îşi ating coapsele şi picioarele.
Traversarea unor situaţii de stres sau conflict creşte nevoia de autoatingere. După cum părinţii ne-au mângâiat
sau nu în situaţiile delicate din copilărie, la maturitate, ne vom oferi singuri tandreţea şi protecţia de care avem
momente în momentele grele.
Gestul de încrucişare a braţelor pe piept, deşi se constituie ca un fel de perete sau barieră cu rol de închidere şi
apărare a trupului şi organelor vitale, are adesea şi un puternic efect de liniştire şi asigurare prin autoatingere. De aici
şi dificultatea de a reprima tendinţa de a-l folosi.
Trupul este fiziologia
Trupul este însăşi fiziologia care ne ţine în viaţă, iar fiziologia este calea cea mai scurtă pe care o avem la
dispoziţie pentru a schimba rapid o stare interioară, o emoţie şi chiar o manieră de a gândi. De regulă, atunci când
adoptăm o fiziologie entuziastă şi încrezătoare, vom simţi aproape automat şi starea interioară specifică, cu care ea
este asociată şi pe care o induce. Din contra, dacă vom adopta o fiziologie tipică pentru starea de oboseală, tristeţe sau
depresie, cu umerii căzuţi, capul plecat şi privirea stinsă, vom simţi de asemenea că starea sufletească şi gândirea vor
tinde să o urmeze. Când luăm poza unei persoane obosite, exact ca şi atunci când ne autosugestionăm, spunând în

70
barbă sau în gând, că suntem rupţi de oboseală, nu facem altceva decât să creăm şi să întreţinem reprezentările
interioare ale oboselii.
Pe de o parte, fiziologia noastră şi, pe de altă parte, trăirile şi reprezentările noastre interioare, sunt strâns
legate între ele, aşa fel încât dacă modificăm pe una, aproape automat, o modificăm şi pe cealaltă. Practic, ori de câte
ori operăm schimbări în fiziologie – respiraţia, postura, expresia facială, gestica, volumul şi tonul vocii, tonusul
muscular etc. – putem schimba imediat şi starea sufletească sau tiparele de gândire. Trupul rămâne cheia schimbărilor
emoţionale şi mentale rapide: „Nu există minte, există doar trup şi ...nu există trup, există doar minte” afirmă Anthony
Robbins (Puterea nemărginită, Amaltea, 2001, p. 126).
Practic, fiecare emoţie pe care am trăit-o vreodată a fost imprimată şi exprimată într-un fel specific doar ei de
către fiziologie. Nici nu putem trăi cu adevărat o emoţie nouă, fără o schimbare adecvată a fiziologiei. Să începem cu
expresia facială. Când trăim o anume emoţie, ea se imprimă în expresia feţei. De pildă, când ne bucurăm, faţa se
înseninează şi zâmbetul înfloreşte pe buze. Ne întristăm şi faţa se întunecă, iar lumina din priviri se stinge. Cu timpul,
între emoţia trăită repetat şi expresia facială asociată ei se stabileşte o strânsă legătură. Astfel, reciproca devine şi ea
valabilă, în sensul că, atunci când faţa va configura voluntar o anume expresie, emoţia asociată acesteia va tinde să se
imprime în minte şi în suflet. De pildă, atunci când vin în minte amintiri plăcute, zâmbetul va tinde să inunde chipul,
iar atunci când zâmbetul inundă chipul, amintirile plăcute vor tinde să revină în minte, de la sine. Dacă cei 80 de
muşchiuleţi distincţi ai feţei cuiva s-au obişnuit deja să exprime mai curând plictiseală, dezgust, frustrare sau depresie,
ei vor tinde neîncetat să trimită minţii exact acest gen de mesaje. Ce bun lucru facem atunci când ne obişnuim muşchii
feţei cu zâmbetul şi exprimarea spontană a fericirii, a bucuriei, veseliei, entuziasmului, încântării, amabilităţii şi
optimismului! Expresiile faciale modifică sentimentele, tot aşa cum sentimentele modifică expresiile faciale.
Respiră adânc! Îndreaptă-ţi spatele! Trage umerii înapoi şi scoate pieptul înainte! Înalţă fruntea, capul,
privirea! Crezi că ai putea fi cu adevărat deprimat când afişezi această postură a trupului tău?
1. „Legile” limbajului trupului
„Legile” limbajului trupului au bunul simţ de a nu exista cu adevărat, astfel încât eroarea rămâne mereu
posibilă în descifrarea corectă a acestui limbaj. Practic, este imposibilă o decodificare exactă şi realistă a tuturor
semnalelor emise în limbajul corpului. Şi totuşi…
Unii cititori ar putea fi contrariaţi de faptul că limbajul corpului şi-a făcut un loc sub umbrela acestui volum de
„limbaje ascunse”. La modul propriu, limbajul trupului nu-i un limbaj ascuns. Cel puţin nu este unul ascuns privirii. I-
am făcut totuşi loc în paginile acestui volum de limbaje ascunse, pentru că riscă mereu să rămână ascuns percepţiei
conştiente. Şi nu atât pentru faptul că este un limbaj subtil, confuz sau polisemic, cât pentru acela că semnalele sale
pot fi şi chiar sunt ignorate de creier, în majoritatea proceselor conştiente de procesare a informaţiilor. Mare parte
dintre mesajele corpului rămân în zona percepţiei subliminale.
Limbajul trupului are întotdeauna valoarea comunicativă. Mesajele există permanent, chiar dacă nu pot fi
citite întotdeauna cu precizie şi la timp. Orice pripeală în interpretarea semnalelor izolate sau ambigue poate conduce
la concluzii false. În graba noastră de a le descifra, comitem adesea grave erori de interpretare.
Limbajul trupului este confuz, în sensul că numeroase semnale rămân susceptibile de mai mult de două-trei
semnificaţii distincte. Cutele orizontale de pe frunte, de pildă, apar atunci când ne încearcă teama, atunci când ne
încearcă îngâmfarea şi atunci când tocmai am înţeles un anumit lucru şi spunem: „Aha, am priceput!”. Poate fi dificil
să deosebim semnalele aroganţei de cele ale fricii sau ale timidităţii. Este riscant şi simplist să facem aprecieri pe
seama unor observaţii sumare a doar câtorva indicatori ai limbajului trupului. Este cu adevărat un lucru rar să „citim”
pe cineva dintr-o privire. Dar nu imposibil.
Descifrarea limbajului trupului se bazează pe încercare şi eroare. Un semnal izolat nu are suficientă forţă de
expresie. În „lectura” trupului este absolut necesar să verificăm ipotezele formulate pe baza percepţiei semnalelor
izolate, să ne asigurăm că se confirmă unele pe altele şi au într-adevăr semnificaţia ce li se atribuie. Verificarea
interpretării înseamnă întrebări, tăcere şi răbdare.
Limbajul trupului are avantajul că rămâne oarecum independent de vorbitor, în sensul că emite mesaje în timp
ce persoana vorbeşte, scrie sau afişează alte comportamente. De pildă, fără a întrerupe în mod explicit vorbitorul, îl
putem descuraja manifestând o nedumerire politicoasă în expresia feţei sau clătinând capul dezaprobator. Din contra,
îl putem încuraja să continue, prin zâmbet sau prin clătinarea aprobatoare a capului. Puterea şi eficacitatea mesajului
trupului vin din subtilitatea sa.
Limbajul trupului exprimă atitudini, emoţii şi sentimente, iar nu concepte şi idei. El acţionează la nivelul
comunicării analogice şi are un suport mai curând hormonal decât neuronal.
Limbajul trupului este unul transcultural. El leagă limbi (vorbite) şi culturi diferite, în sensul că are, adesea,
aceleaşi semnificaţii aproape oriunde în lume. Expresia corporală a fericirii sau a tristeţii, a satisfacţiei sau a mâniei, a
acordului sau dezacordului transcende culturile şi limbile pământului. Totodată, limbajul trupului poartă o puternică
amprentă culturală şi socială. Multe gesturi şi posturi ale corpului trădează aria socio-culturală în care individul a trăit
cândva sau trăieşte în prezent. Banal, dar... în timpul războiului, mulţi agenţi americani infiltraţi în Germania s -au
deconspirat prin „stilul american” în care mâncau şi stăteau pe scaun, cu picioarele pe masă.
71
 2. Criterii de evaluare
Numeroase manifestări şi semnale corporale sunt înnăscute. De pildă, imediat după naştere, puii mamiferelor,
ai primatelor, ca şi ai omului, manifestă tendinţa gestuală de a suge. Expresia zâmbitoare a feţei copiilor se manifestă
chiar şi la cei născuţi orbi sau surzi, adică independent de orice formă de învăţare sau copiere. Când sunt fericiţi,
oamenii zâmbesc, iar când sunt supăraţi, ei se încruntă sau devin posaci. Scrâşnetul dinţilor sau rânjetul semnifică
ostilitate sau iminenţa unui atac. Astfel de gesturi sunt universale, iar originea lor poate fi urmărită până în trecutul
primitiv al omului. Practic, nu au nevoie de decodificare şi interpretare.
Pentru „lectura” numeroaselor semnale emise de trup, în comunicarea umană, este nevoie de o mimimă
sistematizare a câtorva criterii de evaluare. De regulă, acestea sunt grupate în cinci registre: distanţa, vocea, postura,
mimica şi gestica.
Distanţa
Fiecare tip de relaţie interumană presupune anumite reguli de organizare a spaţiului şi a distanţelor
interpersonale. Este vorba de semnificaţia distanţei pe care o păstrăm faţă de alţii, faţă de animale sau de obiecte, ca şi
de mişcările bruşte care modifică aceste distanţe. Asupra acestui registru al limbajului corpului nu mai avem de
adăugat ceva în plus faţă de cele arătate în capitolul privind „proxemica şi distanţele interumane”.
Vocea
În limbajul trupului, în registrul sau criteriul „vocii” vom include toate semnalele acustice şi manifestările
vocale care pot acompania vorbirea (tuse, suspin, oftat, râs, volum vocal, ton, ritm, accent, pauze etc.), fără a avea în
vedere limbajul verbal, în sensul că vom ignora semnificaţia cuvintelor rostite. Aici, se regăsesc şi manifestările
vocale complet lipsite de conţinut verbal, cum ar fi tusea, râsul, oftatul, geamătul, râgâitul sau plescăitul din limbă.
Asupra acestui registru al limbajului corpului nu mai avem de adăugat ceva în plus faţă de cele arătate în capitolul
privind limbajul vocii (paraverbalul), din primul volum.
3. Postura trupului
Încă din copilăria timpurie, ne-au sunat imperativ în urechi îndemnuri de genul: „Stai drept! Stai cuminte! Stai
pe propriile-ţi picioare! Stai neclintit! Nu mai sta cocoşat ca semnul întrebării!”
În cadrul acestui registru al limbajului trupului avem în vedere atât ţinuta pe care o persoană o adoptă în mod
obişnuit sau într-un moment anume, cât şi mişcările care modifică sau influenţează poziţia corpului. Poate fi vorba de
aplecarea înainte sau înapoi, de trecerea greutăţii corpului de pe un picior pe altul, de balansul trupului, de linia
coloanei, a gâtului şi capului, în poziţia în picioare, aşezat, culcat, picior peste picior etc. Linia trupului, a coloanei, a
umerilor şi a gâtului au cota lor de importanţă. Modul în care ne aplecăm către partener sau luăm distanţă faţă de el
transmite atitudini de disponibilitate, respingere sau nepăsare. De pildă, faptul că cineva stă aşezat în prezenţa altei
persoane aflate în picioare poate transmite semnale de dominare. În grup, postura trupului indică raporturi de
dominare, egalitate sau umilinţă, însoţite sau nu de cedarea controlului şi a teritoriului personal. Capul plecat şi umerii căzuţi
semnalează obedienţă, inferiorizare, slăbiciune sau timiditate. Postura dreaptă, capul sus sau lăsat pe spate indică
mulţumire de sine. Încordarea şi rigiditatea trădează teama.
Bine înfipt pe picioare
A sta pe picioare pare un lucru atât de comun încât tindem să-l ignorăm. Atunci când spunem despre cineva că
este „bine înfipt pe picioare” avem în vedere, la modul propriu, atitudinea sa posturală şi coordonarea simultană a
echilibrului şi balansului. Lăsăm însă să se înţeleagă că este un tip de neclintit şi sub aspectul personalităţii sale, al
caracterului şi coerenţei interioare. Despre acea persoană gândim că este bine clădită fizic, dar şi stabilă în plan psihic.
Stând sigur „cu picioarele pe pământ”, va fi greu de dezechilibrat de un „ghiont” emoţional minor. A sta bine înfipt
pe picioare înseamnă a deprinde controlul centrului de greutate al corpului, care se află undeva în apropierea coloanei
vertebrale, ceva mai jos de linia ombilicului.

Antrenamentul ...
Joc de copiii
Începem cu un joc în doi. Faţă în faţă cu partenerul, la distanţa braţelor întinse, bine aşezaţi pe picioare, sunteţi gata
să vă dezechilibraţi unul pe altul prin bătaia şi contactul înşelător al palmelor, care fie împing partenerul, fie evită
fulgerător sprijinul palmelor celuilalt. Joc de copiii ..!
Ideea cheie este aceea de a ne obişnui cu gândul şi faptul că, atunci când suntem faţă în faţă cu partenerul sau
adversarul, prima noastră grijă va fi aceea de a ne concentra asupra propriei persoane, a propriului trup, în căutarea
centrului interior de greutate şi stabilitate. Numai păstrându-ne echilibrul interior, putem regăsi forţa şi siguranţa prin
care să „facem faţă altuia” exprimând puterea fără să dominăm sau să fim dominaţi. Liniile de demarcaţie dintre
trupurile jucătorilor, trasate pe la vârful picioarelor, vor împiedica invazia teritoriului şi dominarea unuia asupra
celuilalt.
La final, mulţumeşte partenerului şi felicită-l sau primeşte-i felicitările, fără cuvinte.

72
 Aceasta ar putea fi o primă dovadă intuitivă a existenţei unei corelaţii între exteriorizarea trupului şi ţinuta
interioară a unei persoane. Cel care stă bine pe picioarele sale are şanse mari să fie stabil emoţional şi echilibrat
sufleteşte.
Stând în picioare
Cu cât o persoană stând în picioare se ţine mai drept şi îşi repartizează constant greutatea pe ambele picioare,
cu atât suntem mai înclinaţi să credem în verticalitatea ţinutei sale morale, în demnitatea, onestitatea şi în echilibrul
său psihic. Cineva slugarnic sau nesigur are tendinţa de a sta mai aplecat, de a se înclina în faţă şi de a privi de jos în
sus. Din contra, cineva arogant şi încrezut manifestă tendinţa de înclinare către înapoi şi de a privi de sus în jos.
Totuşi, acest prim semnal emis de postura trupului nu poate fi judecat izolat de altele; o persoană înaltă poate fi uşor
înclinată în faţă, pentru că este înaltă, şi nu pentru că este umilă, de exemplu. Ca excepţie de la reguli, poziţia de
„drepţi” este una gata pentru primirea unei comenzi. Impresia pe care o degajă persoanele cu tendinţa de a sta cu
picioarele apropiate, în poziţie de „drepţi” este tendinţa spontană către corectitudine controlată şi supunere.
O persoană care pendulează prea des de pe un picior pe altul dă semne de nesiguranţă şi neputinţă de a decide
ferm să spună sau să pună în practică unele gânduri sau intenţii. Trădează lipsă de echilibru. Gestul ridicării pe vârfuri
trădează fie agresivitate, fie îngâmfare, fie instabilitate.
Cineva care strânge umerii, trage capul între umeri şi se ascunde în spatele braţelor încrucişate emite semnale
de închidere sau apărare. Instinctiv, caută protecţia autoatingerii şi face gestul străvechi de a -şi apăra carotida. O astfel
de persoană, într-un astfel de moment, va purta dosarul sau poşeta ca pe un scut care-l apără. O persoană deschisă şi
sigură pe sine deschide larg braţele sau poartă dosarul sub braţ. Totuşi, cineva timid şi speriat poate emite false
semnale de înfumurare, pentru a indica cât de „sigur pe sine” şi „stăpân pe situaţie” este.
Ca regulă generală însă, postura dreaptă reflectă atitudine deschisă, stabilitate, siguranţă, dar şi flexibilitate.
Oricând se poate înclina în ambele direcţii, în funcţie de împrejurări.

Fig. 20.1.
(vezi Antrenamentul abilităţilor, vol II, pag.256, fig.V.1)

Important de observat şi dacă o persoană stând în picioare se află în căutarea unui sprijin sau unui reazem, ce
poate fi un perete, o tribună, o masă sau altceva. Cei care stau liber, fără nevoia de sprijin, se simt mai siguri şi mai
bine înfipţi pe picioare, la propriu şi la figurat. Cei care se află mereu în căutarea unui reazem se simt vulnerabili.
Un alt aspect caracteristic pentru poziţia stând în picioare priveşte balansul pe vârfuri şi călcâie, legănatul,
bâţâiala şi tremurul, care semnalează nelinişte, teamă şi agitaţie interioară. În completare, semnale importante se mai
pot extrage şi din limbajul distanţelor, tratat în capitolul dedicat proxemicii.
Persoana în mers
Aproape tot ceea ce am consemnat la poziţia stând în picioare rămâne valabil şi pentru mers. Elementele
relevante ale mersului sunt ritmul, fuleul, gradul de tensionare al trupului şi mişcările mâinilor, coapselor şi capului,
asociate mersului. Ritmul „normal”, cam de un pas pe secundă, este şi vioi şi echilibrat, totodată. Când suntem în mers
şi luăm o decizie fermă, mersul capătă un anumit tempo. Cu excepţia mersului agale, de preumblare, mersul încet, cu
tempo lent, este un fel de „trândăvit mobil” şi semnalează o persoană moale, pasivă sau nehotărâtă, care caută mereu o
ocazie pentru a se opri din drum. Mersul rigid şi tensionat semnalează încordare interioară. Mersul elastic şi degajat

73
semnalează contrariul. Direcţia precisă de mers pe direcţia privirii spune alte câteva lucruri interesante. Persoanele
deschise, extravertite au obiceiul de a privi înainte, în direcţia de mers şi direct către ceea ce le iese în drum. În
schimb, persoanele introvertite, închise şi reflexive au tendinţa de a merge cu capul plecat, fără a privi direct
obstacolele ce le ies în cale.
Mersul „de cocostârc” al unei persoane care împinge genunchiul înaintea labei piciorului, trădează precauţie,
nesiguranţă şi teamă. Seamănă cu mersul soldatului pe un teren minat. Nu păşeşte cu îndrăzneală şi siguranţă, pentru
că ar putea sări în aer.
Mersul îndrăzneţ, cu laba piciorului aruncată înaintea genunchiului, semnalează siguranţă şi putere. Persoana
tinde să ocupe cât mai mult spaţiu. Şie precis ce vrea şi către ce anume se îndreaptă. Este o persoană hotărâtă care se
grăbeşte spre un ţel precis. Din contra, mersul şovăielnic semnalează stare de confuzie, indecizie sau lipsă de
luciditate.
Pentru a înţelege tipul de relaţie existentă într-un cuplu, poate fi relevantă observarea atentă a mersului în doi.
Se poate sesiza egoismul celui căruia nu-i pasă de celălalt, care nu poate ţine pasul şi ritmul sau care rămâne în urmă
sau o ia înainte. Totodată, ca şi la dans, se poate sesiza măsura în care cei doi au dorit şi au reuşit să se sincronizeze.
Distanţa dintre ei transmite alte semnale importante. La mersul în grup, problema se pune la fel.
Poziţia şezând
Suntem o civilizaţie sedentară; poziţia şezând pe scaun a devenit dominantă în lumea noastră şi interpre tarea
corectă a semnalelor specifice poate fi de mare utilitate. Ne aşezăm la birou, în automobil, la masă, la şedinţă, la
teatru, la cinema, la televizor. Chiar şi în parc.
În poziţia aşezat, putem fi „călare pe situaţie”, putem fi cu „fundul în două luntrii”, putem sta „ca pe ace” sau
„ca pe ghimpi”. Un prim indiciu semnificativ rezultă din aprecierea rapidă a modului în care este plasat centrul de
greutate al corpului: în faţa, în spatele sau deasupra bazinului.
Poziţia de fugă este aceea în care cineva stă „ca pe ace”, pe marginea scaunului, aplecat în faţă, cu mâinile pe
sau între genunchi, cu greutatea trupului concentrată în faţa bazinului şi picioarele în poziţia gata de a păşi. Este tipică
pentru persoane anxioase, lipsite de siguranţa de sine. Este adoptată de cineva gata să se ridice şi să plece cât mai
repede cu putinţă. Semnalează grabă, indispoziţie, nesiguranţă şi atitudine de fugă, în plan psihic. Când vehiculele de
transport în comun se apropie de staţie, călătorii care urmează să coboare iau adesea această poziţie. Dacă partenerul
tău stă în poziţie de fugă, ar fi bine să afli care sunt motivele acestei atitudini sau să închei întrevederea. Dacă obţii o
schimbare de poziţie, poţi continua. Totuşi, dacă cineva se apleacă brusc către celălalt, cu privirea aţintită înainte,
semnalează că este interesat de ceea ce i se spune. Caută apropierea sau este numai „ochi şi urechi”, atent la ceea ce
aude şi vede.
Poziţia deschisă, de „luare aminte”, este aceea în care cineva, un elev de pildă, stă drept în bancă, cu mâinile
pe masă, având corpul şi privirea orientate spre vorbitor. Această poziţie generează maximum de atenţie şi
receptivitate din partea partenerului de comunicare. Totuşi, poate fi mimată (pentru că profesorul sau şeful o impun,
de exemplu), şi nu declanşată din interior, din convingere sinceră. În acest caz, nu este relevantă.
Mimica şi privirea care însoţesc poziţia de şedere pot transmite semnalele de control necesare unei evaluări
corecte. Gestica este un alt element de control. Dacă cineva stă drept, dar are braţele încrucişate la piept sau ţine mâna
peste gură, de exemplu, poziţia deschisă de şedere ca atare nu mai este relevantă. Lectura limbajului corpului cere
precauţie.

Fig. 20.2.
(vezi Antrenamentul abilităţilor, vol II, pag.259, fig.V.2)
Poziţia rezemat şi relaxat este aceea în care centrul de greutate al jumătăţii de sus a corpului este deplasat în
spatele bazinului. Cu cât poziţia obişnuită de şedere a unei persoane este mai relaxată, mai comodă, cu atât mai înaltă
este poziţia socială ocupată de ea în ierarhia socială. În cazul femeilor, poate fi interpretată şi ca o provocare sexuală,
chiar dacă ele o adoptă pentru a demonstra că sunt puternice şi dezinvolte. În cazul lor, este de preferat ca picioarele să

74
fie mai curând lipite unul de altul, poziţia picior peste picior rămânând una tipic feminină. Bărbaţii puternici au mai
curând tendinţa de a ţine picioarele depărtate, atunci când sunt aşezaţi. Demonstrativ şi ostentativ, unii bărbaţi pot
pune un picior peste altul, sprijinind glezna unuia pe genunchiul celuilalt. În principiu, deşi este o autoatingere prin
care un picior protejează pe celălalt, poziţia picior peste picior sugerează deschidere şi siguranţă de sine. Iată cât de
interesantă poate fi dispunerea picioarelor în poziţia aşezat. Pentru că rareori ne gândim la ele, picioarele constituie
„cea mai cinstită” şi sinceră parte a corpului nostru. Dacă persoana depărtează mult picioarele, ocupând toată suprafaţa
scaunului şi o bună parte din împrejurimi, într-o poziţie extrem de relaxată şi comodă, atunci ea este foarte sigură pe
sine şi oarecum nepăsătoare faţă de cei din jur, mergând până la neglijenţă şi sfidare. Din contra, dacă picioarele sunt
prea strâns lipite unul de altul, persoana este mai curând speriată, incomodată, formalistă şi întrucâtva, chiar penibilă.
Doar o mică parte din ceea ce am consemnat în legătură cu postura arogantă în picioare rămâne valabil şi la
poziţia aşezat. În cazul poziţiei şezând rezemat comod de spătar, cu picioarele depărtate, întinse înainte, relaxat sau
picior peste picior, poate fi vorba de aroganţă şi înfumurare doar rareori. Atunci, persoana are şi tendinţa de a privi de
sus în jos. Cel mai adesea, această poziţie de şedere semnalează o stare de preaplin şi mulţumire de sine. Un om
încordat, neliniştit sau grăbit nu poate rămâne în această poziţie. Studiile au arătat că există persoane care, pur şi
simplu, nu se pot „tolăni” cu plăcere nici la ele acasă; stau la televizor aşezate în poziţie verticală, fără să se reazeme.
Orientarea N-O
Un alt criteriu de evaluare a atitudinii unui partener de comunicare, în grup, pe durata unor întrevederi
îndelungate, se referă la direcţia privirii şi orientarea feţei şi toracelui. Vera Birkenbihl (după Franz Susmann) numeşte
acest tip de orientare a trupului aflat în poziţia şezând „contact N-O”.
Iniţialele N şi O vin de la cuvintele nas şi ombilic. Ideea este aceea că o persoană din grup îşi direcţionează
involuntar privirea, faţa şi întreg toracele preponderent către persoana sau persoanele pe care le percepe ca fiind mai
importante sau faţă de care nutreşte atitudini şi sentimente speciale. Acest semnal devine relevant în întrevederile care
durează cel puţin 10-15 minute.
Poziţia culcat
În timpul somnului de o noapte, o persoană oarecare îşi modifică poziţia de câteva zeci de ori. Chiar şi
persoanele cu somn liniştit fac acest lucru pentru ca unele sau altele dintre părţile corpului să nu amorţească. Cu toate
astea, majoritatea oamenilor adoptă noapte de noapte doar una, două sau, cel mult, trei poziţii de somn dominante.
Acestea reflectă cumva stilul de viaţă, dispoziţiile psihice, frământările şi atitudinile persoanei în faţa vieţii. În mod
inconştient, unii se fac ghem, iar alţii iau tot patul în stăpânire. Unii dorm mai mult pe burtă, alţii mai curând ca
fetusul în burta maternă, alţii mai mult pe o parte şi, câţiva, preponderent pe spate. Persoanele cu un psihic foarte
stabil sunt totuşi capabile să doarmă ceasuri în şir exact în poziţia în care au adormit. Poziţia în care o persoană
doarme cea mai mare parte a timpului constituie o sursă densă de informaţii asupra modului său de viaţă.
Studiile întreprinse de psihiatri (Samuel Dunkell, de la Harvard, de pildă) afirmă că poziţia în care cineva
doarme în mod obişnuit dezvăluie unele aspecte ale personalităţii şi dispoziţiei sale psihice. O persoană îşi schimbă poziţia
dominantă în care doarme şi funcţie de stările sufleteşti prin care trece la un moment dat. Cele patru poziţii de somn dominante sun descrise
în continuare.
Poziţia fătului(foetus), în care se doarme ghemuit, cu genunchii îndoiţi, aduşi la gură. Corpul seamănă cu un
ghem. Persoana este chircită şi îşi ascunde faţa şi organele interne. Perna sau o păpuşică oarecare pot servi drept
nucleu de în jurul căruia se adună, circular, întregul trup. Acest mod de a dormi reflectă o atitudine închisă, defensivă,
o nevoie acută de a fi ocrotit şi lipsa unui punct de sprijin, în plan psihic. Persoana nu s-a maturizat suficient şi trăieşte
o teamă continuă în confruntarea cu viaţa de fiecare zi.
Poziţia întins pe spate, numită şi poziţia regală, reflectă un sentiment de siguranţă şi încredere în sine, o
personalitate puternică, deschisă, curajoasă, adesea, până la imprudenţă. Persoanelor care dorm astfel le este uşor să-i
accepte pe ceilalţi aşa cum sunt. Ele se mişcă repede şi apăsat. Sunt deschise şi resimt puternic nevoia de a da şi a
primi cu mare bucurie. Astfel de persoane au avut parte de o copilărie fără de griji, în care au fost mai mereu centrul
atenţiei.
Poziţia întins pe burtă, cu faţa la cearşaf, braţele întinse şi picioarele depărtate, reflectă o stare de constrângere
şi îngrijorare, o atitudine mai închisă şi o anumită nelinişte sau teamă. Persoana care o adoptă manifestă dorinţa
secretă de a stabili contacte cu multe persoane şi de a controla şi stăpâni o parte cât mai mare din anturajul său.
Persoanele care dorm pe burtă tind să stabilească norme şi reguli de conduită, pentru a controla mediul şi viaţa celor
din jur. Fac tot ce le stă în putere pentru a evita surprizele şi liberul arbitru. Sunt ordonate şi detaliile cele mai
neînsemnate le enervează disproporţionat când nu se potrivesc cu regula. Când sunt nesigure, tind să doarmă în
diagonală, pentru a ocupa întreg patul şi a stăpâni totul. Dacă mijloacele de constrângere le lipsesc, ele riscă în mod
constant şi tenace să rămână singuratice.
Poziţia semi-foetală este specifică celor care dorm pe o parte, fără a încovoia prea mult trupul şi a trage cu
totul genunchii către gură şi piept. Este o poziţie de somn comodă şi practică. Este comodă şi pragmatică. Asigură
mare mobilitate şi constanţă, deoarece permite întoarcerea de pe o parte pe alta, practic, fără schimbarea poziţiei de
somn dominante. Are şi avantajul de a conserva căldura trupului şi proteja organele interne vitale, mai ales inima.
75
Poziţia semi-fetală nu semnalează nici nevoia de protecţie şi nici pe aceea de a lua în stăpânire tot patul. Persoanele
care o preferă sunt practice, echilibrate, uşor adaptabile la situaţii noi, sigure pe sine şi fără probleme existenţiale.
4. Mimica
Mimica reglează comunicarea umană, în fracţiuni de secundă. Uneori, doar într-o clipă, ca o fotogramă,
oglindeşte întreaga poveste a unei vieţi, felul de a fi propriu unei persoane şi starea sa interioară, cu doza efemeră de
bucurie şi tristeţe, vigoare şi oboseală, interes şi plictiseală, siguranţă şi teamă, furie şi calm, agresivitate şi blândeţe,
tinereţe şi uzură, confort şi jenă, prietenie şi duşmănie, iubire şi ură, ca şi alte şi alte emoţii, sentimente şi atitudini.
Semnalele mimice sar în ochi şi divulgă secrete, atunci când vin în contradicţie cu mesajul verbal al cuvintelor rostite
de o persoană. Atâta timp cât mimica rămâne coerentă cu expresia verbal, ele mai pot trece neobservate.
„Lectura” expresiei mimice priveşte toate semnalele pe care le putem observa pe faţa unei persoane şi care
transmit mesaje consistente despre ceea ce se petrece cu ea. De pildă, roşul din obraji sau paloarea şi congestia feţei
sunt indicii psihosomatice ale unor procese fiziologice şi, totodată, sunt şi expresii ale unor stări sufleteşti.
Mimica este greu de ţinut sub control şi, ca atare, oferă în mod continuu informaţii asupra reacţiei
partenerului: surprindere, satisfacţie, neîncredere, furie, dezaprobare. Mişcările muşchilor feţei produc modificări ale
fizionomiei care exprimă sentimente, idei şi frământări interioare de mare profunzime. Dispoziţia psihică şi gradul de
acord pot fi evaluate după mişcarea continuă a expresiei şi trăsăturilor feţei, după culoarea şi congestia tenului,
tensiunile musculare, zâmbet şi încruntare.
Fizionomie, frenologie, morfopsihologie şi computere
Ansamblul trăsăturilor feţei şi forma capului conturează ceea ce numim fizionomia unei persoane. Ea nu
priveşte expresia în mişcare a feţei, ci aspectul său static, oarecum înnăscut.
Câteva ramuri ale psihologiei studiază atent legăturile existente între fizionomie, pe de o parte, şi trăsăturile
dominante ale caracterul individului, pe de altă parte. Frenologia, controversata ştiinţă întemeiată de Gall, evaluează
caracterul şi dominantele individuale după forma craniului, a nasului şi întinderea frunţii. Criminologia ţine seama de
rezultatele acestor studii. Morfopsihologia sau fiziognomonia evaluează caracterul şi tipul de personalitate al omului
după fizionomia sa. În orice caz, chiar şi abilităţile perceptuale ale nespecialistului sunt suficiente pentru un diagnostic
minimal al caracterului onest sau pervers al unei persoane, al temperementului său dominant, al gradului de
introvertire, al sensibilităţii emoţionale sau al agerimii minţii unei persoane.
În plus, implicarea computerului în studiul emoţiilor oglindite în expresiile faciale umane este deja o realitate
promiţătoare. Corporaţia americană NCR cooperează cu University of Southern California la un proiect numit E-
Motions. Ideea proiectului este crearea unor baze de date a expresiilor mimice, în special în zona ochilor şi a gurii,
pentru a testa emoţiile pe care acestea le reflectă. Tehnologia disponibilă reuşeşte deja să recunoască şase emoţii –
frică, mânie, bucurie, surpriză, dezgust şi tristeţe. Paul Ekman, psiholog la Universitatea California din San Francisco,
este recunoscut ca expert de cea mai înaltă referinţă mondială în studiul exprimării faciale a afectelor.
S-au făcut descoperiri uimitoare prin studiul microexpresiilor faciale în miimi de secundă. Reflexul de
tresărire, reacţie primitivă şi rapidă la stimuli surpriză, de pidă, contractă aceiaşi 5 muşchi din jurul ochilor, la toţi
oameni, oriunde în lume. Reflexul este ireprimabil, dar cu cât o persoană tresare mai tare, cu atât este mai predispusă
să resimtă emoţii negative.
Şi IBM perfectează tehnologii de recunoaştere de către computer a expresiilor faciale ale emoţiilor. Prin
proiectul numit Blue Eyes, la Almaden Research Center din San Jose, IBM dezvoltă algoritmi capabili să detecteze
emoţiile prin măsurarea modificărilor în fracţiuni de secundă ale imaginilor sprâncenelor şi colţurilor gurii.
Tehnologiile disponibile oferă încă rezultate neconcludente, deoarece computerele nu au nici măcar o
milionime din abilitatea perceptuală şi intuitivă a oamenilor şi animalelor. Doctorul Timothy Wren (vezi Seducţia,
Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 1997) apreciază că ar exista cel puţin 7000 de expresii faciale distincte. Expresia cea mai
simplă a unui joc mimic poate fi sugestivă pentru marea varietate a emoţiilor sugerate de modificări faciale aparent
minore. Arcuirea buzelor în sus şi coborârea sprâncenelor exprimă blândeţe, satisfacţie, veselie. În schimb, căderea
colţurilor gurii şi ridicarea sprâncenelor exprimă supărare sau dezacord. Dacă simplificăm modelul feţei la două linii,
gura şi sprâncenele, putem deja ilustra o varietate de atitudini şi stări afective.

Fig. 20. 3. –
(vezi Antrenamentul abilităţilor, vol II, pag.264, fig.V.3)

76
 Sprâncenele şi ridurile frunţii
Fruntea fiecărei persoane pare să o individualizeze prin desenul unic al cutelor ce exteriorizează sentimentele.
O dată cu trecerea anilor, cutele se adâncesc, se rigidizează şi fruntea pare brăzdată de riduri. Linia lor este trasată de
gândurile şi emoţiile care pun în mişcare ochii şi sprâncenele.
Când sprâncenele coboară îndelung şi repetat, iau naştere cutele şi apoi ridurile mici, verticale de la rădăcina
nasului. Sunt cutele concentrării şi voinţei. Ele indică încordarea atenţiei spre exterior, într-o direcţie precisă. Pot
sublinia agresivitatea provocată de furie, fermitate şi concentrarea voinţei spre rezolvarea problemelor.
Când sprâncene urcă îndelung şi repetat, iau naştere cutele orizontale ale frunţii. Ele semnalează încordarea
atenţiei spre interior, sugerând surpriză, uimire, teamă, confuzie sau aroganţă. Decodificarea mai precisă are nevoie şi
de alte semnale ale feţei sau gesticii.
Când fruntea este brăzdată de cute verticale şi orizontale, care se întretaie, avem un indiciu sigur al unei
nesiguranţe şi temeri interioare, abia stăpânite. Când sunt gata să plângă, chiar şi fruntea copiilor face astfel de cute.
Gura
Majoritatea vieţuitoarelor îşi folosesc foarte mult gura; muşcă, ling, mestecă, mârâie, cască, urlă, atacă, se
apără şi altele. La om, gura face ore suplimentare; vorbeşte, fluieră, zâmbeşte, râde, sărută. În plus, gura nu este doar
harnică, ci şi expresivă, chiar una dintre cele mai expresive părţi ale corpului. Chiar şi mişcările abia perceptitibile ale
colţurilor gurii pot nuanţa semnificativ expresia feţei. Ridicarea lor indică stări pozitive, de bucurie şi îmbunătăţire a
dispoziţiei psihice. Faţa unei persoane dominant fericite poate face gropiţe în obraji sau, măcar nişte uşăare cute
diagonale între buze şi obraji, la ridicarea colţurilor gurii. Coborârea colţurilor gurii semnalează stări de spirit
negative, de tristeţe, furie sau încordare. Căderea involuntară a colţurilor gurii, sugerând forma unei potcoave,
trădează pesimism, tristeţe, dezamăgire şi pasivitate. Coborârea ostentativă şi teatrală a colţurilor gurii semnalează
supărare, dispreţ, dezgust, respingere. Lipirea voluntară a buzelor poate fi un semnul concentrării sau al luării unei
decizii. De regulă, buzele mai cărnoase pot semnala senzualitate, iar gura uşor întredeschisă poate semnala deschidere.
Privirea şi contactul vizual
Glumind doar pe jumătate, Allan Pease (Limbajul trupului, Polimark, Bucureşti 1995, p. 13) ne avertizează că
„o femeie poate arunca o privire ucigaşă unui bărbat, comunicând acest mesaj, fără să deschidă gura”. Poate că
exagerează puţin, dar o face ca să atragă atenţia asupra forţei de expresie a privirii.
Ochii pot fi buni, răi, sfredelitori sau „blânzi ca de vacă”. Când vorbim cu o persoană care ne place, o privim
cu nesaţ în ochi, peste 70% din timpul discuţiei. Dacă-i suntem ostili, evităm involuntar contactul vizual (se numeşte
aşa pentru că pur şi simplu există, `n calitate de contact fizic, rezultat din încrucişarea privirilor). Uneori, privirile se
încrucişează scânteind ca nişte săbii.
Faţa şi ochii partenerului de negociere conţin bună parte din mesajul trupului. Persoana deschisă, care acceptă
confruntarea, priveşte partenerul în ochi, dar nu fix în ochi şi nu mai mult de 60% din timpul convorbirii. Privirea
deschisă, ochi în ochi, nu înseamnă neapărat o pupilă imobilă şi o privire înţepenită, ci o mişcare vie a privirii de la o
pupilă la alta. Privirea „obraznică”, prea fixă, prea directă, cu ochii măriţi poate indica un reproş tacit sau o formă de
hărţuire. Ar fi bine să mergi chiar acum la oglindă şi să priveşti fix în ochii tăi.
Contactul vizual hotărât este o expresie a interesului şi, de regulă, doi parteneri care rezistă fiecare privirilor
celuilalt se respectă reciproc. Contactul vizual creează un început de intimitate. Acest lucru rămâne valabil şi în
comunicarea cu animalele. Dacă reuşim să prindem contactul vizual deschis şi hotărât cu o fiară care ne ameninţă, ea
devine mai puţin agresivă şi periculoasă. Chiar şi în că Privirea nestatornică, oscilând între atenţie şi retragere, a
celor care vorbesc grăbit semnifică agitaţie şi nerăbdare. Privirea de sus în jos este tipică persoanelor care se simt
superioare şi poate ascunde fie dezinteresul, fie dorinţa de dominare şi aroganţa. La fel şi privirea care scrutează
depărtările, trecând dincolo de cei aflaţi în imediata apropiere, cu deosebirea că mai poate trăda şi gândurile aflate în
altă parte sau disconfortul şi sentimentul de inferioritate. Persoanele care evită să privească în ochi, fie se simt
vinovate, fie au nevoie să se debaraseze de un sentiment de inferioritate. Privirea „aruncată pe furiş” spionează cu
coada ochiului şi este tipică persoanelor care doresc să observe fără a fi observate. Cu toate astea, mulţi escroci
privesc direct şi „inocent”, cu ochii larg deschişi.
În poziţia de ascultare sunt indicate contacte vizuale de 4-5 secunde, la intervale regulate de timp. Dacă îţi este
greu să stabileşti contact vizual, priveşte un punct imaginar, situat între ochii interlocutorului. În grupuri mari, este
recomandat să priveşti, pe rând, fiecare segment din grup. În grupuri mici, când eşti prezentat, se recomandă să
priveşti în ochii fiecărei persoane timp de 3-5 secunde.
Pupila. În plan fiziologic, dilatarea sau contracţia pupilei este o formă de adaptare la variaţia intensităţii
luminii; sunt foarte mari într-o zi însorită şi foarte mici într-o noapte întunecoasă. Însă, pupila se dilată sau se
contractă şi la lumină constantă.

În plan psihic, emoţiile influenţează dimensiunea pupilelor. Dilatarea este semn de atracţie, ispită, dorinţă,
bucurie, interes, plăcere, şi acord. Din contra, contracţia semnalează respingere, dezgust, disconfort, dezacord. Când
privirea trece peste ceva urât sau mizerabil, un rahat, de pildă, pupila se micşorează spontan. Când pupilele
77
partenerului de negocieri se măresc, poţi creşte liniştit preţul. Când se contractă, e timpul potrivit să faci nişte concesii.
Pupilele mari exercită atracţie inconştientă asupra noastră, iar instinctul face ca bebeluşii să aibă pupilele mărite,
pentru a-şi mări şansele de supravieţuire. Pupilele unei femei se măresc seducător când ea priveşte bărbatul care o
atrage.

În orice caz, pupilele şi jocul lor fascinează, fără a putea fi controlate în mod voluntar. Faptul că emit semnale
involuntare, recepţionate inconştient face ca pupilele să fie cei mai sinceri indicatori ai limbajului trupului. Jucătorului
de poker i se măresc pupilele atunci când are o „mână bună”, indiferent de masca pe care şi-o aruncă pe întreaga
expresie a feţei.
Unghiul intern al globului ocular şi gradul de deschidere al ochilor constituie un alt indicator al gradului de
interes faţă de partener sau faţă de ceea ce spune. Unghiul intern este, de fapt, un triunghi roşu în colţul ochiului, spre
nas. Când este vizibil, pleoapa superioară este ridicată. Interesul există. Când este acoperit, interesul a dispărut sau
este vorba de un dezacord. Este bine să ceri acordul cuiva atunci când îi vezi unghiul intern al ochiului.

Feluri de a privi. Privirea poate fi tandră, aspră, inteligentă, tâmpă, nepăsătoare, prietenoasă sau ostilă, pentru
că ochii sunt „oglinda sufletului”. În mare, există trei feluri de a privi, complet diferite între ele, care insinuează tipul
de relaţie propusă partenerului de comunicare.

Privirea oficială este cea care focalizată doar pe fruntea partenerului, pe un mic triunghi aflat la rădăcina
nasului, deasupra liniei ochilor. Un ordin verbal, dat pe un ton aspru şi dictatorial, dar nesprijinit de privirea oficială
poate rămâne fără efect. Dacă şeful dă secretarei sale un ordin sec şi aspru, privind-o cald în ochii ei mari, lăsând
privirea să-i mângâie coapsele, secretara va rămâne confuză şi va avea tendinţa să nu ia ordinul în serios: „A zis şeful,
dar...hi,hi!”
Privirea de anturaj, aruncată la prezentări şi la primul contact, este cea care coboară de pe frunte, sub nivelul
ochilor, focalizată pe zona unui triunghi mai amplu, ale cărui vârfuri sunt ochii şi gura.
Privirea intimă scanează, alunecă şi se „lipeşte” peste suprafeţe mari pe trupul cuiva, fără focalizare, de la
nivelul ochilor până la nivelul coapselor şi din picioare până în cap. Propune şi un alt tip de relaţie decât cea neutră,
politicoasă, rece, diplomatică sau strict profesională.

Fig. 20.4.
(vezi Antrenamentul abilităţilor, vol II, pag.268, fig.V.4)

Intensitatea şi durata contactului vizual cu interlocutorul, ca şi schimbările în direcţia privirii pot nuanţa alte
dimensiuni ale relaţiei. Interesul faţă de partener este intim legat de modul de a privi. Când o persoană sau ceea ce
spune ea nu ne interesează, mutăm involuntar privirea în altă parte. Privirea insistentă, cu pupilele dilatate, semnalează
dorinţa de intimitate, interesul pentru ceva anume şi o manieră de a hărţui sau de a face curte. Adesea, privirea
insistentă este aşteptată, chiar dorită. Nu-i rău să ştim când anume.
Ochii nu comunică izolat de restul corpului. În diverse combinaţii cu mişcarea pleoapelor, a sprâncenelor şi a
mâinilor, ochii spun incomparabil mai mult decât gura, care rosteşte cuvintele.
Zâmbetul
„Cine nu ştie să zâmbească să nu-şi deschidă magazin” spune un proverb oriental. Lasă să se înţeleagă nu doar
faptul că un comerciant ursuz şi cinic, cu mimică plângăcioasă va avea o relaţie proastă cu clienţii, ci ceva despre
personalitatea omului care nu zâmbeşte. Când zâmbim în afară, o facem şi pe dinăuntru.
„Omul care nu poate zâmbi nu este împăcat în sinea sa”, spune Birkenbihl (Semnalele corpului, p. 121). Lui îi
va fi greu să comunice cu ceilalţi şi să răspândească bună dispoziţie. În lipsa exerciţiului zâmbetului, colţurile buzelor
78
coboară şi, în jurul gurii, apare o cută de amărăciune. În limbajul trupului, rictusul amar din colţul buzelor este un fel
de acreală. O discuţie acră lasă pe faţă însemnele aceluiaşi „gust”.
Ca şi stimul fiziologic, zâmbetul este reconfortant, energizant, terapeutic. Şi nu doar pentru că ajută la
ridicarea colţurilor gurii. El trimite în interior mesaje de îmbărbătare. Chiar un zâmbet silit şi caraghios este de o sută
de ori mai bun decât o grimasă chinuită. Dacă-l păstrezi pe chip 20 de secunde şi realizezi că-i caraghios, obţii un
zâmbet adevărat sau râzi de-a binelea de acreala de mai înainte.
Un zâmbet comunică mai mult decât o sută de cuvinte. Destinde atmosfera, dezarmează, declanşează simpatie
şi convinge, adesea, mai bine ca un discurs întreg. Nimeni nu-i atât de bogat încât să nu simtă nevoia de zâmbet şi nici
atât de nemernic încât să nu-l merite. Pentru vânzători, negociatori, purtători de cuvânt, diplomaţi, agenţi de protocol
şi relaţii publice, zâmbetul face parte din „meserie”. Este drept că, pentru oamenii de afaceri şi managerii ce joacă
rolul de duri şi intrasigenţi, a zâmbi mai rar poate rămâne un semnal de putere şi seriozitate.
Nasul
Nasul nu are expresivitatea ochilor sau gurii, dar poate oferi semnale de sprijin. Strâmbăm din nas când ceva
nu ne place, ferim nasul când altceva ne dezgustă, dilatăm nările când adulmecăm sau când fremătăm de dorinţă sau
de teamă. Dacă nu suntem antrenaţi să minţim, atunci când o facem totuşi sau avem ceva de ascuns, tindem să atingem
nasul cu mâna, căutnd autoatingerea. O privire atentă poate bănui minciuna.
Plânsul şi lacrimile
Ochii se umezesc şi lacrimile pot curge atunci când intră un corp străin în ochi, ca şi atunci când trăim un
sentiment de neajutorare, tristeţe sau ruşine, aşa încât ni se face insuportabil de milă de noi înşine. Unele persoane pot
plânge, nu doar când sunt supărate, ci şi atunci când sunt extrem de bucuroase sau încăpăţinate.
Tenul
Pielea reacţionează chiar şi la unii stimuli afectivi foarte slabi. Cearcănele închise la culoare, de pildă,
sugerează oboseală, uzură sau unele afecţiuni cardiace. Pielea se face ca „de găină” când te trec fiori de spaimă.
Fruntea se acoperă de broboane de sudoare în momentele de mare tensiune. Un om bolnav „arată rău”, prea palid, sau
prea vânăt.
5. Gestica
Kinezica este o ştiinţă recentă, cu o vârstă de doar câteva decenii. Ea nu dispune de formule magice care să
decodifice limbajul trupului într-o manieră precisă şi riguroasă, ca un manual de chimie, de exemplu, dar ne poate
ajuta să devenim ceva mai conştienţi de semnificaţia propriilor gesturi, în afaceri şi în viaţa cotidiană. Registrul
gesticii cuprinde mişcările trupului întreg, ale mâinilor şi degetelor, ale picioarelor, umerilor, gâtului şi capului, ca şi
felul cuiva de a acţiona mai apăsat sau mai uşor, mai rapid sau mai lent, atunci când deschide o uşă, salută, stinge
ţigara, strânge mâna, culege o scamă şi aşa mai departe. Spre deosebire de omul sănătos, un om bolnav gesticulează
slab şi ezitant.
Tensiunea mişcărilor
Fiecare gând şi fiecare sentiment constituie un impuls interior care transpare într-o anumită tensionare
musculară a corpului nostru. Mincinosul, de pildă, va da semnale de teamă că va fi descoperit. Astfel de semnale apar
mai ales la periferia trupului, sub forma agitaţiei degetelor, încordării degetelor picioarelor, tremur uşor al muşchilor
gâtului, lovirea podelei ca pentru fugă, respiraţie neregulată, tendinţa de a-şi drege vocea, uscăciune gurii şi
nenumărate altele. Pentru a evalua corect atitudinea unei persoane prin semnalele pe care le emite corpul este util să
apreciem gradul de tensionare al trupului său. Ritmul respiraţiei constituie un prim indiciu al gradului de tensionare.
Atunci când ne autoevaluăm în oglindă, este important să ne controlăm respiraţia şi să avem grijă să respirăm adânc.
Aproape orice mişcare efectuată în stare de încordare excesivă riscă să devină inestetică. Mişcările spontane au darul
de a elimina tensiunile din corp.
Viteza mişcărilor
În raport cu viteza mişcărilor, apreciată prin amploarea şi durata lor, percepem măcar câteva categorii de
mişcări: lente, bruşte, calme, echilibrate, regulate şi neregulate. Mişcările lente par să decurgă una din alta şi dau
impresia de continuitate. Cele foarte lente indică moliciune, resemnare sau un temperament flegmatic. Mişcările
bruşte sunt separate una de alta şi creează rupturi. Ele indică energie, bucurie, entuziasm sau un temperament sanguin.
Fiecare mişcare este efectuată într-un anumit spaţiu şi într-o anumită durată de timp, cu o anumită tensiune musculară.
Impulsul necesar efectuării lor spune multe despre persoana care le execută cu regularitate. Persoanele care fac cu
plăcere mişcări predominant de apăsate şi greoaie sunt mai robuste, tenace şi rezistente. Persoanele care fac mai
curând mişcări bruşte, de împingere, sunt adesea agresive şi nepăsătoare. În schimb, persoanele care fac mişcări
predominant de plutire sunt visătoare, cu “capul în nori”, relaxate şi oarecum rupte de realitatea prezentă aici şi acum.
Persoanele care facm mişcări predominant de fluturare, uşoare, dar bruşte, ca nişte păsări fluturând din aripi, sunt mai
curând neliniştite, nemulţumite şi nervoase.
Persoanele care nu se exteriorizează prin mişcări, în limbajul trupului, atunci când sunt supărate sau nervoase,
acumulează tensiuni şi sunt susceptibile de reacţii violente în situaţii total neadecvate şi neîntemiete.

79
 Proximitate şi poziţie
Am văzut în capitolul despre proxemică ce semnificaţii pot avea distanţele la care ne plasăm faţă de
interlocutor. Mesaje în plus aduc orientarea şi poziţia: în picioare sau aşezat, de aceeaşi parte a mesei (parteneri) sau
faţă în faţă, cu masa între noi (adversari). Oamenii care doresc să coopereze au tendinţa involuntară de a veni mai
aproape, de a se aşeza alături sau de aceeaşi parte. Cei care tind spre adversitate se aşează faţă în faţă. Este mai uşor să
te cerţi cu oponentul de dincolo de masă. Ai observat, desigur, la şedinţe, petreceri sau alte ocazii de acest gen, că
altercaţiile, ironiile şi certurile apar cu predilecţie între persoanele aflate faţă în faţă, de o parte şi cealaltă a mesei.
Rareori se contrazic cei aflaţi de aceeaşi latură; se află de aceeaşi parte a „baricadei”.
Orientarea
Orientarea corpului sau a părţilor sale în raport cu partenerul poartă mesaje subtile, greu de controlat conştient.
Tendinţa de a orienta corpul, privirea şi palmele deschise către partener este pozitivă pentru comunicare. Orientarea
corpului şi a privirii către uşă semnalează dorinţa de a pleca. Privirea ceasului indică grabă, nerăbdare sau plictis.
Întoarcerea dosului palmelor, a capului, a spatelui sau a fundului are semnificaţii ce merită nuanţate.
Mişcările capului
Capul sus indică siguranţă de sine şi acţiune. Ostentaţia capului sus poate indica şi o persoană arogantă şi greu
abordabilă. Capul lăsat în piept poate fi o dovadă a lipsei de voinţă şi de speranţă. Poziţia capului poate spune dacă
cineva ascultă, tolerează, detestă sau este indiferent. Întoacerea capului de la partener indică respingere. Poziţia de
ascultare cu mare interes este aceea în care capul este uşor înclinat lateral. Clătinarea capului (discretă sau nu) în sus şi
în jos semnifică aprobare, înţelegere, încurajare. Gestul are aceste semnificaţii aproape pretutindeni în lume (în
Balcani există excepţii). Clătinarea capului la dreapta şi la stânga neagă, dezaprobă, descurajează.
Clătinarea abia perceptibilă a capului, orizontal sau vertical, poate fi un instrument de manevrare a unei runde
de negocieri sau a unui interviu. În general, putem câştiga mai uşor pe cineva dacă imităm insesizabil poziţia capului
său.
Mâinile şi degetele
Mâinile şi mişcările lor nu pot să mintă cu uşurinţă, pentru că sunt expresive şi la nivel inconştient. Uneori, le
ascundem sub braţ ca să nu divulge secretele, mai ales în stări de nelinişte şi anxietate. Ducerea lor la spate semnifică
un plus de siguranţă, chiar dacă este dobândită prin autoatingere, apucând încheietura unei mâini cu cealaltă.
Amploarea şi ritmul mişcărilor transmit o altă categorie de semnale. Gesturile ample şi liniştite (mari) au ceva
aristocratic şi impunător. Reflectă patos şi grandoare. Totuşi, gesturile ample care sunt repezite şi febrile reflectă
agresivitate şi dorinţa de a ieşi repede în evidenţă. Sunt caracteristice ambiţioşilor, dar şi fanfaronilor, lăudăroşilor.
Gesturile şi mişcările simple reflectă, de cele mai multe ori, modestia, simplitatea, reţinerea şi tendinţa de a nu
ieşi în evidenţă. Cei şireţi pot recurge deliberat la ele pentru a părea modeşti şi inocenţi.
Mâinile adunate lângă trup, cu umerii strânşi şi capul între umeri, trădează timiditate, nesiguranţă, complexe
de inferioritate.
Direcţia gesturilor cu mâna spune alte lucruri interesante. Persoanele egoiste gesticulează mai mult înspre
propriul corp. Când oferă ceva, o astfel de persoană trage mâna spre sine, de parcă ar vrea să păstreze ceea ce oferă. În
general, în momentul în care o persoană se gândeşte la sine, indiferent de ceea ce spune, are tendinţa să indice cu
mâinile spre piept.
Împreunarea mâinilor şi încleştarea acestora pot fi semn de încordare, frustrare sau agresivitate, dacă gestul
este la înălţimea pieptului sau mai sus. Pe măsură ce mâinile împreunate coboară, scade şi intensitatea încordării.
Încrucişarea mâinilor pe piept este un gest de închidere. Răbdarea s-a sfârşit. O metodă de demontare a acestui
gest este oferirea unui obiect (pix, revistă, fotografie) care obligă la desfacerea barierei.
Gestul de împreunare a degetelor în formă de boltă sau coif cu vârful în sus, în timpul negocierilor,
semnalează siguranţă de sine, la o persoană nesociabilă. Când degetele sunt împreunate la nivelul ochilor, iar
partenerul este privit printre degete, gestul vădeşte aroganţă şi neîncredere. Din contra, aşezarea coatelor pe masă şi
îndoirea antebraţelor în formă de piramidă, cu împreunarea braţelor în dreptul gurii, fie că vorbeşte, fie că ascultă,
semnifică dificultate, slăbiciune şi nesiguranţă. Când dobândeşte siguranţă şi ia decizia, persoana aşează ferm mâinile
pe masă. Coiful îndreptat în jos este tipic mai degrabă celui gata să asculte şi nu să vorbească.

Etalarea degetului mare poate fi semn de superioritate sau curtenire. Are semnificaţia crestei de cocoş, dar este
mai curând pozitiv. Gestul vine în contrast cu mesajul verbal când cineva îşi prinde reverul hainei, cu degetul mare
etalat cocoşeşte în afară şi spune: „După umila mea părere...”. Aroganţa gestului contrazice modestia vorbelor,
probabil dintr-o tendinţă inconştientă de compensare. Femeile dornice să domine etalează degetul mare, copiind
comportamente masculine. Contactul fizic obţinut prin strângerea de mână este abordat pe larg într-un alt capitol

80
 Contactul corporal
Pentru majoritatea oamenilor, contactul fizic uşor generează reacţii interne pozitive. Explicaţia pare a fi legată
de evocarea atingerilor materne din copilărie, ocrotitoare, mângâietoare. În viaţa unui cuplu, de pildă, scăderea
frecvenţei atingerilor e semn de deteriorare a relaţiei şi motiv de îngrijorare.
Contactul corporal la nivelul atingerilor uşoare, mai mult sau mai puţin erotice, poate însemna mângâiere,
frecare, gâdilare, zgârâiere, bobârnac, masare, ciupire şi plesnire. Strângerea mâinii este un genul de contact fizic mai
mult sau mai puţin ritual, însoţit sau nu de atingerea cotului, uşoara bătaie pe spate sau umăr. Ghidarea şi prinderea
umerilor, a mijlocului, braţului, reverului sau gulerului sunt alte contacte cu semnificaţii importante asupra intenţiilor
de apropiere, cooperare, intimitate, posesiune sau agresivitate. Urmează contactele cu grad ridicat de intensitate şi
intimitate, precum masajul, îmbrăţişarea şi sărutul. Ultimele sunt însoţite şi de schimburi de substanţe chimice care
cresc atracţia şi răscolesc pasiunea. În sexualitate, atingerile evoluează treptat, oferind şi primind stimuli tot mai
puternici şi culminând cu penetrarea, masajul sexual şi orgasmul.
Decodificate cu discernământ, contactele corporale traduc chiar atitudinile şi intenţiile nedeclarate ale
partenerului. În orice caz, s-a dovedit faptul că atingerea fizică poate fi manipulativă.
Manifestările ostile
Scrâşnetul dinţilor, pumnul strâns, rânjetul, capul plecat în poziţia „împunge”, mâinile încleştate, întoarcerea
capului, spatelui sau fundului către interlocutor, congestia feţei, încordarea muşchilor gâtului, scânteierea metalică a
privirii, privirea de sus în jos şi indicarea agresivă cu degetul sunt tot atâtea semne de posibilă ostilitate. Ele se
regăsesc la om ca şi în toată lumea animală, unde se atacă cinstit, cu colţii şi cu ghearele. Gestul de a indica pe cineva
cu arătătorul, având mâna închisă cu podul palmei în sus este resimţit ca o presiune psihologică.
Puterea palmei
Palma deschisă câtre celălalt este semnul asigurării, sincerităţii şi onestităţii. Un om sincer gesticulează,
expunând palmele către partener. Ridicatul din umeri şi sprâncene, cu palmele deschise transmite, în modul cel mai
nevinovat, faptul că cineva nu ştie sau nu poate face ceva anume.
Mi s-a întâmplat cândva să întreb un bărbat, care avea un pepene în braţe, dacă ştie unde este o stradă anume. S-a
uitat la mine încurcat şi mi-a cerut să ţin pepenele. Apoi, eliberat, a ridicat din umeri, cu braţele desfăcute şi palmele
goale spunând: „Nu ştiu, domnule”. A simţit nevoia să spună asta cu tot trupul.
Agenţii comerciali, negociatorii şi vânzătorii sunt învăţaţi să observe poziţia palmelor clientului, atunci când
acesta argumentează ceva. Ei ştiu că motivele întemeiate nu pot fi expuse altfel decât cu palmele deschise. Palma
deschisă are conotaţii pozitive care, transpuse în limbaj verbal, au efecte asemănătoare cu cele ale cuvintelor magice:
frumos, ieftin, durabil, sexy. Palma transmite şi mesaje de dominare (orientată în jos) sau supunere (orientată în sus).
Acoperirea gurii
Gestul de a acoperi gura cu mâna (vizibil la copii) indică faptul că cineva minte, spune prostii, falsifică ceva
sau este surprins. La adulţi, gestul s-a mai rafinat; când adultul minte, mâna sa primeşte comanda inconştientă de a
acoperi gura păcătoasă, dar, în ultima clipă, intervine controlul conştient care face mâna să alunece peste faţă, să frece
nasul, bărbia sau să atingă buzele (mai ales în cazul adolescenţilor). Banalul gest de a freca uşor nasul cu degetul
arătător poate fi interpretat şi ca un semn de nesinceritate, nehotărâre, atitudine ostilă sau intenţie de negare. Dacă este
făcut imediat ce partenerul pune o întrebare, gestul indică dubiul cu privire la răspuns: va răspunde sau nu, va fi corect
sau incorect, va alege sau nu calea morală?
Susţinerea gestuală a discursului
Susţinerea discursului verbal cu elemente non-verbale ce ţin de limbajul trupului este o altă problemă ce
merită atenţie. În timp ce vorbeşte, oratorul are o anumită mimă şi pantomimă: se mişcă, dă din mâini, din cap, pune în
mişcare muşchii feţei, schimbă poziţia picioarelor... Mişcările capului, ale corpului şi ale braţelor subliniază şi dau un
înţeles mai clar cuvintelor. Mesajul trupului face parte din discurs. Totul este OK când mesajele trupului se corelează
cu cele verbale. Un vorbitor poate spune ceva de genul: „Avem trei obiective importante...”. Elocinţa sa creşte dacă
ridică braţul, într-un gest elegant, arătând trei degete. Ulterior, va putea descrie obiectivele, indicând ordinul acestora
prin numărul degetelor ridicate. Gesturile din timpul discursului sunt ca „semnele de punctuaţie” care ajută lectura
unui text. În grup, gesturile permit sincronizarea vorbitorilor; o mână ridicată indică dorinţa de a interveni. Gestul cu
palma în sus indică cea mai blândă invitaţie.
Există şi un limbaj magic al gesturilor de susţinere a discursului, regăsit în arsenalul euforizant şi isterizant al
unor personaje charismatice: Churchill, Hitler, Juan Peron etc.
Bariera picioarelor
Asemănător cu încrucişarea braţelor, gestul de încrucişare a picioarelor poate semnifica unori atitudine
defensivă şi de închidere. Adesea, mai ales în cazul femeilor, el nu este concludent; picior peste picior are loc pentru
că „aşa procedează o doamnă”, pentru că e frig sau scaunul este incomod. Când piciorul e aşezat peste genunchi şi
prins cu mâna, avem de-a face cu o atitudine rigidă, cu încăpăţânare şi rezistenţă la argumente.
81
 Încrucişarea gleznelor, eventual însoţită de strângerea braţelor scaunului în mâini sau a aşezării pumnilor pe
genunchi, poate fi un semnal negativ, de nervozitate, frică sau disconfort. Este un gest care ţine loc de „muşcarea
buzelor”.
Gesturi deschise sau închise
Tehnica gesturile deschise este folosită profesional de către vânzători, agenţi de protocol sau reporteri. Între
altele, acestea constau în orientarea palmelor deschise către partener, orientarea corpului şi a feţei către partener,
evitarea încrucişării braţelor şi picioarelor, înclinarea corpului către interlocutor, susţinerea privirii etc. Când
partenerul şi-a încrucişat braţele, oferă-i ceva pentru a-i da ocazia să le deschidă. Vei anihila o barieră.
Atitudinea de închidere sau apărare este semnalată prin încrucişarea braţelor şi picioarelor, prin lăsarea pe
spate şi pe spătarul scaunului sau prin distanţarea de interlocutor. Mesaje agresive şi frustrante pot fi găsite în
încleştarea mâinilor sau încălcarea teritoriului propriu de către, de pildă, cineva care pune geanta şi se sprijină de
biroul altcuiva. Plictiseala şi indiferenţa pot fi indicate de gestul de a sprijini obrazul pe toată palma. Manifestările de
acest gen sunt gesturi închise. Ele arată că interlocutorul nu doreşte comunicarea. Creează bariere şi privirea orientată
în altă parte sau peste interlocutor. Evitarea contactului vizual, ascunderea ochilor şi a feţei în spatele ochelarilor sau
al unor bucle de păr pot fi alte gesturi de închidere. Dacă partenerul ia distanţă, se lasă pe spătarul scaunului şi are
braţele încrucişate, nu mai insista; nu mai este cu tine.
Pe cât posibil, se recomandă sincronizarea sau oglindirea, prin copierea discretă a gesturilor şi a posturii
partenerului. Intrând în ritmul mişcărilor sale, sincronizând respiraţia, privirea, orientarea trupului, putem intensifica
raportul interpersonal. Partenerul te va simţi mai aproape, mai asemenea lui, atunci când se va regăsi în oglindă. La
nivel inconştient, se va identifica mai uşor cu interesele şi dorinţele tale. Va trece mai uşor de partea ta.

Înfăţişarea exterioară
Nu-l face haina pe om, dar îl prezintă. Îmbrăcămintea este o completare a corpului nostru, ca blana pentru
animale sau penele pentru păsări. Mai întâi suntem văzuţi şi abia după aceea auziţi. Prima impresie este puternic
influenţată de înfăţişarea exterioară, privită ca întreg. Îmbrăcămintea, limuzina, postura, privirea, fizionomia şi
gesturile de salut concură la cristalizarea primei impresii, care rămâne fundamentală pentru întreaga comunicare
ulterioară. În special, în mediul bancar şi în asigurări, business dress-ul este deja tabu.
Îmbrăcămintea se poate adapta mereu situaţiei. Cea oficială şi protocolară reflectă adesea un caracter
conservator, rigid, dar impune, respectă şi nu creează probleme. Un bluzon trăsnit şi nişte jeans confortabili pot
comunica relaxare şi simplitate, dacă sunt adecvate mediului.
Tendinţa unor persoane de a se „împodobi” şi vopsi excesiv este interpretată ca o „voce” a trupului, care ţipă
disperat după atenţie.

Antrenamentul nr.
Jocul „MIM” sau „Cuvintele” trupului
Jocul numit „Mim” este cunoscut şi jucat în şcolile occidentale încă din clasele mici, (în Norvegia şi Suedia, de
pildă, la disciplina numita Mimă-Pantomimă). Deşi este infinit mai instructiv şi înţelept decât pare la prima vedere,
este prea puţin cunoscut şi jucat. La capătul unui capitol despre limbajul trupului va putea fi cu atât mai relevant.
Se joacă în faţa unui public, deci în grup. Se fac atâtea bileţele câţi membri numără grupul. Pe fiecare bileţel este
înscris un cuvânt, preluat dintr-o listă de cuvinte alese tot de membrii grupului. Fiecare persoană alege câte un bileţel,
la întâmplare. Rostirea cuvântului de pe bilet este interzisă. Apoi, pe rând, fiecare va exprima cuvântul de pe bilet, fără
a-l rosti, adică exclusiv prin limbajul trupului său. Va continua pantomima până când cel puţin jumătate di public va
decodifica înţelesul cuvântului. După ce tot grupul a jucat o listă de cuvinte, jocul se poate relua, cu aceleaşi cuvinte
sau cu altele, dintr-o nou listă stabilită de comun acord.

6. Semnalele trupului în negocieri

Negocierea este un mozaic de cooperare, compromis, dominare, abandon şi confruntare între indivizi şi
grupuri umane, care angajează în cel mai înalt grad limbajele comunicării interumane. În cadrul unei runde de
negocieri directe, mesajul non-verbal constituie atât o armă de temut, cât şi un călcâi al lui Ahile. Măcar pe ici pe
acolo, mesajele sale pot fi descifrate, controlate, ascunse sau etalate, după împrejurări.
Una din marile greşeli pe care le pot face veleitariştii într-ale limbajului trupului este aceea de a interpreta
semnale izolate de alte semnale şi de context. După cum ne avertizează Allan Pease, „Limbajul trupului constă din
cuvinte, propoziţii şi o anumită punctuaţie. Fiecare gest este asemenea unui cuvânt, iar un cuvânt poate avea mai
multe înţelesuri. Numai analizat într-o propoziţie, alături de alte cuvinte, putem înţelege pe deplin sensul unui cuvânt”
(Allan Pease, op. cit., p. 21). Doar sub rezerva acestui avertisment, informaţiile etalate în următorul tabel ar putea fi de
folos cuiva.

Tabelul 3.1. – (Im)Posibila lectură a limbajului trupului în negocieri

82
SEMNALUL TRUPULUI MESAJUL PROBABIL

1 Pupile dilatate Lumină slabă; Interes, atracţie, ispită.

Se pot cere concesii, se poate ridica

preţul

2 Unghiul intern al globului ocular este vizibil Aprobare, interes, atenţie

3 Pupile mici Luminozitate mare;

Interes scăzut, respingere

4 Ochii mici; unghiul intern ascuns Dezacord, plictis, dezinteres

5 Colţurile gurii arcuite în jos. Capetele exterioare Mânie, amărăciune, îngrijorare,

ale sprâncenelor ridicate ameninţare. Nu vei cere mai mult.

6 Colţurile gurii arcuite în sus. Bucurie, aprobare, satisfacţie, interes,

sinceritate, înţelegere
Sprâncenele cu capetele exterioare coborâte

7 Linia buzelor dreaptă, sprâncenele drepte, Lipsă de interes, lipsă de grabă

pleoapele căzute

8 Palmele deschise către partener Sinceritate, onestitate, deschidere

9 Palma deschisă în sus Supunere

10 Palma îndreptată în jos Dominare

11 Pumnul strâns Agresivitate, încordare

12 • evită privirea; Neîncredere, suspiciune, sentiment de

culpă. Partenerul ascunde ceva, are
• se îndepărtează intenţii ascunse,

• încrucişează braţele;

• atinge, freacă nasul;

83
SEMNALUL TRUPULUI MESAJUL PROBABIL

• privirea şi trupul orientate spre ieşire;

• freacă ochii;

• încheie haina

13 • respiraţie precipitată; Nemulţumire, agresivitate, frustrare,

irascibilitate, amărăciune
• produce sunetul "ţţ";

• strânge pumnul, frământă mâinile, gesturi cu

pumnul strâns

• arată cu degetul

• trece des mâna prin păr, freacă ceafa;

• loveşte cu piciorul un balon imaginar

14 • ţine o mână la spate; Îşi impune autocontrolul, este ferm

• strânge încheietura mâinii;

• ţine pumnii strânşi la spate.

15 • mâzgăleşte ceva; Plictiseală, prudenţă, lipsă de grabă,

aşteptare
• bate darabana pe masă;

• picior peste picior, mişcă ritmic laba piciorului;

• capul între mâini sau rezemat pe mână, privirea

în gol.

16 • ciupeşte pielea obrazului; Gata să reafirme şi să reargumenteze

poziţia anterioară
• bagă mâinile în buzunare;

17 • transpiră; Nerăbdare, nesiguranţă, nervozitate,

criză de timp, lipsa autocontrolului,
• pocneşte degetele, zornăie banii în buzunare, se încordare
agită pe scaun;

• fluieră, îşi drege glasul, produce sunetul "phiu",

se bâlbâie;

• fumează ţigară de la ţigară;

• prinde şi ciupeşte pielea pe mână;

• strânge maxilarele, nu priveşte interlocutorul,

84
SEMNALUL TRUPULUI MESAJUL PROBABIL

clipeşte des;

• se trage de ureche, îndepărtează scame

imaginare.

18 • picioarele pe birou sau pe scaun; Poziţie de relaxare, comoditate,

dominare, sentimentul că se află acasă,
• rezemat neconvenţional de masă sau altceva; stăpân pe situaţie, aroganţă

• suflă fumul ţigării spre tavan;

• mâinile la ceafă, lăsat pe spate, priveşte de sus.

19 • descheie haina, desface braţele, gesturi Relaxare, degajare, încredere,

dezinvolte dezinvoltură

20 • arată cu degetul; Apărare, pândă, circumspecţie

• picior peste picior, pumni strânşi, bătăi în masă;

• braţe încrucişate.

21 • mângâie bărbia, cu capul dat pe spate, trece Evaluarea partenerului, evaluarea

mâna peste faţă; concesiilor, evaluarea discursului, trage
de timp
• priveşte peste ochelari sau îi şterge, ţine braţul
ochelarilor în gură;

• umple pipa, modelează ţigara;

22 • mâinile în şolduri sau pe genunchi; Este hotărât, a luat deja sau va lua
curând o decizie
• se apropie sau vine pe marginea scaunului;

• prinde marginea mesei cu mâinile.

23 • braţele deschise, Poziţie conciliantă, deschisă, de

cooperare, siguranţă
• haina descheiată;

• capul pe spate, fruntea sus, caută privirea.

24 • ţinută dreaptă, gesturi dezinvolte; Încredere, deschidere, stăpânire de sine

• mâinile la spate sau în buzunare, cu degetele

mari în afară;

85
 SEMNALUL TRUPULUI MESAJUL PROBABIL

• prinde reverul hainei;

25 • freacă palmele; Satisfacţie

• mâna la piept, gestul de a da mâna; Acceptare

• se apropie;

• aranjează haina şi lucrurile;

Reamintim avertismentul. Este greşit şi riscant să interpretăm semnalele izolate ale trupului, altfel decât în
context. Ca şi verbalul, limbajul trupului are sintaxă, în propoziţii şi fraze. Fiecare gest e un alt fel de „cuvânt”, cu
multe înţelesuri. Sensul său deplin poate fi găsit doar alături de alte gesturi, care-l acompaniază, confirmând sau
contrazicând.
7. Proporţiile corpului
Identitatea vizuală a unei persoane este conferită de însăşi trupul şi înfăţişarea sa. În mod inevitabil, imaginea
armonioasă a trupului omenesc este puternic influenţată de proporţiile corporale, în special de raportul
greutate/înălţime.
Indicele de masă corporală (IMC) al unei persoane oferă o primă perspectivă globală asupra proporţiilor
corpului său. Acest indice se calculează ca simplu raport între greutatea corpului (G), exprimată în kilograme şi
pătratul înălţimii (Iⁿ), exprimate în centimetri, (IMC = G/Iⁿ)
Uzual, se admite că IMC sugerează proporţii corporale normale în intervalul cuprins între minim 18 kg/cm şi
maxim 25 kg/cm. Practic, în afara acestui interval, vom avea de-a face cu persoane subponderale sau, respectiv,
supraponderale.
Desigur, proporţiile şi armonia trupului omenesc sunt semnificativ influenţate şi de către vestimentaţie.
Cunoaşterea regulilor de compoziţie vizuală a pieselor vestimentare acestora, împreună cu alegerea inspirată a
posturii, a gesticii, ţinutei, croielii, modelului şi stilului vestimentar adecvat, creează adesea iluzia proporţiilor
corporale perfecte. Obţinerea unor efecte speciale de înălţime şi supleţe este posibilă prin felurite trucuri vestimentare.
Proporţia picioarelor
Hainele de culoare închisă în partea de sus a corpului creează iluzia picioarelor lungi şi cele de culoare închisă
creează impresia de picioare scurte. Perfecţiunea proporţiilor cere ca picioarele să măsoare ceva mai mult din
jumătatea înălţimii. Piciorul se măsoară de la articulaţie până la sol, mai exact, din punctul în care pantalonul face cute
la ridicarea piciorului.
Pentru a reechilibra picioarele prea lungi, se poate şi asta, vor fi purtaţi pantaloni cu manşetă, confecţionaţi din
materiale care fac cute vizibile. Sacoul va fi ceva mai lung ca de obicei, iar pantalonii vor avea talie joasă. Sunt evitate
sacourile cu mai mult de doi nasturi; cel cu un nasture este ideal. Centura va fi lăsată jos, pe şolduri, iar culoarea
cămăşii sau a bluzei va contrasta cu cea a pantalonilor.
În cazul picioarelor prea scurte, vor fi evitaţi pantalonii cu manşetă şi preferate ţesături care cad perfect şi se
taie o singură dată deasupra pantofului. Pantalonul va avea talie înaltă, sacoul va fi ceva mai scurt ca de obicei şi
încheiat la trei nasturi.
În cazul în care trunchiul este prea scurt, putem corecta disproporţia cu pantaloni de talie joasă şi centură de
culoarea cămăşii.
Când trunchiul este prea lung, echilibră proporţia prin pantaloni cu talie înaltă, centură vizibilă, care va
delimita partea superioară de cea inferioară şi va scurta linia corpului. Puloverele şi sacourile vor fi puţin mai scurte ca
de obicei. Cureaua va avea o culoare contrastantă cu cămaşa.
Proporţia braţelor
Armonia şi normalitatea proporţiilor cere ca atunci când lăsăm braţele să atârne liber de-a lungul corpului,
articulaţia degetului mare să ajungă exact la nivelul turului pantalonilor.
Braţele prea scurte se echilibrează cu revere lungi şi ascuţite la sacou. Croiala trebuie să fie alungită şi umerii
întăriţi, pentru a lungi linia mâinii. Mânecile raglan sunt soluţia ideală, pentru că ele nu întrerup linia dintre gât şi
manşetă.
Braţele sunt prea lungi sunt echilibrate prin cămăşi cu manşete înalte sau manşetă cu butoni. Sacoul va fi
puţin mai lung decât de obicei. Pot fi aplicate şi cotiere pe sacourilor tip sport. Tricourile vor avea linii orizontale, mai
ales pe mâneci, pentru a iluziona lungimea braţelor.
86
 Linia umerilor
Lărgimea umerilor este adesea o problemă. Cu cât umerii sunt mai înguşti sau ascuţiţi, cu atât este mai necesar
retuşul liniei lor, pentru a crea impresia de echilibru. De regulă, linia umerilor trebuie să fie mai largă decât linia
bazinului.
Linia umerilor rotunzi sau căzuţi poate fi ridicată prin folosirea de umeri falşi în interior sau de epoleţi în
exterior. Tăieturile umerilor trebuie să fie vizibile şi ferme, deoarece ele reconstituie linia umărului în percepţia
vizuală.
Linia umerilor prea ascuţiţi poate fi îndulcită prin croirea unor unghiuri naturale. Reverul şi gulerul sacoului
vor fi alungite şi ascuţite, pentru a conduce privirea spre alte părţi ale trupului. Toate aceste artificii pot crea iluzia
unei linii echilibrate în lărgimea şi forma umerilor.
Linia gâtului şi pieptului.
Problemele apar doar când gâtul este fie prea lung, fie prea scurt, iar corecţiile se obţin reglând lungimea şi
lăţimea gulerului cămăşii.
Gâtul prea lung poate fi echilibrat prin gulere înalte. Gulerele în formă de V sunt interzise. Butonajul mai
redus face ca gâtul să pară mai scurt, ca şi tricourile şi puloverele cu guler.
Gâtul prea scurt reclamă gulerele în formă de V şi cămăşi cu guler deschis. Cămăşile de costum trebuie să aibă
gulere joase şi ascuţite. Tricourile la baza gâtului sunt interzise.
Linia spatelui şi a şezutului
Spatele poate fi drept, curbat sau cocoşat. Corecţiile utile sunt apreciate stând în profil, în faţa oglinzii. Forma
proeminentă a şezutului contribuie la crearea unui profil armonios. Şezutul plat se estompează prin desuuri matlasate,
buzunare cu clapă la spate, sacouri cu pliuri laterale şi alte trucuri creative. Şezutul prea bombat va fi mascat cu un
sacou fără despicături la spate. Puloverele şi tricourile vor fi purtate deasupra pantalonului. prin sacouri crăpate în
ambele părţi, iar pantalonii vor avea buzunare aplicate la spate, cu clapă.
Spatele prea curbat se poate corecta purtând costume în culori închise, uni. Vor fi evitate dungile verticale.
Cămăşile şi tricourile fără guler sunt interzise.
Înălţimea
Postura dreaptă sau gârbovită influenţează percepţia înălţimii. Picioarele lungi dau iluzia înălţimii, iar
picioarele scurte creează impresia opusă. Hainele din ţesături cu dungi verticale dau iluzia de înălţime. Sacourile vor
avea cel puţin trei nasturi. Carourile şi imprimeurile vizibile fac siluetele să pară şi mai mici. Contrastele întrerup
liniaritatea verticală şi fac silueta să pară mai scundă. Pantaloni cu manşetă reduc impresia de înălţime. Pantofii cu toc
înalt şi de aceeaşi culoare cu pantalonul conferă înălţime. Ţesăturile care nu se şifonează şi care cad impecabil, de
asemenea.
Pentru a obţine iluzia optică a unei înălţimi reduse şi a părea mai scund, vom purta ţesături cu dungi
orizontale. Sacoul de culoare închisă sau puloverul, purtat cu pantalon de culoare deschisă constituie o metodă eficace
de a părea mai scund. Ţesăturile uni vor fi evitate. Pantalonii, croiţi din materialele care fac cute, vor avea manşetă.
Centurile largi, în culori contrastante cu pantalonul, măresc efectul.
Greutatea
Hainele din ţesături groase, cu imprimeuri şi linii orizontale, pot aduce corecţii utile pentru imaginea
persoanelor prea ascuţite şi slabe. Sacourile vor avea umeri falşi, întăriţi. Contează chiar şi maieul purtat pe sub
cămaşă. În schimb, pentru a părea mai slab, persoanele prea voluminoase vor apela la ţesături cu linii verticale, dungi,
culori uni, umerii normali, cu linii ascendente şi cel puţin trei nasturi pentru sacou. Ţesăturile trebuie să fie uşoare, iar
tricourile să fie cu ancheor sau în formă de V. Vor fi evitate formele rotunde, carourile şi culorile întunecate.
Umerii şi şoldurile
Dacă avem umerii prea largi în raport cu lăţimea bazinului, compensăm cu un adaos de volum în partea de jos
a trunchiului. Sacourile vor avea buzunare aplicate, cu clapă, reverul va fi larg, vizibil. Pantalonii vor fi din ţesături
groase, cu buzunare aplicate şi cusături groase, vizibile. Umerii raglan atenuează volumul părţii superioare a toracelui.
În cazul în care umerii au aceeaşi lăţime cu bazinul, pot fi accentuate liniile care sugerează amploarea deschiderii
toracelui şi umerilor. Elemente de corecţie pot fi: sacoul cu umeri întăriţi, reverul larg cu tighel, pantalonii cu manşetă
şi buzunare aplicate, puloverele şi tricourile cu mâneci chimono, căzute. Sacourile, cămăşile şi puloverele vor avea
culori deschise sau linii orizontale, iar pantalonii vor fi închişi la culoare.
Deocamdată, ne-am limitat la identitatea vizuală masculină. Cea feminină ne depăşeşte încă şi rămâne una din
provocările următoarei ediţii.

87
 SEMIOTICA
- Teorii ale semioticii;
- Imagine și cod;
- Formarea mesajului în comunicare.

INTRODUCERE ÎN SEMIOTICĂ29

2.1. INTRODUCERE
Pentru întelegerea comunicării considerăm esenţială o incursiune în conceptele şi temele definite de “Cursul de
lingvistică generală” de Ferdinand de Saussure. Este cunoscut faptul că, lingvistica, semiologia şi antropologia
datorează foarte mult ideilor novatoare generate de Saussure. Este de ajuns să privim lista cuvintelor care au
apărut pentru prima oară în Cursul de lingvistică generală, diacronie, pancronie, limbă, limbaj, vorbire, semn,
semnificaţie, semnificant, semnificat, unitate lingvistică, sintagmă, sintagmatic, conştiinţă lingvistică, fonem,
fonologie, substanţă şi formă lingvistică, economie lingvistică, valoare lingvistică, cod, circuit al vorbirii,
model, stare de limbă, semiologie, structură, sistem, pentru a realiza înca o dată necesitatea încercării de a
înţelege semiotica în contextul comunicării.

29
Note de lectură şi comentarii după lucrarea “Curs de lingvistica generală” de Ferdinand de Saussure

88
 Figura 2.1 Ferdinand de Saussure

Punctul de pornire al reflecţiilor lui Saussure îl constituie actul unic, absolut, expresiv, determinat de vorbire,
seria nesfârşită a diferiţilor produşi fonici şi seria diferitelor sensuri.

“Datorită limbii, auditoriul reduce o realizare fonică particulară la una sau alta dintre clasele de realizări fonice şi
o semnificaţie particulară la una sau alta dintre clasele de semnificaţii.”

“Broca a descoperit că facultatea de a vorbi este localizată în cea de a treia circumvoluţiune frontală stânga; este
un argument folosit şi el pentru a se atribui limbajului un caracter natural.”

Pentru a marca diferenţa dintre vorbire şi limbă, Saussure introduce termenul de sens/semnificaţie şi fonaţiune
pentru substanţa din care este facută vorbirea şi termenii de semnificant şi semnificat pentru a desemna clasele
de sens şi fonaţiuni.

Saussure a găsit în ansamblul limbajului sfera care corespunde limbii, plasându-se în faţa actului individual care
să-i permită reconstituirea circuitului vorbirii. Acest act presupune cel puţin doi indivizi A şi B, care-şi vorbesc
unul altuia conform urmatoarei reprezentări:

Figura 2.2 Circuitul vorbirii

Punctul de plecare al circuitului se află în creierul unuia dintre cei doi parteneri, de exemplu al lui A, unde
faptele de conştiinţă numite concepte sunt asociate cu reprezentările semnelor lingvistice sau cu imaginile acustice ce
servesc la exprimarea lor. Declanşarea unui concept în creierul unuia dintre personaje produce o imagine acustică
corespunzatoare, acest fenomen este un fenomen în întregime psihic. În continuare, asistăm la un proces fiziologic,
89
creierul transmite organelor fonaţiunii un impuls corelativ imaginii. Undele sonore emise se propagă de la gura lui A
la urechea lui B, determinând un proces pur fizic. În continuare procesul se prelungeşte în B într-o ordine inversă, de
la ureche la creier, transmisie fiziologică a imaginii acustice în creier şi asociere psihică a acestei imagini cu conceptul
corespunzător.
“Circuitul, aşa cum l-am prezentat, poate să se împartă: • Într-o parte exterioară (vibraţia sunetelor care se propagă de
la gură spre ureche) şi o parte interioară, ce cuprinde tot restul
• Într-o parte psihică şi o parte nonpsihică, cea de a doua cuprinzând faptele fiziologice al căror sediu se află în organe,
ca şi faptele fizice exterioare individului
• Într-o parte activă şi o patre pasivă: este activ tot ceea ce merge de la centrul de asociere al unuia dintre subiecţi la
urechea celuilalt subiect, şi pasiv tot ceea ce merge de la urechea acestuia la centrul său de asociere
• În sfârşit, în partea psihică localizată în creier, putem numi executiv tot ceea ce este activ (concept către imagine) şi
receptiv tot ce este pasiv (imagine către concept).”

Între toţi indivizii legaţi prin limbaj, se va stabili un fel de medie: toţi vor reproduce – nu exact, ci aproximativ –
aceleaşi semne unite cu aceleaşi concepte.
“Limba este un sistem de semne ce exprimă idei şi, prin aceasta, ea este comparabilă cu scrisul, cu alfabetul
surdomuţilor, cu riturile simbolice, cu formele de politeţe, cu semnalele militare etc. Numai că ea este cel mai
important dintre aceste sisteme.”
“Se poate deci concepe o ştiinţă care studiază viaţa semnelor în viaţa socială; ea ar forma o parte a psihologiei
sociale şi , prin urmare, a psihologiei generale; o vom numi semiologie (din gr. semeion “semn”). Ea ne-ar învăţa în ce
constau semnele şi ce legi le cârmuiesc.”
Semiologia nu trebui confundată cu semantica, care studiază schimbările de semnificaţie.
Prestigiul scrierii şi cauzele ascendentului său asupra formei vorbite sunt justificate de Saussure în urmatoarele
consideraţii:
Limba şi scrierea sunt două sisteme de semne distincte; singurul motiv de a fi al celui de –al doilea este de a-l
reprezenta pe primul; obiectul lingvistic nu este definit prin combinarea cuvântului scris şi a cuvântului vorbit; acesta
din urmă constituie prin el însuşi respectivul obiect. Dar cuvântul scris se amestecă atât de intim cu cel vorbit, a cărui
imagine este, încât sfârşeste prin a uzurpa rolul principal; ajungem să dăm o mai mare importanţă reprezentării
semnului vocal decât semnului însuşi. Este ca şi cum ai crede că, pentru a cunoaşte pe cineva, este mai bine să-i
priveşti fotografia decât faţa.”
“Prestigiul scrierii se explică prin:
• Imaginea grafică a cuvintelor ne frapează ca un obiect permanent şi solid, mai potrivit decât sunetul pentru a
constitui unitatea limbii de-a lungul timpului
• Pentru majoritatea indivizilor, impresiile vizuale sunt mai nete şi mai durabile decât impresiile acustice; de aici ei
sunt mai legaţi de primele. Imaginea grafică se impune în cele din urma în detrimentul sunetului.
• Limba literară contribuie şi ea la creşterea importanţei nemeritate a scrierii. Ea işi are dicţionarele şi gramaticile sale;
la şcoală se învaţă după carte şi prin intermediul cărţii; limba apare reglată de un cod; or,acest cod este, el insuşi, o
regulă scrisă, supusă unei folosinţe riguroase: ortografia; iată ce conferă scrierii o importanţă primordială.
• Sfârşim prin a uita că învăţăm să vorbim înainte de a învăţa să scriem, şi raportul firesc este răsturnat.”

“Nu există decât două sisteme de scriere:

• Sistemul ideografic, în care cuvântul este reprezentat printr-un semn unic şi străin de sunetele din care se compune.
Acest semn se referă la ansamblul cuvântului şi, prin aceasta, indirect, la ideea pe care cuvântul o exprimă. Exemplul
clasic al acestui sistem este scrierea chineză.

90
Figura 2.3

Sistemul numit de obicei fonetic, care urmăreşte să reproducă şirul de sunete care se succedă într-un cuvânt.
Scrierile fonetice sunt uneori silabice, alteori alfabetice, adică bazate pe elementele ireductibile ale vorbirii.”
Printre cauzele dezacordului dintre grafie si pronunţie, Saussure consideră ca esenţiale următoarele:
• “Limba evoluează fară încetare, în timp ce scrierea tinde să rămână imobilă. Urmează de aici ca grafia sfârşeste prin
a nu mai corespunde cu ceea ce ea trebuie să reprezinte.
• Când un popor împrumută alfabetul de la un alt popor, se întâmplă adeseori ca resursele acestui sistem grafic să fie
nepotrivite pentru noua sa funcţie; în acest caz apare necesitatea de a se recurge la expediente; de exemplu ne vom
servi de două litere pentru a desemna un singur sunet.
• Mai exista şi preocuparea etimologică; ea a fost preponderentă în anumite epoci; adeseori, o etimologie falsă impune
o grafie;…..Dar nu are prea mare importanţă dacă aplicarea principiului este corectă sau nu, căci însuşi principiul
scrierii etimologice este eronat.”

Ar dura foarte mult să clasificăm inconsecventele scrierii. Dintre cele mai nefericite se pot cita următoarele: înmulţirea
semnelor pentru acelaşi sunet, grafiile indirecte, ortografiile fluctuante, care reprezintă încercările făcute în diferite
epoci pentru a figura sunete. “Rezultatul evident este că scrierea voalează imaginea limbii; ea nu este o îmbrăcăminte,
ci un travesti.”
Cercetările contemporane de semiotică studiază semnul nu în mod izolat ci ca parte a sistemului de semne (mediu şi
gen). Una dintre problemele esenţiale este aceea a definirii modalităţii de formare a înţelesului nu numai din punctul
de vedere al comunicării ci şi din acela al construcţiei şi prezentării realităţii. Semiotica şi (acea ramură denumită)
semantică au un ţel comun în ceea ce priveşte înţelesul semnelor, în timp ce semantica abordează numai domeniul
“CE?” înseamna un semn, semiotica abordează domeniul “CUM?” realizează semnul acest înţeles.
Figura 2.6 Sistemul de semne, mediu, text şi gen
În acest mod semiotica înglobează semnatica împreună cu celelalte ramuri ale lingvisticii:
• Semantica: relaţiile dintre semne şi înţelesul lor
• Sintaxa: structura formală dintre semne
• Pragmatismul: relaţiile dintre semne şi diferitele interpretări.

Semiotica este cel mai adesea utilizată în analiza textelor. Trebuie notat că textul poate exista în orice mediu fie
verbal, nonverbal fie ambele, în ciuda părtinirii logocentrice. Termenul de text este în mod uzual utilizat în legatură
cu un mesaj ce va fi înregistrat într-un anume fel, scris, înregistrare audio sau video. În acest mod textul este
independent fizic de emiţător şi receptor. Un text reprezintă o asamblare de semne, ca de exemplu cuvinte, imagini,
91
sunete şi/sau gesturi, construite şi interpretate cu referire la convenţiile asociate cu genul şi in mod particular cu
mediul de comunicare.
Termenul mediu este utilizat într-o varietate de moduri de către diferiţii teoreticieni, putând include

Mijloc de informare, mediu fizic sau spiritist

Text, pasaj, subiect de discuţie Stil, gen literar

Figura 2.6 Sistemul de semne, mediu, text şi gen

În acest mod semiotica înglobează semnatica împreună cu celelalte ramuri ale lingvisticii
Semantica: relaţiile dintre semne şi înţelesul lor
• Sintaxa: structura formală dintre semne
• Pragmatismul: relaţiile dintre semne şi diferitele interpretări.
Semiotica este cel mai adesea utilizată în analiza textelor. Trebuie notat că textul poate exista în orice mediu fie
verbal, nonverbal fie ambele, în ciuda părtinirii logocentrice. Termenul de text este în mod uzual utilizat în legatură
cu un mesaj ce va fi înregistrat într-un anume fel, scris, înregistrare audio sau video. În acest mod textul este
independent fizic de emiţător şi receptor. Un text reprezintă o asamblare de semne, ca de exemplu cuvinte, imagini,
sunete şi/sau gesturi, construite şi interpretate cu referire la convenţiile asociate cu genul şi in mod particular cu
mediul de comunicare.
Termenul mediu este utilizat într-o varietate de moduri de către diferiţii teoreticieni, putând include categorii largi
cum ar fi vorbirea, scrisul sau tipărirea şi radiodifuzarea sau iî asociere cu forme tehnice specifice în interiorul "mass
communication media" (radio, televiziune, cotidiene, reviste, cărţi, fotografii, filme, înregistrări audio şi video) sau
în interiorul “media of interpersonal communication”- comunicarea interpersonală telefon, scrisori, fax, e-mail,
video-conferinţe sistemele de conversaţi (chat) utilizâd calculatoarele.
Experienţa umană este moştenită ca multisenzorială iar fiecare reprezentare a unei experienţe senzoriale este îngrădită
de către limitările privitoare la disponibilitatea mediilor de comunicare şi a naturii lor. Diferitele medii de comunicare
şi diferitele genuri furnizează cadrul pentru reprezentări ale diferitelor experienţe, facilitând anumite forme de
exprimare, inhibând altele.
Selectivitatea mediului de comunicare conduce la utilizarea acelui mediu care are o influenţă pe care adesea
utilizatorul nu o distinge, adesea scopul poate fi subtil sau chiar invizibil. Aceast ă selectivitate poate susţine aforismul
“mediul este mesajul”.

Modificat

92
 Servit

Scopuri

Figura 2.7 Mediul este mesajul

În concluzie putem spune că semiotica reprezintă o colecţie de studii în domeniul artei, literaturii,
antropologiei şi mass media mult mai mult decât o disciplină academică de sine stătătoare.

3) COMUNICARE VERBALĂ ȘI COMUNICARE GESTUALĂ:

Verbalizare;
Gestică;
Gesturi triviale existente în LMG Rom și gesturi aflate la limita exprimării admise în
societate
Scris – citit.

Antrenamentul vorbirii. Cuvântul

.Orice cuvânt este o tentativã de influenþare a celuilalt..
(Alex Mucchielli)
În latinã, cuvântul ºi vorba aveau expresia verbum. Aºa s-a fãcut cã, ori de câte ori comunicãm cu ajutorul
cuvintelor, spunem cã folosim limbajul verbal, apanaj exclusiv al omului educat de a comunica gânduri ºi sentimente
folosind semne vocale ºi grafice, numite .cuvinte.. Expresia vocalã ºi sonorã a cuvintelor se numeºte vorbire sau
oralitate (lat. oris, .gurã.), iar expresia lor graficã ºi vizualã se numeºte scriere. Principala distincþie dintre oralitate ºi
scriere þine de natura canalului de comunicare . auditiv pentru oralitate ºi vizual pentru scriere. În vorbire, fiecare
cuvânt este alcãtuit din unul sau mai multe foneme, grupate între douã pauze. Fonemele sunt cele mai mici unitãþi
sonore ale unei limbi, un fel de .cãrãmizi. din care sunt construite cuvintele. Fonemul poate fi transpus grafic în una
sau mai multe litere. Majoritatea limbilor au între 28 ºi 35 de foneme, transpuse atât sonor, cât ºi grafic într-un alfabet.
În forma sa graficã, alfabetul face posibilã scrierea cuvintelor ca grupuri de litere, delimitate prin blancuri (spaþii
albe).
93
 Esenþa limbajului verbal stã în caracterul sãu simbolic, bazat pe corespondenþe pur convenþionale între
cuvântul-semn (pisicã, de exemplu) ºi obiectul semnificat de el (animal care face .miau- -miau.). Între expresia sonorã
sau graficã a cuvântului (semnificant) ºi înþelesul sãu (semnificaþie) nu existã o legãturã naturalã sau analogicã.
Cineva care aude cuvântul .pisicã. ºi nu îi cunoaºte semnificaþia (codul) nu va putea înþelege cã este vorba de
animalul care face .miau-miau..
Cuvântul ca atare nu-ºi poate transmite semnificaþia în mintea ascultãtorului din simplul motiv cã
semnificaþia sa nu este conþinut ã în el însuºi. Ea se aflã doar în mintea ascultãtorului . dacã se aflã. Cuvântul o poate
numai evoca sau activa, dacã ºi numai dacã semnificaþia se gãseºte deja acolo. Altfel spus, cuvintele sunt coduri, ºi nu
doar simple semnaliz ãri sonore, precum rãgetul sau mormãitul, întâlnite în lumea animalã. Cuvintele au înþeles în
mãsura în care pot fi decodificate la nivel neuronal. În dicþionar, înþelesul unui cuvânt rãmâne literã moartã pânã când
este codificat în mintea celor care îl folosesc. Într-un alt capitol, pe temeiul studiilor întreprinse la ªcoala de la Palo-
Alto, vom arãta cum creierul uman proceseazã cuvintele în mod digital, ºi nu analogic, precum în cazul limbajelor
nonverbale.
ªi, cum tot veni vorba de înþelesul vorbelor, sã limpezim apele; în acest capitol ºi în aceastã carte, cititorul nu
va întâlni preocupãri exprese pentru semioticã, lingvisticã, foneticã, gramatic ã, sintaxã sau psiholingvisticã. Altele
sunt þintele noastre. Aici ºi acum, antrenãm abilitãþi de comunicare verbalã persuasive ã, indiferent de teritoriul
ºtiinþelor sau teoriilor comunicãrii din care provin acestea. Partitura teoriei este comprimatã .la sânge., pânã acolo
unde devine indispensabilã argumentaþiei. Pentru a fura focul de la zei, spionii noºtri vor face incursiuni riscante în
teritoriile pragmaticii, programãrii neuro-lingvistice, psiho-lingvisticii ºi psihologiei sociale. Vor rãspândi, sperãm
într-o manierã prietenoasã, puterea cuvintelor de a influenþa gândirea, simþirea ºi comportamentul oamenilor.
Intenþiile ascunse vor fi cât se poate de pragmatice ºi manipulative.
Puterea ºi fragilitatea cuvintelor
Cuvintele au puterea de a influenþa fiziologia umanã. Studiile au arãtat cã, în creierul uman, ele provoacã efecte
biochimice specifice, urmate de a influenþa fiziologia umanã. Studiile au arãtat cã, în creierul uman, ele provoacã
efecte biochimice specifice, urmate de reacþii fiziologice care fie produc plãcere, fie fac ravagii la nivelul întregului
organism. De pildã, presiunea sangvinã, ritmul respiraþiei ºi tensiunea muscularã se modificã brusc ºi semnificativ
atunci când suntem înjuraþi. Ne îmbujorãm atunci când suntem lãudaþi, iar complimentele sincere ne procurã senzaþii
dintre cele mai plãcute. N-ai supãrat pe nimeni spunându-I .înger. sau .geniu.. Desigur, nu-i nici un mister aici; pur ºi
simplu, cuvintele declanºeazã ºi genereazã emoþii care influenþeazã comportamentul.
Pe acest principiu se bazeazã ºi detectorul de minciuni, care mãsoarã diferenþe fiziologice între enunþurile adevãrate ºi
cele false. Vestea bunã este aceea cã modul în care cuvintele influenþeazã psihicul, în comunicarea cu sine ºi cu
ceilalþi, nu mai constituie de mult un secret de nepãtruns. În fond, pragmatica ºi programarea neuro-lingvisticã
considerã cuvintele ca fiind instrumente ce acþioneazã asupra minþii ºi a sufletului oamenilor. Ele nu mai sunt doar
simple mijloace de a realiza comunicarea.
Influenþarea comportamentelor
Legile psihologiei ne asigurã cã, fie voluntar, fie involuntar, comportamentul unei persoane este fundamental
determinat de starea mentalã în care aceasta se aflã. Prin urmare, ori de câte ori dorim un comportament anume, este
suficient sã transpunem persoana în starea sufleteascã ºi mentalã favorabilã manifestãrii acelui comportament. În fond,
fiecare artist sau meseriaº influenþeazã comportamentul semenilor sãi, al clienþilor ºi publicului sãu, acþionând cu
unealta specificã artei sau meseriei sale. Muzicianul smulge ropote de aplauze atunci când unealta sa, pianul sau
vioara, de pildã, transpune publicul în starea mental favorabilã aplauzelor. Pictorul se va umple de glorie ºi admiraþie
atunci când uneltele sale . ºevaletul, pensula, culoarea . vor transpune publicul în starea mentalã potrivitã. Sculptorul
va obþine ceea ce-ºi doreºte de la ceilalþi folosindu-ºi dalta. ªi aºa mai departe.
Parafrazându-l pe Alex Mucchielli, în arta ºi meseriile comunicãrii verbale orice cuvânt este o tentativã de
influenþare a celuilalt. Altfel spus, unealta supremã a influenþãrii este cuvântul. Oratori cu har, scriitori, politicieni,
vânzãtori, profesori, avocaþi, manageri, predicatori, poeþi, autori de reclame ºi alþii ca ei sunt, în fond, creatori ai unor
stãri mentale dorite de publicul lor. În locul viorii, al pensulei sau al daltei, unealta lor este cuvântul. Cuvântul poate fi
instrumentul perfect pentru a înflãcãra inimi curate ºi a rãni de moarte mari orgolii. Cuv^ntul îmbãrbãteazã ºi aduce
speranþã. Tot el înfricoºeazã ºi deprimã. Ne face sã ne tãvãlim de râs sau sã ne zguduim de plâns. Ne face sã visãm. Sã
ne bucurãm. Sã suferim. Cuvintele induc plãcere sau durere, fermitate sau moliciune.
Atunci când stãpânim arta de a alege cuvintele potrivite pentru stãrile mentale dorite, descoperim în noi înºine
o putere pe care nici nu ne-ar fi trecut prin cap cã o avem. Conºtientizãm treptat facultatea lor de a emoþiona, de a
creºte pulsul sau tonusul muscular, de a regla adrenalina din sânge. Cuvintele potrivite ne ajutã sã dãm curaj ºi
încredere altora, ca ºi nouã înºine. Ne ajutã sã alungãm frica, stresul ºi oboseala, sã ne înnobilãm spiritul ºi sã ne facem
viaþa mai bunã. Din pãcate, afirmã Anthony Robbins, unul dintre magicienii programãrii neuro-lingvistice, cei mai
mulþi dintre noi aleg cuvintele inconºtient, oprindu-se asupra celor care le vin la gurã ca .un somnambul care orbecãie
într-un labirint de posibilitãþi.. Cuvintele nepotrivit alese pot face sã izbucneascã certuri ºi chiar rãzboaie crunte. Pot
prãbuºi afaceri mari. Pot distruge relaþii interumane.
94
 Înseºi mentalitãþile noastre, credinþele, convingerile ºi opiniile sunt stocate în creier tot prin mijlocirea
cuvintelor. Schimbarea lor este posibilã tot prin cuvinte. Pragmatic vorbind, cuvântul e cel mai puternic instrument de
care ne putem servi pentru a ne atinge scopurile. Puterea lui ne cere sã devenim mai atenþi la efectul provocat asupra
celor care ne ascultã. În plus, ne cere sã nuanþãm, fiindcã efectul lor poate fi extrem de diferit de la o persoanã la alta.
Folosite ca instrumente pragmatice de persuasiune ºi influenþare, cuvintele nu au atât rolul de a furniza informaþii, cât
acela de a transpune ascultãtorul în starea emoþionalã care serveºte cel mai bine scopul comunicatorului.
Cum putem participa la comunicarea gestuală
La început, este necesar să cunoaştem semnele care ne informează dacă o persoană aude sau nu. Primul semn
evident este modalitatea de comunicare gestuală cu altă persoană (dacă şi aceasta este surdă) sau pronunţarea mai lentă
şi cu voce tare când se comunică cu o persoană auzitoare. De asemenea, este bine să cunoaştem unii factori care pot
facilita sau îngreuna această comunicare, pe care-i prezentăm în continuare.

Modalitatea de abordare
Ca şi la auzitori, există unele maniere bune şi rele de începere a unei conversaţii, de continuare, de aşteptare a
rândului la intervenţie, de întrerupere ş.a. care trebuie să fie cunoscute. Unele din aceste comportamente sunt diferite
de cele folosite de auzitori din cauza specificului vizual al limbajului gestual. De pildă, prin atragerea atenţiei putem
începe o conversaţie. Dacă persoana surdă este destul de aproape, dar priveşte în altă parte, se poate atinge umărul sau
braţul cu o mişcare uşoară a palmei. Dacă persoana surdă este mai departe, este suficient să se fluture mâna, un ziar
sau o floare. O modalitate mai rar folosită este transmiterea unei vibraţii, prin lovirea podelei cu piciorul sau a tăbliei
unei mese, care poate fi recepţionată de persoana în cauză. Dacă persoana surdă se află într-un grup, este necesar să se
ceară altei persoane să atingă umărul celei în cauză. În cazul unor grupuri mari, cum ar fi o adunare socială, modul
normal de atragere a atenţiei este să se stingă/aprindă lumina de câteva ori.
Unele modalităţi de atragere a atenţiei sunt considerate nepotrivite de către colectivitatea de surzi. De pildă, nu
se acceptă apucarea capului cu palmele şi îndreptarea spre faţa celui care vrea să-i spună ceva decât în cazul unei
relaţii foarte strânse. La fel este şi în situaţia fluturării mâinii prea aproape de faţa cuiva, licărirea luminii din sală
pentru a atrage atenţia unei singure persoane care se află într-un grup, atingerea unei persoane în afara braţului sau
umărului, lovirea brutală sau prea frecventă pe eceste părţi.
O dată ce o persoană surdă a fost contactată prin modalităţile expuse mai sus, este de aşteptat ca acea persoană
să menţină un contact vizual până când se face o pauză normală. Emiţătorul este liber să privească în altă parte dar să
rămână conştient de răspunsurile sau de direcţia privirii receptorului. Acesta din urmă poate arăta că urmăreşte
mesajul prin expresia feţei, mişcările de aprobare sau de respingere făcute cu capul, prin alte gesturi de răspuns dar
fără să-l întrerupă pe emiţător. Dacă receptorul priveşte în altă parte şi nu se menţine contactul ocular este un semn de
întrerupere a emiţătorului.
Schimbarea rândului la conversaţie sau participarea la discuţie se face prin fluturarea mâinii în faţa celui
care ,,vorbeşte”. Dacă acesta este pregătit ,,să vă dea cuvântul”, îşi va lăsa mâinile în jos în cadrul spaţiului de
gesticulare, într-o poziţie de repaus. Este mai dificil să se participe la conversaţie într-un grup mai mare, în special
dacă sunt şi auzitori care folosesc limbajul sonor. În acest caz, bunele maniere cer ca auzitorii să folosească
modalităţile vizuale de atragere a atenţiei şi de comunicare.
Prin întreruperea contactului vizual, prin scuturarea capului, prin închiderea ochilor sau prin folosirea unor
gesturi care exprimă dezacordul se ajunge la întreruperea celui care gesticulează.Dacă emiţătorul îşi lasă mâinile în jos
şi priveşte spre interlocutor dă de înţeles că a terminat ce avea de spus sau aşteaptă un răspuns.
Cu toate că felul în care aude copilul depinde de specificul hipoacuziei, în majoritatea cazurilor trebuie să se
vorbească cu voce clară, articulată, normală, care să permită înţelegerea vorbirii şi să se evite repetarea cuvintelor.
Buzele, mimica feţei şi mişcările corpului contribuie cu informaţii suplimentare la înţelegerea mesajului verbal de
aceea se recomandă să se păstreze contactul ocular permanent cu persoana surdă şi să i se vorbească în faţă. Există
situaţii când persoana cu surditate gravă sau profundă nu poate suporta proteza auditivă, fie din cauză că pragurile ei
auditive sunt foarte apropiate de cele dureroase şi are loc o interferenţă între acestea, fie datorită neprotezării
îndelungate sau din alte motive. Deoarece proteza auditivă nu este de nici un ajutor, persoana cu surditate se bazează
aproape exclusiv pe vedere în recepţionarea vorbirii altora. În majoritatea covârşitoare a cazurilor aparatul auditiv
poate fi de ajutor, cel puţin pentru a atrage atenţia celui care-l poartă că cineva îi vorbeşte sau că se apropie un pericol.
Persoanele surde, dacă nu înţeleg ceva trebuie să întrebe din nou “Despre ce este vorba, nu am înţeles?, fără să le fie
teamă sau ruşine. Chiar şi persoanele cu auzul perfect normal pot înţelege greşit un mesaj. Dacă vorbirea lor este
dificil de înţeles de auzitori, este foarte util să aibă la îndemână un carneţel şi un pix pentru a le folosi în caz de
necesitate. Dacă se află într-un grup de auzitori care vorbesc, să le ceară acestora să-i vorbească pe rînd. Dacă se află
la cursuri, la o petrecere sau la un eveniment social, persoana surdă să fie lăsată să aleagă un loc care oferă cele mai
bune condiţii de vizibilitate şi, totodată, cât mai departe de sursele de zgomot. Ea ar trebui să atragă atenţia
pesoanelor care doresc să-i vorbească să-i atingă braţul pentru a-l atenţiona.

95
 De partea cealaltă, când auzitorii vorbesc cu o persoană surdă, este util să respecte unele strategii uşor de realizat
care facilitează comunicarea, cum ar fi:
- să închidă sonorul la aparatele de radio sau televizor;
- să vorbească în faţa persoanei surde şi să păstreze contactul ocular pe tot timpul conversaţiei, cu toate că în
cultura auzitorilor menţinerea îndelungată a contactului ocular poate fi interpretată ca un gest de lipsă de educaţie;
- să nu poarte o conversaţie îndelungată într-un mediu cu mult zgomot;
- dacă persoana surdă nu a înţeles mesajul, să nu treacă mai departe până nu se lămureşte problema. În caz
contrar se accentuaeză sentimentul de marginalizare sau de ignorare a persoanei sale;
- când cei din jur se amuză la o glumă sau un banc, este bine să se explice persoanei surde gluma pe înţelesul ei;
- când se poartă o conversaţie la telefon solicitată de persoana surdă, este de preferat să se transmită simultan
mesajul primit, deoarece ar putea fi citit de pe buze. Să nu se spună niciodată “nu este important” ceea ce s-a
comunicat prin telefon şi astfel să se omită o parte semnificativă din mesajul primit. Persoana surdă trebuie lăsată să
aprecieze importanţa mesajului. Sub acest ultim aspect menţionăm că tot mai mulţi surzi “se înarmează” cu telefoane
mobile şi astfel pot comunica direct prin SMS;
- să nu se vorbească cu mişcări exagerate ale gurii, cu voce strigată sau fără voce. Este de preferat o vorbire cu
voce normală dar cu un ritm mai lent.
Desigur, dacă auzitorii ar participa la unele cursuri de limbaj gestual, ele ar putea nu numai să comunice mai uşor
cu persoanele surde dar ar cunoaşte o nouă limbă, o nouă cultură, care le-ar îmbogăţi orizontul cultural şi ar duce la
crearea unei mai bune integrări sociale a persoanelor lipsite de auz fără voia lor.

Influenţa condiţiilor de mediu şi aspectului interlocutorului asupra recepţionării limbajului acestuia

Prin factori fizici inţelegem tot ce-l înconjoară pe surd în orice situaţie de comunicare, în afara gesturilor
transmise. Toate acestea pot fi semnificative deoarece sunt factori auxiliari care pot evidenţia sau ascunde informaţia
iar luarea lor in considerare este vitală pentru asigurarea confortului comunicării.Se cunoaşte că comunicarea poate fi
facilitată sau îngreunată în funcţie de distanţa la care se află interlocutorii, de aspectul fizic al celui care vorbeşte, de
fondul sonor sau fizic şi, în special, de lumină. Spre deosebire de vorbitori, gesticulatorii nu pot comunica cel mai bine
când sunt prea aproape unii de alţii, din cauza mişcărilor pe care trebuie să le facă cu mâinile. De aceea, între ei este
de dorit să existe o distanţă de cca două spaţii de gesticulare, sau de cca 2 metri, care să permită celui care ,,vorbeşte”
sâ-l vadă pe interlocutor de la talie în sus şi să aibă spaţiul necesar de gesticulare. Din aceste motive, gesticulatorii
surzi tind să stea ceva mai departe unii de alţii în comparaţie cu auzitorii.
Imbrăcămintea si aspectul exterior ingrijit
Îmbrăcămintea este recomandabil să contrasteze cu culoarea pielii.De pildă, dacă pielea are o culoare deschisă, se
recomandă să se poarte haine de culoare închisă şi invers. Îndiferent de culoarea imbrăcămintei, mâinile aflate in
mişcare trebuie să iasă în evidenţă cu uşurinţă pe fondul hainelor. Este de preferat să se poarte imbrăcăminte in culori
calde dar cu nuanţe contrastante faţa de culoarea pielii. Bluzele, cămăşile sau alte articole de imbrăcăminte de culori
diferite sau stridente, cu figuri geometrice, cu desene florale sau cu dungi vii, constituie factori perturbatori ai atenţiei.
Aspectul fizic. Mustăţile groase şi bărbile stufoase acoperă o mare parte din suprafaţa buzelor şi a feţei şi nu
facilitează inţelegerea. Din motive similare, este de dorit ca femeile să evite machiajul excesiv, unghiile prea lungi şi
foarte colorate, un ruj strident colorat şi abundent etc. Machiajul trebuie sa fie adaptat situaţiei iar un ruj moderat
poate facilita labiolectura. Printre alţi factori care trebuie evitaţi se numără coafura neobişnuită, purtarea de bijuterii în
exces, consumul de ceapă sau de usturoi, folosirea unor parfumuri de proastă calitate sau prea puternice, lipsa unei
igiene personale ş.a.
Iluminarea este unul din cei mai importanţi factori fizici, dacă nu cel mai important, in procesul de comunicare.
Când o persoană surdă intră intr-o cameră, unul din primele lucruri pe care le observă este aranjamentul luminilor.
Dacă lumina este inadecvată în ambele sensuri, ea adaugă incă un handicap vizual la disabilitatea sa auditivă deja
prezentă. Sursa principală de lumină trebuie să se afle în faţa celui care vorbeşte, in partea de sus. Vor fi evitate
umbrele care se pot aşeza pe faţa lui precum şi iluminarea prea puternică sau prea slabă. Se vor evita tuburile
fluorescente defecte, luminile pâlpâitoare, candelele, luminile care atârnă în jos sau aşezarea în contra lumină.
Fondul vizual, adică zona din spatele celui care vorbeşte, trebuie să respecte aceleaşi reguli amintite in cazul
imbrăcăminţii. Astfel, draperiile, storurile, tapetele sau zugrăvelile este de preferat să fie în culori calde şi să
contrasteze cu imbrăcămintea. Sunt de preferat fonduri în culori pline în locul celor cu modele pentru a nu crea
perturbări nedorite.
Zgomotul de fond poate avea un efect perturbator asupra persoanelor surde aflate într-o sală, care pot suferi din
cauza consecinţelor indirecte ale acestui zgomot, chiar dacă nu sunt conştiente de existenţa lui. Astfel, dacă cel ce
vorbeşte este deranjat, el nu mai este suficient de atent şi poate greşi, poate pierde şirul expunerii şi toate acestea se
vor rasfrânge, in final, asupra audienţei. Audienţa de surzi însăşi poate fi o sursa de dificultaţi dacă in timpul expunerii
surzii vorbesc unii cu alţii prin semne sau dacă părinţii surzi îşi lasă copiii auzitori nesupravegheaţi şi aceştia se joacă
cu zgomot sau aleargă de colo-n-colo pe coridoare.
96
 Inalţimea scenei sau a platformei de pe care vorbeşte o persoană joaca un rol deosebit de important. Camerele
cu podeaua dreaptă sau cele cu stâlpi sau coloane sunt cele mai contraindicate locuri pentru a participa la evenimente
sociale sau culturale. Spre deosebire de auzitori, care pot chiar să inchidă ochii şi să-l urmărească pe vorbitor, surzii nu
au altă cale de a-l urmări decât dacă-l pot vedea şi, pentru aceasta ei trebuie să facă eforturi de rasucire sau de inclinare
a capului. Cel mai indicat auditorium este cel în trepte, în lipsa acestuia poate fi amenajat un podium pe care să se
aşeze vorbitorul ori de câte ori se adună un grup mai mare de surzi. Pentru un banchet sau evenimente similare este
necesar să nu se pună pe mese aranjamente florale, coşuri cu flori etc. deoarece au un efect perturbator.
În situaţia când un grup de surzi este invitat să participe la o acţiune unde majoritatea participanţilor sunt auzitori,
ei trebuie să se aşeze in aşa fel încât să poată vedea pe auzitorii care vorbesc.
Poziţia naturală şi cea mai convenabilă de gesticulaţie este zona din faţa corpului celui care gesticulează. Dacă
semnele sunt executate la nivelul feţei, ele sunt dificil de citit sau pot fi chiar invizibile deoarece faţa şi mâinile sunt de
aceeaşi culoare. Cu toate că sunt unele semne care se realizează la nivelul feţei, este de recomandat ca cele mai multe
semne sa fie executate la nivelul umerilor.Trebuie evitată tendinţa unora de a-şi ridica mâinile mai sus de umeri. Dacă
semnele care se realizează de obicei la nivelul umărului încep să coboare spre piept, acestea dau impresia că cel care
vorbeşte este obosit. Instalarea oboselii se face simţită şi când acesta îşi mută frecvent greutatea corpului de pe un
picior pe altul sau işi rezemă coatele de pupitru. Desigur, el nu trebuie să stea cu picioarele lipite de podea, dar nici să
se mişte de colo-colo de a lungul scenei. Pentru a evita oboseala, el poate face un pas natural spre stânga sau spre
dreapta din timp în timp.
Limbajul feţei şi al corpului
În comunicarea gestuală surzii folosesc mâinile, faţa şi părţile corpului. Mişcările corpului sunt folosite pentru
a da ritm gesticulării. Când auzitorii vorbesc, ei marchează părţi din cuvinte, propoziţii şi fraze prin ritmul vocii sau
prin schimbarea vitezei şi tonului vocii. Surzii trebuie să arate astfel de delimitări pe cale vizuală şi o fac prin mişcări
uşoare ale corpului şi prin schimbări ale expresiei faciale. În gesticulaţie se foloseşte mimica feţei pentru a exprima
emoţia şi a spori expresivitatea mesajului gestual. După expresia facială ne dăm seama de felul propoziţiei şi ce simte
cel care gesticulează referitor la informaţia exprimată. Expresia feţei este la fel de importantă ca şi mişcările făcute cu
mâinile dar se recomandă ca cel care priveşte spre gesticulator să se concentreze în special asupre feţei. Esenţial este
să se păstreze contactul ocular şi privirea asupra celui care gesticulează, chiar dacă se mai pierde o parte dim mesajul
realizat cu mişcările mâinilor.
Când se foloseşte limbajul corpului se poate transmite mai clar un concept prin semne. Aşa cum a arătat
A.Pease cu privire la limbajul corpului, poziţia acestuia în diferite împrejurări poate exprima mai mult decât ceea ce se
emite pe cale verbală. La fel este cazul şi în limbajul gestual, de pildă, semnificaţia lui ,,Nu ştiu" sau ,,Nu cunosc"
apare mai clar dacă se ridică umerii, se înclină capul şi se întorc palmele de jos în sus. La fel, când gesticulăm ,,Sunt
bolnav", se inchid ochii, se întredeschide gura şi se duce mâna la cap sau pe locul dureros. Un alt exemplu este
cuvântul ,,NU". Viteza cu care se scutură capul dintr-o parte în alta, cu ochii deschişi sau închişi, poate să spună multe
despre gradul negaţiei.
Capul şi expresiile faciale sunt folosite şi pentru alte scopuri. Negarea şi confirmarea sunt arătate prin mişcări
ale capului. Emoţiile cum ar fi surpriza, teama, bucuria sau supărarea, sunt arătate prin expresii ale feţei. Intrebările
sunt marcate prin o privire întrebătoare. Mişcările buzelor şi modificarea expresiei faciale pot fi folosite pentru a arăta
cum se realizează o acţiune. De pildă, pentru a arăta că cineva scrie cu dificultate se încruntă sprâncenele, se subţiază
buzele şi se face semnul "a scrie". O expresie facială vie, variată şi adecvată momentului este o componentă
importantă a oricarei forme de comunicare faţă-în-faţă, fiind şi un element gramatical al limbajului. Cei care
gesticulează se bazează mult pe expresia facială pentru a transmite nuanţe şi aspecte subtile, „aflate în umbră”. În
limbajul gestual, expresia facială joacă acelaşi rol ca volumul şi tonul vocii din comunicarea verbală, unde
semnificaţia cuvintelor emise se poate schimba radical numai prin felul cum sunt rostite acele cuvinte (cu sarcasm sau
cu sinceritate). În limbajul gestual ochii, sprâncenele şi forma buzelor joacă cel mai mare rol în modificarea
semnificaţiei gesturilor similare. În contexte diferite, ridicarea sprâncenelor poate arăta simpatia către cineva sau o
întrebare, iar intensitatea expresiei faciale poate să arate intensitatea sentimentelor de durere, furie sau calm. De
asemenea, combinarea corecta a gestului cu expresia facială poate să ofere o mai buna inţelegere a mesajului.
Ochii sunt folosiţi pentru a arăta cu cine se vorbeşte, despre ce se vorbeşte. Dacă dorim să vorbim despre
cineva prezent, arătăm spre persoana în cauză în timp ce privim spre ea şi apoi intoarcem privirea spre interlocutor. De
asemenea, corpul, ochii şi faţa sunt folosite într-un mod special când vorbim despre ce face cineva pentru altcineva
sau când reproducem o conversaţie. De ex. dacă dorim să spunem că o femeie dă o minge la un copil, facem semnul
femeie şi aratam spre dreapta, apoi facem semnul copil şi arătăm spre stînga. Următorul semn este minge. Se priveşte
apoi spre stânga (unde se află copilul) şi apoi se imita mişcarea mâinilor femeii din dreapta care dă mingea spre stânga
la copil. În comunicarea gestuală ochii pot avea rolul de accentuare suplimentară. De pildă, modul de închidere a
ochilor poate diferenţia un „bătrân” de un „foarte bătrân”sau un om „bun” de altul „foarte bun”
Uneori surzii folosesc ambele mâini pentru a produce două semne în mod simultan. De ex. daca se întreabă
"Ţi-e foame?", gesticulatorul foloseşte în mod simultan ochii (îndreptaţi spre adresant), faţa (cu un aspect întrebător),
97
mâna dreaptă (se face semnul pentru foame) şi mâna stângă (se arată spre interlocutor).Toate semnele se fac intr-un
spaţiu tridimensional, în faţa propriului corp.
Prezintă un interes deosebit semnele care se fac cu degetele index şi cel mijlociu. Acestea pot să imite
picioarele unei persoane care merge încet, se plimbă agale, aleargă, cade, şchioapătă, se împiedică, stă în picioare sau
culcată, şade cu picioarele încrucişate ş.a. De asemenea, tot cu aceste două degete se poate arăta că persoana a avut un
somn agitat toată noaptea şi s-a învârtit în pat, dar ele stau în poziţie orizontală şi ating palma mâinii opuse cu faţa şi
dosul lor.
De curând s-a pus în evidenţă rolul privirii în gramatica limbajului gestual. De pildă, când vorbim despre un
copac iar privirea se ridică în sus, fiind însoţită de cele două degete ale unei mâini în formă de „V”, ne dăm seama că
este vorba despre un „copac înalt”. În schimb, dacă cele două degete în „V” fac mişcări în sus şi în jos asupra unei
persoane, iar ochii urmăresc mişcarea degetelor, ştim că este vorba de o apreciere asupra celei persoane. Dacă privirea
este însoţită de o încruntare a sprâncenelor sau de un zâmbet de admiraţie, ne dăm seama că este vorba de o atitudine
de dispreţ sau, respectiv, de admiraţie faţă de acea persoană. Gradul de deschidere sau de închidere a ochilor poate
indica apropierea sau depărtarea unui obiect de subiect în asociere cu un gest. De asemenea, privirea poate semnaliza
schimbarea rolului vorbitorului aşa cum o face şi mutarea poziţiei corpului sau a părţilor lui (în special a capului şi a
umerilor) spre locul unde se află presupusul subiect
Folosirea expresiilor faciale este un valoros mijloc de comunicare. Unii vorbitori dau impresia că au „ochi
care vorbesc”. Alţii, din contra, au o expresie a feţei de „jucător de poker”, care dă impresia că este plictisit. Expresia
feţei vie şi activă, deşi subtilă, şi mişcările ochilor pot aduce o contribuţie remarcabilă în procesul de înţelegere a
mesajului. Însă, o persoană care face mişcări exagerate ale ochilor şi feţei, dând o grimasă neatractivă, nu numai că
scârbeşte audienţa dar poate crea o atitudine negativă faţă de cel care vorbeşte. Folosirea adecvată a expresiei faciale şi
a mişcărilor oculare se poate realiza după o perioadă indelungată de practică comunicativă cu surzii.

SCRIS – CITITUL
Cunoștințele de limbă se însușesc în modul cel mai temeinic în procesul aplicării lor în practica exprimării.
Mai mult decât în alte domenii ale realității, noțiunile gramaticale, datorită gradului lor ridicat de abstractizare și
generalizare, nu pot fi înțelese dacă nu sunt folosite în exprimarea curentă.
Însușirea corectă a limbii materne presupune și cunoașterea codului exprimării în scris, adică a ortografiei și a
punctuației.30 Cunoașterea și respectarea acestor norme oferă posibilitatea ca acela ce scrie să-și poată exprima corect
ideile, iar, la rândul său, cel ce citește să înțeleagă ușor cele citite. Folosirea greșită a punctuației în cadrul unui text la
scrierea lui sau citirea lui fără a se ține cont de punctuație denaturează sensul comunicării, al ideilor exprimate în text.
În studiul ortografiei, ca de altfel în general în studiul limbii materne, se urmăresc obiective normative,
descriptive, productive, care se condiționează, se întrepătrund și se sprijină reciproc. Învățarea acestor norme nu este
un scop în sine, ci trebuie să aibă un scop intrumental, funcțional. Normele respective constituie instrumentele de
prevenire a scrierii greșite, ceea ce se realizează în procesul aplicării lor în practica exprimării în scris și a cititului. 31
Capacitatea de a comunica constituie o necesitate, cu reale implicații în activitatea socială. Limba este
principalul instrument de comunicare între oameni, iar comunicarea este o manifestare a unor necesități vitale, pe care
practica socială le impune indubitabil.
În condițiile creșterii fără precedent a volumului de informații acumulate de omenire, circulația acestora (pe
baza comunicării lor) reprezintă o necesitate practică de prim ordin. În orice domeniu de activitate succesul este
influențat în mod direct și cu efecte multiple, de măsura în care un individ posedă capacitatea de a recepta
informațiile, de a le prelucra și de a le transmite/comunica.
Viața colectivă cere ca fiecare individ să fie apt să înțeleagă pe altul și să se facă înțeles. Stăpânirea limbajului
este necesară în cea mai mare parte a activităților umane care presupun contacte, schimburi, înțelegere reciprocă,
ducând la armonie și colaborare. În realizarea acestor schimburi, care merg de la problemele de ordin material la
ordinea zilei, până la dezbateri și discuții care se referă la realități dificile și delicate, aceia care mânuiesc finețea
limbii cu mai mare ușurință au un avantaj asupra interlocutorului și posibilitatea de a-și pune mai bine în valoare
(chiar de a-și impune) punctul lor de vedere.
Exprimarea corectă, orală și scrisă, reprezintă de fapt valorificarea în practică a cunoștințelor și deprinderilor
însușite în școală, la toate obietele de învățământ, cu precădere la acelea care rezultă din studiul limbii. Însușirea
corectă a sistemului limbii este mai ales rezultatul interdisciplinarității însușirea scrisului și cititului, a comunicării cu
cele două componente ale sale.32
Putem reține așadar că cu mult înainte de momentul intrării în școală copiii folosesc limba și limbajul ca
mijloc de comunicare specific umană. Nu au învățat-o prin lecții sau în intervale de timp stabilite, ci și-au însușit-o de
la părinți și cei din jurul lor cu care au simțit nevoia de a comunica.
30
Ioan Șerdean, Didactica limbii române în școala primară, Ed. Teora, București, 1998, p. 222.
31
idem
32
Ibidem, p. 228
98
 În parcurgerea drumului spre comunicarea prin intermediul limbajului, într-o primă etapă, copiii răspund
semnalelor verbale (întrebărilor) variate ale celor din jur, fără să articuleze vorbe, doar cu ajuorul ochilor, al degetului,
al mâinii. Caștigând experiență în înțelegerea cuvintelor, copiii formulează ei înșiși semnale verbale de tipul ”ma-ma”,
”ta-ta” etc după care, la semnale verbale, ei răspund și cu ajutorul cuvintelor rostite, mai stângaci la început, dar
progresând destul de accelerat în pronunțarea lor corectă. 33

II. CUVÂNTUL
1) unitate sintactică:
- Limbaj verbal – semantică, lingvistică, morfologie;
- Limbaj mimico – gestual: semantică, simbolistică, morfologie;
- Schimbarea valorii gramaticale.
Cuvântul este unitate de referinţă în definirea mai multor concepte lexicale şi lingvistice. Din această cauză,
cuvântul pare a fi ceva bine cunoscut, însă interpretarea lui nu este deloc simplă. Identitatea cuvântului este constituită
din mai multe elemente: o formă, un sens şi o categorie gramaticală.
Se consideră că un cuvânt este, înainte de toate, o structură fonică şi grafică stabilă, pe care învăţăm să o
recunoaştem şi să o reproducem. Mai mult chiar, un cuvânt poate fi recunoscut ca parte din limba română chiar şi când
unii vorbitori nu ştiu ce înseamnă el. Rezultă astfel că indicii de formă sunt mai puternici decât cei de conţinut.
Cuvântul poate fi definit din mai multe puncte de vedere. Cea mai simplă definiţie este dată de lingvistica
tradiţională: cuvântul este un grup de litere (într-o transcriere alfabetică, silabică, ideogramă) aflat între două spaţii
tipografice (blancuri). O altă definiţie propusă este următoarea: cuvântul este o clasă de forme gramaticale, o
combinaţie de morfeme (unităţi minimale dotate cu sens). De exemplu: cas-ei, cas-e, căs-uţă etc. În acest caz, fiecare
formă a unui cuvânt apare, pe de o parte, ca purtătoare a unei valori care o plasează în acelaşi grup cu celelalte forme,
iar, pe de altă parte, a unei valori care îi permite să se combine în mod propriu cu formele altui cuvânt. Spre exemplu,
un subiect la persoana a III-a singular (el, ea, Ion, Maria) cere anumite forme gramaticale ale verbului (învaţă, citeşte
etc.) şi anumite combinaţii lexico-sintactice: Ion citeşte o carte bună. Rezultă că fragmentul autonom de enunţ denumit
cuvânt este o mulţime de forme şi de valori condiţionate unele de altele şi legate între ele.
Pe baza exemplului de mai sus, se consideră că un cuvânt este o unitate lingvistică autonomă căreia i se pot
fixa limitele prin trei procedee:
permutarea – o unitate presupusă a fi cuvânt îşi poate schimba locul în enunţ. De exemplu: Ion învaţă bine.
Învaţă bine Ion. Ion bine învaţă.
substituţia – în locul fragmentului analizat putem folosi un fragment de acelaşi tip, ajungându-se la un alt
înţeles global al mesajului. De exemplu: Ion învaţă bine. Ion citeşte bine. Ion doarme bine.

33
Ibidem, p. 10
99
 distribuţia – asocierea termenului analizat cu alţi termeni. De exemplu: unele verbe folosite în enunţurile de
mai sus pot fi asociate numai cu nume de persoană. Astfel, nu putem spune Câinele citeşte bine, deoarece fragmentul
citeşte nu intră în distribuţie cu fragmentul câinele.
În urma aplicării celor trei criterii, se apreciază autonomia cuvântului şi se obţine următoarea definiţie: numim
cuvânt orice fragment care are autonomie faţă de enunţ, prezintă o distribuţie proprie, poate fi substituit cu o unitate
similară şi este permutabil.
Una dintre cele mai importante definiţii ale cuvântului este cea de semn lingvistic. Semnul lingvistic este o
entitate fizică cu două feţe, reuniunea solidară şi arbitrară a imaginii mentale a obiectului numit, semnificatul, cu
amprenta mentală a corpului fonetic, semnificantul. Cuvântul ca semn lingvistic are proprietatea de a putea trimite la
obiectele lumii exterioare, numite referenţi. Cuvântul ca semn lingvistic trimite la o clasă de referenţi şi nu la un
obiect singular; numai prin intermediul enunţării semnul permite locutorului să desemneze un obiect unic. Această
interpretare a semnului are în vedere cuvintele denominative, pentru că o denumire fixează o relaţie constantă între
denumit (referent) şi numele său. Relaţiile dintre diversele aspecte antrenate într-un semn lingvistic au fost rprezentate
prin triunghiul semiotic.

Semn lingvistic

Imagine Imagine

Corp fonetic Obiect

Prin această reprezentare, se subliniază ideea că obiectul denumit şi corpul fonetic prin care se face denumirea
se asociază numai prin imaginile lor, între corpul fonetic şi obiect nefiind un raport cauzal, ci unul uzual, de
deprindere socială consacrată istoric. Odată ce s-a produs asocierea, semnul lingvistic îşi subordonează reprezentarea
obiectelor reale, care nu apar în mod necesar cum sunt, ci cum au fost gândite de colectivitatea lingvistică. Această
interpretare a semnului lingvistic explică posibilitatea apariţiei unor corectări, modificări în reprezentarea lui. Se
ajunge astfel al evoluţia sensului sau la polisemie.
Fragilitatea înțelesului cuvintelor
Fiecare cuvânt este un cod și folosirea lui are sens în măsura în care înțelesul sãu e împãrtãșit de persoanele
care comunicã. Eficacitatea și precizia enunțului verbal depind de gradul în care interlocutorii acordã cuvintelor
aceleași înțelesuri. În principiu, în procesul de învãțare a limbajului verbal, ajungem sã dãm cuvintelor cam același
înțeles ca și cei din jurul nostru. Când rostesc cuvântul casã, mai toți înțeleg ce vrem sã spunem, dar fiecare o .vede.
altfel și își face o altã reprezentare subiectivã. Inevitabil, cuvintele rãmân niște semne și singura lor legãturã cu
realitatea pe care o semnificã este convenția pe care o facem asupra înțelesului lor. Adesea, sensurile cuvintelor se
negociazã în dispute terminologice purtate pe marginea tratativelor politice, teologice, etice, filosofice etc. În Balcani
au avut loc rãzboaie din cauza sensurilor diferite atribuite conceptului de .autonomie pe criterii etnice. De cãtre
diverse etnii, guverne, organizații și persoane. Lucrurile se complicã și mai mult când descoperim cã sensul cuvintelor
depinde și de contextul fizic, psihologic și social în care sunt plasate. Practic, se ajunge acolo unde cuvântul are câteva
înțelesuri principale și multe altele secundare, contextuale. Cu toate imperfecțiunile sale, cuvântul rãmâne expresia
cea mai evoluatã a limbajului și actul de identitate al unei specii.
Denotația și conotația
La prima vedere, s-ar putea crede cã dicționarul oferã codurile cuvintelor tot așa de riguros și precis ca
alfabetul Morse sau limbajul binar. Ar fi o gravã eroare. Dicționarele sunt doar niște liste de corespondențe (adesea,
deja depãșite de mișcarea continua a limbii), în care sinonimia, omonimia, paronimia, polisemia, hiperonimia și
hiponimia pot da peste cap orice pretenție de rigoare.
Sinonime sunt cuvintele diferite în formã graficã și pronunție, dar cu înțeles identic: de exemplu, asemãnãtor,
la fel și similar.
Omonime sunt cuvintele cu formã graficã și pronunție identice, dar cu înțelesuri diferite: de exemplu, limba
românã, limba pantofului și limba din gurã.
Polisemia este însușirea cuvintelor cu mai multe înțelesuri. Verbul a ține, de pildã, are în limba românã nu mai
puțin de 46 de sensuri distincte, în timp ce a face are doar 45, dupã cum ne asigurã Mihai Dinu (1997, p. 43).
Hiperonimia și hiponimia sunt termeni care definesc relații logice de apartenenențã-incluziune între cuvinte cu
grad de generalitate diferit. Relaþiile de hiperonimie și hiponimie fac posibilã structurarea vocabularului pe niveluri
logice.
100
 Unele în raport cu altele, cuvintele pot fi hiponime sau hiperonime. Ca regulã generalã, cuvântul hiperonim
desemneazã clasa mai largã, care include clasa mai restrânsã, desemnatã prin cuvântul hiponim. De pildã, cuvântul
mamifer este hiperonim în raport cu erbivor, iar cuvântul arbore este hiperonim în raport cu foioase sau conifere. În
schimb, cuvântul erbivor este hiponim în raport mamifer, iar conifer este hiponim în raport cu arbore. La rândul sãu,
mamifer este hiponim fațã de animale, iar arbore este hiponim fațã de plante.
Denotația unui cuvânt privește sensul sãu convențional, definiția pe care o gãsim în dicționar. Sensul denotativ
este acela pe care persoanele aparținând unei comunitãți lingvistice, culture sau etnii îl atribuie, în comun, cuvintelor
limbii lor.
Conotația privește paleta vag definitã de înțelesuri figurate, contextuale, colaterale, grele de încãrcãtura
emoționalã subiectivã, pe care fiecare persoanã o atribuie cuvintelor. Sensul conotativ este clãdit pe reacții afective,
subiective și personale. Cuvântul moarte, de pildã, poate trezi curiozitatea profesionalã a unui medic aflat în fața unei
descoperiri științifice, dar poate rãscoli durerea înãbușitã a unei mame care tocmai și-a pierdut copilul într-un accident.
Conotația rãscolește mai curând imagini și senzații decât înțelesuri și este marcatã de trecutul și experiența fiecãrei
persoane. Cuvântul dragoste, de exemplu, are conotații diferite la vârste diferite ale aceleiași persoane. El nu evocã la
20 de ani aceleași trãiri ca la 60 de ani. Apoi, când auzim expresii de genul: ”Tipul este un bou” sau ”O tipã trãsnet!”,
este evident cã nu le interpretãm în înțelesul lor denotativ. Când spunem .sens figurativ., avem în vedere imagini și
Senzații, purtate adesea mai curând de tonul vocii și de semnalele trupului decât în conținutul informațional al
cuvintelor. Cuvintele transportã idei, iar tonul transportã emoții și sentimente., spune psihiatrul belgian André Moreau,
în conferinșele și cãrțile sale.
Dincolo de toate acestea, cuvintele rãmân linia de forțã a oricãrui discurs. Chiar dacã tonul vocii, atingerile,
gesturile sau privirea pot avea o importanþã extraordinarã în comunicarea umanã, cuvintele sunt adevãratele cãrãmizi
ale limbajului uman. Stãpânirea lor este indispensabilã pentru oricine are ambiția de a deveni un bun comunicator.
Reamintim faptul cã, aici, nu suntem preocupați de lingvisticã. E treaba ei sã se ocupe de aspectele care fac
unitatea și rigoarea unei limbi, este misiunea ei sã privilegieze denotația în detrimentul conotației și e în interesul ei sã
privilegieze norma academicã abstractã în detrimentul diversitãșii expresiei individuale.
Spre deosebire de auzitori care urmăresc integrarea surzilor în şcoli de masă, surzii consideră că au mai mult
de câştigat în şcoli speciale, unde pot folosi limbajul gestual ca mijloc de instruire şi de socializare. Având un limbaj
şi o cultură proprie, surzii caută interdependenţa pe care o găsesc la cluburile lor şi în cadrul evenimentelor speciale
organizate de ei înşişi, spre deosebire de alte persoane cu disabilităţi care urmăresc o viaţă independentă şi se
întrunesc mai ales din motive politice. Desigur, surzii sprijină mişcarea în favoarea drepturilor persoanelor cu
disabilităţi într-un efort comun de promovare a propriei identităţi, pentru controlul destinului propriu şi pentru
obţinerea unor drepturi, servicii şi legi care ar fi fost mult mai dificil de obţinut dacă ar fi luptat singuri, din cauza
numărului mic de persoane surde. Din acest motiv persoanele surde s-au alăturat mişcării promovate de persoanele cu
handicap şi au constituit Forumul Disabilităţii în Romania.
Se pare că ar fi mai corect să vorbim despre surzi ca persoane cu identitate proprie ca despre francezi, români,
etc. şi nu ca despre persoane cu deficienţă de auz. Auzitorii au inventat acest termen bazat pe conceptul de disabilitate
dar surditatea tot surditate rămâne chiar dacă este protezată, iar o disabilitate are şanse să fie vindecată prin diverse
măsuri medicale şi recuperatorii.
Morfologia este partea gramaticii care cuprinde reguli privitoare la forma cuvintelor ii la modificările
acesteia In vorbire ii In scriere. Este compartimentul limbii cu cea mai complexă sistematizare, iar structura
morfologică este partea cea mai stabilă a unei limbi.

Noţiuni generale
Studiul morfologiei este organizat î n clase lexico-gramaticale numite părţi de vorbire, caracterizate prin
anumite trăsături generale, formale și de conţinut și care se definesc pe baza a trei criterii: criteriul semantic,
morfologic și sintactic. Aceste criterii se regăsesc în definiţiile clasice ale părţilor de vorbire, în care se arată ce
exprimă clasa respectivă (sensul lexical), caracteristicile de formă (flexiunea în raport cu diverse categorii
gramaticale) ș i funcţiile sintactice ale cuvintelor, rolul acestora î ntr-un enunţ. Din definiţiile unor părţi de vorbire
poate lipsi sensul lexical (este vorba de cuvintele asemantice: prepoziţia și conjuncţia) sau funcţia sintactică (la
substantiv, pronume, numeral, verb, unde acestea sunt multiple ș i mai mult sau mai puţin specifice); singurul
element constant In definirea părţilor de vorbire este cel morfologic, care se referă la modificarea structurii
cuvintelor, adică la flexiune.
In gramaticile românești sunt înregistrate zece părţi de vorbire: substantivul, articolul, adjectivul,
numeralul, pronumele, verbul, adverbul, prepoziţia, conjuncţia şi interjecţia (unii specialiști contestă
articolului ș i numeralului acest statut). Dintre acestea, primele șase se grupează î n categoria cuvintelor flexibile,
adică pot prezenta modificări formale, ultimele patru î n cea a cuvintelor neflexibile, cu menţiunea că adverbul
ocupă o poziţie intermediară, deoarece cunoaște categoria gramaticală a comparaţiei, prin care se apropie de

101
cuvintele flexibile, dar variaţiile î n raport cu această categorie sunt exprimate perifrastic, prin urmare forma
cuvântului rămâne nemodificată.
Flexiunea primelor patru părţi de vorbire (substantiv, articol, adjectiv, numeral) se numește flexiune
nominală sau declinare, pro- numele are un tip propriu de flexiune, pronominală, foarte apropiată de cea
nominală prin unele categorii comune; verbul, care se deosebește radical de celelalte părţi de vorbire flexibile,
are o flexiune verbală, cunoscută sub numele de conjugare.
Criteriul semantic privește semnificaţia generală a unei clase de cuvinte ș i î mparte părţile de vorbire
î n două categorii: cuvinte autosemantice, care exprimă noţiuni, obiecte, circumstanţe și pot fi părţi de propoziţie
(substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul, interjecţia) și cuvinte asemantice, care nu
denumesc ceva din realitate, dar stabilesc raporturi între cuvinte sau î ntre propoziţii, au rol de cuvinte
ajutătoare sau instrumente gramaticale (articolul, prepoziţia, conjuncţia).
Cuvintele cu sens lexical de sine stătător sau autosemantice au un inventar bogat, deschis, supus înnoirii
atât prin împrumuturi, cât și prin formaţii interne (este vorba mai ales de substantive, adjective, verbe), pe când
cuvintele asemantice (articolul, prepoziţia, conjuncţia, unele adverbe de mod) au un inventar restrâns, închis,
stabil, cu caracter abstract și preponderent gramatical.
Criteriul sintactic are în vedere funcţiile sintactice î ndeplinite de părţile de vorbire în propoziţie. Se
disting astfel: părţi de vorbire apte de a îndeplini o funcţie sintactică proprie (substantivul, adjectivul, pronumele,
numeralul, verbul ș i adverbul) ș i cuvinte care nu reprezintă unităţi sintactice (nu funcţionează ca părţi de
propoziţie), ci ajută la exprimarea funcţiilor sintactice, ca elemente de relaţie în propoziţie și în frază (prepoziţia,
conjuncţia, articolul, interjecţiile și unele adverbe).
Din asocierea celor trei criterii rezultă cele zece părţi de vorbire menţionate, cu precizarea că mulţi
gramaticieni contestă calitatea de parte de vorbire distinctă a articolului și a numeralului. Articolul hotărât și
articolul nehotărât sunt considerate morfeme, cu rol similar desinenţelor, exprimând determinarea, iar numeralul este
considerat o clasă de cuvinte foarte eterogenă din punct de vedere gramatical, care nu are funcţii sintactice proprii, ci
se folosește de valoarea altor părţi de vorbire (adverbe, adjective sau substantive), iar trăsăturile sale morfologice
și caracteristica semantică (exprimă o cantitate numerică definită) se întâlnesc și la cuvinte aparţinând altor părţi de
vorbire.
Intre părţile de vorbire nu există o graniţă precisă, fiind posibile treceri de la o parte de vorbire la alta
prin procedeul numit conversiune sau schimbarea valorii gramaticale, transpoziţie lexico-gramaticală,
derivare improprie etc. Acest transfer dintr-o parte de vorbire în alta se realizează fără modificări ale
formei cuvintelor, cu exemplificări î n cele ce urmează: substantiv devenit prepoziţie: ,A reușit graţie talentului
său”, substantiv devenit adverb: ,Vara călătorește mult”, ,Doarme buştean”, ,Singur cuc”, pronume relativ-
interogativ devenit adverb: ,Ce frumos!”, adverb devenit adjectiv: ,Un domn bine”, ,Un aşa afront”,
prepoziţie devenită conjuncţie: ,El cu ea formează un cuplu reușit”, numeral devenit adverb: ,,întâi ascultă,
după aceea vorbește” etc.
Prin articulare, practic, orice parte de vorbire poate fi substantivată: ,,Albastrul de Voroneţ”, ,Eul din noi”,
,Zecele primit la examen l-a făcut fericit”, ,Plimbatul de dimineaţă”, ,Binele făcut nu se uită ușor”, ,A subliniat
un pe din text”, ,E un dar la mijloc”, ,Oful nostru dintotdeauna”. Multe părţi de vorbire devin foarte adesea
adjective: artist cetăţean, femeie cosmonaut, băiatul acesta, a sa mamă, prima iubire, om instruit, rană
sângerândă, o asemenea faptă etc.
Interjecţii provenite din substantiv la cazul vocativ: Doamne!, mamă!, soro!, nene!, dom’le!; din verbe la
modul imperativ: uite!, păzea!; din numeral (argotic): case!
Trecerile de la o parte de vorbire la alta pot fi uneori doar ocazionale sau limitate contextual. De
exemplu, adverbul binișor devine substantiv numai î n locuţiunea: cu binișorul, după cum adjectivul ș i adverbul
clar este substantiv doar în clar de lună.

102
 2)NUCLEUL COMUNICĂRII

Subiectul: a) subiectul exprimat, inclus în persoana verbului, subânțeles;

b) elipsa și construcții fără subiect sau cu subiect nedeterminat;
c) părțile de vorbire prin care poate fi exprimat subiectul.

Obiectul sintaxei l-a constituit cercetarea modului de segmentare lingvistica, a combinarilor de cuvinte in
unitati comutabile. Prin sintaxa cuvintele trec din ipostaza de dictionar si mecanica in cea dinamica sau comunicativa,
creatoare si logica. Trecerea cuvintelor in aceasta ipostaza se realizeaza prin si datorita relatiilor sintactice. Una si
aceeasi unitate ca expresie si continut nu poate aparea la doua nivele. Accidental pot aparea unitati identice de
expresie dar cu inteles diferit, fenomen numit traspozitie. Exemplu: O ca fonem, morfem, lexem, enunt.
aspectul comunicativ – predicativ, asertiv, enuntiativ. Unitatea de baza e enuntul, considerat ca unitate
comunicativă finit.
relatia sintactica: e evaluata ca entitate de sine statatoare- semn lingvistic dotat obiectiv cu o epresie si un
continut. De la relatie emana organizarea structurala a lexemelor ca termen. Termenii isi gasesc locul in cadrul
sintagmelor.
Sintagma e unitatea relationala a sintaxei – unica unitate si minimala si maximala. Aceasta abordare o
numim sintaxa relationala neo-traditionala.
Pronumele demonstrativ semi-independent – in grupurile demonstrative: cel ce, cei care. Cand este centru sau
cap de grup in elipsa substantivului caruia ii preia atributiile indiferent de ce clasa de cuvant este urmat.: adjectiv: cei
harnici, numeral: cei dintai, substantiv cu prep: cei din deal; verb: cele privind darea de seama; adverb: cel de acolo.
In lipsa substantivului, indiferent de partea de vorbire care il urmeaza, avem: pronume semi-independent;
avem adj pron semiindependent in restul situatiilor.
NOTA:
cel, cea... din structura subst proprii compuse este tot un adj demonstrativ dar odata situat in cuvantul
compus, nu se mai analizeaza
cel, cea... din superlativul relatival adjectival este fundamental tot pronume dem semiind sau adj dem
semiind care cumuleaza si un rol special in realizarea acestui grad de comparatie dubland prononimal sau
adjectival un substantiv
cel... invariabil din strcutura super-relativa la adv nu este pronume dem nici adj dem ci are valoare
adverbiala
103
 Orice fraza e un enunt.
Parametrii enuntului:
enuntul e de sine statator – poate fi inteles fara alte adaugiri, autonomia comunicarii nu este una absoluta, ci
adesea limitata de semantica. Asemenea componente insuficiente sematic-lexical apartin clasei substitutelor.
exemplu: Atunci au parasit toti sala: pentru intelegerea componentei atunci e nevoie de un context lingvistic
ceva mai larg.
Enunturile nestructurate care se reduc la adverbe de afirmatii si negatii. Aceste adv nu pot si intelese fara
cunoasterea enuntului anterior si sunt date ca raspuns la o propozitie interogativa directa totala.
Integritatea structurala consta in caracterul complet al enuntului, adica in prezenta tuturor componentelor
strctural necesare. Deosebim : o integritate structurala absoluta:
ion merge la piata
ENUNTUL o integritate relativa

Este un „dat” initial asupra caruia se face analiza si este acceptat de la sine ca unitate de baza in
sintaxa. DEFINITIE: prin enunt se intelege o secventa fonica limitata prin pauze, caracterizata printr-
un contur intonational si functie comunicativa.
NOTA: definitia data are in vedere codul oral de comunicare. Prin raportare la acest aspect comunicarea
scrisa e una derivata. Marcarea trasaturilor suprasegmentale se fac prin semnele de punctuatie. Marcarea conturului
intonational se face prin aceleasi semne de punctuatie aparute in limba romana o singura data la sfarsitul enuntului.
Prin raportarea la conceptele traditionale de propozitie si fraza, enuntul este un termen vehicul oarecum
supraordonat: este o propozitie exclusiv principala independenta (porpozitiile integrate in fraze nu constituie
enunturi, ci fragmente de enunturi); enuntul este o fraza indiferet de numarul de propozitii care o alcatuiesc si
organizarea ei strcturale obligatorii in enunt nu sunt exprimate dar sunt usor recuperabile prin subintelegeri; un enunt
are un singur contur intonational care este in corespondenta cu finalitatea comunicativa a enuntului. Intonatia este
un component supra-segmental. Accidental, un ennunt poate avea 2 contururi intonationale. De regula al doilea contur
este rezultatul suprimarii unui cuvant de informare in urma careia o interogativa indirecta devine interogativa directa.
Concluzii:enuntul poate fi acceptat ca unitate a nivelului sintactic doar in plan comunicativ, nefiind nici
definit nici delimitat in plan relational – enuntul nu e unitate relationala unul si acelasi segment de vorbire in functie
de sistemul de referinta poate functiona fie ca enunt sau fragment de enunt.
PARTE DE PROPOZITIE: termen raspandit, reflecta o conceptie gramaticala de tip atomistic. Partile ei
componente sunt parti de propozitie
FUNCTIE SINTACTICA: termen sinonim cu primul, avand la baza influente din matematica (teoria
functiilor)
OBSERVATIE: Dupa modelul din matematica si gramatica, conceptul se justifica numai in cadrul relatiilor de
subordonare.
MAXIMA: Subiectul e parte de propozitie, dar nu e functie sintactica.Raportul de coordonare nu genereaza
functii de vreun fel.Conceptul de functie se aplica nu numai termenilor din propozitie, ci si prop subordonate. Acestea
sunt concepute ca un fel de clase de substitutie.
În gramatica limbii romane exista asa-numitul principiu al corespondentei functionale „Parte de propozitie –
Propozitie subordonata” Doua incalcari sunt de retinut: Propozitia numita SB este o subordonata, deci o functie
sintactica, in timp ce subiectul nu este o parte subordonata. Singura functie din cadrul propozitiei care nu are
corespondent la nivelul frazei e predicatul, ca verb la modul personal. PR nu este coresp predicatului, ci corespunde
doar unei parti dintr-un predicat, si anume componentei nominale(NP) dintr-un predicat nominal.
CONCEPTUL DE POZITIE SINTACTICA – este unul structuralist si acopera atat partea de propozitie cu sau
fara functie sintactica cat si propozitiile subordonate.
Relatia continut – expresie. Delimitari preliminarii
Intr-un limbaj gramatical uzual spunem ca „fiindca” leaga 2 cuvinte, realizand o relatie. Aceasta afirmatie face
explicita doar latura mecanica a raportului. Elemente definitorii a raportului:
Rostul relatiei (de ce se leaga lexemele)
Continutul relatiei (ce exprima relatia fata de ce exprima lexemele separat)
Directia/sensul relatiei (leaga lexemul din dr de cel din st sau invers, sau bilateral)
Expresia relatiei (leaga numai conectivele sau si alte segmente de expresie)
Tipurile de lexeme (lexeme ca unitati sau si grupari de lexeme)
Tipul relatiei (relatia e unitate distincta si autonoma in raport cu lexemele sau e doar produsul acestora)
Relatia sintactica
Clasificarea logica a cuvintelor si implicatiile sintactice
Cuvinte cu sensuri notionale – substantivele si substitutele
Cuvinte cu sensuri calificative – adjectivul, numeralul, verbul
104
 Cuvintele cu sens calificativ se acorda ; cele cu sens nenotional nu se acorda
Determinantii cuvintelor cu sens calificativ sunt complemente; cele cu sens notional sunt atribute
Cuvinte cu sensuri adverbiale – adverbe
– connective

SUBIECTUL

1. Definiţii
Definiţii tradiţionale (semantice): G. A. II ’66: „partea de propoziţie care arată cine săvârşeşte acţiunea
exprimată de predicatul verbal sau cui i se atribuie o însuşire ori o caracteristică exprimată prin numele predicativ”.
Mioara Avram, Gramatica pentru toţi: „partea principală de propoziţie care arată cine săvârşeşte acţiunea
exprimată de un predicat verbal activ (Elevii conştiincioşi învaţă regulat), cine suferă acţiunea exprimată de un
predicat verbal pasiv (Ei sunt lăudaţi de profesori) sau cui i se atribuie o însuşire ori o caracteristică exprimată de un
predicat nominal (Ei sunt bucuroşi)”.
Definiţii moderne (formale):
Valeria Guţu Romalo, Sintaxa…: „nume în nominativ, impunând acordul verbului cu care intră în relaţie de
interdependenţă”.
2. Felurile subiectului
2.1. Din punct de vedere semantic, subiectul poate fi:
determinat: indică precis un referent: „La mijloc de codru des / Toate păsările ies”;
nedeterminat (adesea şi neexprimat): trimite la un referent care nu este identificat ori nu este identificabil (
subiect nedeterminat propriu-zis) sau poate fi raportat la orice persoană (= subiect cu valoare generală). Subiectul
nedeterminat propriu-zis este neexprimat şi se întâlneşte în contexte cu verbul predicat la diateza activă, pers. a III-
a, singular (mai rar la plural), de tipul: Sună la uşă. Scrie în ziar că mâine va ploua. A spus la radio că se măresc
salariile. Subiectul cu valoare generală poate fi exprimat prin pronume personal de pers. a II-a singular sau
neexprimat, caz în care verbul predicat este la pers. a II-a singular, ori la pers. I plural: „ Privitor ca la teatru / Tu în
lume să te-nchipui / Joace unul şi pe patru, / Totuşi tu ghici-vei chipu-i”. „De treci codri de aramă, de departe vezi
albind / Ş-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint”.
Unde dai şi unde crapă.
Să nu ne luăm după aparenţe.
2.2 Din punct de vedere formal, subiectul poate fi:
exprimat (sau concret)
neexprimat (sau abstract)
Subiectul exprimat se poate realiza prin:
substantiv (propriu-zis sau provenit din conversiune): Examenul a început târziu. Suferinzii mă
impresionează. Cititul mă deconectează. Pe este o prepoziţie simplă.
pronume (de diverse tipuri): „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”. Cine vine la cină? Fiecare are
destinul său. Nimic nu-ţi convine.
numerale (de diverse tipuri): Doi scriu şi trei citesc. Amândoi au dreptate. Al doilea m-a impresionat.
verbe la moduri nepersonale (infinitiv, supin şi gerunziu): „E uşor a scrie versuri”. De scris e uşor. Se aude
ciripind.
interjecţii: Se aude deodată trosc!
Subiectul neexprimat, la rândul lui, poate fi:
inclus, adică indicat numai prin forma verbului predicat (sau a auxiliarului din structura acestuia), la persoana
I sau a II-a singular sau plural: „Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita?”. Am venit aici să câştig premiul. De ce
te uiţi în caietul meu?
subînţeles din context (el a fost sau urmează să fie exprimat într-o propoziţie învecinată), în condiţiile în care
verbul predicat este la pers. a III-a: Băiatul se trezi brusc. Privi o clipă spre uşă şi apoi se dădu jos din pat.
Observaţii:
Unele gramatici vorbesc şi despre un aşa-numit subiect dedus dintr-o întreagă situaţie de comunicare:
„- Apoi de, cucoane, eu zic cu mintea a proastă a mea că pământ să fie mai gras pe lumea asta, că el ne dă
toate bunătăţile pe care le avem.
- Aşa este, răspunse boierul”.
Subiectul propoziţiei Aşa este este dedus din fraza anterioară, al cărei conţinut de fapt îl rezumă. El ar putea fi
concretizat prin demonstrativul cu valoare neutră asta.
Există şi propoziţii cu subiect zero. Se disting următoarele situaţii în care verbe sau construcţii verbale cu rol
de predicat nu pot intra în relaţie cu un subiect gramatical:
105
verbe impersonale la diateza activă sau reflexivă care arată fenomene ale naturii: plouă, fulgeră, tună, ninge,
viscoleşte, se înserează, se luminează etc.
În limbajul poetic se pot întâlni totuşi şi situaţii în care aceste verbe apar însoţite de un subiect (care cel mai
adesea este un substantiv având aceeaşi rădăcină cu a verbului sau din aceeaşi sferă semantică – unii autori îl numesc
subiect intern):
„De scăldat cin-te-a scăldat?
Ploile când au plouat” (Blaga)
„Peste capul blond al fetei
Zboară ploile şi-o plouă” (Eminescu)
„Te uită cum ninge decembre” (Bacovia);
verbe reflexive impersonale care se referă la procese umane: se călătoreşte, se doarme, se mănâncă etc.:
Se mănâncă ieftin aici;
verbe de tipul a (-i) arde, a (-i) păsa, a (i) se acri, a (i) se urî etc., care se construiesc cu un complement
indirect obligatoriu în dativ şi un complement indirect în acuzativ cu prepoziţiile de sau cu: Nu-mi arde de şcoală. Mi
s-a acrit de atâta ploaie. Ţi s-a urât cu binele;
expresiile impersonale îmi pare bie, îmi pare rău;
enunţuri de tipul: E vai de noi. Miroase a pâine caldă. E trecut de miezul nopţii. Mă cheamă Ion.
2.3 După structură, subiectul poate fi:
simplu: se realizează printr-o singură parte de vorbire cu sens lexical suficient; poate fi:
sintetic: Liniştea îi făcea bine. Nu-mi place a vorbi degeaba. Ei nu se mai săturau privind.
analitic (substantive compuse şi locuţiuni): Făt-Frumos dădu cu zmeul de pământ. Îl năpădeau aducerile-
aminte.
dezvoltat, acesta putând consta din: construcţii infinitivale relative (alcătuite dintr-un infinitiv + un pronume
sau adverb relativ cu diverse funcţii pe lângă infinitiv; construcţia în întregime are rolul de subiect pe lângă verbul a fi
existenţial sau a avea cu sensul „a se găsi, a se afla”): Când e minte, nu-i ce vinde. Acu n-are cine mă spăla, n-are
cine mă-ngriji, n-are cine-mi spune o vorbă bună. Nu-i unde dormi.
construcţii nominale infinitivale sau de supin (alcătuite dintr-un verb copulativ la infinitiv sau supin + un
nume sau un adjectiv): A fi om e lucru mare, a fi domn e o-ntâmplare. E greu de ajuns profesor.
Observaţie: Structurile subliniate nu pot fi predicate nominale, din cauza caracterului nepredicativ al
verbului. Cu toate acestea, numele cu care intră în relaţie au valoarea unor nume predicative.
un substantiv şi un adjectiv posesiv legate între ele cu cratimă şi formând o unitate: A venit soacră-mea.
Observaţie: Unii autori consideră subiecte dezvoltate şi cele exprimate prin structuri de tipul apelativ + nume
propriu de persoană, ca în exemplele: Nea Vasile sapă în grădină. Tuşa Margareta a fost pe la noi.
multiplu (alcătuit din doi sau mai mulţi termeni coordonaţi prin juxtapunere ori copulativ, mai rar
disjunctiv): În grădina noastră cresc meri, peri, gutui şi pruni. Ion şi cu Vasile au fost premiaţi. Mama sau tata vor
hotărî unde mergem mâine.
Observaţii: Nu alcătuiesc un subiect multiplu termenii coordonaţi adversativ prin conjuncţiile ci sau iar. În
realitate, aceste conjuncţii leagă două propoziţii, însă pentru evitarea repetiţiei, predicatul, realizat prin acelaşi verb,
este exprimat numai într-una dintre propoziţii: Nu băiatul¹/, ci fata a spart geamul²/. Fata¹/, iar nu băiatul a spart
geamul²/. Nici termenii coordonaţi disjunctiv care au formă diferită de număr, de persoană sau de gen (numai unul
impunându-i mărcile sale predicatului) nu alcătuiesc un subiect multiplu, ci reprezintă subiecte ale unor propoziţii
diferite: Eu¹/ sau tu urmezi²/? Copilul¹/ sau părinţii au hotărât²/?
dublat: constă în anticiparea sau reluarea subiectului printr-un pronume personal sau demonstrativ în
nominativ (având acelaşi referent); fenomenul este caracteristic mai ales limbajului popular sau familiar: Te bate ea
mama. A veni el Drăguş la căuş. Omul care munceşte, acela are de câştigat. Harap-Alb veni şi el mai apoi.
frastic, adică o propoziţie subiectivă care îndeplineşte la nivelul frazei funcţia de subiect al propoziţiei
regente. Termenul regent poate fi:
- un verb (locuţiune verbală) personal(ă) fără subiect în regentă (de obicei în proverbe): Cine se scoală de
dimineaţă departe ajunge. Învaţă cine vrea. Cine a spus asta nu şi-a dat seama.
- un verb impersonal (activ sau reflexiv), un verb (locuţiune verbală) personal(ă) folosit(ă) impersonal:
trebuie, urmează, merită, rămâne, era, începe, (îmi) convine, (îmi) place, (îmi) vine,(mă) doare, se cuvine, se
întâmplă, se poate, se ştie, se crede, se zice etc. După aceste verbe urmează o subiectivă introdusă prin că sau să:
Trebuie să plec. Începe să plouă. Era să cad. Rămâne să stabilim data. Nu-mi convine să pierd. Urmează să cânte.
Îmi place să dorm. Se zice că va veni. Se poate să plouă etc.
Observaţie: În exemplele de tipul: Eu trebuie să plec. Tu se cuvine să câştigi, pronumele eu, tu nu sunt
subiectele verbelor impersonale, ci ale verbelor personale din subordonată (subiectivă). Apariţia lor înaintea verbelor
din regentă se datorează fenomenului de „împletire” a subordonatei cu regenta.

106
- expresii verbale impersonale cu funcţie de predicat nominal, alcătuite din a fi copulativ + adverbe sau locuţiuni
adverbiale: e bine, e rău, e greu, e uşor, e normal, e important, e posibil, e firesc, e scris, e cu neputinţă, e
fără doar şi poate etc. E bine că mi-ai spus. E suficient să suni o dată. E fără doar şi poate că va veni.
- un verb (personal sau impersonal) sau o locuţiune verbală (personală sau impersonală) la un mod nepredicativ
(infinitiv sau gerunziu): E uşor a se spune că nu se poate. Părându-i-se că plouă, a luat umbrela. Venind cine era
aşteptat, ne-am bucurat mult.
- un verb copulativ şi impersonal: Dacă-mi vei scrie măcar câteva rânduri înseamnă că mă iubeşti.
- un adverb predicativ sau o locuţiune adverbială predicativă urmate de că sau să: poate, fireşte, desigur, bineînţeles,
de bună seamă etc.: Fireşte că ştie. Bineînţeles că va pleca.
Observaţii: Nu sunt predicative adverbele care fac parte din structura unui predicat nominal cu verbul
copulativ exprimat sau neexprimat (virtual). În astfel de cazuri, adverbele respective sunt simple nume predicative:
(E) posibil să plouă. (E) sigur că va sosi.
În construcţii de tipul: mi-e sete, mi-e foame, mi-e frică, mi-e rău, e primăvară, e soare, e lună etc., verbul a fi este
predicativ iar substantivele (dintre care unele provin din conversiune) sunt subiecte.
Elemente de relaţie:
conjuncţii subordonatoare (simple sau compuse) nespecifice: că, să, ca…să, dacă, de: Nu se ştie dacă va fi
uşor să intri acolo. E posibil ca ceilalţi să mai întârzie.
pronume sau adjective pronominale relative şi nehotărâte: care, cine, ce, ceea ce, câţi, oricine, oricare,
orice, oricâţi: Nu se ştie la cine e cartea. Oricine vine la noi este ajutat.
adverbe sau locuţiuni adverbiale relative: unde, când, cum, cât (şi compusele lor, oriunde…), încotro etc.:
S-a aflat încotro a luat-o hoţul. E fără importanţă unde mergeţi.
Observaţie: Fenomenul dublării caracterizează şi propoziţia subiectivă în exemple ca: Cine va sosi primul,
acela va primi premiul, Cine spune ăla e, în care subiectul realizat propoziţional este reluat în regentă printr-un
subiect simplu.
3. Cazul subiectului
Cazul specific funcţiei de subiect este nominativul. În literatura de specialitate se vorbeşte însă şi despre
excepţii de la cazul nominativ al subiectului. Aceste excepţii sunt de două tipuri:
excepţii propriu-zise: situaţii speciale, în care pronume relative cu funcţie de subiect pot sta în alt caz decât
nominativul (la un caz cerut de verbul din regentă):
subiect în dativ: Dau cui cere (cui = „aceluia care”).
subiect în acuzativ: Ajut pe cine mă ajută (pe cine = „pe acela care”).
subiect în genitiv: Să mergem fiecare pe la casa cui ne are (cui = „aceluia care”).
Excepţii aparente
În limba populară şi familiară există anumite structuri care, prin gramaticalizare, au căpătat valoare de
nominativ, îndeplinind astfel funcţia sintactică de subiect:
structuri cu aspect de genitiv: Ai casei au plecat (ai casei = „locatarii”). Ai lui l-au primit cu căldură (ai lui
= „părinţii, familia”). Unii autori consideră aici articolul genitival ai un pronume semiindependent.
structuri cu aspect de acuzativ construite cu prepoziţia la: Erau acolo la oameni! Aici cuvântul la are
valoare emfatică, pierzându-şi calitatea de prepoziţie (a devenit un morfem cantitativ, echivalent cu adjectivul
nehotărât mulţi). Să se constate că prin înlăturarea lui la nu se pierde nimic din coerenţa mesajului, ci dispare doar
intonaţia afectivă.
structuri cu aspect de acuzativ de tipul din oameni, dintre studenţi, de-ai mei: Au mai plecat din oameni. Au
mai venit dintre studenţi. Şi aici se găsesc de-ai mei. Structurile în cauză sunt numai aparent subiecte, deoarece în
realitate reprezintă nişte atribute cu sens partitiv ale pronumelui nehotărât eliptic unii-unele (unii din oameni etc.)
structuri cu aspect de acuzativ de tipul cu toţii: Au venit cu toţii. Această structură este doar aparent subiect,
deoarece în realitate reprezintă un element predicativ suplimentar aflat în relaţie atât cu verbul predicat, cât şi cu un
subiect neexprimat (ei).
Observaţii:În afara subiectului gramatical, care răspunde la întrebările cine? sau ce?, există şi un subiect
logic care în propoziţie are altă funcţie sintactică, şi anume:
de complement de agent: Eu sunt ajutat de aceştia. El este susţinut de prieteni. Prin transformarea verbului
pasiv în activ, complementul de agent devine subiect iar subiectul, complement direct: Aceştia mă ajută. Prietenii îl
susţin.
de complement indirect în dativ: Îmi este foame. Ne pare rău. În primul exemplu, predicatul este verbul
este, iar subiectul gramatical substantivul foame. Pronumele îmi este complement indirect, dar din punct de vedere
logic are valoare de subiect (Eu am….foame). În al doilea exemplu, predicatul este exprimat prin locuţiunea a(-i)
părea bine, care din punct de vedere gramatical nu poate intra în relaţie cu un subiect propriu. Rămâne ca pronumele
personal ne să joace rolul unui subiect logic (ne = noi ne bucurăm).

107
 În situaţii de anacolut se vorbeşte şi despre un aşa numit subiect suspendat. Anacolutul este o construcţie
sintactică specială care se creează prin întreruperea şi modificarea unei unităţi logico-sintactice. El reprezintă o abatere
de la normele literare ale sintaxei (este un caz de discontinuitate sintactică), fiind specific limbajului popular şi
familiar. Unul dintre cele mai interesante tipuri de anacolut este acest subiect suspendat: un cuvânt este gândit la
începutul frazei ca subiect, dar se produce o întrerupere a şirului logic al vorbirii şi acest subiect este abandonat (şi
reluat ulterior printr-o formă de dativ), în propoziţie apărând adevăratul subiect. Întrucât discontinuitatea se produce
între un nominativ şi un verb predicat, construcţia în cauză mai poartă şi numele de nominativ suspendat:
Moşneagul, când a văzut-o, i s-au umplut ochii de lacrimi. Craiul, auzind aceasta, parcă nu i-a prea venit la
socoteală.
4. Topica şi punctuaţia
Subiectele verbelor predicative sau copulative personale stau, în topică normală, înaintea predicatelor:
Părinţii noştri sunt binevoitori. Când se insistă asupra predicatului, din motive de expresivitate, subiectul trece pe
planul secund: Sunt binevoitori părinţii noştri. Subiectele verbelor predicative sau copulative impersonale stau, de
regulă, după acestea: Ţi se cuvine respect. Nu-mi place cartea. E uşor a răspunde. Există şi câteva cazuri de topică
fixă a subiectului:
În propoziţiile incidente stă după predicat: Am plecat, zise el.
În propoziţiile interogative sau subordonate relative subiectul (exprimat prin pronume relativ-interogativ) stă
înaintea predicatului: Cine a venit? Ce se întâmplă? Nu ştiu cine a venit.
Între subiect şi predicat nu se pune niciodată virgulă. Nici propoziţia subiectivă nu se desparte de regentă prin
virgulă, indiferent de locul faţă de regentă. O situaţie deosebită avem în cazul dublării subiectului sau a subiectivei
(prin pronume cu valoare neutră), când pot fi izolate prin virgulă: Că şi-a pierdut toţi banii la jocuri, aceasta-l
priveşte doar pe el. A fi profesor, acesta i-a fost visul.

PREDICATUL. TIPURILE PREDICATELOR

Predicatul este partea principală a propoziţiei în componenţa căreia în mod obligatoriu este un verb. Aceste
verbe pot avea funcţii diferite. Unele exprimă o acţiune propriu-zisă înfăptuită de subiect (Artistul cîntă), altele au
funcţie copulativă legînd un cuvînt de subiect (El este eminent). Există şi predicate alcătuite din două sau mai multe
verbe (unul semiauxiliar şi altul de bază): El poate să lucreze bine.
În dependenţă de această funcţie a verbelor distingem următoarele tipuri de predicate:
I. Verbal simplu: Prin acel întuneric des şi nepătruns Făt-Frumos vedea albind o umbră de argint.
(M. Eminescu)
II. Verbal compus:
a) Bimembru: Rădăcina oricărui cîntec o poţi întrezări în glasul ascuţit şi pătimaş al coasei. (M. G. Cibotaru)
b) Trimembru: Ei vor să înceapă a reînnoi via. (V. Malev)
III. Nominal: Valeriu Antonovici era şeful secţiei de literatură artistică. (E. Damian)
IV. Verbal-nominal: El doreşte să se facă agronom.
I. Predicatul verbal simplu. Exprimarea lui.
Predicatul verbal simplu arată o acţiune înfăptuită de subiect, sau o stare în care el se află: Copilul aleargă.
Copilul doarme.
1. Predicatul verbal simplu, de regulă, se exprimă printr-un verb la unul din modurile personale:
a) Modul indicativ (prezent, trecut şi viitor):
Toţi oamenii cred despre ei înşişi lucruri bune. (A. Busuioc)
Am pus în carte gîndurile şi frămîntările mele, unele întîmplări trăite de mine şi de cei pe care i-am cunoscut. (V.
Beşleagă)
b) Modul conjuctiv (prezent şi trecut):
Viorica insistase să merg şi eu să-l conducem pe Spînu. (A Busuioc)
c) Modul condiţional (prezent şi trecut):
Cînd m-aş potrivi eu babei la toate celea, apoi aş lua cîmpii. (I. Creangă)
d) Modul potenţial (prezent şi trecut):
Tu te vei fi plimbînd, iar eu trebuie să lucrez. (Em. Bucov)
e) Modul imperativ (afirmativ şi negativ):
Apăraţi-vă zborul, dar şi sentimentele. (V. Teleucă)
Notă: Verbul la diateza pasivă formează predicat verbal simplu: Pe perete erau aşezate trei fotografii mari, în rame
aurii. (M. G. Cibotaru)
2. Predicatul verbal simplu formează şi diferite locuţiuni verbale cu sens integral: a da grai, a se da jos, a sta
pe gînduri, a o lua la sănătoasa, a lua parte, a ţine o cuvîntare ş.a.
Auzi? Plugurile ară şi izvoarele dau grai. (A. Lupan)
108
 Cînd a mai auzit mama şi de asta, s-a făcut foc. (I. Creangă)
3. Predicatul verbal simplu se poate exprima prin:
a) Infinitiv cu valoare imperativă sau conjunctivă: În caz de nevoie, a se arunca colacul de salvare.
b) Interjecţii verbale:
Haiti! mai repede că n-am timp de aşteptat. (I. Creangă)
c) Suspin+acelaşi verb la unul din modurile personale:
De scris scriu eu, dar încet. (G. Meniuc)
d) Substantive cu valuare verbală:
Iar eu sar din pat şi fuga. (V. Teleucă)
II. Exprimarea predicatului verbal compus
Predicatul verbal compus este alcătuit din două verbe: primul este semiauxiliar şi arată aspectul sau modul
acţiunii, indicînd totodată persoana, numărul, timpul şi modul construcţiei predicative, iar al doilea exprimă sensul de
bază şi stă la conjunctiv, supin sau infinitiv. De exemplu:
În societatea noastră trebuie să ne conducem de normele etice existente. (A. Busuioc)
Fetele prinseră să discute aprins despre olimpiada raională împărţind locurile cele mai bune artiştilor din
Tudoreni. (A. Marinat)
Soarele roşu a început a se ridica de după deal. (N. Valuţă)
De notat şi faptul că aceste două verbe formează o unitate sintactică integrală şi au subiect gramatical comun.
Verbele semiauxiliare aspectuale arată:
a) Începutul realizării acţiunii (a începe, a porni, a prinde, a se apuca, a se pune, a da, a iniţia ş.a.):
Ochiurile ferestrelor începuse să se arăte ca nişte pete cenuşii pe peretele întunecat. (V. Marlev)
b) Continuarea acţiunii sau durata ei (a continua, a prelungi, a urma, a ţine, a tărăgăna, a întîrzia, a lungi
ş.a.)
Fiecare continua să propună ceva, să dea un sfat. (A. Lupan)
c) Terminarea acţiunii (a termina, a sfîrşi, a înceta, a conteni, a mîntui, a isprăvi, a încheia, a se opri):
Pe neaşteptate el a încetat să vorbească. (I. L. Caragiale)
Verbele semiauxiliare modale arată:
a) Posibilitatea acţiunii (a putea, a izbuti, a reuşi,a fi în stare, a avea posibilitate, a fi capabil, a izbîndi ş.a.):
Putem afirma că Eminescu n-a fost nici cînd atras de luminile marelor oraşe, de moliciunile şi estetismul claselor
de sus. (G. Călinescu)
b) Necesitatea acţiunii (a trebui, a urma, a avea, a fi necesar):
Zina era printre oamenii pe care ea trebuia să se sprijine în muncă. (V. Marlev)
c) Dorinţa acţiunii (a vrea, a dori, a căuta, a avea de gînd, a năzui, a tinde, a rîvni, a pretinde, a intenţiona
ş.a.):
Renata s-a priceput că bărbatul vrea să plece şi a ieşit de după masă. (I. C. Ciobanu)
d) Capacitatea realizării acţiunii (a şti, a se pricepe):
El ştia a lucra cu maşinile, dar nu întotdeauna avea posibilitate. (V. Roşca)
Predicatul verbal compus alcătuit dintr-un verb semiauxiliar şi unul de bază (la conjunctiv, infinitiv sau supin)
se numeşte bimembru. De exemplu:
Trebuia să ne gîndim la un cadou demn de un Vistireanu, de sentimentul care vă leagă. (E. Damian)
Predicatul verbal compus alcătuit din trei elemente, din care două sunt semiauxiliare (unul modal, iar altul
aspectual) şi un verb de bază ce exprimă acţiunea subiectului, se numeşte trimembru. De exemplu:
El trebuie să termine de citit acest roman cît mai repede.
Predicatul verbal compus se exprimă şi prin locuţiuni verbale care pot realiza atît funcţia verbelor de bază, cît
şi a celor semiauxiliare. De exemplu:
Fiind bolnav el nu era în stare să participe la strînsul roadei. (P. Zadnipru)
În aceste zile n-avea curajul să-şi privească prietena în faţă. (A. Marinat)
Toate fetele vroiau să ia parte la această discuţie. (T. Vidraşcu)
III. Exprimarea predicatului nominal.
Spre deosebire de predicatul verbal care arată o acţiune realizată de subiect, predicatul nominal indică o
calitate, o însuşire a subiectului sau cum este, ce este el. De exemplu:
Cunoscutul comandant de oşti Mihail Frunze este moldovean.
Azi e soarele mai falnic.
Lumea azi e mai frumoasă.
(V. Alexandri)
Predicatul nominal conţine două părţi componente: un verb de legătură şi un nume predicativ exprimat prin
diferite părţi de vorbire. Verbul de legătură (copulativ) are funcţie normală legînd numele predicativ de subiect, iar

109
numele predicativ conţine sensul de bază al predicatului. În funcţie de verb copulativ de cele mai multe ori apare
verbul a fi:
Grîul era mare şi des. (M. G. Ciobanu)
El este un bărbat înalt, se vede că a fost un om voinic la vremea lui. (V. Beşleagă)
În primul exemplu verbul copulativ era leagă numele predicative mare, des (exprimate prin adjective) de
subiectul grîul.
În al doilea exemplu numele predicative sunt substantive (un bărbat, un om), care sunt legate de subiectul de
subiectul el prin verbul copulativ la timpul prezent (este) şi la perfectul compus (a fost).
Verbele de legătură din cadrul predicatului nominal sunt de două feluri (copulative şi semicopulative), care se
deosebesc prin faptul că cele copulative, avînd această funcţie, pierd complet sensul lor lexical şi se utilizează numai
cu funcţie de instrument gramatical indicînd categoriile de mod, timp, număr şi persoană. De exemplu, în propoziţia
El este aviator verbul copulativ nu are sensul iniţial „a se afla”, ci leagă numai cuvîntul aviator cu subiectul eu şi este
la modul indicativ, timpul prezent, persoana III, numărul singular.
De fapt, funcţie copulativă propriu-zisă are numai verbul a fi, iar toate celelalte verbe sunt semicopulative.
De menţionat totuşi că în contexte concrete verbul a fi poate apărea şi cu funcţie predicativă (El este (se află )
acasă), copulativă (El este băiat bun), auxiliară (Cartea este citită de elevi), semiauxiliară (El era să devină
învăţător).
Verbele semicopulative au funcţie sintactică identică cu cele copulative. Ele leagă numele predicativ de
subiectul propoziţiei indicînd în acelaşi timp categoriile de mod, timp, număr şi persoană. De exemplu: Bătrînul se
făcu palid. (M G. Cibotaru). Aici verbul semicopulativ se făcu exprimă o schimbare a subiectului arătînd totodată
modul indicativ, timpul trecut, perfectul simplu, numărul singular, persoana III.
Semantic verbele semicopulative sunt de mai multe feluri. Vom prezenta aici numai cîteva:
a)Verbele devenirii (a deveni, a se face, a ajunge, a ieşi):
Cerul devine fumuriu. (V. Teleucă)
El s-a făcut agronom.(G. Madan)
b) Verbele stării (a sta, a rămîne, a se menţine, a se simţi, a se vedea, a se pomeni, a se trezi ş.a.):
Chiar ridicîndu-se la acest post, el a rămas simplu ca în tinereţe. (G. Gheorghiu)
c) Verbele declaraţiei (a se declara, a se proclama, a se crede, a se ţine, a se alege, a se pune, a se ridica, a se aşeza
ş.a.):
Statul a fost declarat republică.
d) Verbele dominării (a se numi, a se chema, a se crede, a se ţine, a se pune, a se zice, a se porecli):
El se numea Verde-Împărat. (I. Creangă)
e) Verbele transormării (a se transforma, a se schimba, a se modifica):
Statul s-a transformat în republică.
Numele predicativ conţine sensul de bază al predicatului nominal. El se exprimă prin:
a) Substantiv la nominativ (mai rar la genitiv şi acuzativ):
Tincuţa mea îi ciutureancă din născare. (I. Druţă)
Familia mea-i de aur, şi neamul tău de abia e de argint. (V. Alexandri)
Sapa şi-a trăit veleatul, tată. Viitorul e al cărţilor. (Ana Lupan)

b) Adjectiv sau locuţiune adjectivală:

Alb e văzduhul
Pe care-l respir
Albă-i hîrtia
Pe care înşir
Albele-mi versuri.
(D. Matcovschi)
c) Pronume posesiv, demonstrativ, negativ ş.a.
Livada este a noastră. (G. Gheorghiu)
Azi oamenii nu mai sunt aceiaşi care au fost cîndva. (F. Vidraşcu)
d) Diferite numerale, în primul rînd ordinale.
Băiatul învaţă bine, este primul în clasă.
e) Verb la infinitiv, participiu, gerunziu sau supin:
A birui înseamnă a lupta. (D. Matcovski)
Şi după asta ţi-oi mai spune eu ce-i de făcut. (I. Creangă)
f) Adverb obişnuit sau substantivizat:
Sînt cîntecul, sunt binele ce luptă
110
 Cu răul cel mai rău şi mai din umbră.
(D. Matcovski)
g) O îmbinare de cuvinte:
Computerizarea este una din armele noastre în lupta pentru progres.
Nota 1: În limba română nu există predicate simple omogene. Fiecare verb constituie un predicat aparte,
independent. De exemplu în enunţul El citeşte şi scrie avem două predicate independente, de aceea aici e vorba de
frază şi nu de propoziţie.
Nota 2: La predicatul nominal distingem nume predicative omogene: Toamna era tristă şi posomorîtă.
Adjectivele tristă, posomorîtă sunt nume predicative omogene.
IV. Exprimarea predicatului verbal-nominal
Predicatul verbal-nominal se deosebeşte de cel nominal prin componenţa lui fiind alcătuit din trei elemente:
un verb semiauxiliar+un verb de legătură (copulativ sau semicopulativ)+un nume predicativ. De exemplu:
Deşi un pătrar de veac a trecut de atunci, urmăm a ne chema tineri. (A. Russo)
Te-aşteaptă stea aprinsă
Şi lacrimă te-aşteaptă
Să ştii a fi cuminte,
Să ştii a fi înţeleaptă.
(D. Matcovski)
După cum se vede, predicatul verbal-nominal constituie o îmbinare semantică şi funcţională integrală. Verbul
auxiliar indică modul, timpul şi persoana acestei unităţi lexicale şi modalitatea sau aspectul desfăşurării acţiunii, iar
vel al doilea, cel copulativ, împreună cu numele predicativ exprimă esenţa predicatului.
Întrucît la construirea predicatului verbal-nominal participă verbele semiauxiliare modale şi aspectuale,
deosebim predicate verbale nominale modale şi verbal-nominale aspectuale.
Predicatul verbal-nominal modal începe cu un semiauxiliar modal, care arată dorinţa, necesitatea, posibilitatea
celor ce se conţin în partea a doua a predicatului. De exemplu:
Construcţiile noi trebuie să fie o sinteză a tuturor artelor, sinteză reflectată în sufletul multilateral al omului. (Em
Bucov)
Predicatul-verbal nominal aspectual începe cu un semiauxiliar aspectual care indică începutul, durata,
continuarea sau terminarea celor exprimate în partea a doua a predicatului. De exemplu:
Drumul începe să fie bun. Drumul continuă să fie bun. Drumul încetează să fie bun.

3) PROPOZIȚIA SIMPLĂ
- Analiza gramaticală, analiza logică, analiza semantică a
propoziției.
TEORIA ARGUMENTARII
Cotitura:
Pragmatica= reorientarea stiintelor sociale spre actiuni umane
Lingvistica= recunoasterea ca orice cunostinta este conditionata de limba in care se comunica
Azi in stiintele sociale suntem dincolo de aceste 2 cotituri.
Deosebirea argumentare- demonstratie
-putem argumenta foarte multe lucruri, dar putem demonstra foarte putine
Ex: 1.Toate surorile lui Jack au parul rosu
2 .Ana este sora lui Jack
=> 3.Ana are parul rosu
Deosebirea se face cu ajutorul primei propozitii.Daca aceasta este o regula avem de-a face cu o demonstratie, iar daca
este o constatare cu o argumentare.In viata folosim foarte multe argumentari si foarte putine demonstratii.O
demonstratie este foarte greu de realizat.
Contextul argumentarii
Ex: 1.Dorin e student- argument: s-a inscris la facultate;
studiaza biologia
si-a trecut toate examenele
2.Nu pot sa vin cu tine in oras- argument: le-am promis colegilor ca invatam
Comunicarile= in dialoguri:
dialog cu sine insusi( monolog)
111
efective( intre 2 pers)
intre mai multe persoane
-dialog= o conversatie intre interlocutor si locator
-nu orice conversatie este un dialog
-o conversatie este un dialog daca:
este orientata sper dezlegarea unei intrebari
participantii alterneaza in dialog
se prezinta probe pt ceea ce se sustine
cuprinde lamuriri, explicatii
-conversatii argumentative= dialoguri
Argumentarea=arta de a influenta pe altii, arta de a administra probe pt a schimba cunostintele altora
Avem argumentare ori de cate ori avem de-a face cu constatari si nu cu reguli
Argumentarea, demonstratia= forme a operatiilor de intemeiere
Intemeiere= operatie de gandire prin care in raport cu o teza care se sustine, se aduc probe pt sustinere sau infimare
D.p.d.v cultural expansiunea sa se leaga de o schimbare de democratizarile care au loc in societate.
Teoria jocurilor de limbaj:
-spune ca asa cum sunt atomi ai fizicii, asa se pot gasi si atomi ai comunicarii, care sunt de fapt jocurile de limbaj:
comunicarea intre cel putin 2 persoane, care este o comunicare prin intermediul unei limbi, iar intr-o astfel de
comunicare, cei 2 intra intr-o interactiune unul cu celalalt;
-com. are 2 laturi: -limba in care se vorbeste
-interactiunea dintre interlocutori
-atunci cand comunicam ne raportam unul la altul, nu facem doar schimb de cuvinte
Teoria actelor de comunicare: John Austin
-este mai utila ca prima teorie
-comunicarea consta din acte de vorbire:-latura locutionara =ceea ce se spune
-latura ilocutionara
-cand comunicam intreprindem ceva: o avertizare, o lamurire etc.
Teoria generala a comunicarii:
-cu prima propozitie pe care o pronuntam, facem ceva mai mult decat a pronunta:
este inteligibila
este adevarata
pretentia de veridicitate
pretentia de justete: interlocutorul = fiinta demna de respect

-discurs= forma a comunicarii in care locutorul si interlocutorul pun intrebari referitor la pretentii, care pot fi solubile:
justete, veradicitate
-discurs: - teoretic
-practic
Argumentari
valide
sanatoase
izbutite
Ex: 1. Toate pisicile au aripi.
Totii cainii sunt pisici . argumentare valida ( argumente false dar valide)
Totii cainii au aripi.

2.Toate pisicile au coarne.

Unii cerbi sunt pisici. argumentare nevalida ( incalca reguli)
Unii cerbi au coarne.

3.Toti oamenii au nevoie de apa.

Ronaldinho are nevoie de apa .Argumentare nevalida (argumente adevarate dar nevalide)
Ronaldinho este om.
-o argumentare valida= respecta regulile de argumentare, dar poate recurge la argumente false
-o argumentare sanatoasa= argumentare valida care recurge la argumente adevarate
-o argumentare izbutita= reuseste sa convinga interlocutorul
-valide sau nevalide sunt numai operatiile:
de nominalizare: Pisica mea de cheama Rita
112
de traducere : man= barbat
aritmetice: 2+5=7
logice
-argumentarea include si alte operatii inafara de cele logice, dar poate fi catalogata drept operatie logica.
Operatii logice:
cu termeni: de diviziune, clasificare etc.
cu propozitii: conversiune, inversiune etc.
rationamente
demonstratia si argumentarea
A se face diferenta intre continutul operatiei si forma operatiei.
Rationament: Orice artist valid cauta noi modalitati de expresie
Unii artisti de azi sunt veritabili.
=>Unii artisti de azi cauta noi modalitati de expresie.
(teza derivate din probe in virtutea legaturii dintre ele)
Toate pisicile au coarne.
Unii cerbi sunt pisici. teza adevarata sustinuta cu probe false
=>Unii cerbi au coarne. fals + fals = adevarat
Reguli de generalitate= principii logice:
identitatii: intelesul unui termen in acelasi act de vorbire sa ramana acelasi;
noncontradictiei: nu este posibil ca in acelasi timp un obiect sa fie si sa nu fie
tertului exclus: un obiect este sau nu este pe lume; pe lume sunt 2 posibilitati contradictorii dintre care una este
valabila.Generalizata- intr-o lume cu 3 valori a patra este exclusa.
ratiunii suficiente: orice propozitie are nevoie de un temei pt a fi acceptata adevarata.
Aceste principii sunt baza regulilor de argumentare, a demonstratiei.Ele exprima 4 cerinte care se adreseaza operatiilor
de gandire:
1- identitate
2- consistenta= absenta contradictiei
3- consecventa
4- intemeiere
Ex: Toti oamenii care introduce un cutit in corpul altuia trebuie pedepsiti.
Chirurgul introduce un cutit in corpul altuia.
=>Chirurgul trebuie pedepsit. ( se incalca principiul identitatii)
1.Schema lui Toulmin
-structura oricarei argumentari

Harry este cetatean britanic. [C]= concluzie

- argumentari: caci :
Harry s-a nascut in Bermude.[D]= data
Oricine se naste in Bermude este cetatean britanic deoarece fac parte din teritoriu britanic. [W]= temei suport
Caci asa spune Constitutia.
[O]= operator modal: probabil, mai putin probabil etc
-argumentarea are 3 parti:
teza de argumentat
argumentele
suport/ garantor al regulii
2.Teorema lui Pitagora
-este o demonstratie: teza rezulta in mod necesar
- demonstratia este posibila unde exista sisteme axiomatizate de cunostinte
Abordare:
sintactica: relatia intre componente lingvistice, logice
pragmatica : consecintele ale argumentarii “Ce consecinte are arg. in
comportamentul celui care face argumentarea si a celui
care asculta?”
semantica : relatia dintre fiecare dintre propoz. si realitate “Este adevarat?”
-valid= corect
a respecta anumite reguli
Ex: Unii studenti isi cultiva conditia fizica( teza de argumentat) caci:
Unii studenti fac sport.
113
Toti care fac sport isi cultiva conditia fizica.
(premise/ probe)
-2 perspective:
concluzia= posibila in virtutea unei legaturi intre cele 2 premise( cea mai recenta)
concluzia= posibila in virtutea unei relatiei dintre termeni= notiuni( “cei ce fac sport”, “cei ce-si cultiva conditia
fizica”, “unii studenti’)( traditionala, logica clasica)
-avantajele celor 2 sunt diferite
-orice concept= notiuni de un rang de generalitate mai larg
-orice categorii= notiuni de maxima generalitate: “de cauza”, “de efect”
-orice idee= impresie- acceptiunea cea mai banala
-sens precis: concept unificator al unei experiente din largul vietii dintr-un vast domeniu al realitatii.
Ex: Oamenii sunt bipezi.
Alexandru cel Mare a fost om.
=>Alexandru cel Mare a fost biped.
Clasificarea termenilor
termeni: categorematici
sincategorematici
-un termen= extensie + intensiune
- orice notiune se formeaza prin nominalizare
termeni: singulari- in clasa lui este un singur obiect
particulari- se refera la o clasa luata pe o parte a ei cu mai multe obiecte: “ unele orase”, “niste oameni”
generali
Ex: New York este oras.
( singular) (general-rasp. realismului
T1- simplu nume dat orasului NY. conceptualismului:termen
T2- gandesc niste insusiri ale obtinut prin abstractizare
notiunii NY.
T3- delimitarea orasului NY de
alte orase.

Ex:Pisica mea cu banda alba la gat a plecat de acasa.

-imposibil de identificat deoarece sunt mai multe pisici cu banda alba la gat
- nominalizare
-operatia de ostensiune= indicare:Aceasta este pisica mea din multele pisici cu banda alba la gat.
= operatie prezenta in cunoastere
Ex: Unele orase sunt illuminate ( termeni particulari)
termeni: referentiali: se poate indica un om: Iata un om.
nereferentiali: nu se poate indica: Iata un cerc patrat.
termeni: reali: se poate indica cel putin un obiect
ireali: nu se poate indica/ = rezultatul idealizarii
termeni: independenti: nu se angajeaza reciproc cand se analizeaza
corelati: se definesc pe reciprocitate ex” intreg-parte”
termeni: concreti: ex “om inalt”
abstracti: ex” inaltime”- detaseaza o caracteristica
termeni: pozitivi: ex NY este mare
negative: ex NY este noninsular-termen care contine o negatie a unei note; “surd la batranete”-
termen negativ.

Sens:
distributive: caracteristica se atribuie fiecarui obiect din clasa
nedistributiv: caracteristica se atribuie pe ansamblu obiectelor din clasa
Ex:
Darwin a fost biped caci orice om este biped iar Darwin a fost om. ( sens distribuitiv)
Darwin a fost specie biologica caci omul e specie biologica iar Darwin a fost om. ( sens colectiv)
Cinci operatii clasicale:
1.determinarea
2.generalizarea
3.definirea
114
4.diviziunea
5.clasificarea
Patru operatii mereiotice:
1.diferentierea
2.analiza
3.sinteza
4.integrarea
-termeni in raport de:
identitate: au aceiasi sfera
incrucisare: ex “ pasare- calator”
opozitie: - contrarietate ( cele 2 se deosebesc pe linia sferei)
- contradictie
-opozitie→negare→excludere
1.DETERMINAREA
= stabilirea continutului si sferei unei notiuni
= operatia prin care intr-un sir de notiuni aflate in raport de ordinare trecem de la gen la specii urmarind continutul
- se mai numeste uneori si concretizare
2.GENERALIZAREA
=o reducere a continutului
-se mai numeste uneori si abstractizare
3.DEFINIREA
Ex: Triunghiul este poligonul cu 3 laturi.
-indicam continutul si sfera unui termen astfel incat acel termen poate fi delimitat univoc de restul univoc de restul
termenilor
O definitie contine:
1.definitul/ notiunea de definit
2.partea prin care se definesc/ definitorul ex “poligon cu 3 trei laturi”
3.relatia intre definit si definitor = relatia de echivalenta logica
REGULILE DEFINIRII:
definitia sa fie caracteristica: echivalenta logica intre definit si definitor
-erori: def prea larga, prea stramta, prin incrucisarea termenilor
definitia sa nu fie tautologica
sa nu fie negative
sa nu cuprinda termeni echivoci
PROPOZITIA

Ex de propozitii:
Trandafirul este planta.
Omul nu este nemuritor.
Cat fac 2 cu 2?

=asertiune; instituirea unei legaturi intre 2 termeni

=unitatile elementare ale cunoasterii
-comunicarea consta din formularea de propoz.
-propoz→teorii→superteorii (cunoastere organizata)
In comunicare folosim:
Intrebari
Exclamatii
Rugaminti
Imperative
Acestea sunt folosite in functie de actiunea intreprinsa.
Cand formulam o propozitie intreprindem si o actiune.
Ex: In sala este cald. =>o constatare
Nu exista un inventar cu toate actiunile pe care le intreprindem.
Pragmatica= stiinta care se ocupa cu studiul actiunilor.
Teoria argumentarii abordeaza 4 feluri de propozitii d.p.d.v. a corectitudinii:
cognitive : Sala este dreptunghiulara.
interogative: Cat este ceasul?
115
axiologice: Este bine ca pe lume 2 cu 2 fac patru.
deontice: Te rog sa vii la mine maine.
a)cum se asigura formularea univocal
b)care propozitii au sens si care nu au
c)ce propozitii pot fi derivate din acestea
-a formula univoc = a transmite o informatie precisa =>evitarea confuziei, ambiguitatii
= a asigura consistenta =>evitarea contradictiei
= a asigura claritatea ( verificarea claritatii se face prin celalalt)
-propozitii: →cu sens
→fara sens
1.Propozitii cognitive
= propozitii prin care se intreprinde actiunea de prezentare a unei cunostinte
→au sens cele susceptibile sa fie adevarate sau false
→nu au sens cele care nu sunt susceptibile sa fie adevarate sau false
Ex: Sala este ovala.-este fals dar are sens
Si propoz. false si cele adevarate pot avea sens.
Ex: Matusa logaritm vezi la opera. –nu are sens
2.Propozitii interogative
= propozitii cu care se intreprinde actiunea de interogare
→cu sens: cele ce pot fi satisfacute in principiu de un raspuns
→fara sens: cele ce nu pot fi satisfacute in principiu de un raspuns
Ex: Cand mergi la film?-are sens
Cate galaxii sunt in Univers?-are sens
De ce gandesti cu picioarele? –nu are sens
3.Propozitii axiologice
=se intreprinde actiunea de evaluare:
morala
estetica
utilitara
-disciplina care studiaza= axiologia
Ex: Azi e mai frumos ca ieri.
→cu sens: se incadreaza intr-un criteriu de evaluare
→fara sens: nu se incadreaza intr-un criteriu de evaluare
4.Propozitii deontice
= propozitii cu care se intreprind actiuni in relatie cu celalalt, de ex: rugaminti, ordine, recomandari
→cu sens: cel caruia i se adreseaza poate intreprinde actiunea
→fara sens: cel caruia i se adreseaza nu poate intreprinde actiunea
Ex: Plimba-ma printer stele!- nu are sens
Cu ce incepe cunoasterea??
S-a spus ca, cunoasterea noastra incepe cu propoz. cognitive.Dar te dezvolti mai bine daca ai mai multe intrebari de
pus.Exista o discutie daca cunoasterea incepe cu propoz. cognitive sau interogative.
Intrebarile sunt ceea ce conditioneaza perspective sub care ni se prezinta realitatea.Intrebarile se pun in stare treaza, de
efort.
Azi se spune ca o data cu intrebarile incepe cunoasterea.
Propozitii:
→de predicatie: pune in legatura un termen cu o nota a sa
→de relatie: pune in legatura 2 notiuni diferite
Ex: Omul este biped.-de predicatie, se enunta o nota a bipeditatii
Omul traieste pe Pamant.-de relatie, se pune in relatie omul cu Pamantul
→analitice: P se poate obtine prin simpla analiza a S
→sintetice: nota este obtinuta pe alte cai
Ex: Pamantul este o planeta a sistemului solar. propoz. analitica
Pamantul realizeaza perioade de revolutie. propoz. sintetica
→de contestare
→de valoare: raporteaza o stare de lucru la o valoare
→independente
→dependente
Ex de propoz. independente: Triunghiul este poligon.
116
 Teoria argumentarii imi place.
-adevarul- falsul uneia nu depinde de cealalta.
Ex de propoz. dependente: Toate elementele chimice au fost descoperite.
Unele elemente chimice au fost descoperite.
‼‼ exista relatie de dependenta intre propoz., dependenta logica este mai tare ca cea verbala
-relatie de consecinta logica
1.Propoz. interogative
-disciplina ce studiaza teoria intrebarilor= erotetica (Eugeniu Sperante-prima lucrare)
Observatii:
ignorarea distinctiei intre intrebari cu sens si fara sens( cele la care se poate raspunde)
formularea intrebarii trebuie luata in serios daca nu rezulta erorile
-exemplu de erori:
imprecizia intrebarii:Cati tineri se informeaza de pe Internet?
ambiguitatea:Istoria a facut vreun progres?
unicitatea:Mai joci box?
-sunt posibile analize formale care dau formule ale intrebarilor
2.Propoziții cognitive
=judecatile
Ex: Omul este biped.-prezentarea unei cunostinte.
“omul”=S; termenul despre care se aserteaza
“cele ce sunt bipede”=P; termenul cu care se aserteaza
-orice propoz. are S si P chiar daca unul nu este explicitat.
-exista propoz cu mai multe S: Eu, tu si Diana suntem studenti.= propoz copulativa—se desface in propoz simple:
Eu sunt student.
Tu esti student.
Diana este studenta.
-exista propoz. cu mai multe P= propoz. conjunctiva-se desface in mai multe propoz. simple
-propoz. remotive: N.Y. nu este nici in emisfera nordica nici la Polul Nord.
-propoz divizive: Istambul este in parte asiatic in parte european.
-propoz. leaga 2 termeni: 2 cu 2 fac 4.
Observatii
unde exista o legatura (copula= variata, legata de diferite verbe) intre termeni exista o propozitie.
cunoasterea noastra este organizata mai cu seama de copula “este” , celelalte verbe sunt aduse in legatura cu el
Ex: Ma scol dimineata devreme.-gandesc pe linia lui “este”-Eu sunt dintre cei care se scoala devreme.
-exista incercari de a reorganiza cunoasterea noastra pe alte verbe, dar verbul “este” are o generalitate mai mare.
Ex:Omul este biped.
Ce gandim dupa aceasta propoz???
-intr-o propoz simpla putem gandi lucruri diferite
Omul are printre insusiri bipeditatea.-posibilitate continutista
Omul face parte din clasa bipezilor.-posibilitate extensivista
Daca ceva este om, atunci este biped.-posibilitate implicationista
In practica gandim in functie de context.
Si propoz. capata inteles in functie de context.

Clasificarea lui Kant:

-exista 4 criterii:
1.calitatii:
afirmative
negative
infinite
2.cantitatii
singulare
particulare
generale
3.relatie
categorice
ipotetice
disjunctive
117
4.modalitatii
apodectice
posibile
asertorice
1.Calitatii
Ex: Omul este biped.
Omul de este vesnic.
-calitatea se refera la copula
-copula afirmativa=>propoz. afirmativa
-propoz infinite= propoz cu termeni negativi/ P negativ
Ex: Omul este nonvesnic.-propoz infinita
2.Cantitatii
-se refera la cantitatea S
Ex: Eminescu este poet. –propoz singulara
Unii studenti fac sport. —propoz particulara, are S termen particular
Omul este biped. —propoz generala, gandim toata sfera acestui termen
-distinctia propoz individuala-propoz singulara: orice propoz individuala este si singulara, dar nu orice propoz
singulara este si individuala
Propoz generale →finite ex: Studentii sunt curiosi.-daca se poate stabili in principiu efectivul
→infinite ex: Clipele mi se par eterne.
3.Relatie
=legatura S-P
-legatura sub conditie=propoz ipotetica
Ex: Corpurile pierd din greutate. —legatura nu e pusa sub conditie=>propoz categorical
Daca un corp scufundat in apa si pierde din greutate =>propoz ipotetica
-aparita unei conditii =>propoz ipotetica
-2 parti:
conditia: “daca”, “in ipoteza ca”
consecinta: “deci”, “atunci”
-consecinta= propoz categorica pusa sub conditie
-daca conditia este unica= propoz ipotetica exclusive
-daca conditia nu este unica= propoz ipotetica neexclusiva
-propoz. disjunctiva:ex: Dimineata sunt sau la curs sau in camera sau la firma= propoz ce face o asertiune, o legatura
intre S si P dar legatura este pusa sub conditie (conditie=eliminarea celorlalte optiuni); contine “sau….sau”-raport de
excluziune nu doar variatie lingvistica
4.modalitate
-legatura S-P=
reala→propoz asertorica
posibila→propoz de posibilitate
reala si necesara→propoz apodictica
Ex: Fierul este atras de magnet.-raport real
Orice student poate deveni un mare savant.-posibilitate
Doua cantitati sunt egale cu a treia.-apodictica
Intregul este mai mare decat o parte.-apodictica

Inferenta
=derivare de concluzie prin premise
=operatie prin care din una sau mai multe premise rezulta o concluzie
nemijlocita-se deriva dintr-o singura premise
valide-respecta regulile de inferenta(premisa adev=>concluzie adev)
nevalide
mijlocita/ rationament-se deriva din mai multe premise
Distribuirea termenilor
-termen gandit:
pe toata sfera lui=DISTRIBUIT
pe o parte a sferei lui=NEDISTRIBUIT
Ex: Omul este biped.(“omu”l=distribuit,” biped”=nedistribuit)

118
 Omul este fiinta capabila de gandire abstracta.( “omul”=distribuit, “este fiinta capabila de gandire
abstracta”=epuizat, distribuit)
S si P termeni distribuiti→propoz totototala
S nedistribuit, P distribuit→propoz partitotala
S si P termeni nedistribuiti→propoz partipartiala
S distribuit, P nedistribuit→propoz totopartiala
INFERENTA= deductie, derivare (operatia de derivare de concluzii din premise)
-nu toate inferentele sunt deductii,dar toate deductiile sunt inferente
Ex: Toti tinerii sunt educabili, deci exista fiinte educabile.
nemijlocita-dintr-o premise
mijlocita/ rationament-cel putin 2 premise
1.Inferenta nemijlocita
opozitia
conversiunea—premisa convertenda—rezultat conversa
obversiunea—premisa obvertenta—rezultat obversa
contrapozitia—premisa contraponenda—rezultat contrapusa
inversiunea—premisa invertenta—rezultat inverse
Ex: Toti tinerii sunt educabili.
-inferenta prin opozitia:=>Nici un tanar nu este educabil.
stabilirea valorii
derivarea
Ce valoare au propoz??-intre ele exista o relatie logica
a- universala afirmativa
e-universala negativa
i- particular afirmativa
o- particulat negativa
Patratul logic a lui Boethius
-descrie relatiile dintre a,e,i,o
Ex:
Unii tinerii sunt la curs.(i)=A
Toti tinerii sunt la curs.(a)=A,F
Nici un tanar nu e la curs.(e)=F
Unii tineri nu sunt la curs.(o)=A,F
Conversiunea= operatia prin care intr-o propoz schimbam functia logica (S→P, P→S)
-dupa stabilirea cantitatii- P este epuizat sau nu de S??
Ex:Toti tinerii sunt educabili. P luat pe o parte
=>conversa: Unii educabili sunt tineri.
Unii oameni sunt filosofi.
=>Filosofii sunt oameni.
-nu se schimba calitatea propoz: A=>A/ F=>F
‼‼‼ propoz “o” NU se pot converti
Convertirea “o” rezulta erori
Ex:Unii oameni nu sunt filosofi.
=>Unii filosofi nu sunt oameni = F
-exceptie: Unele triunghiuri nu sunt echilaterale.
=>Unele echilaterale nu sunt triunghiuri.
-dupa negatie gandim un termen luat in totalitate

Obversiunea= inlocuirea:
P cu contradictoria sa
copula cu opusul ei
Ex:Toti tinerii sunt educabili.
=>Nici un tanar nu este noneducabil.
-deschide o perspectiva a nonexistentei lucrurilor gandite
-se poate obverti orice propoz
Contrapozitia= conversa obversei premisei
-concluzia are ca subiect contradictoria P propoz initiale
Ex:Oamenii sunt educabili.
119
=>Nici un noneducabil este tanar.
2 pasi:
obvertirea propoz initiale
conversiunea obversei
-contrapusa :
partiala= exemplul de mai sus
totala= obverse conversei obversei premisei
Inversiunea= concluzia are S contradictoria S premisei
Ex:Toti tinerii sunt educabili.
=>obversiunea: Nici un tanar nu este noneducabil.
Tinta=nontinerii: atatea obversiuni si conversiuni cate sunt necesare:
=>conversiune: Nici un noneducabil nu este tanar.
=>obversiune: Orice noneducabil este nontanar.
=>conversiune: Unii nontineri nu sunt noneducabili.
‼‼‼ propoz “o” NU se pot inversa
‼‼‼ propoz “i” cu P nedistributiv NU se pot inverse si cu restrictia –operarea cu termeni referentiali ( propoz
care se refera la ceva din realitate)
Unele masini sunt perpetuum mobile. –conversiunea nu este valida
=F gandim termen nereferential
existential

- universal
Sensul termenilor
- existential
Unele masini sunt perpetuum mobile.- presupune existenta
Toate perpetuum mobile sunt masini- propoz generala- gandim in sens universal
=A
Propoziții modale
Este necesar ca toti tinerii sa fie educabili.
Este posibil ca toti tinerii sa fie educabili.
Este imposibil ca toti tinerii sa fie educabili.
Este contingent ca toti tinerii sa fie educabili.
Nu este necesar ca toti tinerii sa fie educabili.
Nu este posibil ca toti tinerii sa fie educabili.
Nu este imposibil ca toti tinerii sa fie educabili.
Nu este contingent ca toti tinerii sa fie educabili.
-exista relatii logice intre propoz modale.
Este necesar ca toti tinerii sa fie educabili.
( echivalente daca se gandeste acelasi lucru)
Toti tinerii sunt in mod necesar educabili.
Patratul logic a propozițiilor modale/ patratul echivalentelor modale
Este necesar dedicto.- propoz modala dedicto
………….. este necesar.-propoz modala de re
Dictum A- propoz dedicto si de re = echivalente
Dictum F- propoz dedicto si de re = neechivalente
Ex:Este posibil ca unii sportive sa n u aiba performante. propoz neechivalente
Unii sportivi nu au posibili performante
-se bazeaza pe o anumita acceptiune a modusurilor
-necesar= ceea ce nu poate fi altfel decat este
-contingent= ceea ce nu este necesar
-posibil= cele mai confuse
ceea ce nu e imposibil/ necesar sa fie
-imposibil= ceea ce nu este posibil
-tot ceea ce este imposibil are ca subalterna propoziția “ este contingent “
amebimus
edantuli
iluace
purpirea
120
-fiecare vocala= felul propoz.
-dispunerea vocalelor= ordinea lor
Ordinea:
1.posibil
2.contingent
3.imposibil
4.necesar
-exista echivalente intre propoz in diferite modusuri
Ex:Este necesar ca nici un tanar sa nu fie educabil.<=>
Este imposibil ca orice tanar sa fie educabil.
Nu este contingent ca nici un tanar sa fie educabil.
Echivalente ale propoz modale
Modus dictum
A A
A F
F A
F F

a- modus A dictum A
e- modus A dictum F
i- modus F dictum A
u- modus F dictum F
-amebimus: a-Mp
e- este contingent non p
=> in fiecare colt al patratului avem 4 propoz => in total 16 propoz
Raporturile se redau cu ajutorul unui octagon.
-sensul: gasirea unor raporturi formale, logice
Propoz axiologice

Masina mea este buna.

Economia de timp este recomandabila.
Inima lui este generoasa.
=un obiect este raportat la o valoare
Cognitive:Cutitele sunt bune. (propoz contrare)
Cutitele sunt rele.=Cutitele nu sunt bune.

Propoz: Axiologice: Cutitele sunt bune. ( propoz contradictorii)

Cutitele sunt rele.-raul exclude binele
Masina este buna. –nu putem face abstractie de persoana care spune
Partile unei propoz axiologice:
subiectul propoz
obiectul propoz= obiectul caruia i se aplica o valoare
caracterul= ceea ce i se atribuie obiectului de catre S
fundamentul
Silogismele au 4 forme:
entimema
epicherema
polisilogism
soretul
In com omul e economicos
In com avem inlantuiri de silogisme
-suntem obligati sa dovedim premiselor silogismelor
1.Entimema
= o structura in care silogismul e elliptic de o premise
-valide- corespund modurilor valide ale silogismelor
2.Epidurema
= daca o premisa este motivata
3.Polisilogism
121
Ex: Organismele mor.
Plantele sunt organisme. prosilogism
Plantele mor.

Plantele mor.
Arborii sunt plante. episilogism
Arborii mor.
=daca concluzia unui silogism devine premise unui alt silogism
4.Soretul
=polisilogism eliptic de concluziile intermediare
Ex: Cel ce neaga orice neaga si enuntul sau.
Cel ce neaga enuntul sau se contrazice.
Cel ce se contrazice nu gandeste logic.
Cel ce neaga orice nu gandeste logic.
Toti oamenii sunt muritori.
Socrate este om. relatie de incluziune
Socrate este muritor.
-relatie de rudenie
-relatie de marime 3 >2
Silogistica propoz cu termeni negativi
Ex: Toti oamenii sunt muritori.
Regele Belgiei este om.
Regele Belgiei este muritor.

Cei mai multi studenti sunt fete.

Cei mai multi oameni din cladire sunt studenti.
Cei mai multi oameni din cladire sunt fete.
Silogismul practic
Ex: Orice bijuterie costa.
Obiectele din vitrina sunt bijuterii.
Obiectele din vitrina costa.
concluzia exprima o cunostinta- silogism teoretic
derivam o indicatie de actiune- silogism practic
Silogismul disjunctiv
= are o premisa o propoz disjunctiva
-minora negativa = modul ponendo-tollens
-minora afirmativa = modul tollendo-ponens
Regulile silogismului disjunctiv:
in majora sa se enumere toate notele subiectului judecatii
notele sa fie notiuni aflate in raport de opozitie
Silogismul ipotetic
-2 feluri:
ipotetic categoric
ipotetic propriu-zis
-silogism ipotetico-disjunctiv= dilema( = situatie in care ai in fata argumente ce duc la aceiasi consecinta)
Ex: silogismul epicurienilor:
Daca moartea ar exista atunci ea i-ar invinge fie pe cei vii fie pe cei morti.
Ori pe cei vii nu ii atinge pt ca ei traiesc.
Ori pe cei morti nu ii atinge pt ca ei nu mai traiesc.
Deci moartea nu exista.
Pamantul e corp cosmic cu atmosfera si H2O
Pamantul e locuit.
Marte e corp cosmic cu atmosfera si H2O. ratiune prin analogie
Marte e locuit.

Putem deriva in 3 forme:

122
deductie
inductie
abductie
La ridicarea temperaturii azotul isi mareste volumul.
La ridicarea temperaturii hidrogenul isi mareste volumul. inductie incompleta deoarece nu a epuizat toate cazurile.
Orice gaz isi mareste volumul.
-inductie- plecand de la cateva cazuri am trecut la toate cazurile
Luni-soare
Marti- soare
Miercuri- soare
Joi- soare inductie completa
Vineri- soare
Sambata- soare
Duminica- soare
Inductie stiintifica= inductie incomplete
-proprietatile esentiale pt obiect
Daca intr-o inductie avem statistici= inductie statistica
Ex:
Peste 75% dintre studenti inteleg la curs problema
Prietenul Tudor este student care e la curs.
Prietenul Tudor intelege problema din timplu cursului.
Argumentare:
=operatie de intemeiere cu probe
-regula imprumutului contractat
-cand argumentam: pretentia de justete a unei propoz-arg practice
val de adevar-arg teoretica
-nu se intemeieaza obiecte, propoz ci pretentiile de adevar
S. Toulmin da un exemplu de argumentare: intr-un tribunal englez:
(C)Conclusion/teza: Harry este cetatean britanic.
(D)Data/proba(argumentarea): Harry s-a nascut in Bermude
(W)Warent/garant: Oricine se naste intr-un loc din Commonwealth-ul britanic este britanic.
(leaga proba de teza)
(B)Backing/suportul garantului: Conform unei legi din constitutia britanica.
Orice argumentare are aceste componente!!!!
- toate demonstratiile sunt argumentari dar nu toate argumentarile sunt demonstratii
- daca deriva in mod necesar concluzia => demonstratie
-conditia de exceptare=0 => demosntratie
Ex de dem: teorema catetei
Ex de arg: Teza: Nu pot sa vin cu tine diseara.
Argument: Am promis colegilor ca imi petrec seara cu ei.
W: Se cuvine ca promisiunea facuta sa fie tinuta.
B: sist de morala
Observatii:ca fiinte umane demostram foarte greu (mai putin decat arg) demostratiile sunt posibile atunci cand
putem prezenta sist de cunostinta organizata conform unor postulate si axiome (dem apare o data cu geometria)
Exista 3 etape in dem:
etapa Euclid
etapa Hilbert/ dem complet formalizata
dem semiformalizate
O argumentare este valida cand respecta regulile de inferenta.
Trebuie sa se faca distinctia intre:
argumentare simpla- argumentare compusa( arg compusa invoca mai multe argumente pt sustinerea unei teze)
argumentare coordinative- argumentare multipla
efectul unei demosntratii( de a convinge)- efectul unei argumentari( de a persuada)
Relevanta probelor
-un arg este relevant pt o teza daca sustine sau respinge teza
-un arg este irelevant pt o teza daca nu are legatura cu sustinerea sau respingerea tezei.
-argumentarea presupune dialoguri
-se argumenteaza atunci cand se asuma ca intr-o discutie cu altul se obtine o solutie mai buna
123
-dialog= conversatie orientata de un scop in care 2 participanti participa la discutie
alternand la cuvant
-componentele dialogului:
problema care este in discutie
punctul de vedere a locutorului si a interlocutorului
comportamentul unuia fata de altul
relatia punctelor de vedere ( trebuie sa fie una de rivalitate)
folosirea argumentelor
-tipuri de dialog:
persuasiv: fiecare partener vrea sa-l persuadeze pe celalalt
investigator: cei 2 pun la proba ipoteze
negociere
informativ: cei 2 schimba informatii
deliberant: cei 2 schimba argumente pt a lua impreuna o decizie
eristic: cei 2 recurg la orice mijloc pt a-l convinge pe celalalt
Intr-un dialog exista asumptii:
oricine se angajeaza intr-un dialog se increde in argumentare
oricine se angajeaza intr-un dialog se lasa in seama logicii
oricine se angajeaza intr-un dialog isi asuma ca partenerul poate avea dreptate => riscul de retractare= retragerea
afirmatiilor proprii
oricine se angajeaza intr-un dialog se increde in logica-atunci trebuie sa fie gata ca acceptand o propoz accepta toate
derivarile din ea
Intr-un dialog este admisibil:
efortul de a slabi arg celuilalt-adresandu-i intrebari ca si “Ai luat in discutie toate posibilitatile?”,”Ai facut un
rationament corect?”
efortul de a combate arg celuilalt
Argumentare:
adecvata: daca are legatura cu teza
valida: aplica inferentele
sanatoasa: valida care opereaza numai cu argumente adevarate
izbutita: care persuadeaza
Exista 4 conditii de izbutire a unei argumentari:
aletice= conditii de adevar
retorice
logice
culturale
-3 ipostaze a auditoriului( auditoriu= ansamblul celor pe care locutorul vrea sa-I persuadeze):
a) propria persoana
b) altii- grup-auditoriu particular
c) umanitatea intreaga
Auditoriu:
prezent nemijlocit care se exprima
prezent nemijlocit care nu se exprima
nemijlocit absent care se exprima
nemijlocit absent care nu se exprima
-o argumentare izbutita de succes ia in seama auditoriul
-stereotipurile auditoriului
Auditoriu:
omogen
eterogen
-succesul depinde de doxa = ansamblu de opinii
( se produc manipularile)
Aristotel le numea “ topoicoinos”=locuri comune, topici= schema argumentative legata de anumiti subiecti
-mai mare sansa de izbutire au argumentarile bazate pe argumente adevarate
- pt ca arg sa aiba relevanta cei care argumenteaza trebuie sa fie edificati cand intra intr-o discutie
Irelevanta argumentarilor:
-globala: arg nu are legatura cu teza
-irelevanta:
124
 - locala: arg nu are legatura cu o anumita veriga a arg
-exista un antidot pt irelevanta arg
-arg legate de ratiuni, temeiuri si pasiuni
-emotiile intra in argumentare, dar daca intra prea mult =>sofisme
Ex: arg ad populum= este asa pt ca toti considera ca este asa
arg mad misericordiam= arg compasiunii
arg maculum = arg fortei
apel: - sofistic la emotii: emotiile substituie ratiunile/ argumentele
- nesofistic la emotii
Figurile retorice ale argumentarii:
se bazeaza pe resursele limbajului, se incearca sa se persuadeze
nu sunt doar ornamente ale vorbirii
prolepsa: argumentatorul isi adreseaza singur critici
aluzia
definitia oratorical
perifraza: substituirea unui nume cu o expresie
reluarea
citarea
-arg cuprind inferente
Ex: Pamantul se roteste de la vest la est caci corpurile in perpendiculara se abat de la vest la est . (= argumentare si
silogism)
Inferente:
valide
nevalide
Limbajul natural are 2 mari defecte:
este ambiguu
este vag: lipsa de precizie
Ex: Eu sunt o persoana constiincioasa (termen vag)

125
 III. PROPOZIȚIA DEZVOLTATĂ:
Părțile secundare de propoziție – rolul părților secundare în propoziție.
Topica propoziției (diferențe de formă – preferința subiectului ca prim element al comunicării);
Determinanții părților de propoziție.

Părțile secundare de propoziție – rolul părților secundare în propoziție.

ATRIBUTUL
1. FUNCŢIA SINTACTICĂ DE ATRIBUT
Esenţa funcţiei sintactice de atribut constă în aceea că prin această funcţie sintactică se exprimă, la nivel
semantic, o caracteristică a unui regent de tip nominal (substantiv, pronume, numeral). Pornind de la această
particularitate semantică, funcţia sintactică de atribut se aseamănă cu unele funcţii / subfuncţii sintactice, anume cu
subfuncţia sintactică de nume predicativ, cu funcţia sintactică de atribut circumstanţial / completiv şi cu funcţia
sintactică de apoziţie.
Cu subfuncţia de nume predicativ, funcţia sintactică de atribut se aseamănă semantic prin exprimarea unei
caracteristici a unui nume; de subfuncţia sintactică de nume predicativ, însă, funcţia sintactică de atribut se deosebeşte:
şi prin faptul că, faţă de numele predicativ, prin care se exprimă o caracteristică intrinsecă a numelui cu funcţia
obligatorie de subiect, atributul exprimă o caracteristică oarecare a unui nume cu indiferent ce funcţie sintactică; şi
prin faptul că particularitatea semantică indicată de numele predicativ pentru numele – subiect este mediată de verbul
copulativ, care creează raportul de inerenţă dintre numele predicativ şi numele-subiect, în timp ce particularitatea
semantică indicată de atribut pentru un nume cu oricare funcţie sintactică este nemediată şi plasată în planul
subordonării (adică este dependentă de numele la care se referă, compară:
cartea bună se caută cu cartea este bună)
Semantic, funcţia sintactică de atribut se aseamănă şi cu funcţia sintactică de atribut circumstanţial /
completiv, în sensul că amîndouă aceste funcţii sintactice (atributul şi atributul circumstanţial completiv) exprimă
caracteristici oarecare ale unor nume. Referindu-ne la deosebirile dintre atribut şi atributul circumstanţial / completiv ,
am putea menţiona că atributul exprimă o caracteristică a unui regent numai de tip nominal, iar atributul circumstanţial
/ completiv exprimă simultan caracteristici şi ale unui regent de tip nominal (substantiv, pronume, numeral), şi ale
unui regent de tip verbal (compară: tinărul se plimbă ginditor cu tinărul ginditor se plimbă).
Din punct de vedere semantic, funcţia sintactică de atribut se aseamănă şi cu funcţia sintactică de apoziţie, în
sensul că atît atributul, cît şi apoziţia conţin o informaţie privitoare la un nume. Deosebirea dintre atribut şi apoziţie se
referă la faptul că atributul conţine o informaţie întotdeauna în legătură cu un nume, iar apoziţia conţine o informaţie
care poate viza şi un nume, şi un verb (compară: mărul, un fruct, este bun de mincat cu mărul roşu este bun de
mincat). Prin trecerea în revistă a asemănărilor semantice dintre atribut şi numele predicativ, atributul circumstanţial /
completiv, apoziţie am urmărit să individualizăm mai riguros atributul ca funcţie sintactică.
2. DEFINIŢIE. CARACTERISTICI
Atributul reprezintă componentul sintactic care face parte din grupul nominal, funcţionînd ca adjunct al
centrului nominal. Între atribut şi centrul său sintactic se stabileşte o relaţie de dependenţă. Atributul restrînge sfera
semantică a regentului, introducînd noi componente semantice.
Atributul, ca parte secundară de propoziţie, în dependenţă de un regent de tip nominal (substantiv, pronume,
numeral cu valoare pronominală), exprimă cele mai variate caracteristici semantice ale regentului: locul (pădurea de
acolo), timpul (apoziţia curentă), modul (jocul rapid), cantitatea (vorba multă), mijlocul (deplasarea cu maşina),
agentul (activitatea studenţească), materia (obiectele de argint) [GA, II, 1966, 120, 121-124, 125-127, 132-135 etc].
La caracteristica semantică exprimată de atribut (căreia i se acordă o atenţie deosebită în gramaticile româneşti
curente) vom adăuga caracteristica gramaticală determinativă (ignorată în gramaticile româneşti). Unul din aspectele
atributului care interesează în gramatică îl constituie partea de vorbire prin care se exprimă. De obicei, se susţine că
atributul se concretizează într-un adjectiv substantiv, pronume, numeral, verb, adverb [Irimia, GLR, 470; Merlan, SLR,
94; Dimitriu, SLR, 1344 etc.]. Considerăm că unele dintre aceste părţi de vorbire atunci cînd îndeplinesc funcţia
sintactică de atribut, nu mai au valoarea iniţială, ci au căpătat o altă valoare, cu menţiunea că unele părţi de vorbire pot
funcţiona ca atribute cu două valori. Astfel, pronumele poate îndeplini funcţia sintactică de atribut şi cu valoare de
pronume (când nu se acordă cu determinatul în una sau în mai multe din categoriile gramaticale comune), dar şi cu
valoare de adjectiv pronominal, cînd se acordă cu determinatul în toate categoriile gramaticale ( compară: cartea
acestuia cu cartea aceasta etc.). La fel cu pronumele se comportă numeralul care, îndeplinind funcţia sintactică de
atribut, poate fi întrebuinţat sau pronominal (cînd substituie un nume şi nu se acordă total sau parţial cu regentul), sau

126
adjectival (cînd nu mai substituie un nume şi se acordă cu regentul în toate categoriile gramaticale commune
(compară: avantajele primului constau in... cu primele avantaje constau in...).
3. TIPURI FORMALE DE ATRIBUT
Din punct de vedere al părţii de vorbire prin care se exprimă, atributul poate fi subcategorizat în mai multe
tipuri:
3.1. Atributul adjectival se exprimă prin adjectiv propriu-zis (casă frumoasă), adjectiv numeral (trei oameni),
adjectiv pronominal (această carte), participiu adjectivizat (mere coapte), gerunziu adjectivizat (inimă arzindă). Aici
sînt încadrate şi adjectivele provenite din alte părţi de vorbire prin conversiune: substantive (ciini mai bărbaţi),
interjecţii (halal treabă!), adverbe (bărbaţi bine). Caracteristica gramaticală a atributului adjectival exprimat printr-un
adjectiv variabil este obligativitatea acordului cu centrul său nominal. Fiind o clasă atît de eterogenă, diferite subclase
din cadrul ei au un comportament semantic-gramatical diferit.
3.1.1. Participiul în poziţie de atribut se comportă ca orice adjectiv variabil (vorba spusă, femeia supărată)
etc.
Natura verbală a participiului cu funcţie de atribut se manifestă prin menţinerea unor vecinătăţi proprii verbului
(scrisoare trimisă mamei, analfabeţi invăţaţi carte etc.).
3.1.2. Gerunziul adjectivizat este o realizare a atributului adjectival mai rar întîlnită în limba română actuală,
apărînd în îmbinări cu un număr limitat de substantive: inimi arzinde, răni singerinde, oameni suferinzi, miini
tremurinde etc.
3.1.3. Atributul adjectival poate fi exprimat prin adjective pronominale posesive 15, relative, nehotărîte şi
demonstrative (fata asta, unele probleme, iubirea mea, care elev etc.).
3.1.4. Atributul adjectival poate fi exprimat prin numerale de diferite tipuri care au un comportament
gramatical specific. Funcţionează ca atribute adjectival numeralul cardinal propriu-zis (cinci lei), multiplicativ (forţe
inzecite), distributive (cite trei bucăţi), colectiv (amindouă fetele) şi ordinal (anul al treilea). Tot în clasa atributului
adjectival, alături de tipul cinci lei, se încadrează şi numeralele cardinale de la douăzeci în sus, construite cu prepoziţia
de, în sintagme de tipul douăzeci de lei, considerate în unele lucrări ca fiind formate dintr-un centru numeral însoţit de
atribut substantival prepoziţional. Prepoziţia de aparţine aici numeralului, nefiind generatoare de grup sintactic şi
neimpunînd restricţie de caz substantivului următor la fel ca în astfel de, destul de, extrem de etc., unde prepoziţia se
grupează la stînga, şi nu la dreapta centrului. Tipul [cinzeci de] studenţi, unde cincizeci de are comportament
adjectival este, din această cauză, diferit de cincizeci [dintre ei] / de aici / de la munte, unde prepoziţia se grupează la
dreapta centrului exprimat prin numeral cu valoare „pronominală”.
La analiza atributelor exprimate prin pronume posesive apar unele dificultăţi. Toţi sînt convinşi, că
aceste pronume se acordă cu determinatul lor în gen (fratele meu, fiica mea) şi număr (fraţii mei, fiicele
mele), mulţi însă ezită să vorbească şi despre un acord în caz, deoarece pronumele s-ar afla, după părerea lor,
în genitiv. Eroarea e provocată de întrebarea adresată cuvîntului determinat: al (a, ai, ale) cui?. Aceasta e
întrebarea cazului genitiv al substantivelor (şi al substitutelor acestora). De aici şi concluzia greşită că
pronumele posesive se află întotdeauna în cazul genitiv, fiindcă în toate situaţiile ele răspund la această
întrebare. Această idee e susţinută şi de semantica posesivelor: ele indică posesorul, după cum şi genitivul
substantivelor exprimă apartenenţa, posesorul obiectului. Prin urmare, pronumele posesive cu valoare
adjectivală se acordă cu substantivul şi în caz, îndeplinind funcţia sintactică de atribute acordate (meu, tău,
său) etc.
Trebuie să menţionăm că pentru a marca un singur posesor de pers. III, de rînd cu pronumele
posesive său, sa, săi, sale se folosesc şi pronumele personale de persoana a treia la genitiv singular lui, ei,
pentru a marca mai mulţi posesori de persoana a treia, nu dispunem de nici o formă specială de pronume
posesiv, în locul acestuia întrebuinţîndu-se numai pronumele personal de persoana a treia la G. plural –lor.
În acest sens, pronumele personale de persoana a treia în genitiv, au funcţia sintactică de atribute neacordate
(lui, ei, lor).
atributul sub aspectul cazului (douăzeci de la mine din oraş). Determinativul este atribut substantival,
pronominal, adverbial construit cu prepoziţie16. Atributul adjectival exprimat prin numeralul ordinal (cu excepţia lui
primul, prima), poate fi precedat de cel urmat de prepoziţia de: A fost premiat cel de-al doilea copil al lor.
3.2. Atribut substantival se exprimă prin substantive (la genitiv, dativ, nominativ şi, în mod excepţional, la
acuzativ).
3.2.1. Atributul substantival genitival se realizează atît prin genitivul sintetic cazual (rochia mamei, carte a
studentului), cît şi prin construcţia analitică formată din prepoziţia a şi forma de acuzativ a substantivului (notele a
trei elevi, privirile a numeroşi oameni etc.). Atributul substantival genitival exprimă în grupul nominal mai ales relaţia
de

127
posesie (posesor, apartenenţă, dependenţă): casa mamei, sarea pămintului, sora lui Gheorghe etc. De exemplu: Intii a
răsărit colţul ierbii (Z. Stancu); Acestea sint cărţile a cinci elevi.
3.2.2. Atributul substantival prepoziţional este un adjunct realizat prin substantiv precedat de o prepoziţie
simplă sau de o locuţiune prepoziţională, care impun substantivului un anumit caz (studiile de filozofie, acela din
clasă etc.).
3.2.3. Atributul substantival in dativ poate apărea sub două forme: una caracteristică limbii române vechi, care
determină substantive nearticulate ce denumesc funcţii sau grade de rudenie şi alta actuală, utilizată pe lîngă un
substantiv articulat hotărît de provenienţă verbală. Acest atribut poate fi însoţit şi de prepoziţiile care cer cazul dativ
(potrivit, conform, contrar). De exemplu: Este domn Ţării Romaneşti, Este unchi Marie
6Structura numeral + de este asemănătoare construcţiilor substantivale cu valoare de
cuantificatori nedefiniţi de tipul un grup de (oameni, elevi etc.), o sumedenie de, o mulţime de etc. şi este
decodată adesea, ca şi în cazul grupului cu numeral cardinal, ca determinativ, şi nu drept centru, deoarece
acordul predicatului se face uneori cu substantivul la plural: un grup de studenţi s-au prezentat la examen.
Acordarea premiilor elevilor.
3.2.4. Atributul substantival in acuzativ se exprimă prin substantive sau cuvinte cu valoare substantivală
precedate de prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţiile specifice cazului acuzativ. De exemplu: Oamenii oacheşi işi
scoaseră de la briu pungile cu tutun şi lulelele negre de pămint ars (Z. Stancu).
3.3. Atributul pronominal poate fi exprimat prin pronume în genitiv, dativ sau acuzativ. Atributul pronominal
în genitiv şi dativ se utilizează, de regulă, fără prepoziţii, iar cel în acuzativ – cu prepoziţie. Este frecvent atributul
exprimat prin formele neaccentuate ale pronumelor personale şi reflexive cu valoare de dativ posesiv. De exemplu:
Datinile acestora sint diferite;
Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag? (M. Eminescu);
Lauda de sine nu miroase a bine (Folclor);
Pe ţol toarnă o movilă de galbeni, care străluceau la soare de-ţi luau
ochii (I. Creangă);
Pleacă-ţi urechea la durerea poporului.
Observăm că aceste pronume se ataşează pe lîngă un substantiv şi un verb. Ele, de asemenea, pot apărea pe
lîngă o conjuncţie, prepoziţie, numeral etc. (du-te de-ţi caută de treabă, ridea cu toată-i făptura; du-te fiindcă-ţi
plinge copilul, cel care-şi spală miinile etc.).
Astfel, pronumele atone postpuse pot îndeplini funcţii:
a) de atribut (mina-ţi tremurindă);
b) de complement direct (ea-mi spune să plec);
c) de atribut şi complement – funcţie ambiguă (urechile-ţi rup!) [Ciobanu, 72].
3.4. Atribut adverbial se exprimă printr-un adverb sau o locuţiune adverbială precedată de prepoziţie (de, pe,
in): venitul de acolo, pagina de sus, aruncatul in sus, mersul pe acolo etc.
De exemplu: Casa de alături era mai inaltă.
Cine se loveşte de pragul de sus, il vede şi pe cel de jos (Folclor)
3.5. Atributul verbal se exprimă prin formele nepersonale ale verbului: infinitiv, supin şi gerunziu neacordat
cu cuvîntul determinat. De exemplu: Nu avem vreme de gindit;
Alţi agenţi veniră cu straiele mirosind a fum (M. Sadoveanu).
3.4.1. Atributul verbal exprimat prin infinitiv poate fi subordonat exclusiv unor substantive abstracte (modul
de a incetini, dorinţa de a inţelege etc.).
3.4.2. Atributul verbal exprimat prin supin este subordonat unor nominale nonverbale şi verbale. Se
construieşte cu prepoziţia de: carte de citit, stare de plins, curaj de invidiat etc.
3.4.3. Calitatea de atribut verbal a gerunziului neacordat este clar marcată cînd regentul nominal este la
feminin sau la plural: Mă impresionează o fată plingind; Aud viţei mugind etc.
7Uneori atributul adverbial se confundă cu cel adjectival. De exemplu, se spune: Sarcină grea de
indeplinit în loc de sarcină greu de indeplinit. Avem modelul substantiv + adverb + supin. Trebuie să
stabilim adverbul greu pe care cuvînt îl determină (determină substantivul sarcină sau supinul de indeplinit
sau poate este termen regent). Pentru rezolvarea acestei probleme recurgem la metoda omisiunii (substituţiei
cu zero). Conform acestui procedeu, un termen e regent, dacă prin substituţia lui cu zero se obţine o
construcţie incorectă şi este subordonat, dacă prin suprimarea lui rezultă o construcţie admisă de limbă. In
sarcină greu de indeplinit suprimarea secvenţei de indeplinit produce sintagma incorectă sarcină greu, deci
porţiunea (segmentul) de indeplinit este regentă. Pe de altă parte, prin omiterea adverbului greu se realizează
o sintagmă normală: sarcină de indeplinit. Astfel se demonstrează, că adverbul greu e subordonat faţă de
supinul de îndeplinit, deci complement, nu faţă de sarcină, cu care nu contractează relaţii de subordonare
directă. Deci greu e un complement circumstanţial de mod care determină verbul de indeplinit. Unii
128
vorbitori transformă adverbele în adjective cu funcţie de atribute, fapt care constituie o greşeală: sarcină
grea de indeplinit, operaţie uşoară de executat [Trandafir, 51].
CLASIFICAREA ATRIBUTELOR DUPĂ STRUCTURĂ
După structură, deosebim două feluri de atribut: atributul simplu şi atributul
multiplu.
5.1. Atributul simplu este atributul alcătuit dintr-o singură unitate. De exemplu: Ades un zgomot surd mă face
să tresar (L. Blaga). Sublimul foc il mină spre abisuri (L. Blaga).
5.2. Atributul multiplu este atributul alcătuit din două sau mai multe
unităţi. De exemplu: Glasul acesta aspru şi ciudat ii imprăştie deodată orice teamă (L. Rebreanu);
Era o femeie durdulie şi sprintenă ... şi cu faţa albă ca laptele (M.
Sadoveanu).
6. TOPICA ATRIBUTULUI
Atributul stă fie înaintea, fie în urma elementului regent. Stau numai înaintea elementului regent următoarele
categorii de atribute:
- atributele adjectivale exprimate prin adjective invariabile provenite de la adverbe (Asemenea om n-am mai văzut.
Aşa cadou mai zic şi eu. La o atare intrebare nu răspund).
- atributele adjectivale exprimate prin adjective pronominale interogative, relative, nehotărîte şi negative (Ce veste mi-
aduci? Unii oameni uită binele făcut.
Nu se ştie care om va veni).
- atributele numerale exprimate prin numerale colective (Amindoi fraţii au venit acasă. Tustrei copiii frecventează
şcoala).
Stau numai după elementul regent următoarele categorii de adjective:
- atributele substantivale în N., Ac. şi D. (Bate vint de primăvară. Elevul Rusu se prezintă miine).
- atributele numerale exprimate prin numerale distributive, fracţionare şi adverbiale (valoarea unei doimi este in
funcţie de intreg. Repetarea lecţiei de două ori l-a ajutat).
- atributele pronominale în genitiv, exprimate prin pronume posesive, demonstrative, nehotărîte şi negative ( M-au
trezit strigătele alor mei. Cintecele acestora impresionează. Apreciem contribuţia fiecăruia).
- atributele verbale: Modul lui de a se comporta trădează. Am o bluză lucrată de soţia mea. Aceasta e o haină de
purtat).
COMPLEMENTUL. NOŢIUNI GENERALE.
CRITERII DE CLASIFICARE
Complementul e o parte secundară de propoziţie care determină un verb predicativ sau nepredicativ, o
locuţiune verbală, un adverb, o interjecţie cu funcţie de predicat, iar uneori chiar şi un substantiv. (El dădu bici cailor;
Am un coş plin cu fructe; Merge paralel cu drumul; Hai mai repede; Iată cartea; Ea este vinzătoare in cartier)
Complementul se clasifică în funcţie de trei criterii fundamentale:
1) după conţinut, după ceea ce exprimă fiecare complement în raport cu termenul determinat: complemente
necircumstanţiale şi complemente circumstanţiale.
Sînt necircumstanţiale complementele care nu exprimă circumstanţe, împrejurări, ci fac referire la acţiuni,
însuşiri, caracteristici. Din această categorie fac parte: complementul direct, complementul indirect şi complementul
de agent.
Circumstanţiale sînt complementele, care exprimă circumstanţe, împrejurări. Deosebim circumstanţiale de
loc, de timp, de mod, de cauză, de scop, de condiţie, de concesie, de asociere, de relaţie, de opoziţie, de cumul, de
excepţie, de instrument.
2) după structura expresiei sale deosebim: a) complement simplu, b) complement complex, c) complement
multiplu, d) complement dezvoltat.
Complementul simplu e alcătuit numai dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, însoţită sau nu de
prepoziţie: citesc o carte, o văd pe Maria, scriu mamei etc.
Complementul complex este alcătuit dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un adverb
de precizare, de întărire, de restricţie, de exclusivitate sau de aproximaţie: Pleacă tocmai joi; L-a pus chiar aici; A
urcat aproape in virf etc.
Complementul multiplu e alcătuit din două sau mai multe părţi de vorbire cu sens lexical suficient, aflate în
raport de coordonare: A adus cărţi, caiete şi reviste; Mă gindeam la tine şi la copii.
Complementul dezvoltat e alcătuit din mai multe cuvinte.
A sunat acum două ore.
De azi inainte nu mai intirzie.
De miine in trei luni va fi ziua mamei.
3) după numărul expresiilor sale deosebim:
- complement cu expresie unică (fie simplă, fie complexă, fie multiplă, fie dezvoltată (vezi exemplele de mai sus);
129
- complement cu două expresii (diferite): O expresie de bază exprimată prin substantiv, pronume sau numeral în cazul
Ac. sau D., şi o expresie accesorie, reprezentată prin pronume personal sau reflexiv de pers. III, singular sau plural,
care anticipează sau reia conţinutul expresiei de bază.
Pe aceasta n-o văd.
Le-am trimis celor doi.
2. COMPLEMENTUL DIRECT. DEFINIŢIE
CARACTERISTICI
Partea de propoziţie ce determină, de regulă, un verb tranzitiv şi arată obiectul asupra căruia se răsfrînge
nemijlocit o acţiune (sau care este rezultatul unei acţiuni) se numeşte complement direct. Complementul direct
răspunde la întrebările pe cine? ce?
Caracteristicile gramaticale care deosebesc complementul direct de alte poziţii sintactice sînt:
a) realizarea printr-o formă neaccentuată (clitică) de pronume personal în acuzativ: Măninc fructe → Le măninc,
Ascult elevul → Il ascult, Intreb pe elev → Il intreb etc.
b) dubla exprimare, prin clitic (care reia sau anticipă nominalul) şi printr-o formă pronominală personală
prepoziţională accentuată sau prin forma substantivală / pronominală de pronume nepersonal cu prepoziţie: Te văd pe
tine, Pe el il strig, O văd pe Maria (pe profesoară).
c) ocurenţa în structuri pasivizabile, cu schimbarea calităţii de complement direct în subiect: Profesorul a scris o
carte→ Cartea a fost scrisă de profesor.
Caracteristicile semantice ale complementului direct sînt:
a) complementului direct i se atribuie anumite roluri tematice: de tip agentiv, iar rolul prototipic fiind
Pacientul (Deschide uşa. Citesc o carte. Aranjează cărţile).
b) complementului direct i se atribuie şi rolul tematic de Beneficiar (Maria ajută pe cineva / pe copil), de
Experimentator (Mă ustură ochii), de Ţintă (El ne ajunge din urmă), de Locativ (Copiii colindă satele) etc.
Caracteristicile in plan comunicativ-pragmatic se reliefează prin capacitatea complementului direct de a face
parte dintre complinirile obligatorii ale verbului prototipic şi de a aparţine părţii rematice a enunţului, atribuind o
informaţie nouă. În funcţie de intenţiile de comunicare, locutorul poate plasa complementul direct în poziţie
preverbală.
3. REGENTUL COMPLEMENTULUI DIRECT
Complementul direct este regentat, de cele mai dese ori, de un verb tranzitiv la diateza activă. Aceste verbe
sînt de două categorii:
a) verbe care cer compliniri: a vrea, a spune, a zări, a declara, a anunţa, a permite, a obţine, a ridica, a
repeta, a chema.
Gerul biruia flăcările fierbinţi ale focului (L. Rebreanu)
Il intrebară adevărul despre el (M. Preda)
b) verbe care pot funcţiona cu şi fără compliniri: a vedea, a auzi, a cinta, a minca, a bea, a coase, a găti, a
vorbi, a picta etc.
De exemplu: Radu bea Pepsi, mănincă friptură şi fumează ţigări Kent.
Radu bea, fumează şi mănincă mult.
Mama coase o rochie.
Mama coase (mama e croitoreasă)
După cum observăm, omiterea complementului direct regentat de verbele în discuţie implică schimbarea de
sens a acestora, transformînd modelul trimembru într-un alt model, bimembru:
Astfel, complementul direct este un membru constituent obligatoriu pentru plenitudinea conţinutului
propoziţiei din care face parte.
În calitate de regent al complementului direct mai poate apărea:
- un verb intranzitiv:
El dormea pină tirziu somn adînc.
El şi-a trăit traiul şi şi-a mincat mălaiul (Folclor)
- o interjecţie (cu valoare predicativă):
Şi nici una nici două, haţ! Pe ied de git (I. Creangă).
Moş Nistor... harşti! de aici un măr, harşti! de colo o prună şi tiva
inapoi (V. Roşca)
COMPLEMENTUL INDIRECT
1. DEFINIŢIE. CARACTERISTICI
Complementul indirect reprezintă partea de propoziţie în tratarea căreia se constată cele mai mari deosebiri
între gramatici. Diferenţele ţin atît de definiţie, cît şi de tipurile de construcţii încadrate în clasa complementului
indirect. Astfel, în Limba romană contemporană, acad. I. Iordan, numind acest component al propoziţiei obiect
indirect, îl defineşte ca „partea secundară a propoziţiei care determină un verb spre a arăta cui i se dă sau i se ia ceva,
130
în folosul sau în paguba cui se săvîrşeşte o acţiune, cine (în afară de subiect) este interesat în acţiunea ei” [Iordan,
641].
Autorii Gramaticii limbii romane definesc complementul indirect prin aceleaşi elemente specifice: „partea de
propoziţie asupra căreia se răsfrînge în chip indirect acţiunea verbului, în sensul că din acţiune rezultă de obicei un
folos sau o pagubă pentru fiinţa sau lucrul denumit de complementul indirect [CA, 1954, 117]; într-o altă ediţie autorii
aceleiaşi gramatici definesc complementul indirect ca „partea de propoziţie care determină un verb, o locuţiune
verbală, un adverb, un adjectiv, o locuţiune adjectivală sau o interjecţie, indicînd obiectul căruia i se atribuie o acţiune,
o însuşire, o caracteristică”, apoi intervine o precizare: „De multe ori rezultă un folos sau o pagubă pentru obiectul
căruia i se atribuie o acţiune, o însuşire sau o caracteristică [CA, 1963, 159]. În această ordine de idei, V. Guţu Romalo
susţine că „noua definiţie detaliază particularităţile regentului, dar are defectul de a utiliza pentru indicarea
caracteristicii distinctive în interiorul clasei complementelor, verbul – insuficient de precis, în acest context – a atribui
(„obiectul căruia i se atribuie...”). Lipsa de claritate se agravează dacă ţinem seama de faptul că acelaşi verb apare şi în
definiţia predicatului. Predicatul este partea principală de propoziţie care atribuie subiectului o acţiune, o stare sau o
însuşire...” [Guţu Romalo, 174]42. Autorii Gramaticii limbii romane (2005) propun o definiţie 42Utilizarea acestui
termen în definiţia complementului indirect apare la I. Rizescu (complementul indirect sau al atribuirii // LR, 1961, nr.
5, p. 434), de la care îl preia şi V. Şerban 115 mai laconică şi mai precisă: „Complementul (obiectul) indirect, în forma
sa prototipică, este un component actanţial al grupului verbal reprezentînd destinatarul / beneficiarul procesului
codificat de verb [GA, 2005: 397].
În acelaşi timp, lingviştii încearcă să stabilească cauzele dificultăţilor de definire: „Complementul indirect
comportă dificultăţi de definire cauzate de elementele sale regente, de părţile de vorbire în care se concretizează şi de
informaţia sa semantică în raport cu informaţia semantică a regentului [Dimitriu, 1397]. Trebuie să precizăm că
informaţia semantică a complementului direct e generată de relaţia lui cu subiectul şi predicatul şi, datorită acestei
relaţii, complementul indirect poate exprima mai multe tipuri de raporturi semantice:
a) Raporturi realizate in favoarea sau defavoarea cuiva. Particularitatea structurii semantice a enunţului
Răzeşii s-au vindut bogătanilor (M. Sadoveanu), reprezintă reflectarea unor asemenea raporturi de intercondiţionare,
care sînt exprimate cu ajutorul verbului a (se) vinde, menţionîndu-se astfel că acţiunea realizată de subiect se
efectuează în favoarea sau defavoarea obiectului.
b) Raporturi care indică apartenenţa sau dependenţa persoanelor (obiectelor, fenomenelor). Raporturile
semantice de apartenenţă sau dependenţă se prezintă gramatical cu ajutorul verbelor: a aparţine, a se atribui, a atirna.
Structura semantică a enunţurilor se fondează, în acest caz, pe interacţiunea subiectului static, a predicatului cu sens de
apartenenţă / dependenţă şi a complementului indirect, care condiţionează această apartenenţă sau dependenţă. De
exemplu: Toţi aparţineau clasei nobile (C. Stamati-Ciurea).
c) Raporturi care indică direcţia. Particularitatea structurii semantice a enunţurilor de tipul Amploiatul se uita
la mine (C. Stamati-Ciurea), O armă inamică se ridică asupra viteazului boier (B. P. Hasdeu) constă în faptul că
raporturile semantice care se găsesc la baza formării lor au un caracter de orientare, indicînd direcţia acţiunii, punctul
final al acţiunii, realizate de primul obiect. (Curs practic de sintaxă a limbii romane, Bucureşti, 1964, p. 154:
„Complementul indirect este obiectul gramatical cu existenţă independentă faţă de acţiune, dar interesat de ea, spre
care se îndreaptă sau căruia i se atribuie acţiunea sau rezultatul ei”). Caracteristica principală a acestor raporturi
semantice constă în caracterul direcţionat al acestei acţiunii.
d) Raporturi reciproce dintre obiecte. Aceste raporturi între subiect şi obiectul indirect sînt indicate cu ajutorul
verbelor: a se bate, a se uni etc. În semantica acestor verbe se conţine explicit indicarea obiectului cu care primul
obiect intră într-un raport reciproc. De exemplu: Elementele se uniră cu trădătorii (B. P. Hasdeu), Muntenii se băteau
cu moldovenii (B. P. Hasdeu).
c) Raporturi care reflectă acţiuni senzoriale. Aceste raporturi sînt exprimate din punct de vedere gramatical cu
ajutorul verbelor care denumescdiferite sentimente: a se mira, a se bucura. Semantica acestor enunţuri indică în
subiect prezenţa proceselor emoţionale şi morale ca rezultat al raportului său cu obiectul semantic. De exemplu:
Mişeii se vor bucura [...] de bunurile acestei vieţi (M. Sadoveanu).
e) Raporturi in care acţiunea realizată de un obiect se răsfringe asupra lui sau altui obiect fără a-i produce vreo
modificare. Raportul sintactic dintre subiect, predicat şi complement indirect, este exprimat cu ajutorul verbelor
reflexive de tipul: a se despărţi, a se sătura. De exemplu: [...] eu mă despart [...] de domnia ta (M. Sadoveanu).
f) Raporturi care indică asemănarea sau deosebirea dintre personae (obiecte, fenomene). Aceste raporturi sînt
exprimate din punct de vedere gramatical cu ajutorul verbelor care indică asemănarea sau deosebirea dintre persoane
(obiecte, fenomene): a diferi, a semăna. De exemplu: Totul semăna sunetului limpede al unui clopoţel (C. Stamati-
Ciurea).
2. INVENTARUL CONSTRUCŢIILOR CU FUNCŢIE DE COMPLEMENT INDIRECT
Majoritatea lingviştilor afirmă că structurile care îndeplinesc funcţia de complement indirect sînt variate şi pot
fi interpretate în mod diferit. Astfel, Gh. Constantinescu-Dobridor susţine că „structurile de tipul aproape de noi
(departe de noi), impreună cu el şi potrivit cu prevederile din propoziţiile: S-a aşezat aproape de noi, A plecat
131
impreună cu el. Acţionează potrivit cu prevederile tratatului pot fi interpretate în două feluri. După unii cercetători,
ele ar reprezenta nişte complemente – primul circusmtanţial de loc, al doilea, circumstanţial sociativ, al treilea
circumstanţial de mod – exprimate prin pronume personale (primele două) şi prin substantiv (ultimul) în Ac.,
precedate de locuţiunile prepoziţionale aproape de, departe de, impreună cu şi potrivit cu (alcătuite din adverb +
prepoziţie). După alţi cercetători, aici ar fi vorba de nişte complemente indirecte (de noi, cu el, cu prevederile) care
determină adverbele precedente (aproape, departe, impreună şi potrivit). Dacă iniţial ele au fost într-adevăr nişte
complemente indirecte ale unor adverbe, cu timpul structurile aproape de, departe de, impreună cu şi potrivit cu s-au
transformat, prin gramaticalizare, în nişte locuţiuni prepoziţionale ce preced complementele circumstanţiale amintite
mai sus” [Constantinescu-Dobridor, 196].
În aceeaşi ordine de idei, V. Guţu Romalo susţine că „inventarele de construcţii cuprinse la această parte de
propoziţie diferă din cauza deosebirilor referitoare la calitatea elementului regent” [Guţu Romalo, 174]. Astfel, în
Gramatica limbii romane (1966), se menţionează ca regent posibile ale complementului indirect verbul, adjectivul, o
locuţiune verbală, un adverb sau o interjecţie [CA, 159]. O substanţială reducere a inventarului complementului
indirect derivă din considerarea ca părţi de propoziţie distincte a complementelor sociativ şi de agent, instrumental şi
de relaţie. „Definirea poziţiei sintactice complement indirect prin dativ (fără prepoziţie), susţine V. Guţu Romalo,
exclude din discuţie, de la început, numeroase şi variate construcţii prepoziţionale cu despre, pentru etc., considerate
de diverse gramatici ca reprezentînd complementul indirect” [Guţu Romalo, 175]. Mai mult decît atît: Gramatica
limbii romane (2005), evidenţiază un tip de complement care ar include aceste structuri – complementul prepoziţional
[GA, 416].
Nu aparţin clasei de substituţie construcţiile cu despre (vorbeşte despre art )cu de (Iţi aduci aminte de
copilărie), cu la43 (Se gindeşte la viitor). Nici una din aceste construcţii nu admit substituţia cu dativul (*Se gindeşte
viitorului nu e un enunţ reperat pentru limba română) [Guţu Romalo, 176].
3. REGENTUL COMPLEMENTULUI INDIRECT
În privinţa elementelor regente ale complementului indirect nu există unitate de vederi. Astfel, unii lingvişti
vorbesc de patru regenţi: verbul, adverbul, adjectivul şi interjecţia [GA 1966: 159; Irimia, 415; Merlan, 102-103]; la
aceşti patru regenţi, unii specialişti adaugă un al cincilea, substantivul44 [Iordan, 643]. Indicînd substantivele ca
regente ale complementului indirect, motivează acest lucru prin faptul că substantivele respective „au temă verbală...
sau aparţin unei familii în care intră un verb” [ibidem]. Convingătoare, în acest sens, e părerea lui C. Dimitriu, care
susţine că „opinia exprimată... ignoră convenţia gramaticală cvasiuniversală, impusă şi prin tradiţie, potrivit căreia
ceea ce determină un regent de tip nominal este atribut, iar ceea ce determină un regent de tip verbal este
complement...” [Dimitriu, 1398].
În această ordine de idei, trebuie să menţionăm că interjecţiile apar destul de rar ca regente ale complementului
indirect (interjecţii onomatopee: pleosc, buf şi interjecţii propriu-zise: bravo, halal, vai). De asemenea rar apare şi
adverbul în calitate de regent al complementului indirect, putînd menţiona aici adverbe de felul aproape, departe etc.
Un caz special în care încadrarea grupului la presupune o interpretare mai complicată, substituţia cu dativul nefiind
posibilă, îl reprezintă construcţiile în care substantivul precedat de la este determinat de un numeral cardinal. În
enunţul S-au dat burse la cinci studenţi, complementul cu la nu poate fi înlocuit printr-un complement în dativ.
Omiterea numeralului duce însă la construcţii compatibile cu dativul: în S-au dat burse la studenţi, de exemplu, putem
utiliza şi dativul s-au dat burse studenţilor. Substituirea cu dativul este posibilă şi în cazul în care determinarea
cantitativă a substantivului precedat de la are caracter nedeterminat (S-au dat burse la mulţi (puţini, ciţiva) studenţi şi
S-au dat burse multor (puţinor, citorva) studenţi.
Faptul că grupările cu la în care substantivul este precedat de numeral aparţin clasei de substituţie a
complementului indirect este indicat şi de posibilitatea reluării sau anticipării prin pronume aton în dativ: Li s-au dat
burse la cinci studenţi sau La cinci studenţi li s-au dat burse [Guţu Romalo, 176].
Substantivele pot fi însoţite de obiecte indirecte (lupta pentru pace) [Iordan, 6 3]. Privitor la adjectivul regent
al complementului indirect, notăm că adjectivele pronominale şi adjectivele numerale nu sînt niciodată regente ale
complementelor indirecte. Nici adjectivele calificative nu sînt acceptate toate şi de toţi lingviştii ca regente ale
complementului indirect. I. Iordan consideră că „adjectivele formate sau nu pe terenul limbii române, de felul
nepăsător, supus, necesar, pot guverna complemente indirecte, întrucît au sensul... înrudit cu al verbului...” [Iordan,
643]; pe cînd C. Dimitriu consideră că „aici importanţă are nu provenienţa adjectivelor, ci funcţionarea lor în limba
română, găsind că pot avea în subordine complemente indirecte atît adjectivale – formaţii româneşti (deschis, inrobit,
recunoscător), cît şi adjectivele-moştenite sau împrumutate (bun, rău, beteag, necesar) etc [Dimitriu, 1399].
Deci, termenul regent poate fi:
a) un verb sau o locuţiune verbală46 (a da, a oferi, a mulţumi, a se adresa, a şi aduce aminte): Niciodată ... nu
mi-a fost dor de vreo idee (N. Stănescu); ne-am bătut capul cu lucrarea asta; Am trimis copiilor un cadou; El a dat
citire lucrării.
b) un adjectiv de tipul apt, avid, predispus, ferice etc.: Ferice de părinţii care l-au născut (I. Creangă); Era un
lucru asemănător cu acesta.
132
 c) un adverb de tipul departe, aproape etc.: Departe sint de tine şi singur lingă foc (M. Eminescu); Zbura
paralel cu maşina.
d) O interjecţie predicativă de tipul na, bravo, hai etc.: Na-vă de cheltuială, ghiavoli ce sinteţi (I. Creangă);
Vai ţie, omule! În Gramatica Academiei, vol. II, 163 se susţine că grupul aproape de poate fi considerat locuţiune
prepoziţională (potrivit cu stăruinţele ei).. Cu alte cuvinte, în propoziţia de mai sus îmbinarea potrivit cu stăruinţele ei
se constituie într-o singură funcţie sintactică de circumstanţial, această funcţie concretizîndu-se într-un substantiv în
cazul acuzativ precedat de perifraza propoziţională potrivit cu.
Dacă un obiect indirect se referă la o locuţiune verbală ce echivalează semantic cu un verb predicativ, el
(obiectul indirect) se pretează uneori la transformare în obiect direct (am dat de ştire la părinţi – am inştiinţat părinţii;
el a dat citire scrisorii – el a citit scrisoarea).
4. EXPRIMAREA COMPLEMENTULUI INDIRECT
Complementul indirect se exprimă, în mod curent, prin:
- substantiv în cazul dativ: Plingerea a fost inaintată Ministerului Mediului; I-a procurat Mariei bilete la
concert; Firescul pe care il dă unei intilniri este indelunga ei aşteptare; Am dat la copii multe cărţi.
- pronume personale sau reflexive neaccentuate în cazul dativ: Dumnezeu nu ni se comunică pentru a rămine
inabordabil. Mă chemase să-I ţin tovărăşie. Şi-a pus in lăzi tot ce era personal. Ei işi sint simpatici unul altuia.
- pronume (de diverse tipuri): Spuneam odată cuiva că ţărăncile imbătrinesc repede. A povestit tuturor cele
intimplate. A povestit alor mei de mizeria de acolo. Această simplă sfidare nu face rău nimănui.
- numerale (cardinale, ordinale, colective etc.): Amindurora le place literatura. Se poate oferi bursă numai
unuia. Are două fete, dar numai primei i-a mers bine in viaţă.
COMPLEMENTUL DE AGENT
1. DEFINIŢIE. CARACTERISTICI
În ce priveşte complementul de agent, gramaticile limbii române reduc observaţiile la explicarea termenului şi
la precizarea mijloacelor de exprimare a acestuia. Cercetările demonstrează însă că sfera de întrebuinţare a
complementului de agent este în practică mult mai largă decît rezultă din definiţie. Astfel, autorii Gramaticii limbii
române ne propun următoarea definiţie: „complementul de agent determină un verb la diateza pasivă (construcţia cu a
fi, modul participiu sau reflexivul cu valoare pasivă), arătînd de cine este făcută acţiunea [ GLR, 1966, 169]56 alţii
lărgesc sfera informaţională a definiţiei: „complementul de agent este partea secundară de propoziţie care determină
un verb la diateza pasivă, un adjectiv sau chiar un adverb provenit dintr-un „verb la supin” 57... şi indică elementul
activ („autorul”) în legătură cu „acţiunea” sau „caracteristica” regentă” [Dimitriu, 1393]; o a treia categorie de
lingvişti insist asupra planului semantic al definiţiei: „complementul de agent este expresia sintactică a autorului
acţiunii verbale, din planul extralingvistic al enunţului, atunci cînd subiectul gramatical (sau alte funcţii sintactice)
reprezintă expresia lingvistică a obiectului pasiv al aceleiaşi acţiuni” [Irimia, 424].
Din cele relatate mai sus, observăm că, complementul de agent este pus, prin definiţie, în legătură numai cu un verb la
diateza pasivă (construcţie cu a fi, modul participiu sau reflexivul cu valoare pasivă). De fapt, ceea ce reprezintă
specificul acestui complement este dependenţa lui de sensul pasiv al determinatului. Trebuie să spunem însă că sensul
pasiv al determinatului este totuşi un sens, exprimat printr-un mod verbal în anumite construcţii sau prin afixe
derivative (E o problemă uşor de constatat de către toţi; Ideea nu mai este contestabilă de nimeni). M. Avram, Cu
privire la definiţia complementului de agent şi a complementului sociativ, p. 469; M. Caragiu-Marioţeanu
consideră că supinul nu este un mod verbal, ci un substantiv şi, din acest motiv, el este în afara oricărei
diateze”.
Complementul de agent nu poate fi antrenat de o simplă „idee” pasivă, nu poate apărea niciodată pe lîngă
formele personale ale verbelor active de tipul a suferi, a indura, a suporta, a răbda, a căpăta, cărora unii cercetători58
le găsesc o valoare semantică de pasiv [Avram, 469].
Autorii Gramaticii limbii romane analizează rolurile tematice (configuraţia semantică pe care o comportă
complementul de agent [GLR, 2005, 435]). Astfel, din punct de vedere semantic, complementul de agent desemnează,
fireşte, Agentul care iniţiază şi controlează acţiunea verbului din construcţ a activă, respectiv acţiunea verbului de la
care provine participiul sau supinul ori de la care este derivat adjectivul cu sufixul –abil /-ibil. De aceea, regente ale
unor complemente de agent, vor fi, în primul rînd, verbele tranzitive de acţiune, la diateza pasivă (uneori la participiu
sau la supin), precum şi unele adjective derivate de la asemenea verbe. În contextul unor verbe psihologice
(nonagentive), rolul complementului de agent este acela de Experimentator (Ion este iubit / stimat / urit de toţi sau
Stimul (Nu o credeam influenţabilă de către oricine), cît şi de Beneficiar (Cartea aceasta a fost găsită / pierdută de
Maria).
2. REGENTUL COMPLEMENTULUI DE AGENT
Complementul de agent are ca agent:
a) verbe (locuţiuni verbale) tranzitive la diateza pasivă:
De atunci şi pină astăzi colonii de lumi pierdute
Sunt atrase in viaţă de un dor nemărginit (M. Eminescu).
133
 I. Iordan vorbeşte despre existenţa unui complement de agent în construcţii ca trimit cărţile prin prietenul meu
„chiar dacă verbul propoziţiei nu stă la pasiv” (Limba romană contemporană, ediţia a doua, Bucureşti, 1956, 676).
Avem de a face cu o concepţie diferită asupra acestui complement. Credem că structura prin prietenul meu este mai
degrabă un compliment instrumental, în timp ce autorul e de părerea că nu poate fi vorba de un circumstanţial
instrumental dacă „acţiunea verbului se săvîrşeşte prin intermediul unei fiinţe” Tot în contextul unor verbe de
acţiune, complementul de agent poate exprima şi Forţa care provoacă acţiunea, dar nu o controlează: Zona a
fost devastată de incendiu; Conversaţia e curmată de vorba scurtă a mecanicului; Plantele sint distruse de
grindină [GLR, 2005, 435].
Această ambasadă fu vesel primită de mărirea sa (N. Bălcescu)
Şi incetul cu incetul satul fu cuprins de indignare şi minie (L. Rebreanu).
Atunci fu cuprins de remuşcări (L. Rebreanu)
Memoriul trimis de către Cuza lui Costache Negri fusese arătat de acesta ambasadorului Franţei... (C. Giurescu)
b) adjective cu sens pasiv:
În rol de agent al complementului de agent pot apărea: a fi + adjectivele derivate cu sufixul –abil/-ibil:
Casa este netransmisibilă de către proprietarul repus in drepturi.
Lucrările sint intraductibile de către elevi.
Contradicţia este identificabilă de către orice specialist.
Este contestabil de către oricine meritul acestui regizor.
Nu il credeam coruptibil de către putere
- participii cu valoare adjectivală:
A dispărut copilul devastat de tata.
Lucrarea a devenit foarte cunoscută de publicul meloman.
Nu mi-l inchipuiam atit de iubit de toţi colegii.
c) un verb la supin:
Valoarea cărţii este uşor de remarcat de către oricine.
Tabloul acesta este greu de furat de către oricine.
Greşelile sint uşor de constatat de fiecare.
3. EXPRIMAREA COMPLEMENTULUI DE AGENT
Complementul de agent poate fi exprimat prin:
- substantiv şi părţi de vorbire cu valoare de substantiv în cazul acuzativ (precedat de prepoziţiile de şi de
către): Partea răsăriteană a Italiei de nord este locuită de veneţi. Pădurile sunt atacate de diferite insecte
dăunătoare. Semnele care ne stau la dispoziţie pentru a nota sunetele unei limbi ne sint impuse de societate (Al.
Rosetti). Vocea umană e provocată de inflexiuni ale nervului recurent transmise laringelui (Al. Rosetti). Prezenţa
formelor de participiu şi de supin ca regent ale unor complemente de agent atît în grupul verbal, cît şi în cel adjectival
ţin de dubla natură a acestor forme (verbală şi nominală / adjectivală [GLR, 2005, 434],
- pronume în cazul acuzativ (precedat de prepoziţiile de şi de către):
Religia – o frază de dinşii inventată (M. Eminescu).
Păsări, fiare şi lighioane trăiau de el oropsite.
Poetul era cunoscut de toţi.
Aceste scrisori nu ajunseră pină la ei, fiind prinse de ai noştri.
Trebuia să fie bătut de cineva.
Au fost insoţiţi la hotel de aceştia.
Neindrumată de nimeni, mulţimea.
- numerale cu valoare substantivală în cazul acuzativ (precedat de prepoziţiile de şi de către):
Romanul a fost citit de ambii.
A fost apreciat de puţini.
Răspunsul a fost trimis numai de ciţiva.
Textul a fost interpretat de doi dintre actori.
Premiul i se va inmina de (către) primul dintre sponsorii concursului
4. CLASIFICAREA COMPLEMENTULUI DE AGENT
Complementul de agent, ca parte de propoziţie, poate fi din punct de vedere structural:
Autorii Gramaticii limbii romane (2005) clasifică complementul de agent în:
a) simplu, exclusiv sintetic, exprimat prin substantive, prin pronume sau prin numerale (în cazul acuzativ cu
prepoziţia de sau de către):
Un rănit e sprijinit pe genunchi de către un soldat (C. Petrescu)
Fusese lovit de el, era clar acum.
Fiind hipnotizată de ochii şarpelui, căzu (V. Voiculescu).
b) coordonat62 (constituit din termeni coordonaţi copulativ, disjunctiv şi adversativ):
134
Vine insoţit de părinţi şi de prieteni.
E răsfăţată deopotrivă de bunici şi de noi.
Era favorizat ba de director, ba de secretară.
Era strivit de ginduri şi de emoţii negative.
Era tachinat nu de profesor, ci de colegi.
COMPLEMENTE CIRCUMSTANŢIALE
Complementul circumstanţial de loc (C.C.L)
Este exprimat prin:
- substantiv: Căţelul aleargă înaintea copilului.(comun simplu)
Pisicul stătea fără frică în faţa câinelui-lup. (comun compus)
Maşina s-a oprit în dreptul lui Mihai. (propriu simplu)
Avioanele au zburat deasupra Curţii de Argeş. (propriu compus)
- pronume: Câinele aleargă înaintea lui. (pronume personal)
Voi mergeţi în dreptul acestora. (pronume demonstrativ)
Copilulu se juca în jurul alor săi. (pronume posesiv)
Scăpat în grajd, calul nu s-a oprit înaintea nimănui. (pronume negativ)
Stele strălucesc deasupra tuturor. (pronume nehotărât)
Aceasta este camera/ în care am locuit./ (pronume relativ)
Către cine aleragă copilul? (pronume interogativ)
- locuţiune prepoziţonală: Eu locuiesc aproape de oraş.
- numeral: Eu plec la cei doi. (numeral cardinal)
Eu plec la cel de-al doilea. (numeral ordinal)
Eu merg la amândoi. (numeral colectiv)
Eu mă duc la o zecime. (numeral fracţional)
Eu merg la câte doi. (numeral distributiv)
- adjectiv: Eu merg la cel harnic.
Complementul circumstanţial de mod
Este exprimat prin:
- adverb: Eu învăţ rău.
- substantiv:E u învăţ cu spor.
- pronume : Eu scriu ca el .
- numeral : Eu învăţ ca cei doi.
- adjectiv: Eu scriu ca cei harnici.
- verb: Eu scriu cântând.
Complementul circumstanţial de timp
Este exprimat prin:
- substantiv: Tu ai sosit la şcoală înaintea colegilor.
- adverb: Astăzi voi pleca la mare.
- locuţiune adverbială: Tu ai sosit acum.
- adjectiv: O , cunosc de tânără.
- verb la infinitiv: Până a veni voi, era linişte în casă.
- verb la gerunziu: Intrând în casa , te-a văzut.
- verb la perticipiu: Acestea zise, şi-a pus turbincasub cap şi s-a culcat.
Complementul circumstanţial de scop
Complementul circumstanţial de scop se exprimă prin:
Genitiv: Noi am mers în excursie în scopul documentării.
Acuzativ: El a venit la noi în control.
Locuţiune substantivală: Medalionul mamei îl port spre aducere aminte.
Pronume interogativ: La ce ai venit la şcoală.
Pronume relativ: Ştiu/ la ce s-a dus până la magazin./
Adverb: De aceea ţi-a spus totul, ca să-l ierţi.
Verb la infinitiv: Am fost la bibliotecă pentru a lua o carte.
Verb la supin: Problema ţi-a fost dată spre rezolvat.
Complementul circumstanţial de cauză
Complementul circumstanţial de cauză se exprimă prin:
Substantiv: A lipsit de la şcoală din pricina bolii.
Locuţiune substantivală: A plâns mult din pricina părerilor de rău.
135
Pronume personal: N-a venit la şcoală din cauza lui.
Pronume demonstrativ: Ai întârziat din pricina acestuia.
Pronume posesiv: Sunt supărat din pricina alor mei.
Pronume nehotărât: Ai fost pedepsit din cauza altuia.
Pronume relativ: Cunosc fapte/ din cauza căruia ai fost pedepsit.
Pronume interogativ: Din pricina cui ai întârziat?
Numeral: Ai întârziat din cauza celor doi.
Adjectiv: Ai întârziat din cauza celui leneş.
Dativ: N-a reuşit la examen graţie pregătrii slabe din timpul anului.
Acuzativ: Tremuram de frică.
Verb la infinitiv: El a fost arestat pentru a fi furat o pâine.
Verb la gerunziu: Fiind atent a înţeles totul.
Verb la supin: Nu mai putea de obosit.
ACORDUL PREDICATULUI CU SUBIECTUL
Între subiect şi predicat este raport de reciprocitate sau de inerenţă în conformitate cu care orice predicat se
acordă cu subiectul în număr şi persoană, iar unele şi în gen.
1. Acordul predicatului verbal simplu cu subiectul
a) Predicatul simplu totdeauna se acordă cu subiectul în număr şi persoană:
Amurgul lin coboară în văi
Şi umbrele îşi mînă
Se adună fete şi flăcăi
În pîlcuri la fîntînă
(P. Zadnipru)
Vîntul s-a aciuat şi fulgii plutesc deasupra bulgărilor ca nişte albine ce caută flori. (I. Druţă)
b) Dacă predicatul este un verb la diateza pasivă, el se acordă cu subiectul în număr, persoană şi gen.
Ea a fost rănită, iar răniţii erau transportaţi zilnic la un spital militar din Bălţi. (După I. C. Ciobanu)
c) Dacă în propoziţie sunt subiecte omogene exprimate pein pronume personale de persoanele II şi III
singular sau plural, verbul-predicat se pune la persoana II plural:
Tu şi el veţi lucra în cabinetul de chimie.
Dacă în asemenea propoziţii mai apar şi pronume de persoana I la numărul singular sau plural, predicatul, de
regulă, ia forma persoanei I numărul plural:
Eu, tu şi el vom lucra în cabinetul de chimie.
d) Dacă propoziţia are subiecte omogene exprimate prin substantive, predicatul se pune la forma
persoanei III plural:
Ion, Gheorghe şi Vasile vor lucra în cabinetul de chimie.
Mihail Eminescu, Ion Creangă, V. Alecsandri pătrund tot mai mult în literatura lumii. (A. Lupan)
e) Dacă subiectul este un pronume de politeţe sau personal, cu valuare de plural al modestiei, verbul a fi
din cadrul predicatului la diateza pasivă ia forma de plural, iar participiul se utilizează la forma de singular
genul respectiv:
Dumneavoastră, domnule, agronom, sunteţi învitat la adunarea colhoznicilor.
f) Dacă subiectul compus este alcătuit din substantive cu sens colectiv (mulţime, majoritate, sumedenie,
droaie) urmate de determinative la numărul plural, verbul-predicat se utilizează la forma numărului plural:
Majoritatea fetelor au susţinut propunerea Angelei de a organiza un cor. (După A. Marinat)
2. ACORDUL PREDICATULUI VERBAL COMPUS CU SUBIECTUL
a) Se acordă în număr şi persoană cu subiectul numei verbul semiauxiliar, iar formele de infinitiv şi
supin rămîn neschimbate:
Calul fiului de crai începe atunci a forăi, a sări din picioare şi a da înapoi. (I.Creangă)
Oamenii au terminat de arat şi s-au apucat de semănat. (I. Madan)
b) Dacă verbul de bază este la modul conjunctiv, se acordă cu subiectul atît verbul auxiliar, cît şi forma
de conjunctiv:
Cine nu doreşte vara să bea un pahar de apă dintr-o fîntînă de la ţară. (M. G. Cibotaru)
Notă: Verbul a trebui la modul indicativ prezent nu se modifică după numere şi persoane avînd formă identică
la toate persoanele şi ambele numere: Tu trebuie să citeşti. El trebuie să citească. Noi trebuie să citim. Voi trebuie să
citiţi. El trebuie să citească.
3. ACORDUL PREDICATULUI NOMINAL CU SUBIECTUL
La acordarea predicatului nominal cu subiectul trebuie să ţinem seama de următoarele:

136
 a) Verbul copulativ se acordă cu subiectul în număr şi persoană, iar numele predicativ exprimat prin
adjectiv, participiu, numeral sau pronume – în gen, număr şi caz (unerori):
Muncitorul e fire deschisă. Ochii îi sunt limpezi ca apa unui rîu de munte. (E. Damian)
Curenţii de aer deveneau tot mai puternici şi în taiga se făcea tot mai frig. (N. Costenco)
b) Dacă subiectele omogene sunt substantive de diferite genuti, verbul copulativ ia forma persoanei III
plural, iar numele predicativ se foloseşte la forma masculină numărul plural:
Fratele şi sora erau studenţi la universitate.
4. ACORDUL PREDICATULUI VERBAL-NOMINAL CU SUBIECTUL
La acordarea predicatului verbal-nominal cu subiectul se observă următoarele legalităţi:
a) Verbul semiauxiliar (face excepţie a trebui) întotdeauna se acordă cu subiectul în număr şi persoană:
Băieţii începeau să devină mai serioşi.
b) Verbul copulativ sau semicopulativ se poate acorda în număr şi persoană numai fiind folosit la
modul conjunctiv:
Tu începi să devii serios.
c) Numele predicativ exprimat prin adjectiv, participiu sau pronume se acordă cu subiectul în gen,
număr şi caz:
El începe să devină mai serios.
Ea începe să devină mai serioasă.
Ei încep să devină mai serioşi.
Ele încep să devină mai serioase.

2) FORMAREA NUMĂRULUI PLURAL

       Specificul formării noţiunilor de gen şi număr

Pluralul substantivelor
Gramatica limbii romana este foarte complicata, prin multitudinea de reguli si exceptii dupa care se formeaza
structura ei. Iar formarea pluralului substantivelor nu face exceptie. Este foarte greu de inteles si de exprimat corect de
catre toti copiii, cu atat mai mult de cei care au probleme de limbaj, cognitive sau o tulburare pervaziva de dezvoltare.
Din acest motiv Edurelle vine in intampinarea copiilor si a creat gama de imagini pentru GEN SI NUMAR, care
contine 12 perechi de obiecte la formele corecte in functie de gen si numar. (De exemplu pentru masculin contine
formele: un pantof/doi pantofi, un papuc/doi papuci, un baiat/doi baieti, un castravete/doi castraveti etc). Adica, sunt
imagini cu obiecte carora la plural li se adauga un simplu i (pantof / pantofi), sau la care se schimba o parte din cuvant
si se adauga i (baiat / baieti). La fel exista multiple exemple pentru genurile neutru si feminin.
“Pluralul = o mulţime de obiecte de acelaşi fel (oameni, case, lucruri) sau cu mai multe elemente (grămezi,
grupuri, colecţii etc.).
Există opoziţii formale marcate prin desinenţe: masculin: -i (socri, eroi, lupi, taţi, munţi); &: (arici, pui)
feminin: -e(-i) (case, mâini) – le (stele, sarmale)
neutru: – e (picioare, nume) -uri (tablouri, lucruri, radiouri, taxiuri, atuuri). Există opoziţii formale marcate
prin determinare cu articol hotărât (masculin:-i; feminin :-le; neutru:-le (eroii, casele, lucrurile) sau articol hotărât
(nişte eroi, case, lucruri).
Mai există opoziţii formale marcate prin acordul determinantului cu substantivul: băieţi frumoşi, două case,
lucrurile mele, cărţile citite de mine.
Substantivele care la singular denumesc colectivităţi adică mulţimi cu mai multe elemente se numesc
colective: bradet, nucet, porumbişte, stufăriş, stol, popor, clasă etc. Unele substantive au forme duble la singular:
călăuz/călăuză, flutur/fluture, şoarec/şoarece, berbec/berbece, poem/poemă; formele au acelaşi înţeles, însă sunt
recomandabile (corecte) cele subliniate.
Există substantive care au forme duble la plural: coli/coale, roţi/roate, boli/boale, chibrituri/chibrite,
obiceiuri/obiceie. Formele au acelaşi înţeles, una dintre ele fiind învechită sau cu circulaţie mai restrânsă. Unele forme
învechite se păstrează în expresii populare sau în proverbe (Câte bordeie, atâtea obiceie. Îi pun beţe în roate. L-a băgat
în boale etc.).
Unele substantive au forme multiple la plural, fiecare formă având alt înţeles: cap-capi, capete, capuri; corn-
orni, coarne, cornuri, cot-coţi, coate, coturi; curent-curenţi, curente etc. Câteva substantive, deşi au forme diferite
pentru cele două numere, nu implică ideea de număr: tinereţe (s-a dus tinereţea/s-au dus tinereţile), minte (şi-a pierdut
mintea/şi-a pirdut minţile).
Pluralul unor substantive exprimă un sens nou nu numai din punct de vedere cantitativ: bunătate/bunătăţi;
adevăr/adevăruri, mătase/mătăsuri, argint/arginţi, sare/săruri, lapte/lapţi, zahăr/zaharuri etc.Există substantive
defective de număr: au numai singular (defective de plural) sau numai plural (defective de singular). Au numai

137
singular: nume de persoană (Ion, Vasile, Ionescu, Georgescu), toponime (Braşov, Timişoara, Moldova), nume de
materii (fier, aur, unt, mazăre), nume de sporturi (fotbal, box), nume de noţiuni abstracte (foame, sete, cinste). Au
numai plural: nume de obiecte formate din două părţi identice (foale, iţari, ochelari), nume de materii simţite ca nişte
substantive colective (câlţi, măruntaie, zori, membre) şi toponime (Bucegi, Topoloveni, Frumuşani). Mai există şi o
altă distincţie între pluralul articulat şi cel nearticulat şi cea în funcţie de caz.(neart.:vulpi; art.:vulpile)(neart.:lupi;
art.:lupii)(neart.:dealuri; art.:dealurile) Nominativ/Acuzativ: iepurii (art. şi plural); iepuri (neart.şi plural)
Genitiv/Dativ: iepurilor ( art. şi plural); iepuri (neart.şi plural).”
Preluat din lucrarea: Limba Română Fonetică, Lexicologie, Morfosintaxă Sinteze şi Exerciţii – Mihail Andrei,
Iulian Ghiţă, editura Corint, Bucureşti, 1996
CATEGORIA NUMARULUI
DEFINITIE: numarul este categoria gramaticala [rin care se exprima singularitatea sau pluralitatea obiectelor.
Romana organizeaza categoria numarului in singular si plural, cu acoperire perfecta in planul extralingvistic.
NOTA: un statut special ca reprezentare morfematica cu subst cu opozitie indiferent de gen: masculine – ochi,
arici; feminine – invatatoare; neutre – nume.
Modalitati de segmentare:
Cu desinenta negativa la ambele numere: pui; nume
Cu o desinenta pozitiva, la ambele numere: pu-i; num-e
Oricare dintre, este preferabila a doua prin gradul de generalitate a pluralului marcat
Subst fara opozitie binara de numar – defective de u membru al categoriei (fie sg, fie pl). Cunoscute ca:
Singularia tantum – doar singularul
Pluralia tantum – doar pluralul
Concluzie: despre toate aceste subst vom spune ca sunt defective de sg si plural.
Contextele de plural si singular
Contextele singularului – combinatia cu un/o pentru subst numarabile
Context de plural
Obs: substantivele defective de sg au un comportament eterogen. Se accepta ambele ca avand un plural
absolut.
Procedee de formare
Prin adaugare la forma de sg a desinentei de pl. Dpdv desinential avem opozitia sg=des/pl=des pozitiva
Prin inlocuirea des de sg cu cea de pl. Dpdv desinential opozitia este: sg=des pozitiva/pl=des negativa
Desinentele de numar
Casa/case
Seara/seri
Sora/surori
Carte/carti
OBS: in mod exceptional, un subst poate sta intr-un caz cu prep, cazul nu este impus de prepozitie – situatia
pronumelor forme neacceptuate in D posesiv insotite de prepozitia in G.
      Īn ceea ce priveşte noţiunea de număr aceasta este strāns legat de: Aspectul gnoseologic al observării directe a
cantităţii obiectelor un singur obiect = numărul singular; două sau mai mule obiecte = numărul plural.      Feminin
      ă  / -e (casă / case)
      -ă / -i (şcoală / şcoli)
      -ă / -uri (blană / blănuri; pluralul blăni se īncadrează la tipul şcoală)
      -ă / Ų (poruncă  / porunci-Ų, dungă / dungi-Ų)
      -e / -i (lume / lumi)
      -e / -i (baie / băi, cale / căi)
      -e / -e (īnvăţătoare / īnvăţătoare)
      -i / -i (marţi / marţi)
      -e / -Ų (ureche / urechi-Ų, zeghe / zeghi-Ų, minge / mingi-Ų, etc.)
      -e / -uri (vreme / vremuri; timpul vremi se īncadrează īn lume)
      -Ų / -le (stea-Ų / stele, cazma / cazmale, zi-Ų / zile)
      -Ų / -Ų (lady-Ų / lady-Ų; cacao-Ų, defectiv de plural) 
      Masculin:
      -e / -i (perete / pereţi)
      -e / -Ų (purice / purici-Ų)
      -u / -i (codru / codri)
      -u / -i (fiu / fii)
      -ă / -i (popă / popi)
      -ă / -Ų (vlădică / vlădici-Ų)
138
      -Ų / -i (lup-Ų / lupi)
      -Ų / -i (copil-Ų / copii)
      -Ų / -Ų (pui-Ų / pui-Ų, puşti-Ų / puşti-Ų) 
      Neutru:
      -u / -e (registru / -registre)
      -u / -e (ghişeu / ghişee)
      -u / -uri (lucru / lucruri)
      -u / -uri (tablou / tablouri)
      -u / -i (studiu / studii)
      -e / -e (nume / nume)
      -Ų / -uri (grai-Ų / graiuri, unghi-Ų / unghiuri, studio-Ų / studiouri, taxi-Ų / taxiuri, corn-Ų / cornuri, pluralul
coarne se īncadrează la tipul scaun, iar pluralul corni la tipul lupi)
      -Ų / -e (scaun-Ų / scaune, razboi-Ų / războaie, bici-Ų / bice)
      -Ų / -(i)i (seminar-Ų / seminarii; pluralul seminare, nerecomandat de către DOOM2 se īncadrează īn tipul scaun)
      -Ų / -ă (ou-Ų / ouă) 

3) SEMNELE DE PUNCTUAȚIE:
propoziții enunțiative;
propoziții imperative;
propoziții interogative;
Semnele de punctuatie

Virgula este semnul de punctuaţie care delimitează grafic o pauză între părţi de propoziţie sau între
propoziţiile unei fraze, despărţindu-le pe baza raporturilor sintactice.
Semnul intrebarii
-este foloseit in scriere pentru a marca intonatia propozitiilor sau a frazelor interogative.
-se pune dupa cuvinte, grupuri de cuvinte, propozitii si fraze care au un caracter interogativ si care sunt
intrebari directe.
-titlurile care au caracter interogativ (“Ce-I de facut?”)
Semnul exclamarii
-Marcheaza grafic intonatia frazelor si a propozitiilor exclamative sau imperative
-se pune de asemenea dupa interjectiile si vocativele care exprima stari afective si sunt considerate
cuvinte(sau parti de fraza) independente
-cand interjectia are in acelasi timp sens exclamativ si interogativ,semnul exclamarii este insotit de semnul
intrebarii
-se foloseste dupa un substantiv in cazul vocativ
Punctul si virgula
-este semnul de punctuatie care marcheaza o pauza mai mare decat cea redata prin virgula si mai mica decat
cea redata prin punct
-o astfel de pauza este adesea necesara pt. A desparti propozitii sau grupuri de propozitii care formeaza
unitati relativ independente in cadrul unei fraze.Astfel, fraza castiga in claritate si se evita legarea gresita a unei
subordonate dinaintea pauzei marcate prin punct si virgula de propozitia imediat urmatoare, Alteori, punctul si virgula
corespunde unei pauze pe care vorbitorul o face pentru a arata ca partea de fraza care urmeaza e o intregire, o
explicatie sau o concluzie a celor afirmate anterior
Doua puncte
-anunta vorbirea directa sau o enumerare, o explicatie, o concluzie si marcheaza totodata o pauza, in genere
mai mica decat pauza indicata de punct. Ele se pun atat la sfarsitul unei fraze, cat si in interiorul ei
Semnele citarii(ghilimelele)
-sunt semne grafice care se intrebuinteaza atunci cand reproducem intocmai un text spus sau scris de
altcineva
ele se pun si la inceput si la sfarsitul unei citari, inchizand vorbirea directa
Puctele de suspensie
-arata o pauza mare in cursul vorbirii.Spre deosebire de punct, punctele de suspensie nu marcheaza sfarsitul
unei propozitii sau al unei fraze, ci indica, in general, o intrerupere a sirului vorbirii
-comunicarea care e asezata inaintea pauzelor redate in scris prin pc. De suspensie are intotdeauna o
intonatie caracteristica: cand pauza este neintentionata, intonatia este descendenta, iar cand pauza este intentionata,
intonatia comunicarii este ascendenta
139
 Linia de dialog si de pauza
-acelasi semn de punctuatie ( - )are doua funciuni cu totul diferite:
a)linia de dialog indica inceputul vorbirii fiecarei persoanecare ia parte la o convorbire
b)linia de pauza marcheaza, ca si alte semne de punctuatie, pauza dintre diferite parti ale propozitiei, dintre
propozitii sau fraze
Cratima(liniuta de unire sau de despartire)
-ca semn de punctuatie, cratima se foloseste :
In repetitii, cand cuvantul separat formeaza o unitate
In interiorul unor expresii formate din doua substantive , un substantiv si un adverb, din doua adverbe sau
doua interjectii(calea-valea, caine-caineste, ici-colo)
Intre 2 numerale, pentru a arata ca indicatia numerica e aproximativa
Intre cuvinte care arata limitele unei distante, ale unui interval de timp
Cratima
-marcheaza rostirea impreuna a 2 sau mai multe cuvinte, fie ca lipsesc sunete, in care caz inlocuieste
apostroful din vechea ortografie, fie ca nu lipsesc
-se foloseste si la scrierea unor cuvinte compuse
-se intrebuinteaza la despartirea cuvintelor in silabe
-se foloseste intre doua numerale
Apostroful
-marcheaza absenta accidentala in rostirea unor sunete.

PROPOZIȚII ENUNȚIATIVE

Propoziţia este o comunicare cu un singur predicat.

După alcătuire, propoziţia este:
Simplă – alcătiută din predicat şi subiect;
Dezvoltată – alcătuită din predicat, subiect şi alte părţi de propoziţie.
După aspect, propoziţia este:
Afirmativă;
Negativă.
După scopul comunicării, propoziţia este:
Enunţiativă – când dă o informaţie;
Interogativă – când cere o informaţie.
După conţinutul ei, cel mai frecvent, propoziţia enunţiativă este:
Propriu-zisă – câmd exprimă un fapt real şi se construieşte cu un verb la modul indicativ;
Optativă – când exprimă o dorinţă şi se construieşte cu un verb la modul condiţional optativ sau, mai rar,
conjunctiv;
Imperativă – când exprimă o poruncă, un îndemn sau o rugăminte şi se construieşte, de obicei, cu un verb la
modul imperativ.
După conţinutul ei, propoziţia interogativă este:
Propriu-zisă – când cere o informaţie despre o acţiune reală şi se construieşte cu un verb la modul indicativ;
Optativă – când cere o informaţie în legătură cu o dorinţă şi se construieşte cu un verb la modul condiţional-
optativ.
Atât propoziţiile enunţiative, cât şi propoziţiile interogative pot fi:
Exclamative
Neexclamative
4) PROPOZIȚII AFIRMATIVE ȘI PROPOZIȚII NEGATIVE:

- formarea sensului negativ prin negarea predicatului, falsa negație.În limba română, cuvântul de negaţie
principal este nu, cu varianta fonetică n- (înaintea cuvintelor cu iniţială vocalică), considerat adverb în gramatica
tradiţională.
Alte cuvinte de negaţie sunt:
adverbe: niciodată, nicăieri, nicidecum, deloc, nici
pronume nehotărâte: nimeni, nimic, niciunul
adjectivul pronominal nehotărât niciun
conjuncţia nici

140
 Pentru negarea verbelor la modurile gerunziu, participiu şi supin, se poate folosi prefixul negativ ne-: neştiind,
nefăcut, de necrezut.
Tipuri de negaţie
Negaţiile se pot clasifica în câteva perechi antinomice:
Negaţia totală este cea referitoare la predicat, singura
care transformă o propoziţie pozitivă în una negativă:
Negaţia parţială se referă la oricare altă parte de propoziţie decât predicatul: Nu el vine.
El nu vine.
Negaţia auxiliară (numită şi seminegaţie) apare de obicei alături de o negaţie suficientă
Negaţia suficientă este cea care nu este condiţionată de
sau o presupune, realizându-se o aşa-numită negaţie dublă sau multiplă: Nu vine nimeni.;
prezenţa altor cuvinte negative: N-am auzit.
N-a venit nimeni niciodată.
Negaţia independentă sau absolută (numită şi negaţie
Negaţia integrată în propoziţie: exemplele de mai sus.
profrază) constituie singură o comunicare: – Vii? – Nu.
Negaţia nu este cea mai frecventă, putând fi de orice fel, în afară de auxiliară.
Conjuncţia şi adverbul nici poate fi numai negaţie auxiliară. Celelalte cuvinte de negaţie sunt de obicei
auxiliare, dar pot fi suficiente în câteva situaţii:
în răspunsuri fragmentare la o întrebare: – Îţi place? – Deloc.; – Cine vine? – Nimeni.
în propoziţii nominale: Cartea – nicăieri.
în propoziţii verbale eliptice de predicat: El – nimic.
în comparaţii: ca nimeni altul, ca niciodată
în construcţii coordonate cu un termen opus pozitiv care determină aspectul pozitiv al propoziţiei: Vorbeşte
puţin sau deloc.
ca determinante antepuse ale unui adjectiv sau ale unui adverb: o sarcină deloc uşoară, teorie de nimeni
combătută
Falsa negaţie
Uneori, folosirea unui cuvânt negativ nu implică negaţia, în următoarele situaţii:
Două negaţii într-o construcţie se pot anula una pe alta, dând o afirmaţie: Nu se poate să nu ţinem seama… =
Trebuie să ţinem seama…
Negarea unui cuvânt poate însemna afirmarea antonimului său: muncă deloc uşoară = muncă grea.
O propoziţie interogativă propriu-zisă totală poate avea acelaşi sens cu negaţie sau fără: Vii mâine? = Nu vii
mâine?
Negaţia numită expletivă e prezentă în propoziţii negative din punct de vedere formal, dar având sens pozitiv.
Astfel de propoziţii pot fi:
propoziţii interogative retorice: Cine nu-l cunoaşte pe el?
propoziţii enunţiative exclamative: Câte n-am pătimit eu!
propoziţii circumstanţiale de timp de anterioritate introduse prin până şi locuţiuni conjuncţionale cu până, în
care nu este facultativ: Pleacă până (nu) se întunecă!
Negaţia fără cuvânt negativ
O propoziţie pozitivă din punct de vedere formal poate avea sens negativ, în următoarele cazuri:
propoziţii interogative retorice: De asta ne arde nouă acum?
propoziţii enunţiative exclamative ironice: Exact asta îmi trebuia acum!
Note
Negarea acestora cu nu are alt înţeles decât cu prefixul ne-: Nu muncind s-a îmbolnăvit. vs. Nemuncind s-a
îmbolnăvit. În unele limbi, cum este engleza sau în germana standard, nu se admite negaţia dublă sau multiplă.
( Avram, Mioara, Gramatica pentru toţi, Humanitas, Bucureşti, 2001)

IV. PĂRȚILE DE VORBIRE

1) CLASE DE CUVINTE
2) SUBSTANTIVUL
3) ADJECTIVUL
4) PRONUMELE
5) PRONUMELE ȘI ADJECTIVUL PRONOMINAL
6) NUMERALUL
7) VERBUL
8) ADVERBUL
141
 9) PREPOZIȚIA
10) CONJUNCȚIA
11) INTERJECȚIA.

. MORFOLOGIE

Morfologia este partea gramaticii care cuprinde reguli privitoare la forma cuvintelor ii la modificările
acesteia In vorbire ii In scriere. Este compartimentul limbii cu cea mai complexă sistematizare, iar structura
morfologică este partea cea mai stabilă a unei limbi.
Studiul morfologiei este organizat In clase lexico-gramaticale numite părţi de vorbire, caracterizate prin
anumite trăsături generale, formale și de conţinut și care se definesc pe baza a trei criterii: criteriul semantic,
morfologic și sintactic. Aceste criterii se regăsesc în definiţiile clasice ale părţilor de vorbire, în care se arată ce
exprimă clasa respectivă (sensul lexical), caracteristicile de formă (flexiunea în raport cu diverse categorii
gramaticale) ș i funcţiile sintactice ale cuvintelor, rolul acestora î ntr-un enunţ. Din definiţiile unor părţi de vorbire
poate lipsi sensul lexical (este vorba de cuvintele asemantice: prepoziţia și conjuncţia) sau funcţia sintactică (la
substantiv, pronume, numeral, verb, unde acestea sunt multiple ș i mai mult sau mai puţin specifice); singurul
element constant î n definirea părţilor de vorbire este cel morfologic, care se referă la modificarea structurii
cuvintelor, adică la flexiune.
Părţile de vorbire sunt: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul,
prepoziţia, conjuncţia şi interjecţia (unii specialiști contestă articolului ș i numeralului acest statut). Dintre
acestea, primele șase se grupează î n categoria cuvintelor flexibile, adică pot prezenta modificări formale, ultimele
patru î n cea a cuvintelor neflexibile, cu menţiunea că adverbul ocupă o poziţie intermediară, deoarece cunoaște
categoria gramaticală a comparaţiei, prin care se apropie de cuvintele flexibile, dar variaţiile î n raport cu această
categorie sunt exprimate perifrastic, prin urmare forma cuvântului rămâne nemodificată.
Criteriul semantic privește semnificaţia generală a unei clase de cuvinte ș i î mparte părţile de vorbire
î n două categorii: cuvinte autosemantice, care exprimă noţiuni, obiecte, circumstanţe și pot fi părţi de propoziţie
(substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul, interjecţia) și cuvinte asemantice, care nu
denumesc ceva din realitate, dar stabilesc raporturi între cuvinte sau între propoziţii, au rol de cuvinte
ajutătoare sau instrumente gramaticale (articolul, prepoziţia, conjuncţia).
Criteriul sintactic are î n vedere funcţiile sintactice îndeplinite de părţile de vorbire în propoziţie. Se
disting astfel: părţi de vorbire apte de a îndeplini o funcţie sintactică proprie (substantivul, adjectivul, pronumele,
numeralul, verbul ș i adverbul) ș i cuvinte care nu reprezintă unităţi sintactice (nu funcţionează ca părţi de
propoziţie), ci ajută la exprimarea funcţiilor sintactice, ca elemente de relaţie în propoziţie și în frază (prepoziţia,
conjuncţia, articolul, interjecţiile și unele adverbe). Din asocierea celor trei criterii rezultă cele zece părţi de vorbire
menţionate, cu precizarea că mulţi gramaticieni contestă calitatea de parte de vorbire distinctă a articolului și a
numeralului. Articolul hotărât și articolul nehotărât sunt considerate morfeme, cu rol similar desinenţelor,
exprimând determinarea, iar numeralul este considerat o clasă de cuvinte foarte eterogenă din punct de vedere
gramatical, care nu are funcţii sintactice proprii, ci se folosește de valoarea altor părţi de vorbire (adverbe,
adjective sau substantive), iar trăsăturile sale morfologice și caracteristica semantică (exprimă o cantitate
numerică definită) se întâlnesc și la cuvinte aparţinând altor părţi de vorbire.
Locuţiunile părţilor de vorbire
Cu excepţia articolului, toate părţile de vorbire au locuţiuni. Acestea sunt grupuri de cuvinte cu sens
unitar, care se comportă, din punct de vedere gramatical, ca o singură parte de vorbire. După clasa morfologică ale
cărei caracteristici gramaticale le preiau, locuţiunile pot fi: substantivale (părere de rău), adjectivale (de excepţie),
pronominale (cine ș tie cine, te miri ce), numerale (mai ales distributive și adverbiale: cáte doi, de două ori, a
doua oară), verbale (a băga de seamă, a da năvală), adverbiale (fără noimă, zi de zi, din cánd î n cánd),
prepoziţionale (în ciuda, o dată cu), conjuncţionale (chiar dacă, cu toate că), interjecţionale (Doamne păzește!).
Adjectivele, verbele, adverbele, prepoziţiile ș i conjuncţiile au cele mai multe locuţiuni, pentru celelalte
părţi de vorbire, numărul acestora este nesemnificativ, iar unii specialiști nu recunosc existenţa locuţiunilor
pronominale și numerale.
Categoriile gramaticale
Categoriile gramaticale sunt modalităţi prin care se realizează flexiunea părţilor de vorbire. In limba
romană lista lor cuprinde: genul, numărul, cazul, gradul de comparaţie, persoana, diateza, modul și timpul. Unii
autori includ și categoria determinării.
Genul, cu cele trei specii ale sale, masculin, feminin și neutru, este o categorie gramaticală proprie
substantivului, articolului, adjectivului, pronumelui, numeralului ș i verbelor la participiu ș i gerunziu. De reţinut
că substantivele nu-și schimbă forma după gen (copil ș i copilă, de exemplu, nu sunt două forme ale aceluiași
cuvant, ci două cuvinte diferite), dar celelalte părţi de vorbire amintite mai sus î și schimbă forma (frumos-
142
frumoasă, un-o, doi-două, acesta-aceasta, citit-citită nu sunt două cuvinte diferite, ci numai două forme
gramaticale ale aceluiași adjectiv, articol, numeral, pronume, verb). Toate cele trei genuri gramaticale se
manifestă, în general, prin desinenţe la toate părţile de vorbire care au această categorie gramaticală Numărul
gramatical, divizat în singular și plural, apare în flexiunea tuturor părţilor de vorbire flexibile, cu excepţia
numeralului (la care ideea de număr este exprimată lexical). El indică un exemplar sau mai multe, î n cazul
substantivului, articolului, adjectivului, pronumelui și numeralului. La verb se manifestă pentru a indica dacă
acţiunea este făcută de un singur autor sau de mai mulţi.
Cazul se realizează în limba romană prin cinci valori: nominativ, genitiv, dativ, acuzativ, vocativ, marcate
prin desinenţe. Este o categorie gramaticală proprie substantivului, pronumelor și numeralelor cu valoare de
substantiv, iar la celelalte părţi de vorbire (articol, adjectiv, forma de participiu) cazul se explică prin acord.
Gradul de comparaţie, cu varietăţile pozitiv, comparativ (cu subdiviziunile: de superioritate, de
egalitate, de inferioritate) ș i superlativ (cu subdiviziunile: relativ și absolut) este o categorie gramaticală
comună unei mari părţi din adjectivele calificative (cu anumite excepţii) și unei părţi din adverbe (în special
celor de mod), care nu se exprimă niciodată în limba romană prin terminaţii gramaticale (cu excepţia
neologismelor de origine savantă), ci prin cuvinte auxiliare: mai, tot așa, foarte, prea etc.
Persoana se manifestă î n flexiunea unor pronume (personale, reflexive, de întărire, de politeţe, posesive) și în
flexiunea verbului (în cadrul modurilor personale), realizandu-se în trei valori: persoana I — vorbitorul, persoana a II-a
— conlocutorul ș i persoana a III-a — o altă persoană despre care se vorbește; valorile sunt marcate fie prin forme
supletive, în cazul pronumelui (eu, tu, el; al meu, al tău, al său etc.), fie prin desinenţe, î n cazul verbului (alergam,
alergai, alergau etc.). La verb și la pronumele care au persoană, această categorie este asociată cu valorile de număr.
Morfemul şi structura morfologică (morfematică) a cuvintelor
Toate elementele componente ale unui cuvânt (rădăcina, tema, prefixele, sufixele, desinenţele, accentul și
intonaţia) poartă denumirea generală de morfeme. Morfemul este noţiunea definitorie a morfologiei, căreia îi dă și
numele, și reprezintă unitatea minimală de expresie dotată cu semnificaţie lexicală sau gramaticală.
Morfemele se realizează prin anumite alomorfe î n funcţie de contextul fonetic sau de cel morfologic. De
exemplu, alomorfele -i, întânit după un i aton: indici-i, sacrifici-i și -ă, realizat numai după un radical în vocală
labială: ou/ou-ă sunt considerate alomorfe fonetice.
Alomorfele se realizează (destul de rar) în contexte care nu pot fi caracterizate fonetic sau morfologic:
om/oam-eni, rás/rás-ete, cap/ cap-ete. Asemenea alomorfe sunt considerate alomorfe lexicale.
Clasificarea morfemelor se face după diverse criterii. Unul dintre aceste criterii este reprezentat de posibilitatea
de combinare a acestora. Unele morfeme pot apărea singure sau combinate cu un morfem zero: cap, frig, loc,
om, vánt ii nu pot comuta cu zero. Alte morfeme sunt dependente (sufixele, prefixele, desinenţele), ele se
atașează unui morfem independent: copil-aş, re-vedere, cánt-a-se-ră-m ii nu pot comuta cu zero. In funcţie de
conţinutul exprimat și, morfemele pot fi lexicale și cuprind morfeme-rădăcină (student-, cas-) și afixe
derivative (ne-, des/dez-, stră-; -ar, -esc, -mente etc.) și morfeme gramaticale, din care fac parte sufixele, care
exprimă la verbe modul ș i timpul (gánd-esc, cánt-a-se, văz-ând) ș i desinenţele, care exprimă persoana și numărul
verbului (striga-m), genul, numărul și cazul î n flexiunea nominală (școal-a, elev-i, frumoas-ei cas-e). La acestea
se mai poate adăuga o altă clasă, aceea a morfemelor lexico-gramaticale, care au atât valoare gramaticală, dar pot
forma și cuvinte noi. Este cazul prefixelor aria-, extra-, hipper-, ultra- etc., care marchează superlativul, formând
î n același timp ș i cuvinte noi: arhiplin, extrafin, hipersensibil, ultracentral, și sufixelor substantivale moţionale
-ă, -iţă, -easă, -oare etc., care sunt atât sufixe lexicale, formând cuvinte noi: student-studentă, pictor-
pictoriţă, bucătar- bucătăreasă, regizor-regizoare, dar și sufixe gramaticale, exprimând categoria gramaticală a
genului. 0 poziţie intermediară o are sufixul lexico-gramatical cu valoare de superlativ -isim (rarisim).
Morfemele mai pot fi clasificate și în funcţie de poziţia faţă de morfemul independent. Se disting
morfeme dependente antepuse (prefixe: co-raport, afixe mobile sau morfeme libere de tipul verbe auxiliare,
adverbe, prepoziţii, conjuncţii, pronume reflexive etc.: am auzit, foarte rău, a cánta, să ascult, se duce) și
morfeme dependente postpuse (sufixele, desinenţele, articolul ca mijloc de determinare nominală: ac-ar, cánt-a-
se, student-ei, fat-a).

Structura morfologică (morfematică)

In strânsă legătură cu unele categorii gramaticale ș i, implicit, cu flexiunea, se află structura morfologică
(morfematică) a cuvintelor care poate cuprinde următoarele componente: rădăcina, tema, prefixele, sufixele ii
desinenţele. Ultimele trei (prefixele, sufixele și desinenţele) sunt denumite, cu un termen generic, afixe. Alături de aceste
componente, în structura cuvintelor sunt prezente alternanţele fonetice, accentul ș i intonaţia, care contribuie la
exprimarea unor valori gramaticale.
Structura morfologică a unui cuvânt precum descántasei poate cuprinde următoarele componente:
morfemul-rădăcină cánt- (partea fixă a unui cuvânt, nedivizibilă și neanalizabilă în părţi componente), prefixul
des- care, împreună cu sufixul -a, formează un verb de la substantiv, sufixul -a- (sufix al timpurilor trecute pentru
143
verbele de conjugarea I), sufixul -se- (sufix al mai mult ca perfectului) și desinenţa i (exprimă categoria de
persoană și număr, în cazul de faţă persoana a 11-a, numărul singular).
Rădăcina ș i afixele lexicale constituie î mpreună radicalul, partea care apare constant în tot cursul
flexiunii: desfac-e, desfăc-and, desfăc-ut; pătuţ-uri.
Tema este o structură morfematică complexă, alcătuită din rădăcină și unul sau mai multe afixe (sufixe și
prefixe). De exemplu, prelucra- poate fi tema perfectului simplu, prelucrase — este tema mai mult ca perfectului.
După unii specialiști (v. 1orgu 1ordan, Vladimir Robu, Limba romană contemporană, p. 353), tema este identică
cu radicalul atunci cand în structura acestuia intră rădăcina + sufixe și prefixe.
Alternanţele fonetice marchează, pe langă mijloacele flexionare propriu-zise, unele categorii gramaticale
(genul, numărul, persoana, cazul) și apar de regulă în corpul rădăcinii (fată-fete, arăt-arată) sau al sufixelor lexicale
(nedreptate-nedreptăţi), iar cele consonantice apar mai ales în partea finală a cuvantului, la graniţa cu desinenţa
(student- studenţi, obraz-obraji, romanesc-romanești).
Accentul poate marca, mai rar, diferite categorii gramaticale atat în flexiunea nominală, cat și în cea verbală (nóră-
nuróri, zéro-zeróuri, aprópie-apropié).
Substantivul
Substantivul este partea de vorbire flexibilă care denumește obiecte ale realităţii: fiinţe (om, doctor, fată),
lucruri (carte, sac, loc), fenomene ale naturii (ceaţă, vánt, zăpadă), acţiuni (scriere, urcare, vedere), stări
(bucurie, tristeţe), î nsușiri (frumuseţe, bunătate, î nţelepciune), relaţii (prietenie, dușmănie).
Genul, numărul ș i cazul sunt categoriile morfologice ale substantivului; dintre acestea genul este
fix, prin urmare, substantivul se schimbă numai după număr ș i caz, realizând ceea ce se numește declinare.
Flexiunea substantivului este relativ săracă, ajungând până la trei forme la substantivele nearticulate și până la opt
forme la cele articulate și aceasta datorită, de fapt, flexiunii articolului. Forma-tip, adică forma sub care se găsește
substantivul în dicţionare, este cea de nominativ-acuzativ, singular, nearticulat.
Clasificarea substantivelor
Substantivele limbii române se clasifică după mai multe criterii. 0 primă clasificare a substantivelor este
cea după natura denumirii Și priveȘte dihotomiile substantive comune (apelative) — substantive proprii.
Substantivele comune denumesc obiecte de același fel, fără a le distinge (copil, casă, pom, afacere, francez,
ráu, primăvară). Se scriu întotdeauna cu iniţială mică ș i sunt mult mai numeroase decât cele proprii.
Substantivele proprii denumesc numai anumite obiecte individualizate pentru a le deosebi de altele din
aceeași categorie. Ele se încadrează în numeroase grupe semantice. Pot fi individualizate nume proprii de persoane
sau antroponime (prenume: Ion, Maria, nume de familie: Popescu, Ștefănescu, personaje literare: Harap Alb,
Scufiţa Roșie), nume de locuri sau toponime (urbanonime: Iași, Craiova, hidronime: Argeș, Dunărea,
oronime: Carpaţi, Buila, oiconime: Románești, Tunari, nume de străzi și cartiere: Rául Doamnei, Primăverii),
nume de aștri sau astronime: Saturn, Carul-Mare, Gemenii, nume de animale sau zoonime: Grivei, Joiana, nume
de întreprinderi și instituţii: Intreprinderea de Echipamente Aerospaţiale, Facultatea de Litere, Ministerul
Afacerilor Externe, organe ș i organizaţii de stat, politice sau de altă natură, naţionale sau internaţionale:
Partidul Social Democrat, Uniunea Scriitorilor din Románia, Organizaţia Naţiunilor Unite, nume de evenimente
cultural-istorice: Renașterea, Reforma, Unirea Principatelor, Al 11-lea Congres 1nternaţional de Onomastică,
nume de sărbători: Crăciun, Bobotează, Paște, 1 Decembrie, Anul Nou, numele unor publicaţii: Studii și
cercetări lingvistice, Románia literară, titlurile unor opere de tot felul: O noapte furtunoasă, Simfonia a
V1-a, Dicţionarul toponimic al Romániei, Legea Invăţămántului, nume de produse industriale: aparat foto
Nikon, televizor Philips, ţigări Snagov, vin Busuioacă de Bohotin, nume de vehicule: rapidul Orient Expres,
crucișătorul Aurora.
Principala distincţie între substantivele proprii și cele comune, în scris, este de natură ortografică: numele
proprii se scriu cu majusculă. În plan gramatical, distincţia între numele propriu și cel comun se face prin câteva
particularităţi ale substantivelor proprii: au o singură formă de număr, fie singular: Craiova, Bacău, fie
plural: București, Dragoslavele, Roșiori; se folosesc atât în formă articulată, cât și nearticulată, dar numai cu
articol hotărât; flexiunea cazuală a numelor proprii diferă de cea a substantivelor comune.
Numele proprii masculine se articulează proclitic la genitiv-dativ: lui Andrei, lui Horia, lui Azorică
(articulare proclitică neadmisă de norma literară la numele feminine, cu excepţia unor nume precum: Catrinel,
Carmen, Calipso, 1ngrid, Lili, Miriam, Zizi) și primesc prepoziţia pe la acuzativ: O văd pe Ana, Îl ascult pe Radu.
Numele proprii feminine terminate în -ca, -ga au forme diferite de genitiv-dativ faţă de substantivele comune cu
aceeași terminaţie: Puica-Puicăi/Puichii, Olga-Olgăi/ Olghii faţă de puica-puicii, fraga-fragii.
După structura morfematică substantivele se clasifică î n substantive simple, substantive compuse și
locuţiuni substantivale.
Substantivele simple, comune ș i proprii, sunt formate dintr-un singur cuvânt. Ele pot fi cuvinte de bază, nederivate
(carte, stilou, Ana), cuvinte derivate cu sufixe (copilaș, pădurar, aluniș, bostănărie, cánepiște, făget, clujean, junimist,

144
geamgiu, îndrăzneală, agerime, policioară, Victoraș, Ionuţ, Argeșel, Ialomicioara), cu prefixe (antevorbitor,
arhiepiscop, copreședinte, consătean, contracandidat, interfaţă, neliniște, nonvaloare, postcalcul, reapariţie,
străbunic, suprasolicitare, ultrasunet) sau rezultate prin derivare regresivă, formate de la verbe sau substantive
(auz<auzi, cânt<cânta, joc<juca; balneolog<balneologie, sculptor< sculptură, cais<caisă).
Substantivele compuse atât comune, cât ș i proprii, sunt unităţi provenite din minimum două morfeme
independente, care pot exista în limbă și separat. Convergenţa se face prin alăturare și se scriu aproape întotdeauna
cu cratimă (bloc-turn, redactor-șef, rea-credinţă, prim- ministru, floarea-soarelui, zgárie-nori, papă-lapte, lasă-
mă-să-te-las, Cluj-Napoca, Tárgu-Jiu, Turnu-Severin, Sfarmă-Piatră, Făt-Frumos) sau prin contopire
(bunăvoinţă, blocnotes, bunăstare, fărădelege, triplusalt, surdomut, primadona, concertmaistru, scurtmetraj,
valvártej, vinars, Cámpulung, Dacoromania, Intregalde, Delavrancea).
Alte substantive compuse sunt formate numai din elemente tematice —sufixoide și prefixoide
(agorafobie, caligrafie, cacofonie, democraţie, pinacotecă, toponimie, xenomanie) sau prin abreviere și pot fi
realizate prin combinarea unor silabe din cuvintele componente (PLAFAR=Plante farmaceutice), din silabe și
cuvinte (ROMARTA=Arta románească), din iniţiale de cuvinte (ACR, ONU, SUA) sau din iniţiale și fragmente
de cuvinte (TAROM=Transporturile Aeriene Románe). Substantivele compuse din iniţiale de cuvinte se pot scrie
cu sau fără punct după fiecare literă și se pronunţă cu accent pe ultima silabă.
Locuţiunile substantivale sunt grupuri de cuvinte cu sens unitar și comportament morfologic de
substantiv. Spre deosebire de substantivele compuse, al căror grad de sudură este foarte avansat, substantivele care
alcătuiesc locuţiunea substantivală își pierd individualitatea semantică ș i ocupă o ordine fixă î n grupul
locuţional. Exemple: aducere-aminte, aprindere de plămáni, bătaie de joc, dare de mánă, făcător de bine, nod în
papură, orbul găinilor, părere de rău, rău de mare, tragere de inimă etc.
Locuţiunile substantivale conţin î n structura lor cel puţin un substantiv ș i au comportamentul
gramatical al substantivului: flexionează, se articulează, îndeplinesc funcţii sintactice, excepţie fac cele străine,
care se utilizează ca atare: mea culpa, coup de foudre, dolce farniente etc.
Categoriile gramaticale ale substantivului
Ca parte de vorbire flexibilă, categoriile gramaticale ale substantivului sunt genul, numărul, cazul și
determinarea.
Genul substantivelor este fix (substantivele nu flexionează după gen) și constituie principalul reper pentru
formarea pluralului ș i a cazurilor. Substantivele se organizează în trei genuri: masculin, feminin ș i neutru,
grupate după terminaţia de la singular ș i plural, respectiv un — doi pentru masculin, un — două pentru neutru
și o — două pentru feminin. La singular neutrul este identic, formal, cu masculinul (un creion-un om), iar la
plural cu femininul (două case-două scaune).
Genul neutru prezintă o anumită regularitate, în ce privește înţelesul, deoarece conţine aproape numai
substantive inanimate: creion, exemplu, indiciu, indigo, nume, vis, dar are și excepţii: animal, dobitoc, macrou,
mamifer, personaj, popor. Și la substantivele proprii terminaţiile formei-tip nu au adesea corespondenţă cu
genurile gramaticale. De exemplu, substantivele proprii terminate în -aI-ea sau -ă: Luca, Toma, Costea, Oprea,
Aurică, Fănică, Gavrilă sunt masculine, terminate în consoană sau u vocalic: Carmen, Irinel, Lenuș, Lulu sunt
feminine, dar pot fi și masculine și feminine nume precum: Sașa, Adi, Gabi, Vali, Jojo, Toto.
Există substantive care au variante paralele de același gen, norma literară admiţând numai o formă
considerată corectă ș i foarte rar sunt admise ambele variante: la masculin avem: berbec/berbece, fluture/flutur,
genunchi/genunche, greier/greiere, mugur/mugure, pieptene/piepten (prima formă este considerată corectă); la feminin:
caramelă/caramea, sandală/sanda, sarma/sarmală, lăcrămioară/lăcrimioară parodontoză/parodentoză,
șușoteală/șoșoteală (prima formă este corectă). Se admit două forme corecte pentru pronostic/prognostic,
minim/minimum, bulgăr/bulgăre, tutor/tutore carafă/garafă, corvoadă/corvadă, lăscaie/leţcaie, mănăstire/mánăstire,
pricopseală/procopseală, válcea/válcică.
Numărul este categoria gramaticală care face distincţia singular- plural, substantivele având în mod
obișnuit ambele numere. Există unele care se folosesc numai la singular (singularia tantum) sau numai la plural
(pluralia tantum). Sunt singularia tantum: unele substantive nume de materii (argint, mătase, miere, cimbru, unt,
vată, zahăr), denumiri ale unor discipline, sporturi (geografie, grafică, cah), substantive abstracte (inteligenţă, frică,
lene, foame), nume proprii (Anton, Maria; Bistriţa, Válcea). Au numai formă de pluralia tantum următoarele
substantive: nume de materii (cálţi, confeti, icre, jumări), nume care pot prezenta o totalitate (aplauze, moravuri, nuri,
represalii, zori), termeni latinești folosiţi în publicistică (addenda, miscellanea, mass-media), nume de obiecte
formate din două părţi identice (blugi, ghilimele, ochelari, pantaloni), nume proprii (Bușteni, Carpaţi, București,
Videle).
Cazul exprimă tipurile de relaţii pe care substantivul le poate avea cu alte cuvinte. In limba romană
există cinci cazuri, definite în funcţie de raporturile dintre cuvinte în cadrul propoziţiei, adică după rolul sintactic:
nominativ, genitiv, dativ, acuzativ, vocativ. Se formează cu ajutorul desinenţelor, iar cazurile oblice (G., D., Ac.)

145
pot fi însoţite ș i de anumite prepoziţii specializate sau de alţi operatori sintagmatici: al, a, ai, ale. In
flexiunea substantivelor, nominativul este î ntotdeauna omonim cu acuzativul ș i uneori cu vocativul, iar
genitivul cu dativul.
Nominativul este cazul denumirii obiectului văzut ca autor al unei acţiuni ș i poate îndeplini următoarele
funcţii sintactice: subiect (Copilul aleargă); nume predicativ (Vlad este regizor); apoziţie
(acordată sau neacordată în caz: Ana, fiica mea, este studentă; I-am dat Mariei, prietena ta, cartea promisă); element
predicativ suplimentar (A fost trimis ca observator). Funcţia sintactică specifică nominativului este cea de
subiect.
Genitivul este cazul posesiei sau al apartenenţei ș i are funcţia specifică de atribut pe lângă un substantiv
articulat (Coliba haiducului). Fără prepoziţii poate î ndeplini următoarele funcţii sintactice: atribut (Carnetul
studentului); nume predicativ (Livada este a bunicilor); complement indirect al unui adjectiv de provenienţă
verbală (Semne prevestitoare ale furtunii); apoziţie acordată (Lucrarea lui Mihai, a prietenului nostru, este bună);
element predicativ suplimentar (Ideea o credeam a profesorului).
Genitivul prepoziţional, cerut de unele prepoziţii sau locuţiuni prepoziţionale (asupra, contra, deasupra,
împotriva împrejurul, înaintea, îndărătul, în faţa, în spatele, în dreptul, în jurul, în mijlocul, din cauza), poate îndeplini
următoarele funcii: atribut substantival prepoziţional (Triumful î mpotriva răului); complement indirect
(Luptă contra naturii); nume predicativ (Decizia lor a fost împotriva legii); element predicativ suplimentar
(Victoria o credeam î mpotriva anarhiei); complement circumstanţial de diverse feluri (S-a așezat în faţa
căminului; A ajuns î naintea plecării trenului; Va primi pe măsura eforturilor depuse; Aî Intârziat din cauza
vremii; A venit î n vederea pregătirii examenului; în ciuda frigului de afară, a plecat fără palton). In afară de funcţia
specifică de atribut, genitivul mai are și alte valori care sunt subordonate valorii de posesie: genitivul denumirii sau
apozitiv (Ţara Loviștei, arta filmului); genitivul subiectiv (Sosirea rândunelelor); genitivul superlativ,
devenit o sintagmă similar cuvintelor compuse (minunea minunilor, viteazul vitejilor).
Dativul, cazul destinaţiei și atribuirii unei acţiuni, are ca funcţie specifică funcţia de complement indirect,
determinând un verb (vorbesc oamenilor), un adjectiv (credincios stăpânului), o interjecţie (bravo olimpicilor!).
Poate apărea fără prepoziţie (Le scriu prietenilor) sau cu una din prepoziţiile: graţie, datorită, mulţumită,
contrar, conform, potrivit (A câștigat datorită perseverenţei). In afară de funcţia de complement indirect, dativul mai
poate îndeplini următoarele funcţii sintactice: complement circumstanţial de loc, numit și dativul locativ (Stai
locului!, Ducă-se pustiului); complement circumstanţial de mod (A acţionat conform indicaţiilor); atribut al unor
substantive nearticulate sau provenite din verbe (domn ţării, preot deșteptării noastre; acordarea de burse
studenţilor); apoziţie acordată (I-am telefonat Mariei, prietenei mele); nume predicativ (Vizita era conform
uzanţelor).
Acuzativul este cazul complementului direct cerut de un verb tranzitiv. Se folosește cu precădere însoţit
de prepoziţii sau locuţiuni prepoziţionale (cu, de, fără, î n, la, lângă, pe, pentru, de la, fără de, împreună cu, în
loc de etc.). Poate î ndeplini următoarele funcţii sintactice: complement direct (Am cutreierat ţinutul; Il
aștept pe colegul meu); complement circumstanţial de loc și de timp (când substantivele redau unităţi de măsură
pentru spaţiu și timp: A parcurs în galop kilometri; Are de așteptat ani de zile); complement circumstanţial de mod
(E supărat foc); complement circumstanţial de cauză (Mă topesc de dor); complement indirect (Se apără de
dușmani); complement de agent (E ascultat de profesor); atribut (Pomul de l â ngă drum); atribut apoziţional
(Am î ntâlnit-o pe ea, pe fata din film); nume predicativ (Casa este din bârne); element predicativ suplimentar
(L-a propus ca șef). Caracteristică este funcţia de complement/obiect direct.
Vocativul este cazul chemării sau al adresării. Substantivul î n vocativ poate apărea independent și atunci
formează o propoziţie de sine stătătoare, neanalizabilă (Marie!) sau ca un element incident într-o propoziţie (Ce vrei,
copile?). Singura funcţie sintactică pe care poate s-o aibă un substantiv în vocativ este cea de apoziţie
(Dumitre, prietene, te știu de mult; Tu, Ioane, vezi-ţi de treabă!). Au formă de vocativ numai substantivele
animate, dar, prin personificare, și substantivele inanimate pot fi folosite la vocativ (Oltule, râu blesemat!;
Codrule, codruţule!).
Declinarea substantivelor comune se poate face fără articol sau cu articol.
Declinarea nearticulată poate fi reprezentată î ntr-o formă simplificată astfel: substantivele feminine au
la singular forme deosebite de N.Ac. și G.D. (o) fată-(unei) fete-(niște/unor) fete; (o) lampă-(unei) lămpi-(niște/unor)
lămpi; forma de G.D. singular este identică cu N.G.D.Ac. plural; substantivele feminine colective cu pluralul în
-uri: blănuri, cerneluri, mâncăruri, verdeţuri, vremuri au trei forme: o formă la N.Ac. singular (o) blană, o formă la
G.D. singular (unei) blăni și o formă la plural N.G.D.Ac. (niște/unor) blănuri; substantivele masculine au câte o formă
pentru singular și plural: (un/unui) munte — (niște/unor) munţi; (un/unui) pom — (niște/unor) pomi; (un/unui) metru —
(niște/unor) metri; substantivele neutre au forme identice cu substantivele masculine la singular și cu cele feminine la
plural: (un/unui) creion — (niște/unor) creioane. Unele substantive au forme distincte la vocativ singular:
prietene!, unchiule!, fetiţo! și formă unică la plural: domnilor!, fetelor!

146
 Declinarea articulată se realizează prin atașarea, la forma nearticulată, a articolului hotărât enclitic, cu
rol de morfem. Articolul poate fi atașat la radical, prin înlocuirea desinenţei formei nearticulate sau direct: fată-fata,
popă-popa; codru-codrul, nume-numele; uneori se atașează vocala de legătură -u-: elev-elevul, pom-pomul; tema
poate suferi modificări fonetice în momentul articulării: carte-cartea (e vocalic devine semivocalic), miei-mieii (i
semivocalic devine vocalic).
Articolul
Articolul este partea de vorbire flexibilă care Insoţeute un substantiv ui arată In ce măsură obiectul
denumit de acesta este cunoscut vorbitorilor, Indeplinind rolul de cuvânt ajutător pentru individualizarea obiectului
denumit, marcarea cazului, asigurarea legăturii cu un determinant etc. Este socotit de unii lingviuti o ,anexă” a
substantivului sau un morfem al determinării, Intrucât In multe situaţii el se atauează direct substantivului (sau
determinantului său).
Articolul flexionează după gen, număr și caz, iar prin flexiunea sa, articolul rezolvă omonimiile dintre
cazuri. Articolul este partea de vorbire cu cel mai redus inventar de unităţi, dar este repartizat în câteva specii
și subspecii distincte: articolul hotărat, cu subspeciile hotărat propriu-zis, posesiv sau genitival ș i
demonstrativ sau adjectival, și articolul nehotărat. In funcţie de poziţia faţă de elementul determinat,
articolul poate fi antepus sau proclitic și postpus sau enclitic. Calificarea ca hotărat (sau definit)șui nehotărat
(sau nedefinit) se referă la măsura în care obiectul denumit de substantiv este cunoscut sau mai puţin
cunoscut de către vorbitor. Articolul hotărat propriu-zis prezintă obiectul denumit ca fiind bine individualizat,
cunoscut de vorbitor.
Articolul hotărât enclitic se atașează direct la substantiv (fata, muntelui, anotimpurile), mai puţin unele sigle
sau neologisme neadaptate, când articolul se separă prin cratimă: VIP-ul, re-ul, feedback-ul. Deoarece î n vorbirea
curentă articolul -l nu se mai pronunţă, rolul său a fost preluat de vocala precedentă (u): omu, leu, socru.
Articularea substantivului diferă în funcţie de caz, de rolul sintactic, de felul prepoziţiei care îl precedă sau de
context. Substantivul în genitive și dativ este întotdeauna articulat: Casa vecinului, Dau mamei telefon.
Substantivul în nominativ și acuzativ apare mai frecvent cu formă articulată, dar este posibilă ș i forma
nearticulată. Nominativul cu funcţie de subiect este articulat, cel cu funcţie de nume predicativ este în mod
frecvent nearticulat: Casa este curată; Maria a ajuns profesoară. Acuzativul nearticulat apare mai ales la plural:
Vede copii fericiţi, dar și la singular: Și-a luat casă.
Prepoziţiile, respectiv locuţiunile prepoziţionale, cu genitivul și dativul impun articularea substantivului: in
dosul curţii, Graţie per- severenţei; prepoziţiile cu acuzativul impun de obicei nearticularea: la serviciu, î n curte,
pentru fată. După prepoziţiile a ș i de apar mai ales substantive nearticulate: miroase a fân; apă de izvor.
Prepoziţia cu admite atât articularea: vine cu trenul, lucrează cu ora, cât și nearticularea: umblă cu grijă. După
prepoziţia compusă de-a substantivul apare întotdeauna articulat: a se da de-a berbeleacul.
Vecinătatea unor contexte impune uneori articularea, alteori nearticularea. Numeralele cardinale ș i
ordinale ș i unele adjective pronominale (care, fiecare, oricare, ce, orice, cat, alt, același, atât, vreun) sau
invariabile (asemenea, așa, atare) impun substantivului forma nedeterminată: trei copii, al cincilea copil; fiecare om,
asemenea faptă etc. Adjectivul nehotărât tot și numeralele colective vechi (amandoi, tustrei — excepţie face ambii)
impun forma articulată: tot omul, amândoi copiii. Adjectivul posesiv și cel de întărire impun forma determinată
a substantivului: familia mea, însuşi autorul/autorul însuşi.
După adjectivele invariabile de genul (coș)cogeamite, ditamai,substantivul care urmează este articulat:
(coş)cogeamite băiatul. Construcţia cu adjectivul întreg permite articularea fie a substantivului, fie a adjectivului
numai la N.Ac.: î ntreg stadionul/întregul stadion, pentru că la G.D. este corectă numai formularea î ntregului
stadion, nu și întreg stadionului.
Articularea este specifică numai substantivului și de aceea aplicarea sa la alte părţi de vorbire duce la
substantivizarea acestora: tanărul, binele, dedesubtul, cinciul, eul, oful. Adjectivul antepus preia formal articolul
substantivului. In exemplul: Am văzut celebrul muzeu, individualizarea se raportează la substantiv, nu la adjectiv.
Articolul hotărât proclitic (lui) nu are funcţie individualizatoare, el este doar morfem de G.D. pentru
substantivele masculine, nume de persoane, ș i, uneori, ș i pentru cele feminine: lui tata, lui Vasile, lui Mimi.
Poate fi folosit pentru distingerea unor substantive comune și proprii omonime: casa ciobanului, casa lui Ciobanu.
Articolul posesiv (sau genitival) intră în structura pronumelor posesive (al meu/ său) ș i a numeralului
ordinal, fiind un formant al acestuia (a doua, al cincilea) și este element de legătură al adjectivelor posesive sau al
genitivului substantivelor (sau al pronumelor) cu substantivul sau cu adjectivul determinat: stiloul acesta este al
său, certificatul de naștere al copilului. Are următoarele forme:

Singular Plural masculin/neutru feminin masculin feminin/neutru

N.Ac. al a ai ale

147
G.D. - - alor alor
Forma de G.D. plural alor este folosită doar în combinaţie cu un pronume posesiv: Grija alor noștri, Le-am
telefonat alor mei. Acordul în gen și număr se face cu substantivul regent, nu cu cel în genitiv: Meritele sunt ale
copilului, Darul este al fetelor. Când însoţește un substantiv (al prietenului), un pronume, cu excepţia celui posesiv
(al acelora), un numeral, cu excepţia celui ordinal (al ambilor), cere cazul genitiv. Pe lângă un numeral ordinal
(al doilea) și un pronume posesiv (a noastră, al său) este doar morfem al acestor
părţi de vorbire și nu cere genitivul.
Articolul demonstrativ (sau adjectival) are rolul de a lega un substantiv comun articulat cu articol
hotărât enclitic sau un nume propriu de determinantul său (copilul cel bun, Ecaterina cea Mare), participă la
formarea superlativului relativ, ca formant al acestuia (cei mai buni), și substantivizează un adjectiv, un numeral sau
construcţii prepoziţionale (cei aleși, cele două, cei din urmă).
Se acordă î n gen, număr ș i caz cu substantivul determinat sau înlocuit: fratele cel mare, fratelui celui
mare, fraţilor celor mari, fata cea curajoasă, fetei celei curajoase, fetelor celor curajoase. Limba română
vorbită are tendinţa de a suprima flexiunea cazuală a articolului. Astfel, în locul construcţiei corecte băiatului
celui cuminte apare adesea băiatului cel cuminte.
Articolul demonstrativ apare o singură dată atunci când se coordonează mai multe adjective: fratele cel
mare și bun ori două sau mai multe superlative relative: cel mai instructiv și interesant curs.
Articolul nehotărât este întotdeauna proclitic, având rolul numai de a prezenta obiectul desemnat de
substantiv, fără î nsă a-l identifica (un copil, o casă, nişte copii/case).
Forma de nominativ-acuzativ singular un, o este omonimă atât cu numeralul cardinal (care intră în opoziţie
cu alt numeral: un pom — doi pomi, o soră — două surori), cât și cu adjectivul nehotărât (care se corelează cu
adjectivul nehotărât alt(ă): un frate e doctor, altul avocat; eu aleg o variantă, tu altă variantă).
Articolul nehotărât, ca și cel hotărât, este specific substantivului. Folosit pe lângă alte părţi de vorbire,
acestea devin substantive: un amărat, un șapte, un bine, un ce, un nimic, un oarecare, un of, niște deștepţi. Când
însoţeute un substantiv nume predicativ, îi conferă acestuia valoare adjectivală: E un as (cel mai as).

Adjectivul
Adjectivul este partea de vorbire flexibilă care exprimă o însușire calitativă sau cantitativă a unui
obiect. El este subordonat substantivului (sau unui substitut al lui) cu care se acordă î n gen, număr și caz.
Categoriile gramaticale care asigură flexiunea adjectivului sunt genul, numărul, cazul ui comparaţia (exprimată prin
mijloace analitice).
La adjectiv, genul reprezintă un criteriu de flexiune, spre deosebire de substantiv, unde acesta este
fix. Prin urmare, adjectivul bun devine la feminin bună, pe când student, studentă sunt două substantive
distincte. Adjectivul poate fi (doar formal) articulat enclitic când este antepus substantivului, articolul fiind
de fapt al substantivului: frumoasa fată, întregul univers. Forma-tip a adjectivului este cea de masculin-neutru
singular nearticulat.
Clasificarea adjectivelor
In funcţie de conţinutul exprimat, adjectivele sunt calificative (propriu-zise sau descriptive): bun, frumos,
alb, tineresc și determinative (de fapt pronume, numerale, verbe cu valoare adjectivală: acel om, casa mea, orice
lucru, însăși mama, nici un pom, două tablouri, rană sángerándă, bilete vándute).
După formă, adjectivele calificative se clasifică în simple: bun, cinstit, mic, alb, vioi etc., compuse
prin contopire sau sudare: atotputernic, binevoitor, cumsecade, răuvoitor și prin alăturarea elementelor
componente: roșu-aprins, verde-brotăcel, gol-goluţ, nou-născut, sus-menţionat, cultural-artistic, știinţifico-
fantastic etc. și locuţiuni adjectivale.
Locuţiunile adjectivale sunt grupuri de cuvinte cu înţeles unic, care echivalează cu un adjectiv. Cel mai
adesea î n structura lor intră o prepoziţie și un substantiv: cu judecată, de ispravă, din topor, fără cap etc. Sunt
locuţiuni care au în structura lor un pronume: de nimic, cáte și mai cáte, tot unul și unul.
Locuţiunile adjectivale nu conţin, de regulă, în structura lor un adjectiv. Din acest motiv, ele sunt
invariabile, nu se acordă î n gen, număr ș i caz cu determinatul, iar din punct de vedere sintactic au valoarea
unui atribut substantival prepoziţional sau pronominal, nu adjectival: priveliște de vis, oameni de nimic.
Unele locuţiuni adjectivale pot avea grade de comparaţie: un om de treabă, un om foarte de treabă, iar altele pot
avea ele însele sensuri de superlativ: de excepţie, de milioane, de mai mare dragul.
După flexiunea completă a adjectivelor calificative, acestea se grupează în adjective variabile și adjective
invariabile.
Adjectivele variabile se pot grupa după numărul de forme flexionare î n adjective cu patru forme,
acestea constituind majoritatea adjectivelor: curat-curată-curaţi-curate, aspru-aspră-aspri-aspre, ambiguu-ambiguă-

148
ambigui-ambigue, mititel-mititea-mititei-mititele; cu trei forme: nou-nouă-noi, drag-dragă-dragi, argintiu-argintie-
argintii, prietenesc-prietenească-prietenești; cu două forme: mare-mari, dulce- dulci, dibaci-dibace, stángaci-
stángace, tenace-tenaci, rapace-rapaci.
Adjective invariabile, cu o formă unică pentru singular și plural, indiferent de gen, număr și caz. Sunt
mult mai puţine decât cele variabile și pot fi cuvinte vechi: atare, ferice, gata, doldora, otova, dar sunt mai ales
neologisme: bej, kaki, lila, roz, bleumarin, forte, pane, șic, ad-hoc, atroce, eficace, feroce, motrice, propice.
Adjectivele capătă forme de gen, număr ș i caz prin acord cu substantivul.
Nu toate adjectivele au forme de vocativ. Dintre cele care au vocativ, unele, masculine, se termină în
-e: iubite prieten!, tinere domn!; altele, feminine, se termină la vocativ î n -ă: dragă mamă!, scumpă fată! Î n
limba literară sunt preferate însă formele de vocativ identice cu nominativul: prieten scump!, dragul meu prieten!
Un grup de adjective, uneori cu statut controversat în ce privește încadrarea la această parte de vorbire, are
cinci forme în total: mult (mult, multă, mulţi, multe, multor), puţin, tot, precum și anumit, diferit; când sunt
antepuse, acestea au la G.D. plural, o flexiune dublă: sintetică: (atragerea multor clienţi) și analitică (cu
prepoziţiile a și la: angajarea a mulţi tineri, a comunicat la mulţi prieteni). Combinarea celor două tipuri duce
la forme incorecte de tipul opiniile a multor oameni.
Gradele de comparaţie
Comparaţia este categoria morfologică specifică adjectivului (și adverbului) și exprimă raporturi cantitative
sau calitative între obiecte sau procese care au o însușire comună. Sunt trei grade de comparaţie: pozitiv, comparativ
și superlativ.
Gradul pozitiv reprezintă nivelul de referinţă, baza la care se raportează gradele de comparaţie propriuzise,
fără stabilirea vreunui raport de comparaţie: apă rece, munte înalt.
Gradul comparativ, exprimat analitic cu ajutorul unor adverbe sau locuţiuni adverbiale, devenite morfeme
ale gradelor de comparaţie, are trei forme: comparativul de egalitate, de superioritate, de inferioritate.
Comparativul de egalitate se formează cu morfemele la fel de, tot așa de, tot atát de, deopotrivă de
așezate în faţa adjectivului la gradul pozitiv, iar termenul al doilea al comparaţiei este introdus prin ca (și), cát
(și), la fel ca (și), Intocmai ca (și): Fiica este la fel de frumoasă ca și mama.
Comparativul de superioritate folosește ca morfeme pentru termenii de comparaţie adverbele de mod
mai, decât, ca (ultimele două funcţionând ca prepoziţii): El este mai bun decát/ca ea.
Comparativul de inferioritate folosește morfemul mai puţin + adjectivul cu forma gradului pozitiv și
adverbele (cu funcţie de prepoziţie) decát, ca: El este mai puţin rezistent decát/ca ea.
Gradul superlativ exprimă o însușire aflată la un grad extrem și este de două feluri: superlativ relativ și
superlativ absolut, fiecare dintre acestea putând fi de superioritate și de inferioritate.
Superlativul relativ se formează de la comparativul de inegalitate, precedat de articolul demonstrativ (cel,
cea, cei, cele) acordat în gen, număr ș i caz cu substantivul determinat. Termenul al doilea al comparaţiei, când
există, folosește prepoziţiile din + singularul, dintre + pluralul, de + un adverb. De exemplu: El este cel mai bun
din sat; El este cel mai bun dintre toţi; El este cel mai bun de aici (superlativ de superioritate) și El este
cel mai puţin favorizat din clasă; El este cel mai puţin favorizat dintre toţi; El este cel mai puţin favorizat de acolo
(superlativ de inferioritate).
Superlativul absolut se exprimă cu ajutorul adverbului gramaticalizat (devenit morfem) foarte pentru
superlativul de superioritate și foarte puţin pentru superlativul de inferioritate. In afară de această formă literară
gramaticalizată, se mai utilizează adverbul popular ș i familiar tare/tare puţin, adverbele cu sens intensiv
colosal, extraordinar, fantastic, formidabil, groaznic, grozav, nemaipomenit, nespus, prea, teribil,
uimitor, uluitor (majoritatea urmate de prepoziţia de) ș i unele locuţiuni adverbiale populare: peste măsură,
din cale-afară, (de) mai mare dragul, de mama focului, mai mare ruşinea, nevoie mare etc.
In anumite expresii populare apar unele substantive adverbializate cu sens superlativ: îngheţat tun, gol puşcă,
plin ochi, singur cuc, supărat foc.
Superlativul mai poate fi redat ș i prin alte mijloace, cum ar fi: lungirea vocalelor sau a consoanelor:
greeu, maare, acruu; rrău, gallben; repetarea adjectivului: frumos, frumos; slab, slab; vechi, vechi; repetarea
substantivului, în cazul genitiv: minunea minunilor, voinicul voinicilor sau diverse construcţii exclamative
echivalente semantic cu superlativul: Așa frumoasă s-a făcut! Ce băiat deștept! Bună treabă! De asemenea,
superlativul absolut mai poate fi exprimat cu ajutorul unor prefixe neologice: arhi-, extra-, hiper-, super-, ultra-
(arhiplin, extrafin, hipersensibil, superdotat, ultraregalist) sau a sufixului neologic -isim (rarisim). Mai trebuie
adăugate la acestea și unele prefixe vechi: prea-, răs-, stră- (preacurată, răstălmăcit, străbun).
Sunt și adjective care nu au categoria comparaţiei: adjective cu sens absolut, care nu poate fi comparat:
absolut, bărbătesc, complet, definitiv, desăvârșit, egal, etern, final, general, infinit, iniţial, mort, oral, perfect,
pozitiv, pulmonar, strămșcesc, unic, vecnic, viu etc.; adjective cu formă de pozitiv, dar al căror sens indică gradul
absolut al însușirii: colosal, excelent, extraordinar, genial, splendid, superb, teribil, uriaș, veșnic; adective care

149
sunt la origine (în latină) comparative sau superlative: anterior, posterior, ulterior, exterior, interior, inferior,
superior, major, minor; optim, maxim, minim, proxim, suprem, infim, extrem, ultim.
Schimbarea valorii gramaticale a adjectivului se realizează prin: substantivarea adjectivului cu ajutorul
articolului hotărat propriu-zis enclitic (Leneșul mai mult aleargă), a articolului nehotărat (Un necunoscut s-a
apropiat de el), al articolului demonstrativ (Cel înţelept ascultă), prin adverbializarea adjectivului pe langă un
verb: cantă frumos; doarme liniștit. Singurul adjectiv cu formă distinctă de cea a adverbului este adjectivul bun,
spre deosebire de adverbul bine, iar adjectivul singur nu poate deveni adverb (el stă singur, ea stă singură), prin
urmare, funcţia lui sintactică va fi î ntotdeauna de element predicativ suplimentar.
Funcţiile sintactice ale adjectivului
Adjectivul îndeplinește următoarele funcţiuni sintactice:
— atribut adjectival (inclusiv la vocativ): Cad frunzele ruginii;Te aștept, dragă mamă.
— nume predicativ: El este deosebit.
— element predicativ suplimentar: Ea vine singură.
— complement indirect: Din încrezător a devenit pesimist.
— complement circumstanţial:
• de mod comparativ: E mai mult isteaţă decát deșteaptă.
• de timp: De mică citea mult.
• de cauză: Plangea de necaz.
• de relaţie: De bun, e bun, dar degeaba.

Numeralul
Numeralul este partea de vorbire flexibilă (cu cea mai redusă flexiune, multe numerale fiind
invariabile), care exprimă: un număr (doi, patru, zece), determinarea numerică a obiectelor (trei case, cinci
copaci), ordinea obiectelor prin numărare (al doilea an, a patra grupă). Numeralul este o parte de vorbire
eterogenă atât în privinţa diferitelor categorii de componente, cât ș i în ce privește comportamentul morfologic și
sintactic; el este omogen numai din perspectivă semantică, exprimând un număr definit (nuanţat în direcţia
cantităţii sau a ordinii).
Numeralele se clasifică după structură și relaţia numeric exprimată. După structură, numeralele sunt
simple (unu, doi, opt), compuse (unsprezece, douăzeci, treizeci și trei) și derivate (doime, sutime, înzecit, înmiit).
In funcţie de relaţia numerică exprimată, numeralele sunt cardinale, cu subspeciile: cardinale propriu-zise,
colective, fracţionare, distributive, adverbiale, multiplicative, și ordinale.
Numeralul cardinal propriu-zis exprimă ideea de număr în mod direct și fără alte condiţionări, î ncadrându-
se î n contextul cáţi, cáte (urmate, după caz, de numele obiectului determinat numeric): Cáţi sunt prezenţi? Cinci
(studenţi). Când sunt articulate hotărât sau nehotărât, numeralele devin substantive: doiul — un doi, opturile — niște
opturi.
După structură, numeralele cardinale propriu-zise sunt simple: unu, doi...zece, sută, mie, milion, miliard ui
compuse, grupate după mai multe tipare:
— numerale de la unsprezece la nouăsprezece (când numeralul zece este legat de alt numeral prin prepoziţia spre);
— numeralele pentru zeci, sute, mii, milioane etc.: douăzeci, cinci sute, trei mii;
— numerale pentru zeci + unităţi legate prin conjuncţia și. treizeci și opt;
— numerale savante (puţin folosite): bilion, trilion, catralion,cvintilion.
Numeralul un(unu)/o (una) are flexiunea cea mai bogată, prezentând forme diferite pentru
valoarea adjectivală, atunci când însoţește un substantiv cu care se acordă (un pom, o casă); când apare singur are
valoare substantivală sau pronominală (articulat). Cu valoare de numeral, unu se scrie î ntotdeauna nearticulat: unu
din doi, unu la cinci, o mie unu, ora unu. In mod tradiţional însă, acesta se articulează în componenţa unor locuţiuni
adverbiale (pană la unul) sau adjectivale (tot unul și unul, de unul singur).
Numeralul cardinal, spre deosebire de formele sale omonime — articolul nehotărât sau adjectivul
pronominal nehotărât — are numai formă de singular. Cu valoare de adjectiv are următoarele forme:
masc./neutru sg. fem. sg.
N.Ac. un elev N.Ac. o elevă
G.D. unui elev G.D. unei eleve
Cu valoare de substantiv masc./neutru sg. fem. sg. N.Ac. unu(l) N.Ac. una G.D. unuia G.D. uneia.
Numeralul doi (masc.)ldouă (fem., neutru) are forme diferite după gen. Cazul este exprimat analitic (cu
ajutorul prepoziţiilor folosite în faţa formelor de acuzativ): prepoziţia a pentru genitiv (Mamă a doi băieţi/a două
fete) și prepoziţia la pentru dativ (Am sunat la doi cunoscuţi/la două cunoscute).

150
 Forma sintetică de G.D. duor nu este literară. Cu valoarea lui doi se folosesc uneori substantivele cuplu,
pereche.
Numeralele simple cu flexiune de substantiv: zece, sută, mie (fem.), milion, trilion, miliard (neutre)
flexionează după gen, număr, caz, articulare (zecile, sutelor/ unor sute, milionului, miliardelor). Numeralul zero este
un numeral cardinal negativ cu flexiune de substantiv neutru cu pluralul în -uri (trei zerouri). Când are valoare de
numeral are numai formă de singular, chiar dacă după el urmează un substantiv la plural (zero puncte).
Numeralele cardinale compuse pun adesea probleme de formă: cele de la 11 la 19 trebuie să păstreze
nealterată structura unitate + prepoziţia spre + zece, exceptând formele (corecte) paisprezece (nu patrusprezece) și
șaisprezece (nu șasesprezece).
Numeralul corespunzător lui 12 are forme deosebite după gen: doisprezece pentru masculin și
douăsprezece pentru feminin și neutru. Prin urmare, sunt corecte formele douăsprezece mii/milioane, ora
douăsprezece, douăsprezece ianuarie. Cu valoarea lui 12 este folosit substantivul duzină, mai ales în limbajul
comercial.
Numeralele de la 20 la 90 au structura unitate + zeci: treizeci, nouăzeci, unde zece este tratat ca substantiv
feminin precedat de celelalte numerale cardinale. Face excepţie numeralul șaizeci (nu șasezeci).
Numeralul colectiv exprimă o grupare determinată de obiecte, iar specificul său este ideea de însoţire:
amándoi/ amándouă (numeral vechi, moștenit din latină), ambii/ambele (neologic), toţi/toate trei, toţi/toate
patru, toţi/toate cinci alături de formele tustrei/cátecitrei/ cátecitrele, tuspatru/cáteșipatru, tuscinci/cáteșicinci etc.
Amándoi/amándouă are forme distincte de gen numai la nominativ ui acuzativ. La genitiv-dativ formele
amánduror/amándurora nu sunt distincte după gen, ci după comportamentul sintactic ș i după
topică: amánduror, fără particulă deictică, când precedă substantivul (Mama amánduror băieţilor/fetelor; Le-am
spus amánduror colegilor/colegelor) ui amándurora, cu particulă deictică, când urmează substantivului (Le-am
propus părinţilor amándurora, Le-am spus amándurora ce era de spus).
Ca adjectiv, fie antepus, fie postpus substantivului, presupune articularea hotărâtă a acestuia: amándoi
copiii/amándouă fetele; copiii amándoi/fetele amándouă.
Ambii/ambele, sinonimul neologic pentru amándoi/amándouă, are la G.D. formele ambilor/ambelor, dar
poate fi folosit ș i în construcţii analitice cu prepoziţia la pentru dativ: la ambii/la ambele. Este întotdeauna
antepus și, deoarece dă impresia de articulare, substantivul care îi urmează nu este articulat: ambii elevi/ambele eleve.
Pentru numeralele mici (până la 10) se folosește — cu precădere în vorbirea populară — o locuţiune formată
din toţi/toate (tus-) sau cáteci- + numeralul cardinal cu valoare de numeral colectiv compus: toţi/toate patru alături
de tuspatru/cátșipatru (prietenii/prietenele).
Reproducând modelul lui amándoi, în limba vorbită se folosesc și numeralele colective amántrei,
amánpatru, amáncinci, elementul amán- provenind din lat. ambo.De subliniat faptul că duo, duet, trio, terţă,
terţină, tripletă, troică, treime, duzină, chenzină, în pofida sensului pe care îl au (redau o cifră exactă), sunt, din punct
de vedere morfologic, substantive.
Numeralul fracţionar (partitiv) este numeralul care denumește o parte, o fracţiune dintr-un întreg sau dintr-
un grup de obiecte. Reprezintă niște derivate substantivale formate de la numeralul cardinal propriu-zis +
sufixul -ime: doime, treime, sutime etc., având gen, număr, caz, articulare. Este un numeral livresc, folosindu-se
cu precădere î n aspectele specializate ale limbii (muzică, sport, matematică): doimi, pătrimi, optimi, șaisprezecimi
etc.
Numeralul fracţionar se leagă de determinant prin prepoziţiile de, din: optime de secundă, o pătrime din
suprafaţă.
In limbajul matematic numeralele cardinale sunt legate prin prepoziţiile pe sau supra: doi pe trei, patru
supra doi. Popular, sunt folosite și construcţiile: pe din două, pe din trei.
In limbajul administrativ este folosită formula numeral cardinal +expresia la sută, la mie: capte la sută/mie.
Cu valoarea lui la sută, sutime se poate folosi substantivul neutru procent, iar cu valoarea lui la mie, miime se
folosește substantivul feminin promilă(e). De multe ori apar construcţii pleonastice de tipul un procent de doi la
sută.
In limba comună substantivele jumătate ș i sfert, iar î n limba populară substantivul litră, au sensul
numeralelor fracţionare doime, pătrime. Acestea pot intra în structura unor locuţiuni adjectivale (cu sens
superlativ): un om și jumătate sau adverbiale: pe sfert, pe jumătate (a cáștigat doar pe sfert/jumătate din
sumă).
Numeralul distributiv exprimă repartizarea și gruparea obiectelor în grupuri egale, unitare numeric. Are structura
unei locuţiuni formate întotdeauna din adverbul cáte și numeralul cardinal propriu-zis (uneori repetat): cáte
unu(a)/unu(a) cáte unu(a), cáte doi/doi cáte doi etc. Valoarea numeralului distributiv poate fi adjectivală sau
substantivală și are flexiunea numeralului cardinal propriu-zis.
Numeralul adverbial (de repetare) arată de câte ori se repetă o acţiune sau în ce proporţie se află o
calitatelcantitate la diferite obiecte sau la același obiect în ipostaze diferite. Determină un verb, adjectiv sau adverb,
151
iar structura sa cuprinde prepoziţia de (după care pot urma adverbe ca aproximativ, circa, vreo sau prepoziţia peste)
+ numeralul cardinal propriu-zis + substantivul ori (pluralul substantivului oară): de (vreo) două ori, de
(aproximativ) trei ori etc. Numeralul corespunzător lui 1 este o dată ,o singură dată”, omofon cu odată ,odinioară” și
omonim cu formaţiile bazate pe o dată (scris separat): o dată cu/ce, o dată In plus, o dată pentru totdeauna, dintr-o
dată. Pot fi constituite formaţii mixte de numerale distributive: cáte o dată (care s-a sudat în forma adverbului
nehotărât cáteodată), de cáte două ori etc.
Neologismul internaţional bis, folosit după un numeral cardinal propriu-zis (număr al unei pagini, al unei
case: 9 bis), are valoare adjectivală; atunci când indică repetarea unui pasaj (muzical, literar) are valoare
adverbială, cu semnificaţia ,Incă o dată”. De aici și verbul derivat a bisa.
Numeralul multiplicativ arată proporţia în care crește o cantitate numerică sau o calitate. Este un derivat
parasintetic, format de la numeralul cardinal propriu-zis simplu (2-8, 10, 100, 1000) cu prefixul în-(îm-) și sufixul
participial -it: îndoit, întreit, împătrit, î nzecit, însutit, înmiit. Numerale multiplicative neologice sinonime sunt: dublu,
triplu, iar în limbajul știinţific cvadruplu, cvintuplu, sextuplu. Numeralul multiplicativ seamănă ca formă cu
adjectivele participiale și se comportă ca acestea, acordându-se în gen, număr și caz cu
substantivul determinat: cáștig înzecit — cáștiguri înzecite. Când determină un verb, acesta devine adverb: a cáștigat
îndoit; cu această valoare este sinonim cu numeralul adverbial corespondent: de două ori.
Numeralul dublu s-a substantivizat î n terminologia sportivăîIn sintagme precum dublu mixt, dublu
fete/băieţi.
Numeralul ordinal arată ordinea obiectelor sau a acţiunilor într-o serie numerică. Se încadrează în
contextul al cátelea, a cáta, iar formanţii săi sunt al...lea (masculin), a...a (feminin): al doilea, al optulea; a
doua, a opta.
După cum se referă la obiecte sau la acţiuni, se împart în: numerale ordinale propriu-zise ș i
numerale ordinale adverbiale (de repetare).
Numeralul ordinal propriu-zis indică poziţia ocupată de un obiect într-o serie ordonată în spaţiu,
timp sau într-o ierarhie. Au valoare adjectivală, adverbială sau substantivală. Structura tipică a numeralului
ordinal este: articolul posesiv al/a + numeral cardinal propriu-zis + articolul enclitic -le + particula deictică -a: al
cincilea/ a cincea, al treizeci și unulea/a treizeci și una, al o sutălea/a (o) suta, al o mielea/ a (o) mia, al (un)
milionulea/a milioana, al (un) miliardulea/a miliarda. Fac excepţie: întái(ul), (cel) dintái, primul (toate
corespunzând lui 1), secund, terţ (ca sinonime pentru al doilea, al treilea). Intái nearticulat este invariabil în
postpunere, folosit cu valoare adjectivală: rándul întái, banca întái, dar este variabil și articulat în antepunere:
întáiul concurent, întáia concurentă. Numeralele ordinale se declină numai articulate: cele sintetice cu articolul
hotărât enclitic, cele analitice cu articolul demonstrativ cel.
Numeralul ordinal adverbial (de repetare) arată a câta oară se realizează o acţiune sau gradul de
superioritate (sau de inferioritate) al unei î nsușiri. Sunt specialiști care nu-l recunosc ca specie distinctă a
numeralului ordinal propriu-zis, de la care se și formează, de fapt, ca o locuţiune, prin atașarea la sfârșit a
substantivului oară (uneori dată sau ránd): întáia (prima) oară/dată, în primul ránd; a doua oară/dată, în al doilea
ránd. Pentru primele trei numerale există și dublete neologice, cu caracter livresc primo, secundo, terţio.
Din limbajul matematic a pătruns în limbajul familiar pronu- meralul n, folosit ca numeral ordinal
adverbial la feminin: (pentru) a n-a oară. Numeralele ordinale pot fi redate în scris prin litere sau cifre, iar pentru
numerele mai mici este specifică acestui numeral notarea cu cifre romane însoţite de formanţii al, a (antepuși) și
-lea, -a (postpuși). In ultimul timp există tendinţa înlocuirii cifrelor romane cu cifre arabe, precum ș i a
înlocuirii numeralelor ordinale cu cele cardinale, care asigură o exprimare mai rapidă și economie de spaţiu: secolul
21, capitolul 3 în loc de secolul al XXI-lea, capitolul al III-lea.
Funcţiile sintactice ale numeralului
Nominativ: subiect: Doi aleargă. Al treilea priveute. Amándoi sunt mulţumiţi; nume predicativ: Prietenii
mei sunt doi/amándoi. El a rămas al cincilea; element predicativ suplimentar: Au plecat amándoi. Ea s-a Intors
a doua; atribut apoziţional: Exemplele date, zece, sunt suficiente.
Genitiv fără prepoziţie: atribut apoziţional: Sfatul lor, al celor doi, a fost bun; atribut substantival: Casa
amándurora este pe plajă; nume predicativ: Bunurile sunt ale amándurora.
Genitiv cu prepoziţie: atribut substantival: Colaborarea cu ambii a fost bună; nume predicativ: Suntem
Impotriva celor doi; complement circumstanţial: Au venit Inaintea celor trei; complement indirect: S-au unit
împotriva primului.
Dativ fără prepoziţie: complement indirect: 0 să le arăt amándurora tabloul; atribut apoziţional: Anei,
primei candidate, I s-au dat explicaţii.
Dativ cu prepoziţie: atribut substantival: Succese datorate celor doi învăţători; complement
circumstanţial: A întârziat din cauza celor doi.
Acuzativ fără prepoziţie: complement direct: Am cules trei; Aleg două; element predicativ suplimentar: Il
socotim primul.
152
 Acuzativ cu prepoziţie: nume predicativ: Toţi sunt de zece; atribut substantival prepoziţional: Vorbeute
despre colaborarea cu trei dintre ele; atribut apoziţional: Pe Maria și pe Ana, pe ambele, le-am întâlnit;
complement direct: Ii aplaudăm pe cei trei; complement indirect: Se teme de al treilea; complement
circumstanţial: Chiar zece ui tot nu-i ajung.
Vocativ: fără funcţie sintactică: — Hei, cei doi, de acolo!; atribut: — Voi, amándoi, veniţi aici!

Pronumele
Pronumele este partea de vorbire flexibilă care se declină și ţine locul unui substantiv, preluând unele
caracteristici gramaticale ale acestuia. Este o parte de vorbire cu sens foarte abstract, reprezintă indicatorul unui
obiect sau al unei persoane ș i poate substitui orice substantiv, deoarece apare în aceleași contexte cu acesta.
Majoritatea pronumelor flexionează după gen, număr și caz, iar pronumele personale, reflexive, de întărire ș i
cele posesive au și categoria persoanei.
In limba română există următoarele feluri de pronume: personal, de politeţe, reflexiv, de întărire,
posesiv, demonstrativ, interogativ, relativ, nehotărât, negativ.
Pronumele personal propriu-zis desemnează diferite personae în funcţie de autorul unui enunţ: persoana 1
sg. (eu) arată persoana care vorbește (locutorul), iar la plural (noi) un grup care include și locutorul;
persoana a 11-a sg. (tu) arată persoana căreia i se adresează vorbitorul (interlocutorul), iar la plural (voi) un
grup care-l cuprinde și pe interlocutor; persoana a 111-a sg. (el/dánsul/însul, ea/(dánsa/însa), plural (ei/dánșii/înșii,
ele/dánsele/însele) arată persoanele sau obiectele despre care se vorbește, când acestea sunt altele decât
interlocutorii. Doar pronumele de persoana 1 ui a 11-a se referă strict la persoane, cele de persoana a 111-a se
referă atât la persoane, cât și la obiecte.
Flexiunea pronumelor personale propriu-zise este complicată ș i neregulată: primele două persoane își
schimbă forma după persoană, număr și caz, iar persoana a 111-a și după gen, la dativ și acuzativ apar forme
paralele: accentuate (lungi) ș i neaccentuate (scurte), nominativul este, din punct de vedere formal, diferit de
acuzativ.
Numai persoana a 111-a (singular și plural) are forme de genitiv, la persoana 1 ș i a 11-a pronumele
personal este preluat de pronumele posesive (al/a...meu/mea...; al/a...tău/ta...; al/a...nostru/noastră...;
al/a...vostru/voastră...). Uneori se confundă formele de genitiv ale pronumelui personal de persoana a 111-a
(lui, ei, lor) cu formele pronumelui posesiv. La acuzativ, formele accentuate sunt î nsoţite de prepoziţii sau
locuţiuni prepoziţionale (pe, la, în, pentru, în loc de,îImpreună cu). Formele neaccentuate, care reiau sau anticipă un
complement îl vede pe el, Fe el î l întálnește) și care apar de obicei î n aceleași
propoziţii cu cele accentuate, pot fi conjuncte (—)mi(—), (—)ţi(—), (—)i(—),(-)ne(-), (-)ni(-)(-)vi(-), (-)le(-), (-li(-),
-mă, -o, -vă (de ex. luîndu-mi, mi-a dat, apucánd-o etc.) sau independente (cu î protetic): îmi,îIţi, îl. In combinaţie cu
nu l i să sunt recomandate formele conjuncte(nu-l, nu-i, să-mi, să-ţi, să-l etc.), nu cele independente (nu îl, nu îi, să
îmi, să îl).
Unele pronume au valori pronominale specifice din punctul de vedere al cazului, al persoanei sau al
numărului.
Dativul posesiv este cazul dativ folosit cu valoare posesivă pe langă un substantiv articulat (avand formă
conjunctă) cu rol de atribut pronominal în dativ: In ţara-i frumoasă, In sufletu-mi rănit; pe langă
un verb care se referă la un substantiv articulat: Imi ajut mama; pe langă o prepoziţie sau locuţiune prepoziţională
din clasa celor care se construiesc cu genitivul: In faţa-mi, asupra-i.
Dativul etic (participativ sau al interesului afectiv) se referă numai la pers.1 ui a 11-a sg. și
exprimă participarea afectivă a vorbitorului ui a ascultătorului la acţiune. Este o construcţie familiară
și populară, nu are funcţie sintactică, ci doar una stilistică: Când mi-ai venit?; Cánd vrea, ţi-o spune răspicat; Mi ţi-l
apucă de mánă.
Valoarea neutră a pronumelui priveute unele forme ale pronumelui personal de persoana a 111-a
(singular ui plural) la acuzativ singular feminin o: a nimerit-o, a luat-o la fugă ș i plural feminin î n construcţii de
tipul: le are cu fumatul, le vede bine la matematică; la dativ singular -i în: zi-i mai departe, dă-i bătaie.
Alte valori specifice ale formelor pronominale: valoarea generală (nedeterminată) are în vedere folosirea
persoanei a 11-a singular pentru orice persoană: Nici tu una, nici tu alta; Ce ţie nu-ţi place...; pluralul autorului:
Noi am analizat subiectul...; pluralul maiestăţii: Noi, domnul Moldovei; pluralul autorităţii: Noi, prefectul
judeţului; pluralul modestiei: Facem ci noi ce putem.
Formele paralele de persoana a 111-a, sinonime cu pronumele personal el, sunt: însul/însa, încii/însele,
care era un pronume nedeterminat în limba veche, azi se folosește numai după prepoziţiile întru, dintru, printru (cu
eliziunea lui -u):într-însul, dintr-însul, printr-însul. Pronumele dánsul reprezintă un compus care a rezultat din
prepoziţia de + pronumele personal însul. Are o flexiune simplă, care se schimbă după gen, număr ș i caz:
153
dánsul/dánsa; dánsului/dánsei; Dánșii/dánsele; dánșilor/dánselor. Dánsul nu înlocuiește decat un nume de persoană
(nu nume de alte fiinţe sau lucruri) și nu este sinonim cu dumnealui.
Pronumele de politeţe (de reverenţă) reprezintă o subclasă a pronumelor personale care exprimă o
atitudine de reverenţă faţă de persoana cu care sau despre care se vorbește. Are forme numai de persoana a 11-a
sau a 111-a singular ș i plural: dumneata (cu formele familiare mata, matale, mătălică, mătăluţă, tălică),
dumneavoastră; dumnealui, dumneaei (mai rar dumneasa), dumnealor. Flexiunea pronumelui de politeţe este foarte
săracă: doar două dintre ele au genitiv-dativ (dumitale, dumisale), restul având aceeași formă (la toate cazurile).
Gradul de politeţe exprimat de acest pronume este diferit î n funcţie de persoană și număr. De exemplu,
dumneata exprimă un grad redus de politeţe, având un caracter familiar, mai intim, pe când
dumneavoastră exprimă un grad mai înalt de politeţe, oficial, distant.
Locuţiunile pronominale de politeţe sunt utilizate î n stilul oficial, solemn: Domnia ta (lui, ei, sa,
voastră), Domniile voastre (lor). Alte locuţiuni pronominale de politeţe sunt folosite ca formule protocolare, pentru
persoane de diferite ranguri. De exemplu: Maiestatea sa pentru regi, regine, î mpăraţi ș i împărătese, Alteţa sa
pentru prinţi ș i prinţese, Excelenţa sa pentru șefi de stat, de guvern, ambasadori, Sanctitatea sa pentru papă și
pentru patriarhi, Inalt Preasfinţia sa pentru patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Măria sa pentru domnitorii
români și soţiile lor, Magnificenţa sa pentru rectori etc.
Abrevierea î n scris a pronumelor de politeţe se face astfel: dumneata: d-ta; dumitale: d-tale;
dumnealui: d-lui; dumneaei: d-ei; dumneasa: d-sa; dumisale: d-sale; dumneavoastră: dv., dvs., d-voastră;
dumnealor: d-lor.
Locuţiunile pronominale de politeţe mai uzuale se abreviază astfel: cele din seria cu Domnia: D-ta (D-
tale), D-lui, D-ei, D-sa (D-sale), Dvs. sau Dv., D-lor; Maiestatea sa: M.S.; Excelenţa sa: E.S.; Inalt Preasfinţia sa:
I.P.S. etc.
Pronumele reflexiv apare exclusiv pe lângă un verb (fiind la aceeași persoană cu acesta) și exprimă
identitatea dintre subiectul verbului și complementul direct sau indirect. Are numai cazurile dativ și acuzativ și
forme proprii numai la persoana a 111-a, nediferenţiate după număr și după gen:
D. acc. sie
D. neacc. Iși, și, și-, -și, -și-
A. acc. sine
A.neacc. se, se-, s-, -s-
La persoana 1 și a 11-a singular și plural, formele sale (accentuate și neaccentuate) sunt omonime cu ale
pronumelui personal (Imi, Iţi...ne, vă). Pronumele reflexiv se distinge de pronumele personal prin ident tatea dintre
persoana pronumelui și a verbului (identitate care nu există la pronumele personal): mî îmbrac faţă de mă îmbracă; îmi
cumpăr faţă de îmi cumpără. Sunt situaţii când formele neaccentuate ale pronumelui reflexiv funcţionează ca
substitute ale numelui obiect direct sau indirect și îndeplinesc ele î nsele funcţia de complement direct sau
indirect: se îmbracă, î mi rezerv, î ș i cumpără. 0 altă situaţie este aceea î n care pronumele s-a gramaticalizat,
devenind marcă a diatezei reflexive, fără să aibă funcţie sintactică: se teme, își î nchipuie, își revine, mă uit. Tot aici
se încadrează și verbele reflexive impersonale: se cade, se pare, se întámplă, se poate etc., reflexiv pasive: se zice, se
aude, se construiește, se curăţă etc. ori reflexivul dinamic sau subiectiv, care exprimă participarea intensă la
acţiune: se gándește, își imaginează etc. Cele două situaţii se disting prin posibilitatea reluării pronumelor reflexive
neaccentuate prin formele accentuate: se îmbracă pe sine; îmi repar mie, își cumpără sie și prin imposibilitatea
reluării în celelalte cazuri; nu putem spune se teme pe sine, își revine lui, își închipuie lui.
Pronumele reflexiv poate avea următoarele funcţii sintactice: atribut pronominal în dativ (reflexivul
posesiv): Și-a vándut mașina (sa); Își invită prietenii (săi); atribut pronominal prepoziţional: Lauda de sine;
complement direct: Pe sine nu se cunoaște; S-a întrecut pe sine; complement indirect: Își cumpără o carte;
complement indirect prepoziţional: Și-a amintit de sine; Are grijă de sine; complement circumstanţial: Face totul
prin sine; Se închide în sine.
Pronumele de întărire (de identificare) este pronumele care are rolul de a sublinia persoana la care se referă,
identificând-o cu precizie. Ca pronume, în limba română actuală, se folosește foarte rar: A remarcat însuși; Voi
lămuri însămi faptele; el funcţionează cu precădere ca adjectiv pronominal de întărire, însoţind un pronume: eu
însumi/însămi, aceștia înșiși, pe sine însuși sau un substantiv, în antepoziţia sau postpoziţia acestuia: însăși
directoarea/directoarea însăși; foarte rar poate însoţi și un adjectiv pronominal posesiv: un manuscris al tău însuţi;
o semnătură a ta însăţi.
Echivalentele sale semantice sunt: chiar, tocmai, personal, singur, propriu (el însuți/chiar el/el singur/el
personal/tocmai el).
Pronumele și adjectivele pronominale de întărire sunt compuse din formele pronumelui personal
î nvechit: î nsu, î nsă, însi, î nse + formele neaccentuate de dativ ale pronumelui personal sau reflexiv:
—mi, —ţi, —si, —ne, —vă, —si, —le.

154
 Pers. 1 sg. m. fem.sg.
N.Ac. (eu, mie, pe mine) Insumi (eu, pe mine) Insămi
G.D. - (mie) Insemi
Pers. 2 m. fem.sg.
N.Ac. (tu, ţie, pe tine) Insuţi (tu, pe tine) Insăţi
G.D. - (ţie) Inseţi
Pers. 3 sg. m. n. fem.sg.
N.Ac. (el, lui, sie, pe sine) Insusi (ea, pe sine) Insăsi
G.D. - (ei, sie) Insesi
Pers. 1 p1. m. fem. p1.
N.Ac. (noi, nouă) Insine (noi, nouă) Insene
G.D. — —
Pers. 2 p1. m. fem.sg.
N.Ac. (voi, vouă, dvs.) Insivă (voi, vouă, dvs.) Insevă
G.D. — —
Pers. 3 p1. m. fem. ui neutru p1.
N.Ac. (ei, lor) Insisi (ele, lor) Insesi/Insele
G.D. —
- Este pronumele care exprimă ideea de posesie, substituind atât numele obiectului posedat, cât ui
numele posesorului: Pomul lor a Inflorit, al meu nu.

Pronumele posesiv este Intotdeauna î nsoţit de articolul posesiv al, a, ai, ale (care substituie numele
obiectului, acordându-se cu acesta In gen și număr). Când funcţionează ca adjectiv (caietul meu; cartea
mea), poate fi folosit fără articol posesiv, cu articol posesiv dacă substantivul Insoţit are ui alţi
determinanţi (acest caiet al meu; o carte a mea) sau dacă precedă substantive (ai nostri colegi). Are
forme deosebite după genul și numărul obiectului posedat și după persoana și numărul posesorului. Flexiunea
lui este următoarea:

Pers. I Pers. a II-a Pers. a III-a

un singur posesor forme proprii pron. personal
a) un singur m.n. al meu al tău al său al lui, al ei
obiect posedat f. a mea a ta a sa a lui, a ei
b) mai multe m. ai mei ai tăi ai săi ai lui, ai ei
obiecte posedate f.n. ale mele ale tale ale sale ale lui, ale ei
mai mulţi posesori
a) un singur m.n. al nostru al vostru - al lor
obiect posedat f. a noastră a voastră - a lor
b) mai multe m. ai nostri ai vostri - ai lor
obiecte posedate f.n. ale noastre ale voastre - ale lor
La persoana a 111-a, pentru un singur posesor, pronumele posesiv are forme proprii: al său, a sa, ai săi, ale
sale, dar se folosesc și formele de genitiv singular ale pronumelui personal al, a, ai, ale lui; al, a, ai, ale ei; când
î nlocuiește numele a mai mulţi posesori, acesta nu are forme proprii și atunci utilizează forma invariabilă a
pronumelui personal al, a, ai, ale lor. De menţionat că doar formele proprii ale pronumelui posesiv pot fi
adjective posesive, Intrucât se acordă în gen, număr și caz cu substantivul pe care-l determină, pe când formele
corespondente ale pronumelui personal nu realizează acest acord. Compară: sora sa ș i sora lui; surorii sale și
surorii lui; surorile sale și surorile lui.
Datorită articolului, pronumele posesiv poate avea o formă de G.D. plural: alor mei/alor nostri/alor săi și
o formă de G.D. singular feminin echivalentă cu cea de plural nominativ, când funcţionează ca adjectiv postpus
substantivului: fiicei mele/tale /sale/noastre/voastre.
Funcţiile sintactice ale pronumelui și adjectivului posesiv: subiect: Ai nostri au plecat; nume
predicativ: Grădina este a voastră;atribut pronominal: Am urmărit discursurile alor nostri; atribut adjectival: Se
vor comenta articolele voastre; atribut prepoziţional: Intr-o regiune de-ale noastre; complement direct: Ii
Intámpin pe ai nostri; complement indirect: Le explic alor săi ce nu e bine; complement circumstanţial: Se duce la
ai lui.
Pronumele demonstrativ ţine locul unui obiect arătând în același timp plasarea acestuia în spaţiu sau timp,
identitatea, asemănarea sau diferenţierea faţă de alte obiecte sau persoane: acesta, acela, acelasi,
celălalt. In funcţie de aceste sensuri, pronumele ș i adjectivul pronominal demonstrativ se clasifică în pronume
demonstrativ de apropiere, de depărtare, de identitate, de diferenţiere, de calificare.
Pronumele demonstrativ de apropiere are următoarele forme:
155
 Singular Plural
m. și n. m.
N.Ac. acesta ăsta acestia ăstia
G.D. acestuia ăstuia acestora ăstora
f. f și n.
N.Ac. aceasta asta acestea astea
G.D. acesteiaasteia/ăsteia acestora ăstora
Aceleași forme le au și adjectivele demonstrative postpuse. Când sunt antepuse, formele adjectivale nu au
particula deictică — a (acest oras, acesti oameni), iar forma aceasta/asta devine această/astă: această/astă
copilă. Dacă forma pronumelui și adjectivului pronominal acest(a) este livrescă, o caracteristică la limbii scrise,
pentru exprimarea orală, colocvială, se folosește frecvent forma asta/ăsta care a păstruns î n limba literară
vorbită și în unele construcţii: Asta e situaţia! Asta da! Asta nu se poate! Sau în îmbinări adverbiale temporale:
astăzi, astă- toamnă, astă-seară etc.
Pronumele demonstrativ de depărtare are, ca ui pronumele demonstrativ de apropiere, două serii
paralele: acel, aceea, acei, acelea etc. și varianta familiară ăla, aia etc. (cu o nuanţă semantică depreciativă).
Formele pronumelui și ale adjectivului demonstrativ de depărtare postpuse sunt următoarele:
Singular Plural m. și n. m.

N.Ac. acela ăla aceia ăia

G.D. aceluia ăluia acelora ălora

f. f. și n. N.Ac. aceea aia acelea

alea G.D. aceleia ăleia acelora ălora

Adjectivul corespunzător are aceeași formă cu pronumele și apare numai î n faţa substantivului care
este nearticulat: acelasi spectacol, aceeasi piesă.
Pronumele demonstrativ de diferenţiere este un pronume compus, organizat în două categorii: de
depărtare: celălalt, cu varianta populară ălălalt, și de apropiere: ăstălalt, care apare mai mult în limba vorbită în
diverse variante: cestălalt, (a)istalalt, astalalt etc. A rezultat din compunerea pronumelui demonstrativ cu adjectivul
demonstrativ alt ș i flexionează după gen, număr ș i caz. Forma adjectivală veche alalt se regăsește în adverbele
alaltăseară, alaltăieri. Funcţionează și ca adjectiv, având aceleași forme ca pronumele, atât în antepunere, cât și în
postpunere.
Are următoarele forme flexionare:

Singular Plural
m.In. ui f. m. ui f.In.
N.Ac. celălalat/cealaltă ceilalţi/celelalte
(ălălalt/ailaltă) (ăilalţi/alelalte)
(ăstălalt/astălaltă) (ăstilalţi/astelalte)
G.D. celuilalt/celeilalte celorlalţi/celorlalte
(ăluilalt/ăleilalte) (ălorlalţi/ălorlalte)
(ăstuilalt/ăsteilalte/asteilalte) (ăstorlalţi/ăstorlalte)
Variantele cu —nt (celălant, ailantă) în loc de —lt (celălalt, ailaltă) trebuie evitate.
Pronumele demonstrativ de calificare are forma atare. Este folosit foarte rar ca pronume ș i doar în
îmbinarea ca atare (Omul ca atare părea interesant); foarte adesea apare ca adjectiv pronominal demonstrativ,
invariabil, antepus: atare faptă/ eveniment/om; atare fapte/evenimente/oameni. La plural există tendinţa folosirii formei
atari.Au valoare de adjective demonstrative calificative cuvinte precum: asa, asemenea, astfel de, de provenienţă
adverbială, invariabile și întotdeauna antepuse: asa coleg/colegă/colegi/colege.
Pronumele interogativ substituie un cuvânt (substantiv, pronume) așteptat ca răspuns la un enunţ
interogativ. Are următorul inventar: cine, ce, care, cat, al catelea. Cu excepţia lui cine, toate funcţionează și
ca adjective. Se caracterizează printr-o intonaţie specifică și este folosit în propoziţii interogative directe (Cine
vine?), indirecte (L-am întrebat cu cine vine), subordonate: subiective (Chiar nu se stie cine va veni?), predicative
(Intrebarea e cine va fi acolo), atributive (La întrebarea cine a jucat cel mai bine nu aţi răspuns).
Flexiunea acestor pronume este eterogenă, iar folosirea lor este dispersată. Astfel, cine presupune un
referent personal, este numai pronume, nu și adjectiv. Nu are flexiune de gen, este folosit numai la singular și are
două forme cazuale supletive: cine (N.Ac.), cui (G.D.).

156
 Acordul unui verb cu cine subiect se face numai la persoana a 111-a singular, chiar dacă răspunsul
așteptat va fi la plural: Cine a stabilit data plecării, voi?
Pronumele interogativ ce este invariabil, poate apărea ca pronume (Ce ai luat acolo?) sau ca adjectiv
interogativ întotdeauna antepus substantivului (Ce masină ai luat?). Ca pronume se referă la inanimate sau are sens
general, ca adjectiv nu este specializat semantic (Ce prieteni inviţi? Ce film vezi?). In propoziţiile exclamative
apare cu sensul ,cât”, devenind astfel adverb cu sens superlativ sau adverb relativ: Ce frumoasă te-ai făcut! Ce
păcat!; Merge ce merge si se opreste brusc. Face parte din locuţiunile adverbiale din ce în ce (,treptat”),
numai ce (,deodată”).
Care este atât pronume, cât și adjectiv pronominal, prezintă flexiune de gen, număr și caz. Ca adjectiv
este întotdeauna antepus substantivului.

Pronume Adjectiv
Sg.Pl.
N.Ac. care care care care
G. m.I n. cărui(a) cărui căror(a)căror f. cărei(a) cărei
D. m.In căruia cărui cărora căror f. căreia cărei
Acordul unui verb cu pronumele care subiect se face numai la persoana a 111-a singular sau plural ș i nu
cu persoana a 11-a singular sau plural: Care (dintre voi) vine maine?, nu Care veniţi maine? Pronumele ș i
adjectivul interogativ cat are forme diferite după gen și număr, iar la plural și după caz.
Singular Plural m.In. f. m. f.In.
N.Ac. cat cată caţi cate
G.D. - - cator
Ca adjectiv pronominal apare întotdeauna antepus substantivului (Cat timp ai la dispoziţie?). Pronumele și
adjectivul interogativ al catelea, a cata apare în contextul numeralelor ordinale și este creat după modelul structural
al acestora.
Funcţiile sintactice ale pronumelui interogativ sunt identice cu ale substantivului: subiect: Cine cantă?;
nume predicativ: Ce înseamnă asta?; atribut pronominal genitival: A cui e greseala?; complement direct: Fe
cine aţi ascultat?; complement indirect: Cui i-ai telefonat?; complement circumstanţial: Spre ce te îndrepţi?;
complement de agent: De către cine ai fost admonestat?
Pronumele relativ
Pronumele relativ substituie un nume într-o propoziţie subordonată neinterogativă, fiind în același timp și
element de relaţie între propoziţiile subordonate și regentele lor. Spre deosebire de conjuncţii, care sunt numai
elemente de relaţie subordonatoare, pronumele relative au și funcţie sintactică, formând o parte de propoziţie în
subordonata pe care o introduc.
Pronumele relative sunt simple: care, cine, ce, cat, omonime cu pronumele interogative, numite adesea și
pronume relativ-interogative sau interogativ-relative, compuse: ceea ce, cel ce, cei ce, cele ce și forma regională de
(Copilul de cantă e colegul meu).
Pronumele relativ care invariabil după gen și număr la N.Ac., la G.D. are forme variabile după număr, iar la
singular și după gen (căruia, căreia, cărora). Acordul pronumelui în genitiv care precedă substantivul determinat
din cadrul propoziţiei atributive (prietenă al cărei frate; prieten ai cărui fraţi; prieten ale cărui surori); pronumele
relativ se acordă în gen și număr cu substantivul substituit din regent (de care este separat de articolul posesiv), iar
articolul posesiv se acordă cu substantivul din atributivă: Am o prietenă al cărei frate este student; Am un prieten a
cărei mamă este profesoară.
Pronumele relativ invariabil ce tinde să-i ia locul lui care în propoziţiile atributive. Cine se folosește în
propoziţiile atributive numai cu forma de genitiv-dativ: Mergem pe la casa cui ne are. Pronumele relativ compus cel
ce, format din pronumele demonstrativ de depărtare cel(acel) + pronumele relativ ce, distinge opoziţii de gen, număr
și caz; nu este niciodată adjectiv. Are următoarele forme:
Singular Plural m.In.
f. m. f.In.
N.Ac. cel ce ceea ce cei ce cele ce
G.D. celui ce celei ce celor ce

Forma ceea ce, socotită de unii cercetători adevăratul pronume relativ compus, are valoare neutră (,faptul
care”), este invariabilă, iar flexiunea sa se realizează cu ajutorul prepoziţiilor: a pentru genitiv și dativ (Istorisirea a
ceea ce este necesar; conform a ceea ce s-a ana- lizat); la pentru dativ (Dă atenţie la ceea ce nu trebuie) sau

157
acuzativ (Mă gandesc la ceea ce mi-ai spus). Valoarea neutră a lui ceea ce reiese și din neacordarea sa (ceea ce
era permis; ceea ce este necesar). Pronumele ceea ce nu are corespondent adjectival.
Pronumele relative au funcţie sintactică în propoziţia subordonată pe care o introduc. Exemple: Eu văd
cine nu este atent (cine este subiect al completivei directe pe care o introduce și din care face parte); El stie ce nu-
ţi convine (ce subiectul propoziţiei subordonate ce nu-ţi convine); nume predicativ: Eu stiu ce este mama
ta; atribut adjectival: Eu stiu ce anotimp iubesti; atribut pronominal: Știu despre al cărui copil aţi vorbit;
complement direct: Noi stim ce ai scris; complement indirect: Știu cui ai telefonat; complement
circumstanţial: Știu spre cine alergi.
Pronumele nehotărât (nedefinit) este pronumele care ţine locul unui nume, dar nu oferă indicaţii precise
asupra acestuia. Reprezintă o clasă bogată de pronume, dar eterogenă din toate punctele de vedere
(flexiune, sens, structură).
După structura morfematică pronumele nehotărât se clasifică în: simple (deci neanalizabile): unul, altul,
atát(a), cutare și, după unii specialiști, mult, puţin, tot;compuse din elemente de compunere (ori-,fie-, oare-, alt-,
vre-, -va): oricare, oricine, orice, oricáte; fiecare, fiecine, fiece, fiecáte; oarecare, oarece, oarecine, oarecáţi;
altcineva,altceva, altcareva; vreunul, vreuna, vreunii, vreunele; cineva, careva, ceva, cáţiva; formele populare și
învechite se formează și cu particular si: orisice, orisicare, orisicine, oaresicare, cinevasi sau variante construite
cu fite-, fiste-/fieste-: fitecine, fitece, fistecine, fiestecine, fiestecare; locuţiuni pronominale nehotărâte: cine stie
cine/ce/care; nu stiu cine/ce/care; te miri cine/ce/care.
La toate acestea se adaugă și adjectivele populare: alde, niscai, niscaiva, niste. Flexiunea
pronumelor/adjectivelor nehotărâte este foarte diferită de la un caz la altul. Pronume precum: unul, altul,
vreunul și adjectivele corespunzătoare: un, alt, vreun au flexiune completă (7-8 forme), altele au câte două
forme: cineva, altcineva, fiecine, oricine, dar ș i pronume/adjective invariabile: altceva, ceva, careva, orice,
oarecare, niscai, niscaiva, niste, alde, fiece.
Prezentăm ca model de flexiune formele pronumelui unul (In paranteză formele adjectivale); la fel se declină și
altul (alt), vreunul (vreun).
Singulaar Plural
m.In. f. m. n.If.
N.Ac. unul una unii unele
(un) (o) (unii) (unele)
G.D. unuia uneia unora
(unui) (unei) (unor)
Alte pronume/adjective nehotărâte au mai puţine forme: atát, atáta (atátă), atáţia (atáţi), atátea (atáte),
atátora (atátor); cátva, cáteva, cátorva; cutare, cutăruia (cutărui), cutăreia (cutărei); oricare, oricăreia (oricărei),
oricăruia (oricărui), oricărora (oricăror); oricát, oricátă, oricáţi, oricáte, oricátor; fiecare, fiecăruia (fiecărui), fiecăror;
cineva, cuiva.
Unele pronume și locuţiuni pronominale nehotărâte devin, prin articulare, substantive: un oarecare, un
fitecine, un te miri cine/ce. Funcţiile sintactice sunt aceleași cu ale substantivului: subiect: Unul a cáștigat, altul a
pierdut; nume predicativ: Cu timpul a ajuns cineva; atribut: Nu cunoaștem povestea fiecăruia dintre ei;
complement direct: Vreau să ajut pe oricine; complement indirect: A spus vreunuia dintre voi?; complement
circumstanţial: Lucrează cu cáţiva cunoscuţi.
Pronumele negativ este pronumele care înlocuiește un substantiv sau un enunţ prezentat ca inexistent. Apare
în propoziţii negative. După structura morfematică pronumele negative pot fi simple: nimeni (pentru
persoane), nimic (pentru obiecte) și nu pot apărea ca adjective, în schimb se pot substantiviza, prin articulare:
un nimeni; un nimic/nimicul/nimicuri; nimic este invariabil, nimeni are și forme de genitiv- dativ: nimănui;
pronume compuse cu blanc: nici unul, nici una, nici unii, nici unele, care pot funcţiona și ca adjective sub formele
nici un,nici o, iar din punct de vedere semantic se referă atât la persoane, cât și la obiecte. Au flexiune completă,
identică cu a pronumelui/adjectivului nehotărât unul/un. Funcţiile sintactice ale pronumelor nehotărâte sunt
aceleași cu ale substantivului, iar adjectivul negativ, ca orice adjectiv, formează
un atribut adjectival.
Verbul
Verbul este partea de vorbire flexibilă care exprimă acţiuni, stări, procese. Flexiunea verbului se numește
conjugare și se realizează î n funcţie de următoarele categorii gramaticale: diateza, modul și timpul, care-i sunt
specifice, persoana, care apare numai la anumite moduri, dar există ș i la pronume, numărul apare la toate
părţile de vorbire flexibile, iar genul ș i cazul, care de asemenea apar la toate părţile de vorbire flexibile, se
limitează în cazul verbului la formele participiale. Flexiunea verbului este complexă ș i mai bogată decât a tuturor
celorlalte părţi de vorbire.

158
 Clasificarea verbelor se poate face din perspective diferite: semantică, morfologică, sintactică.
In ce privește criteriul semantic, se disting categorii de verbe foarte diferite: incoative (arată Inceputul
unei acţiuni: a Incepe, a porni, a demara); de declaraţie (a Intreba, a spune); afective (a iubi, a plánge); de
mişcare (a alerga, a pleca, a umbla, a veni); de stare (a se afla, a rămáne, a sta); senzitive (a auzi, a observa, a
vedea); volitive (a vrea, a dori). Tot aici includem ș i verbele: durative (a curge, a actepta, a gándi, a trăi);
iterative (arată că acţiunea se repetă: a (se) perinda, a repeta, a bătători); momentane (exprimă o acţiune care
durează puţin: a apărea, a se naște, a muri, a decola, a adormi, a tresări, a intra, a sări, a se îndrăgosti); eventive
(arată o modificare a subiectului sau a obiectului: a se înfrumuseţa, a se îmbogăţi, a se întrista, a se însenina, a se
Innegri, a se vesteji); dinamice (arată participarea intensă, cu interes, a subiectului la acţiune: a se bucura, a se ruga,
a se agita); factitive (arată că subiectul determină pe altcineva să facă acţiunea: a se opera, a se tunde, a se machia).
Din punct de vedere morfologic, verbele pot fi clasificate în regulate ș i neregulate, iar din
perspectivă sintactică, acestea se clasifică în predicative și nepredicative. După posibilitatea de a avea un
complement direct, distingem verbe tranzitive și intranzitive. In funcţie de relaţia verb-subiect, verbele sunt
personale sau impersonale.
0 altă clasificare a verbelor privește folosirea lor cu sau fără pronume reflexive neaccentuate (în dativ sau
acuzativ) când verbele pot fi pronominale (sau reflexive) și nepronominale (sau nereflexive).
Sunt verbe care au î ntotdeauna formă reflexivă: a se alia, a se bizui, a se dumiri, a se ivi, a se întámpla, a
se mándri, a se poticni, a se pripi, a se ramoli, a se răsti, a se sfii, a-și asuma, a-și însuci, a-și aroga, a-și reveni ș i
verbe care sunt numai nereflexive: a trebui, a merita, a exista, a ploua, a ráde, a fi. Altele pot fi pronominale
sau nepronominale, în funcţie de sens: a ajunge—a se a]unge, a alege—a se alege, a aștepta—a se actepta, a exprima—a
se exprima, a pomeni—a se pomeni, a lăsa—a se lăsa, a uita—a se uita, a stăpáni—a se stăpáni.
Verbele reflexive pot avea pronumele în acuzativ sau în dativ. Ele pot avea diverse valori semantice:
reflexiv-obiective — subiectul gramatical face acţiunea pe care tot el o suferă: a se spăla, a-și închipui,a-și aminti;
reflexiv-dinamice (participative) — exprimă participarea intensă a subiectului la acţiune: a se ruga, a se teme, a
se gándi;reflexiv-reciproce — acţiunea este îndeplinită de două sau mai multe subiecte și asupra fiecăruia se
răsfrânge acţiunea celuilalt: se ceartă des,se Inţeleg bine, își scriu adesea, se î ntrepătrund; reflexiv-pasive —
subiectul gramatical suferă acţiunea efectuată de complementul de agent: se construiește, se face curat, se
repară, se ia hotărárea; reflexiv-impersonale, folosite numai la persoana a 111-a singular: Se mănáncă bine, Se
călătorește prost; reflexiv-eventive — exprimă transpunerea în altă stare: Se roșește de furie; S-a însănătoșit;
reflexiv-posesive cu pronume reflexiv în dativ, obiectul posedat fiind complement direct, iar reflexivul
corespunzând unui adjectiv posesiv: își aran]ează părul, Ne vedem des.
Verbele personale sunt verbele care se combină cu un subiect în nominativ, acordându-se cu acesta în
număr și persoană, și au o paradigmă completă pentru cele ș ase persoane: a cánta, a spune, a veni, a urca.
Verbele impersonale sunt verbele care nu admit un subiect personal: ninge, plouă, fulgeră, tună, viscolește, se
î nseninează, se face ziuă.
Există ș i verbe personale care au î ntrebuinţări impersonale la anumite forme sau sensuri, la care
valoarea impersonală reiese din folosirea lor contextuală. Aceste verbe sunt socotite impersonale improprii ș i
se pot construi cu un pronume personal î n dativ: a-I plăcea, a-i veni, a-i folosi, a-i a]unge, a-i rămáne sau fără
pronumele în dativ: ajunge(că), rămáne (să), merită (să).
Sunt și verbe impersonale la diateza reflexivă, numite și verbe reflexiv-impersonale: se aude, se zice, se
zvonește, se impune, se cade, se nimerește, se întámplă. In aceste situaţii pronumele nu are funcţie sintactică, ci este
doar morfem al diatezei reflexive. Expresiile verbale impersonale sunt alcătuite din verbul a fi impersonal copulativ
și un adverb de mod ca nume predicativ: e bine, e important, e posibil, e sigur și se construiesc cu o subiectivă: E
bine/ să asculţi.
Verbe predicative şi verbe nepredicative
Verbele predicative sau autonome sunt verbele cu sens de sine stătător și pot îndeplini singure funcţia
sintactică specifică, predicaţia. Ele constituie majoritatea verbelor limbii române.
Verbele nepredicative nu pot forma singure predicatul. Se Impart în două categorii: verbe auxiliare și
verbe copulative.
Verbele auxiliare sunt instrumente morfologice, morfeme gramaticale, care ajută la formarea diatezei ș i a
unor timpuri ș i moduri compuse. Acestea sunt trei: a fi, a avea, a vrea. Verbul auxiliar a fi participă la formarea
viitorului anterior (voi fi acteptat), a condiţionalului perfect (aș fi așteptat), a conjunctivului
perfect (să fi terminat), a prezumtivului perfect (o fi terminat, ar fi terminat, să fi terminat), a infinitivului
perfect (a fi terminat). A fi participă de asemenea la construirea tuturor formelor diatezei pasive (tu ești așteptat, tu
erai așteptat, fu fusesei așteptat, tu să fi fost așteptat). Verbul auxiliar a avea participă la formarea perfectului compus
(am ascultat), a viitorului (am să ascult), condiţional-optativului (aș asculta, aș fi ascultat). Verbul auxiliar a vrea
intră în structura viitorului (voi merge) și a prezumtivului (voi fi mergánd, voi fi mers).

159
 Verbele copulative sunt verbele care formează, numai împreună cu un nume predicativ, predicatul nominal.
Trăsătura specifică este aceea că ele presupun folosirea î n același timp a două nominative: unul care este
subiectul și celălalt care este numele predicativ (El este medic). Verbele copulative pot fi reduse la două sensuri: ,a
fi” ș i ,a deveni”. Prin urmare, devin copulative și verbele a ajunge, a se face, a ieși când au sensul ,a deveni” (El a
a]uns inginer).
Verbele tranzitive (sau obiective) sunt verbele care au sau pot avea un complement direct: Am citit o carte;
El spune adevărul. Sunt situaţii când complementul direct nu este exprimat (Acum ascult); în acest caz verbele sunt
tot tranzitive, dar folosite în formă absolută.
Alte clasificări ale verbelor: verbe de mişcare (a veni, a pleca, a fugi, a se duce), de declaraţie (a zice, a
spune, a răspunde), de stare (a se afla, a rămáne, a exista), unipersonale (ciripește, miaună, behăie, grohăie,
ruginește, înfrunzește), defective (cu paradigmă incompletă): verbele unipersonale ș i impersonale care, apărând
numai la persoana a 111-a, sunt defective de celelalte persoane; verbe precum: a vrea, a putea, a trebui, a
plăcea, a ș ti sunt defective de imperativ; verbele: a concede, a accede, a converge nu au forme de timpuri trecute;
verbele a radiofica, a eradica nu au indicativ ș i conjunctiv prezent, verbul a discerne are numai prezentul; au
numai infinitiv și participiu: a consterna, a aboli, a deferi, a prefabrica; verbele neregulate (a fi, a avea, a vrea,
a da, a lua, a bea, a sta, a ști, a mánca, a usca).
Locuţiunile verbale sunt combinaţii de cuvinte în structura cărora intră și un verb, caracterizate prin
unitate semantică și gramaticală, care se comportă ca un verb: a da drumul, a lua loc, a face faţă, a lua piuitul
(cuiva), a trage la măsea, a o face lată, a ţine piept, a se da de gol. Intr-o locuţiune verbul este purtătorul valorii
gramaticale (diateză, mod, timp, persoană, număr), celelalte componente contribuind semantic la î nchegarea
locuţiunii. Uneori comportamentul gramatical al locuţiunii verbale poate fi diferit de cel al verbului din structura
locuţiunii. Exemplu: a lua este verb tranzitiv, dar în locuţiunea A lua aminte (la ceva) este intranzitiv. Verbele care
intră cel mai des în structura locuţiunilor verbale sunt verbe din fondul principal lexical: a da, a lua, a face, a fi, a
sta, a avea, a băga, a ţine.
Clasificarea verbelor în conjugări
Pornind de la forma de infinitiv, dar având în vedere și particularităţile flexiunii în totalitatea formelor
verbale, verbele românești se clasifică în patru grupe mari de conjugări:
Conjugarea 1 tare cuprinde verbe terminate la infinitiv în -a, fără sufixul —ez: a cânta, a lupta, a mánca și
conjugarea 1 slabă care cuprinde verbe terminate la infinitiv î n -a cu sufixul -ez: a agrea, a lucra, a mima.
Conjugarea a 11-a cuprinde verbe terminate la infinitiv în -ea: a avea, a cădea, a plăcea, a tăcea, a vrea.
Conjugarea a 111-a cuprinde verbe terminate la infinitiv în -e: a merge, a conduce, a spune, a face.
Aici se diferenţiază verbele sigmatice care au sufixul de perfect –se și sufixul de participiu -s (a spune, a se
duce, a merge, a rămáne) ș i verbele asigmatice, cu sufixul de perfect -u- și cu sufixele de participiu -u-t (a cere,
a bate, a face, a începe).
Conjugarea a 1V-a cuprinde verbe terminate la infinitive în -i și -î: a auzi, a citi, a iubi, a gándi, a hotărî, a
coborî, a urî. 0 caracteristică importantă a acestor verbe privește forma de pers. I singular, indicativ prezent,
care, pentru unele, coincide cu rădăcina infinitivului: a fug/i-fug; a coborî/-cobor, iar pentru altele, aceeași
formă adaugă rădăcinii sufixul -esc/-ăsc: a dor/i-doresc; a hotăr/î-hotărăsc.
Categoriile gramaticale ale verbului
Diateza este categoria gramaticală specifică verbului privitoare la raportul dintre acţiune ș i autorul ei, cu
valorile: activă și pasivă.
Diateza activă arată că subiectul gramatical realizează acţiunea: Eu citesc; Tu alergi, El scrie. Nu dispune
de mărci specifice și caracterizează toate verbele și locuţiunile verbale. Verbele impersonale care nu au sens pasiv
sunt considerate, prin forma lor, active, deși nu au subiect: a ninge, a se lumina.
Diateza pasivă arată că subiectul suportă acţiunea realizată de un autor neprecizat sau desemnat prin
complementul de agent: Piesa este interpretată de un mare pianist; Problema a fost rezolvată de elev.
Trebuie făcută precizarea că forme de diateză pasivă au numai verbele active nepronominale tranzitive. Sunt
și verbe active tranzitive care nu au diateză pasivă: a avea (cu excepţia locuţiunii a avea î n vedere), a vrea, a
comporta, a durea, a putea.
Diateza pasivă are formă analitică: verbul auxiliar a fi la forma flexionară de mod, timp, persoană ș i
număr + participiul verbului de conjugat, variabil în număr și gen, în funcţie de subiect, cu care se acordă.
Se recunoaște formal după prezenţa complementului de agent. Prin urmare, complementul direct de la
forma activă devine subiect, iar subiectul — complement de agent: Decizia a fost luată de noi amándoi. Sunt anumite
verbe al căror sens pasiv poate fi redat ș i printr-o formă reflexivă: Muzeul s-a deschis ieri. Uneori pot apărea
confuzii între predicatul verbal exprimat printr-un verb la diateza pasivă și predicatul nominal al cărui nume
predicativ este un adjectiv provenit dintr-un participiu. Pentru a evita această confuzie, în afara posibilităţii
introducerii complementului de agent, trebuie ţinut seama și de înţelesul construcţiilor respective: î n primul se
exprimă o acţiune suferită de subiect, în al doilea este vorba de o însușire a subiectului. A se compara:
160
Sala este închisă (de cineva) — Sala este închisă (nu deschisă).
Modul
Este categoria gramaticală specific verbală care arată felul î n care vorbitorul consideră acţiunea sau
starea exprimată de verb. Aceasta poate fi privită ca reală, exprimată prin formele modului indicativ, ca
posibilă, exprimată prin formele modului conjunctiv, condiţionată sau dorită, exprimată prin formele modului
condiţional- optativ, ca poruncă sau îndemn, exprimată prin formele modului imperativ, nesigură, presupusă —
prin formele modului prezumtiv. Ea mai poate fi privită ca denumire sub forma modului infinitiv, în chip de
circumstanţă a altei acţiuni sau stări sub forma modului gerunziu, ca î nsușire a unui obiect sub forma modului
participiu sau ca finalitate sub forma modului supin.
Modurile indicativ, conjunctiv, condiţional-optativ, imperativ și prezumtiv sunt moduri predicative și
personale. Ele apar independent, își schimbă forma după categoria persoanei ș i formează predicatul unui enunţ.
Infinitivul, gerunziul, participiul ș i supinul sunt moduri nepredicative și nepersonale, întrucât sunt
dependente de un mod predicativ și de aceea nu pot constitui un predicat și nu au nici categoria persoanei.
Doar modul participiu poate exprima categoria genului (asociată cu numărul ui cu cazul).
Indicativul exprimă o acţiune reală și sigură. Nu dispune de mărci formale specifice, apare atât î n
propoziţii principale, cât și în propoziţii secundare. Are cele mai multe forme, șapte în total, pentru exprimarea
timpului când se petrece acţiunea: prezent, imperfect, perfect simplu, perfect compus, mai mult ca perfectul,
viitor I, viitor II (sau anterior).
Conjunctivul arată o acţiune posibilă când apare î n propoziţii principale (Să mai trec pe la facultate?). Cel
mai adesea se întâlnește în propoziţiile subordonate, când valoarea sa se reduce cel mai adesea la denumirea acţiunii,
iar această valoare depinde de valoarea verbului regent. In propoziţiile principale are valoare de imperativ: Să fii mai
ascultător dacă vrei să pricepi.Modul conjunctiv are ca marcă distinctă conjuncţia să și se organizează în două
serii temporale: prezent și perfect.
Condiţional-optativul întrunește două valori: de condiţie ș i de dorinţă. Prima apare în subordonate, cea de-
a doua apare cu precădere în propoziţii principale: Dacă aș putea, aș continua drumul. Se caracterizează prin
forme compuse din verbul auxiliar a avea (aș, ai,ar, am, aţi, ar) ș i infinitivul verbului autonom. Are două
timpuri: prezent și perfect.
Prezumtivul redă o acţiune posibilă, dar nesigură, presupusă. Este un mod folosit mai ales în vorbirea
populară (multe gramatici nici nu-l Inregistrează). Are o structură perifrastică, organizată î n două timpuri:
prezent și perfect. La prezent este constituit din formele de viitor ale verbului auxiliar a fi, urmate de gerunziu
(vom fi știind), iar la perfect aceleaui forme ale auxiliarului sunt urmate de participiu (vom fi știut). Formele
prezumtivului perfect coincid cu cele de viitor anterior, condiţional- optativ perfect, conjunctiv perfect (voi fi aflat, aș
fi aflat, să fi aflat). Valoarea de prezumtiv reiese doar din context, prin sensul de prezumţie, de î ndoială.
Propoziţiile care conţin verbe la prezumtiv au o accentuare specială. Modul prezumtiv nu are diateza pasivă
din cauza structurii sale perifrastice.
Imperativul redă o acţiune posibilă, voită ui care se realizează în nuanţe de ordin (Fugiţi de aici!), îndemn
(Incearcă să asculţi), rugăminte (Nu te eschiva). Se caracterizează printr-o intonaţie specifică, dispune
doar de persoana a 11-a singular și plural cu formă afirmativă și negativă. Imperativul afirmativ (pozitiv) preia la
singular forme ale indicativului prezent fie omonime cu persoana a 11-a singular (taci!, mergi!, fugi!), fie cu cea
de persoana a 111-a singular (ascultă!, gándește!, hotărăște!), fie cu ambele (treci de acolo! — verb intranzitiv și
trece-l strada! — verb tranzitiv). Unele verbe au forme speciale: du!, adu!, fă!, vino!, zi! și deri- vatele cu prefixe de
la acestea: condu!, revino!, prezi! Imperativul negativ se formează la singular din adverbul de negaţie nu +
infinitivul scurt: nu alerga!, nu coborî!, nu duce!, nu fi!Persoana a 11-a plural afirmativă ui negativă este omonimă
cu persoana a 11-a plural a indicativului prezent (jucaţi!—nu jucaţi!,rămáneţi!—nu rămáneţi!, fugiţi!—nu
fugiţi!) cu excepţia lui a fi:fiţi!— nu fiţi! faţă de sunteţi.
Omonimia dintre imperativ și indicativul prezent se rezolvă printr-o intonaţie specială cu care se
asociază imperativul (fiind marcată prin semnul exclamării).
Infinitivul este un mod nepredicativ ș i nepersonal care denumește acţiunea. 1ntră în structura unor forme
verbale compuse: viitorul 1 și condiţional-optativul și poate îndeplini funcţiuni sintactice de: subiect (A Invăţa e
necesar), nume predicativ (Obligaţia mea este de a respecta regula jocului), atribut (Plăcerea de a merge pe jos),
complement direct (Poate alerga), complement indirect (Este capabil de a o lua de la capăt), complement
circumstanţial (Muncește mult pentru a reuși). 0 trăsătură specifică a infinitivului este echivalenţa sa cu
conjunctivul în diferite construcţii: Se hotărăște a vorbi/să vorbească, Vrednic de a conduce/să conducă, înainte de
a începe/să înceapă. In limba vorbită folosirea infinitivului î n locul conjunctivului este preţioasă, dar în
stilul știinţific și administrativ este preferată în construcţii precum: Vă rog a-mi aproba...
Infinitivul poate avea și valoare de imperativ și este unica situaţie când are funcţie de predicat: A se
agita înainte de folosire!, de indicativ (în construcţii livrești): Pretinde a ști/că știe totul, de gerunziu: S-a
săturat a repeta/repetánd. Modul infinitiv are două timpuri: prezent (a vorbi) și perfect, foarte rar folosit (a fi
161
vorbit). La prezent există așa-zisa formă ,lungă”, păstrată în formele inverse de optativ popular (Fire-ar/fir-ar să
fie!). In limba actuală orice infinitiv lung reprezintă din punct de vedere morfologic un substantiv feminin
abstract terminat în -e (uitare, plăcere, ardere, uimire, hotăráre). Din punct de vedere formal, infinitivul conţine
prepoziţia a + radical + sufix, variabil după conjugare: conjugarea I -a (a cânta), conjugarea a II-a -ea (a vedea),
conjugarea a III-a -e (a culege, a spune), conjugarea a IV-a -i, -î (a iubi, a urî).
Gerunziul este un mod nepredicativ și nepersonal care prezintă acţiunea în desfășurare (ascultánd, apăránd,
ducánd, suind, coboránd); sunt situaţii când exprimă ș i acţiuni finite: Terminánd de î nvăţat, a plecat la
plimbare.Structura gerunziului e simplă: radical + sufixul -and la verbele terminate î n -a, -ea, -e, -î (cântând,
tăcând, mergând, hotărând) ș i sufixul -ind la verbele î n -i sau de alte categorii (suind, fugind,scriind,
îngenunchind, supraveghind). Sunt corecte formele în -and ale verbelor a crea, a agrea
(creánd, agreánd).
In combinaţie cu formele neaccentuate ale pronumelui (personal și reflexiv), folosește și vocala de legătură -
u -: dándu-mi, ascultându-l, amăgindu-se, amintindu-și. Face excepţie combinaţia cu pronumele 0: văzánd-o.
Forma negativă se realizează cu prefixul ne- (neavánd, neștiind). Intre prefix și rădăcină se poate pune
adverbul mai (nemaiauzind, nemaivăzánd).Sub forma acestui mod, verbele îndeplinesc funcţiuni sintactice de:
complement direct (Aude bătánd în poartă), complement circumstanţial de diferite feluri (Ascultándu-l, îi dai
dreptate; Povestind, se Inflăcăra peste măsură), element predicativ suplimentar (Ea vine zámbind), subiect (Se
aude tunánd). Modul gerunziu participă la formarea prezumtivului prezent (voi fi ascultánd), a conjunctivului
prezumtiv prezent (să fi ascultánd), a condiţionalului prezumtiv prezent (aș fi ascultánd).
Participiul este un mod nepredicativ și nepersonal care denumește acţiunea suferită sau îndeplinită de un
subiect. Este inclus în structura unor timpuri și moduri compuse (perfect compus, viitor anterior, conjunctiv perfect,
condiţional-optativ perfect) și intră în structura diatezei pasive, unde se comportă ca un adjectiv, flexionând după gen
și număr și acordându-se cu subiectul: Cărţile sunt vándute deja.
Participiul cu sens pasiv poate fi folosit în locul conjunctivului sau al infinitivului după verbele: a trebui,
a se cuveni, a se lăsa (Trebuie luate măsuri=Trebuie să ia măsuri; Se cuvine subliniat = Se cuvine a fi/să fie
subliniat; Se lasă rugată = Se lasă să fie rugată).
Participiul nu poate avea diateza reflexivă. Ex. Copiii se amuză
→ Copiii amuzaţi sau Se imaginează un scenariu → Scenariu imaginat. In construcţiile participiale absolute,
când participiul este echivalent cu gerunziul la diateza pasivă, el poate avea un subiect propriu:
0 dată predată lucrarea, studenţii pot pleca.
Modul participiu are următoarele forme structurale: verbele î n -a, -î, -i, -ea, -e (cu sufixul de perfect
simplu -u-) au structura radical + sufix de perfect (-a-, -a-, -i-, -u-) + sufixul participial -t: așezat, hotărát, iubit, văzut,
crezut, cerut). Acestea sunt așa-numitele verbe asigmatice. Verbele în -e (cu sufixul -se — la perfectul simplu au
structura: radical + sufixul de participiu (-t sau -s): adus, apus. Sufixul -s apare la majoritatea verbelor sigmatice:
condus, ales, rămas; sufixul -t se utilizează la câteva verbe: copt, fiert, fript, înfipt, fránt, înfránt, rupt, spart, supt.
Forma negativă se formează cu prefixul negativ ne- care accept punerea între el și bază a adverbului mai:
nemaiîntálnit, nemaivăzut.
Verbul la participiu poate îndeplini funcţiuni sintactice de: atribut (Spectacolul văzut m-a decepţionat),
nume predicativ (0piniile erau împărţite), element predicativ suplimentar (Te simt neliniștit), complement
indirect (Din înfrant ce era, a devenit victorios), diferite nuanţe circumstanţiale: Ajutat, vei reuși; Ajuns acolo, s-a
apucat de lucru.
Supinul este un mod nepredicativ și nepersonal care denumește, ca și infinitivul, acţiunea. Spre deosebire
de infinitiv, supinul nu are timpuri, el primind valoarea temporală a verbului regent: De văzut, văd; De văzut, am
văzut; De văzut, o să văd. Are formă analitică, alcătuită din participiul invariabil, precedat de una din prepoziţiile:
de (cea mai frecventă), la, pe, după, pentru. După verbele impersonale a se cuveni, a trebui prepoziţiile pot lipsi: Se
cuvinte menţionat, Trebuie văzut. Sub forma acestui mod, verbul îndeplinește funcţiuni sintactice de: atribut (Loc
de fumat), subiect (De muncit e greu), nume predicative (Textul e de reţinut pe de rost), complement direct (Elevii
au de scris), complement indirect (S-a săturat de așteptat), complement circumstanţial (S-a dus la pescuit).
Verbele la supin se substantivizează prin articulare: fumatul, băutul, alesul, iubitul, uratul.
Timpul
Este categoria gramaticală specific verbală care exprimă mo- mentul săvâruirii acţiunii prin raportare la
momentul vorbirii, care poate fi de anterioritate (trecut), de simultaneitate (prezent) sau de posterioritate (viitor).
Timpurile se clasifică, după un criteriu semantic și sintactic, în timpuri absolute, care se raportează direct la
momentul vorbirii ș i reprezintă majoritatea, și timpuri relative, care se raportează la momentul vorbirii prin
intermediul altui timp: imperfectul, mai mult ca perfectul și viitorul anterior.
După criteriul formal (morfologic), timpurile sunt simple (sintetice) și compuse (analitice). Timpurile simple
sunt: prezentul indicativ, imperfectul, perfectul simplu, mai mult ca perfectul; timpurile compuse sunt: prezentul
condiţional-optativului, perfectul compus al indicativului ui perfectul celorlalte moduri, viitorul 1 și al doilea (anterior).
162
 Prezentul indicativ arată o acţiune care se desfășoară concomitent cu momentul vorbirii: Citesc o carte.
Se întâlnește la modurile: indicativ (fără mărci specifice, cu excepţia unor verbe de conjugarea 1 construite cu sufixul
-ez: lucrez, desenez, și de a 1V-a în -i, construite cu sufixul -esc sau -ăsc: iubesc, urăsc), conjunctiv (conjuncţia să
+forme de prezent ale indicativului pentru persoana 1 și a 11-a singular și plural și forme în general proprii pentru
persoana a 111-a singular și plural), condiţional-optativ (verbul auxiliar aș, ai, ar, am , aţi, ar + infinitivul scurt) ș i
infinitiv (prepoziţia a, care poate lipsi î n unele contexte, + infinitivul scurt). Prezentul indicativ poate avea și alte
valori stilistice: prezentul momentan: — Ce faci?— Ascult muzică; prezentul durativ: Cu ce te ocupi?- Pictez. Sunt
pictor; prezentul iterativ sau de repetiţie: Zilnic face acest drum; prezentul istoric sau narativ, folosit î n
locul perfectului pentru a caracteriza o acţiune trecută: Evenimentele au loc în 1907; prezentul etern sau gnomic
arată fenomene sau adevăruri general valabile, eterne. Se folosește frecvent în proverbe, maxime și în legi
știinţifice: Cáinii latră, ursul merge; Doi și cu doi fac patru.
Prezentul se folosește frecvent cu valoare de viitor, însoţit obligatoriu de determinări circumstanţiale
temporale (Sámbătă plecăm la munte) și de imperativ (Incui și pleci). Prezentul indicativ este un timp simplu
organizat în două tipuri de forme: forme tari, cu accentul pe radical la singular și la persoana a 111-a plural (a
cánta) și forme slabe, cu accentul pe sufixul secundar -ez la verbele î n -a (dansez), -esc ș i -ăsc la verbele î n -i
(a iubi), respectiv -î (a hotărî). Desinenţele de prezent sunt variate, unice fiind cele de la pers. 1 și a 11-a plural: -m,
-ţi.
Modele de conjugare tare:
-a -ea -e -i -î
ascult-p—p văd-p—p spun-p—p fug—p—p cobor-p—p
asculţ-p-i vez-p-i spu-p—i fug-p-i cobor-p—i
ascult-p-ă ved-p-e spun-p—e fug-p-e coboar-p—ă
ascult-ă-m ved-e-m spun-e-m fug-i-m cobor-â-m
ascult-a-ţi ved-e-ţi spun-e-ţi fug-i-ţi cobor-â-ţi
ascult-p-ă văd-p—p spun-p—p fug-p—p coboar-p—ă
Modele de conjugare slabă:
-a -i -î
dans-ez-p iub-esc-p hotăr-ăsc—p
dans-ez-i iub-eşt-i hotăr-ăşt-i
dans-eaz-ă iub-eşt-e hotăr-ăşt-e
dans-ă-m iub-i-m hotăr-â-m
dans-a-ţi iub-i-ţi hotăr-â-ţi
dans-eaz-ă iub-esc-p hotăr-ăsc-p
Imperfectul exprimă o acţiune în curs de desfășurare, sincronă cu o altă acţiune trecută: Cánd ai venit, eu
ascultam muzică. Poate avea și o utilizare absolută: Odinioară munceam mai mult sau iterativă: Săptămánal
venea la noi. Din cauza valorii sale durative, este folosit mult în naraţiuni.

-a -i -î
IV (In -I) II III IV (In —i)
Invăţ-a-m dobor-a-m apăr-ea-m spun-ea-m ven-ea-m
Imp dobor-a-i apăr-ea-i spun-ea-i ven-ea-i
erfectul
Invăţ-a-m dobor-a-m apăr-ea-m spun-ea-m ven-ea-m
Invăţ-a-ţi dobor-a-ţi apăr-ea-ţi spun-ea-ţi ven-ea-ţi
Invăţ-a-u dobor-a-u apăr-ea-u spun-ea-u ven-ea-u

Timpul perfect este o specie de trecut, care arată că desfășurarea acţiunii este anterioară momentului
vorbirii și se întâlnește la modul indicativ sub forma perfectului simplu și a perfectului compus, precum și la
modurile conjunctiv (să + fi + participiul invariabil în gen și număr), condiţional-optativ (condiţionalul prezent al
verbului a fi +participiul invariabil) și infinitiv (a fi + participiul invariabil).
Perfectul simplu exprimă o acţiune încheiată în trecutul imediat (de obicei ultimele 24 de ore): leri am
cumpărat biletul și azi plecai la mare. In vorbirea obișnuită perfectul simplu este folosit mai mult regional — în
special î n Oltenia ș i Banat, iar cu valoare de trecut propriu-zis are un caracter livresc sau este restrâns la
anumite întrebuinţări cu unele nuanţe stilistice: ironie (Bine o potriviși!), reproș (Crăpă ceasul de veni și ea!).
Perfectul simplu este alcătuit din radical + sufix + desinenţă.
Verbele î n -a, -î, -i au sufixul omonim cu cel de infinitiv:
-a -î -i

163
cânt-a-i cobor-â-i ven-i-i
cânt-a-şi cobor-â-şi ven-i-şi
cânt-ă-p cobor-â-p ven-i-p
cânt-a-ră-m cobor-â-ră-m ven-i-ră-m
cânt-a-ră-ţi cobor-â-ră-ţi ven-i-ră-ţi
cânt-a-ră-p cobor-â-ră-p ven-i-ră-p
Perfectul compus exprimă o acţiune realizată și încheiată în trecut: Am citit cartea. Este un timp compus,
format din auxiliarul a avea la indicativ prezent + participiul invariabil al verbului de conjugat:
am ascultat (apărut, pus, citit, hotărât)
ai ascultat
a ascultat
am ascultat
aţi ascultat
au ascultat

Mai mult ca perfectul exprimă o acţiune încheiată înaintea altei acţiuni trecute: Terminasem lucrul cánd am
hotărát să plec. Este un timp de relaţie, folosit mai rar î n vorbire, fiind perceput ca un timp livresc. Rareori apare
ca un timp absolut: Se deprinsese cu răul. Este un timp sintetic alcătuit din radical + sufixul perfectului simplu +
sufixul specific -Se- + desinenţă.
Modele de conjugare:

-a -ea -e
apuc-a-se-m văz-u-se-m zi-se-se-m cer-u-se-m apuc-a-se-şivăz-u-se-şi zi-se-se-şi cer-u-se-şi
apuc-a-se-p văz-u-se-p zi-se-se-p cer-u-se-p
apuc-a-se-ră-mvăz-u-se-ră-m zi-se-se-ră-m cer-u-se-ră-m
apuc-a-se-ră-ţi văz-u-se-ră-ţi zi-se-se-ră-ţi cer-u-se-ră-ţi
apuc-a-se-ră-p văz-u-se-ră-p zi-se-se-ră-p cer-u-se-ră-p
-i -î
auz-i-se-m ur-â-se-m auz-i-se-şi ur-â-se-şi auz-i-se-p ur-â-se-p
auz-i-se-ră-m ur-â-se-ră-m auz-i-se-ră-ţi ur-â-se-ră-ţi auz-i-se-ră-p ur-â-se-ră-p

Viitorul, numit și viitorul I, exprimă o acţiune care se petrece după momentul vorbirii: Ne vom opri
imediat. Se folosește și cu alte valori: valoarea modului imperativ: Vei pleca acum!, prezumtiv: 0 ști ea ce are de
făcut?, valoarea de prezent al politeţei: 0 să vă rog să aveţi răbdare, cu valoare de perfect: George Enescu va muri
departe de ţară. Din punct de vedere formal, viitorul este un timp analitic, compus din formele de indicativ
prezent ale verbului auxiliar a vrea + infinitivul scurt al verbului de conjugat:
voi lăuda (putea, merge, iubi, urI)
vei lăuda va lăuda vom lăuda veţi lăuda vor lăuda
Viitorul anterior sau viitorul al doilea este un timp de relaţie care exprimă o acţiune care urmează să
aibă loc după momentul vorbirii și înaintea altei acţiuni viitoare. Este un timp livresc, mai puţin folosit î n vorbirea
comună, fiind înlocuit prin diferite perifraze: Inainte de a..., după ce. Are forme compuse din viitorul auxiliarului
a fi + participiul in- variabil al verbului de conjugat:
voi fi lucrat (dispărut, ajuns, venit, coborât)
vei fi lucrat va fi lucrat vom fi lucrat veţi fi lucrat vor fi lucrat
Prezentul conjunctiv exprimă, ca timp absolut, o acţiune care are sens de prezent sau viitor: Tu să pieci
acum, iar ea să piece máine. In subordonate se ,modelează” după semnificaţia temporală a verbului regent: Te
sfătuiesc să accepţi propunerea făcută (sens de prezent), 0 să te sfătuiesc să accepţi propunerea făcută (sens de
viitor), Te-am sfătuit să accepţi propunerea făcută (sens de perfect). Prezentul conjunctiv este alcătuit din forme
sintetice precedate de conjuncţia să care este element constitutiv al verbului. Formele sintetice sunt omonime cu
ale indicativului prezent, exceptând pe soana a 111-a singular ei plural: să aștept, să a ș tepţi, să aștepte, să
așteptăm, să așteptaţi, să aștepte. Anumite verbe pot fi folosite la prezent conjunctiv persoana a 111-a singular ș i
fără conjuncţia să: Fie ce-o fi!, Facă ce-o vrea! Trăiască liniștit! Ducă-se pe pustii! Treacă de la mine! Zică
ce-o vrea! Bată-l norocul!
Perfectul conjunctiv redă, ca timp absolut, o acţiune trecută faţă de momentul vorbirii: Să fi máncat ceva
Inainte de plecare; ca timp relativ redă o acţiune fie anterioară altei acţiuni: Nu știu să fi trecut pe acolo, fie
simultană: Să fi fost acolo, nu se întámpla ce s-a întámplat, fie posterioară: Pánă să fi mers acolo, trebuia să
telefoneze.Perfectul conjunctiv este un timp compus, cu o structură invariabilă după persoană și număr, alcătuită din
forma să fi + participiul invariabil al verbului de conjugat. Omonimia formelor se rezolvă prin pronumele personal:
164
eu să fi alergat, tu să fi alergat, el/ea să fi alergat, noi să fi alergat, voi să fi alergat, ei/ele să fi alergat
(părut, început, zis, iubit, coborát).
Prezentul condiţional-optativ exprimă o acţiune realizabilă î n prezent sau în viitor, când are valoare
absolută: Aș lucra cu plăcere, dacă ar fi condiţii mai bune; Dacă m-ai invita, aș veni și eu.Când are valoare relativă,
prezentul condiţional exprimă acţiuni simultane: A lăsat să se îţeleagă că ar accepta oferta sau posterioare acţiunii
din regentă: A anunţat că ar putea participa și el.Este un timp compus din auxiliarul verbului a avea (aș, ai, ar, am,
aţi, ar) + infinitivul prezent al verbului de conjugat: aș cánta, ai cánta, ar cánta, am cánta, aţi cánta, ar cánta
(vedea, alege, veni, doborI).Se poate folosi ei cu forme inverse, în care auxiliarul este postpus, iar infinitivul
apare antepus, In vechea sa formă lungă, atunci când între ele nu se interpune un pronume neaccentuat: dar(e)-aș,
venire-ai, dormire-ar; când între auxiliar și infinitiv se intercalează un pronume neaccentuat, infinitivul va fi la
forma scurtă, cea obienuită: mánca-l-ar, lovi-o-ar, vedea-l-aș
. Prezentul condiţional-prezumtiv, folosit în vorbirea indirectă, este alcătuit din prezentul condiţional al
verbului auxiliar a fi + gerunziul verbului de conjugat: aș fi cántánd, ai fi cántánd, ar fi cántánd, am fi
cántánd, aţi fi cántánd, ar fi cántánd (păránd, mergánd, ieșind, coboránd).
Perfectul condiţional-optativului exprimă o acţiune trecută (A% fi participat %i eu) sau una simultană momentului
vorbirii, In formele de politeţe (A% fi dorit să vă atrag atenţia). Este un timp analitic, format din prezentul
condiţional al verbului auxiliar a fi + participiul invariabil al verbului de conjugat: a% fi cántat, ai fi cántat, ar fi
cántat, am fi cántat, aţi fi cántat, ar fi cántat (apărut, priceput, iubit, doborát).
Prezentul prezumtiv exprimă, când are valoare absolută, o atitudine simultană cu momentul vorbirii (Va fi
intuind el ceva), o acţiune viitoare (Máine dimineaţă va fi circulánd autobuzul?) sau o acţiune situată
imprecis în timp (Va fi citind cu regularitate presa); ca verb relativ, poate exprima acţiuni simultane sau
posterioare faţă de regentă, care poate fi la trecut: Eram convinsă că va fi țtiind ce are de făcut. Prezentul prezumtiv
este un timp compus din formele de viitor indicativ ale verbului auxiliar a fi + gerunziul verbului de conjugat:
voi (oi) fi umblând (apărând, pricepând, iubind, doborând) vei (ăi) fi umblând
va (o) fi umblând vom (om) fi umblând veţi (ăţi) fi umblând
vor (or) fi umblând
Perfectul prezumtiv cu valoare absolută indică o acţiune trecută (0 fi aflat el ceva). Cu valoare
relativă exprimă tot o acţiune trecută ei situată anterior (Nu știa dacă o fi reușit), simultan (L-a auzit cánd o fi
strigat) sau posterior (I-a prescris un tratament care îi va fi ajutat) faţă de acţiunea din regentă. Ca formă este un
timp compus din formele de viitor indicativ ale verbului auxiliar a fi + participiul invariabil al verbului de conjugat:
voi (oi) fi cântat (apărut, priceput, iubit, doborât)
vei (ăi) fi cântat
va (o) fi cântat
vom (om) fi cântat
veţi (ăţi) fi cântat
vor (or) fi cântat
Prezentul infinitiv exprimă o acţiune nesituată précis în timp (A munci este o plăcere). Poate avea valoare
de imperativ (A se agita înainte de folosire!). In propoziţiile subordonate preia valoarea temporală a verbului regent:
o acţiune trecută (A început a lăcrima) sau una viitoare (0 să înveţe a asculta). Prezentul infinitiv are o formă
simplă. Conţine prepoziţia a + radicalul verbului + sufixele de infinitiv (-a, -ea, -e, -i, -î) ale celor patru conjugări:
a arăta, a plăcea, a depune, a iubi, a urî.
Infinitivul lung, rar folosit (doar In formele inversate ale condiţionalului: venire-ai, ascultare-aș), se
formează prin adăugarea terminaţiei -re la forma scurtă a infinitivului: cánta—cántare, plăcea— plăcere (ea devine
e), duce—ducere, iubi—iubire, hotărî—hotăráre.
Prezentul infinitiv-prezumtivului, foarte rar Intâlnit, se formează din prezentul infinitiv al verbului auxiliar a
fi + gerunziul verbului de conjugat: a fi cántánd (păránd, trecánd, iubind, coboránd).
Perfectul infinitiv exprimă o acţiune trecută, de regulă anterioară celei din regentă (Gestul de a fi sfidat juriul nu
a fost trecut cu vederea), dar poate exprima și o acţiune trecută posterioară (Inainte de a fi sunat tu, ea avea bagajul
făcut). Este un timp rar folosit, compus din prezentul indicativ al auxiliarului a fi + participiul verbului de
conjugat, precedat î ntotdeauna de prepoziţia a: a fi cántat (părut, început, venit, hotărát).
Persoana
Este categoria gramaticală nespecifică verbului, care indică, prin forma verbului și prin pronumele care
însoţește verbul, dacă subiectul este cel care vorbește (Eu nvăţ), cel cu care se vorbește (Tu înveţi) sau despre cel care
se vorbește (El învaţă). Persoana se manifestă la verb numai în cadrul modurilor personale (indicativ, conjunctiv,
condiţional-optativ și imperativ). Persoana se exprimă prin desinenţe atașate la rădăcini sau la teme verbale
simple (cánt-ă, cánt-a-se-m), iar î n formele modale ș i temporale compuse, ca și la toate formele diatezei pasive,
se exprimă prin formele variabile ale verbelor auxiliare (am, ai, aș, am, aţi, au +paticipiul, pentru perfectul

165
compus; voi, vei, va, vom, veţi, vor + infinitivul, pentru viitor; a, ai, ar, am, aţi, ar + infinitivul, pentru
condiţional-optativ).
După posibilitatea formală de a exprima diferite persoane, verbele se clasifică în verbe pluripersonale
(majoritatea), care au forme pentru toate persoanele (a cánta, a scrie, a munci) și verbe unipersonale după
formă ș i impersonale prin conţinut, care au numai persoana a 111-a singular (a ploua, a ninge, a fulgera, a tuna, a
consta, a se cuveni). Intre aceste clase de verbe se produc treceri în ambele sensuri. Sunt verbe personale folosite cu
sens impersonal (cf. Imi place să...cu el îmi place) așa cum există și verbe unipersonale după formă și impersonale
prin conţinut care se folosesc, mai ales cu sensuri figurate, ca verbe pluripersonale: El tună și fulgeră toată ziua. De
cele mai multe ori persoana gramaticală coincide cu persoana reală. Sunt situaţii, acceptate de norma literară, când
forma de pers. a 11-a sg. sau a 111-a sg. se poate folosi în locul tuturor persoanelor: Unde dai și unde crapă; Se
vorbește cam mult.
Numărul se exprimă solidar cu persoana, prin desinenţe, iar la modul participiu împreună cu genul (ei
cazul). Cel mai adesea numărul gramatical este identic cu cel real, cu unele ,abateri” stilistice, precum folosirea pers.
1 plural cu valoare de singular: pluralul autorului, în stilul etiinţific (Vom urmări în acest studiu...), pluralul
autorităţii (sau maiestăţii), în stilul administrativ (Noi, primarul comunei, anunţăm...), pluralul ironic (Să fim serioși!)
etc.
Genul In flexiunea verbului, categoria gramaticală de gen se exprimă numai în cadrul modului participiu,
împreună cu categoria de număr. Participiul variabil are forma unui adjectiv cu patru forme: una
pentru masculin ei neutru singular cu desinenţa zero, alta pentru feminin singular, cu desinenţa -a, o formă pentru
masculin plural cu desinenţa -i asilabic, cealaltă pentru feminin ei neutru plural cu desinenţa -e. Participiul invariabil,
din forme modale ș i temporale analitice, nu va exprima, firește, categoria gramaticală de gen.
Funcţiile sintactice ale verbului
Verbele autonome și locuţiunile verbale la moduri predicative îndeplinesc funcţia de predicat verbal (Omul
muncește), predicat nominal (Omul este inteligent). La moduri nepredicative: subiect (E lesne a Invăţa/de Invăţat;
Se aude tunánd), nume predicativ (A călători Inseamnă a te bucura; Este de neimaginat cát de bine se descurcă;
Este liniștită și odihnită), element predicativ suplimentar (Ea vine zámbind), atribut (Plăcerea de a cánta;
Acestea sunt sfaturi de urmat), complement direct (Nu poate sta pe loc; Știe a se stăpáni; Avem de învăţat;
Aud șușotindu-se), complement indirect (Se temea a merge noaptea; Se săturase de umblat/umblánd), complement
circumstanţial (Plecánd, a lăsat lucrurile neterminate; Am întálnit-o înainte de a lua trenul; S-a dus la pescuit),
predicat (A se păstra la rece!; De rezolvat urgent!).

Adverbul
Adverbul este partea de vorbire neflexibilă care arată caracteristica unei acţiuni, stări sau însușiri, ori
circumstanţa în care se realizează o acţiune. Spre deosebire de alte părţi de vorbire neflexibile (prepoziţie, conjuncţie,
interjecţie), unele adverbe cunosc categoria gramaticală a comparaţiei (specifică adjectivelor), care se realizează
perifrastic (folosindu-se tot anumite adverbe cu valoare de cuvinte ajutătoare). Adverbul apare întotdeauna în calitate
de determinant faţă de un element regent, el nefiind o parte de vorbire independentă. Astfel, poate determina un
verb (Aleargă repede), un adjectiv (Este așa de frumoasă) sau un alt adverb (Vorbește cam mult), îndeplinind pe langă
aceste părţi de vorbire funcţia de complement circumstanţial. El poate apărea și în grupul nominal, determinand un
substantiv (locul de aici), un pronume (acela de acolo) sau un numeral (primul de sus), pe langă careîIndeplinește
funcţia de atribut.
.Clasificarea adverbelor se realizează după origine, structură și înţeles. După origine, adverbele se clasifică
în adverbe primare (moștenite sau împrumutate) care au statut adverbial incontestabil: așa,aiurea, apoi, azi, ieri,
mereu, cam, chiar, tocmai ei adverbe provenite,prin conversiune, din alte părţi de vorbire: din adjective: atent,
corect,frumos, îngrijit (Lucrează atent/corect...), din participii cu valoare adjectivală: încantat, încruntat, învolburat,
răspicat (Privește încruntat),din substantive care denumesc anotimpuri, zilele săptămanii, moment ale zilei, folosite la
singular sau plural, articulate sau nearticulate, cand devin adverbe de timp: Seara citim pană tarziu, Duminica ieșim
din oraș, Duminică merg la părinţi, Vara mergem la mare, lernile și le petrecea la ţară. In forma articulată la plural, ele
răman substantive folosite cu sens iterativ. Substantivele nearticulate: buștean, burduf,cuc, foc, glonţ, lulea, ochi,
pușcă, strună, tun, folosite invariabil pe langă verbe sau adjective, capătă valoare de adverbe de mod: Doarme buștean,
A ieșit glonţ, S-a supărat foc, Singur cuc, îngheţat tun, îndrăgostit lulea. Devin adverbe pronumele ce, cat cand
determină un verb (A plans ce/cat a plans și apoi s-a liniștit), un adjectiv (Ce frumoasă s-a făcut!) sau un adverb (Ce
mult s-a bucurat!, Cat de bine îmi pare!).
Prin derivare cu ajutorul sufixelor se pot forma adverbe pornind de la verbe, de la substantive sau de la alte
adverbe: chioráș, táráș, pieptiș, copăcel, omenește, prietenește, realmente, finalmente, completamente, binișor.

166
 Prin schimbarea valorii gramaticale, adverbele pot trece, la rândul lor, în altă parte de vorbire. Astfel,
prin articulare enclitică sau proclitică sau prin antepunerea unui adjectiv, adverbele se substantivizează: binele, un
bine, acel bine, răul, un rău, acel rău.
Numeroase adverbe și locuţiuni adverbiale devin, printr-o aparentă articulare, prepoziţii și locuţiuni
prepoziţionale cu genitivul: împotrivă-împotriva, împrejur-împrejurul, îndărăt-îndărătul, î napoi- înapoia,î nainte-
înaintea, î n faţă-în faţa, î n jur-în jurul, î n mijloc-în mijlocul, în spate-în spatele.Câteva adverbe pot deveni adjective
invariabile, dacă au regent un substantiv: așa, asemenea, aievea, aiurea, alene, anume, bine, gata, repede (Vis
aievea, Asemenea oameni, 0 doamnă bine).
Locuţiunile adverbiale sunt grupuri de cuvinte cu înţeles de sine stătător și echivalente cu un adverb. In
structura lor intră: substantive, adjective, pronume, participii, adverbe legate prin prepoziţii sau conjuncţii. Sunt
locuţiuni adverbiale cu structură simplă, alcătuite din prepoziţie și o parte de vorbire (substantiv, adjectiv,
pronume, numeral, adverb): la întámplare, la un loc, de cu seară, de fapt, în grabă, în silă,pe ránd, la o adică, cu
totul, peste tot, de la sine, ca atare, pe nimic, pe din două, dintr-o dată, în general, în principal, cu binișorul, din
contră, pe înserate, pe alese, pe ascuns, pe furiș, peste poate, de-a dreptul, de-a berbeleacul, de-a binelea.

După înţeles, majoritatea adverbelor ș i locuţiunilor adverbiale sunt circumstanţiale: de loc: aici, acolo,
acasă, afară, aiurea, împrejur,înainte, îndărăt, undeva, de jur împrejur, ici-colo, în lung și-n lat; de timp: acum,
adesea, astăzi, máine, odinioară, dintr-o dată, din cánd în cánd, în veci, zi ș i noapte; de mod, cu numeroase
subclase: de mod propriu-zis sau cantitative: destul, doldora, enorm, mult, oricát, suficient, de ajuns, cát de
cát, cu toptanul; de comparaţie: asemenea, ca, decát; de durată sau continuitate: î ncă, mereu, necontenit; de
afirmaţie sau de negaţie: da, firește, desigur, cu siguranţă; nu, deloc, nicidecum, defel; de îndoială sau
probabilitate: parcă, poate, pesemne, posibil, probabil; de restricţie (exclusivitate): barem, doar, decát,
încaltea, măcar, numai; de aproximaţie: aproximativ, aproape, cam, gata-gata, cát pe ce; explicative: adică,
anume, bunăoară; de precizare: chiar, tocmai, taman, mai cu seamă, î n special; cu înţeles conclusiv: așadar,
deci, prin urmare, în consecinţă, ca atare; cu înţeles cauzal: de aceea, de asta, pentru aceea; concesiv: totuși, cu
toate acestea.
Gradele de comparaţie reprezintă singurul aspect de flexiune adverbială; se realizează analitic, prin morfeme
adverbiale antepuse, fără ca forma adverbului să se modifice. Sistemul de formare este identic cu cel al adjectivelor,
cu deosebirea că morfemul cel de la superlativul relativ este invariabil la adverb.
Model de comparaţie:
Pozitiv: bine
Comparativ de superioritate: mai bine ca/decát
de egalitate: la fel de (tot aca de, tot atát de, deopotrivă de) bine
de inferioritate: mai puţin bine ca/decát
Superlativ: a) relativ de superioritate: cel mai bine din/dintre
relativ de inferioritate: cel mai puţin bine din/dintre
b) absolut de superioritate: foarte bine
absolut de inferioritate: foarte puţin bine
Superlativul absolut se poate forma ei cu adverbe cu valoare expresivă, cum ar fi: colosal (de), formidabil
(de), extraordinar (de), grozav (de), extraordinar (de), teribil (de). Sunt unele adverbe care se folosesc numai la
gradul comparativ de superioritate: mai abitir, mai ales, mai prejos, mai presus. Adverbele care provin din adjective
cu sens comparativ sau superlativ (definitiv, egal, excelent, extrem, formidabil, minimum, maximum, minus,
optim, ulterior) nu au grade de comparaţie.
Adverbele ei locuţiunile adverbiale predicative care exprimă necesitatea, probabilitatea, siguranţa
(adevărat, bineînţeles, sigur, desigur, firecte, negreșit, poate, pesemne, probabil, posibil, de prisos, cu siguranţă,
fără îndoială, de bună seamă, fără doar și poate) pot constitui singure predicatul verbal al unei propoziţii regente.
Propoziţia subordonată este subiectivă, introdusă prin conjuncţia că sau să: Firește că a reușit; Fără doar și poate că
se va întoarce.
Predicatul format de aceste adverbe poate fi nominal, când admite lângă el verbul copulativ a fi.
Bine că va ploua, Posibil să apară. Funcţia sintactică specifică este cea de complement circumstanţial: de loc, de
timp, de mod (S-au deplasat în faţă, Pleacă de dimineaţă, I-a spus răspicat ce avea de spus); mai poate avea și funcţia
de complement direct (Ea știe grecește ,limba greacă”, Vorbește nemţește ,limba germană” în casă), atribut
adverbial (Vremurile de odinioară s-au dus, Copilul din spate nu e atent), element predicativ suplimentar (Te știam
aproape), predicat verbal (Bineînţeles că acceptă), subiect (Se lucrează nemţește), nume predicativ (E ușor să
refuzi; Cine e contra?).
Prepoziţia

167
 Prepoziţia este partea de vorbire neflexibilă cu rol de element de legătură ]n propoziţie: leagă atributele și
complementele de cuvintele pe care le determină. Astfel, ea leagă un substantiv, pronume, numeral de atributele lor
(Carte de rugăciuni, Unul dintre elevi, Trei dintre noi) și un verb, adjectiv, adverb sau o interjecţie de
complementele lor (0 strigă pe mama, Se teme de cáini, Identic cu originalul, Trăia departe de lume, Halal de
ei!). Prepoziţiile intră î n componenţa atributelor ș i complementelor fără a î ndeplini ele î nsele vreo funcţiune
sintactică în propoziţie. Cu prepoziţie se poate construi și numele predicativ (Casa e de lemn) sau elementul
predicativ suplimentar (L-au citat ca martor).
Alături de conjuncţii, prepoziţiile formează categoria așa-numitelor instrumente gramaticale, ele reprezentând
simple cuvinte auxiliare. Intrucât exprimă numai raporturi, prepoziţiile au un conţinut semantic abstract,
neautonom, dedus doar din context. Unele prepoziţii sunt monosemantice (lángă), dar cele mai multe sunt
polisemantice. De exemplu, prepoziţia prin poate avea sensul de ,a străbate” (prin acoperiș), poate indica interiorul
(prin casă) ori modalitatea (prin viclenie). Prepoziţiile fac parte din vocabularul fundamental, având o frecvenţă
foarte ridicată în limbă și provenind în majoritate din limba latină: asupra, către, cu, de, după, fără, î ntre, la,
lángă, pe, pentru, peste, pánă, spre, sub. Lor li se adaugă ș i prepoziţii vechi, de alte origini: bașca din turcă,
bez ș i împotrivă din slavă, precum ș i prepoziţiile neologice — a la, per, pro, supra, versus, via.
Clasificarea prepoziţiilor
Prepoziţiile se clasifică după structură și după cazul pe care îl impun substantivului (pronumelui).
După structură, prepoziţiile sunt simple, compuse, locuţiuni prepoziţionale.
Prepoziţiile simple sunt prepoziţiile formate dintr-un singur cuvânt, fie originare, fie provenite din
alte părţi de vorbire. Cele simple originare sunt cele neanalizabile, care pot fi moștenite sau împrumutate (v.
mai sus), la care se adaugă și prepoziţiile fuzionate: din < de+în, prin < arh. pre + în, printre < arh. pre+între,
dintre < de + între, deasupra < de + asupra.
Prepoziţiile simple provenite prin conversiune din alte părţi de vorbire: din substantive nearticulate (graţie,
mulţumită), din participii (datorită, potrivit), din gerunzii (exceptand, privind), din adverbe (de cele mai multe
ori fără modificări formale: asemenea, aidoma, întocmai, conform, contrar, potrivit), ș i cu modificări formale,
prin „articularea” adverbelor de loc: dedesubtul, înapoia, înaintea, împrejurul, îndărătul, înăuntrul.
Prepoziţiile compuse sunt prepoziţiile formate prin compunere din două sau mai multe prepoziţii simple
care se ortografiază separat. Ele sunt centrate în jurul prepoziţiilor de, pe, pană. de către, de după, de la, de pe, de
langă, de peste, de sub, pe la, pe după, pe langă, pe sub, pană în, pană spre, pană sub. Mai puţine sunt cele
compuse din trei prepoziţii: de pe la, de pe langă, pană pe la, pană pe langă, pană pe după sau din patru: de pană
pe la, de pană pe langă. Asocierea prepoziţiilor ca și drept, respectiv drept și pentru în exemple ca Drept pentru
care am încheiat procesul-verbal, Ca drept mulţumire, nu reprezintă prepoziţii compuse, ci îmbinări pleonastice
supărătoare.
Locuţiunile prepoziţionale sunt combinaţii de cuvinte (care trebuie să conţină obligatoriu cel puţin o
prepoziţie) care au valoarea unei prepoziţii. Ele pot avea următoarele structuri: prepoziţie + substantiv
articulat hotărât: în faţa, în fruntea, din dreptul, din cauza, prin spatele, î n susul, î n pofida, de-a lungul, de-a
latul; substantiv nearticulat + prepoziţie: faţă de, faţă cu, î n loc de; adverb cu formă nemodificată + prepoziţie:
afară de, alături de, dinainte de, asemenea cu, î mpreună cu, relativ la; verb + prepoziţie: î ncepand cu;
conjuncţie + prepoziţie: ci cu. Câteva locuţiuni s-au format pe baza unui adjectiv: privitor la, referitor la,
potrivit cu, indiferent de. Alte îmbinări au structuri diferite faţă de cele prezentate ș i au un statut discutabil:
dat fiind, cat privește, în (ceea) ce privește, din punct(ul) de vedere, o dată cu, începand cu.
Clasificarea prepoziţiilor după cazul impus substantivelor (pronumelor).
Prepoziţiile și locuţiunile prepoziţionale se pot construi cu unul din cazurile: genitiv, dativ, acuzativ.
Impun cazul genitiv: prepoziţiile simple: asupra, contra, deasupra, dedesubtul, înaintea, dinaintea, înapoia, dinapoia,
îndărătul, dindărătul, împrejurul; prepoziţiile compuse: pe deasupra, pe dedesubtul, pe dinapoia, pe dindărătul;
locuţiunile prepoziţionale: în faţa, în fruntea, în dosul, pe din dosul, în mijlocul, șn toiul, pe seama, de-a lungul, de-a
latul, de-a curmezișul, în privinţa, în ciuda, în pofida, în vederea.
Prepoziţiile și locuţiunile prepoziţionale cu regim de genitiv se pot construi în anumite situaţii și cu alte
cazuri: cu acuzativul, când sunt urmate de un adjectiv posesiv: A luat totul asupra sa, sau cu dativul, când sunt urmate
de formele atone ale pronumelor personale cu valoare posesivă: A luat asupra-și greșelile altora.
Prepoziţiile cu dativul sunt limitate la datorită, graţie, mulţumită, potrivit, contrar. Ele provin din
conversiunea altor părţi de vorbire (v. mai sus). Adverbele asemenea, aidoma, întocmai devin prepoziţii care impun
cazul dativ.
Prepoziţii cu acuzativul: a, către, cu, de, din, dintre, drept ,în calitate”, sub, lângă, alături de, împreună cu, în
jur de, vizavi de, la vreme de, în raport cu.
Există și verbe care impun anumite prepoziţii: a atenta la, a decurge din, a recurge la, a rezida în, a rezulta
din. De asemenea, modurile infinitiv și supin sunt precedate în general de prepoziţii: a culege, de/pentru cules; a bea,
de/pentru băut.
168
 Prepoziţiile intră și în structura unor cuvinte compuse: substantive: leu-de-mare, fărădelege; adjective:
desăvârșit, cuminte; numerale: unsprezece, cincisprezece, sau a unor locuţiuni: substantivale: bătaie de cap, părere
de rău; adjectivale: de excepţie, cu dare de mână; verbale: a lua la rost, a găsi cu cale, a băga în draci; adverbiale: de
prisos, pe de rost, de voie, de nevoie; prepoziţionale: în raport cu, vizavi de; conjuncţionale: în loc să, de vreme ce,
sub pretext că;interjecţionale: pe naiba!, da de unde!
Conjuncţia
Conjuncţia este partea de vorbire neflexibilă, lipsită de semnificaţie noţională, cu rol de element de legătură
în propoziţie și în frază. Impreună cu prepoziţiile, conjuncţiile alcătuiesc categoria instrumentelor gramaticale. Spre
deosebire de prepoziţii, care funcţionează numai în propoziţii unde exprimă raporturi de subordonare,
conjuncţiile se utilizează atât în propoziţie, cât și în frază, îndeplinind atât raporturi de coordonare (în propoziţie ș i
î n frază), cât ș i raporturi de subordonare (numai în frază).
Conjuncţiile leagă: două părţi de propoziţie: Mama și fiica pleacă sámbătă sau duminică
(conjuncţia și leagă două subiecte, iar sau leagă două complemente circumstanţiale de timp), două propoziţii
(coordonate sau subordonate): A cumpărat ce a găsit ș i ce a putut (conjuncţia leagă două completive directe);
Vine dacă poate ș i cánd poate (conjuncţia leagă o condiţională și o temporală), o parte de propoziţie de o propoziţie
întreagă: Plecăm dimineaţă sau cánd vrei tu. Caracteristică pentru conjuncţii este legătura făcută între propoziţii.
Majoritatea conjuncţiilor sunt moetenite din latină sau formate în limba română din elemente moștenite
din latină (cu excepţia conjuncţiei coordonatoare or, împrumutată din franceză); conjuncţiile dar și iar au
etimologie necunoscută. Conjuncţiile fac parte din vocabularul fundamental, având o mare frecvenţă în limbă.
Clasificarea conjuncţiilor se face în funcţie tipul de raport sintactic pe care îl stabilesc și de structura
lor.
După tipul de raport sintactic sau după funcţia îndeplinită, conjuncţiile se clasifică în coordonatoare și
subordonatoare. Conjuncţiile coordonatoare, la rândul lor, se împart în: copulative: ș i, nici, iar, locuţiunile
precum și, cum și, și cu, disjunctive: sau, ori, fie, care pot apărea î n corelaţie cu ele î nsele: fie..., fie..., sau...,
sau..., ori..., ori..., adversative: dar, iar, însă, ci, or, locuţiunea conjuncţională populară numai că, conclusive: deci,
așadar, locuţiunile prin urmare, în concluzie. Conjuncţiile subordonatoare introduc în frază propoziţii subordonate și
se împart în conjuncţii nespecializate (multifuncţionale) și conjuncţii specializate.
Conjuncţiile nespecializate sunt: că, să, dacă, de, ca...să, care pot introduce propoziţii subordonate
subiective, predicative, atributive, completive directe ș i indirecte, condiţionale, cauzale, circumstanţiale. De
exemplu, conjuncţia dacă poate introduce: subiective: E bine dacă repeţi rolul; predicative: Problema este dacă
acceptă invitaţia; atributive: Intrebarea dacă a procedat bine sau nu îl obsedează; completive directe: L-a
Intrebat dacă se simte bine; completive indirecte: Se gándește dacă mai trebuie să plece; condiţionale: Dacă ai
răbdare, o să-l vezi; cauzale: Dacă n-a exersat suficient, a cántat prost; opoziţionale: Dacă azi e rău, máine va fi
bine.Conjuncţiile și locuţiunile specializate sunt: temporale: cát, cát timp, cum, de cum, după ce, imediat ce, ori de
cáte ori, pánă (nu), pánă să/ce; cauzale: că, deoarece, fiindcă, î ntrucát, căci, din cauză că, din moment ce, din
pricină că; finale: să, ca să, ca nu cumva să, pentru ca să; modale: precum, ca ș i cum, ca ș i cánd, de parcă, pe
măsură ce; consecutive: încát, de să, încát să; concesive: deși, cu toate că, chit că, măcar că, chiar dacă/de, nici să,
să și; cumulative: pe lángă că, după ce că, plus că.
După structură, conjuncţiile se clasifică în: simple, compuse și locuţiuni conjuncţionale.
Conjuncţii simple sunt considerate cele primare (neanalizabile): și, dar, iar,însă, ci, fie, sau, ori, că, să, de,
cele formate prin conversiune: fie, de, cele provenite din sudarea unor conjuncţii compuse sau a unor locuţiuni
conjuncţionale: căci, deoarece, așadar, fiindcă, întrucát, dacă, încát, precum.
Conjuncţiile compuse sunt cele alcătuite, prin compunere, din două conjuncţii propriu-zise nesudate: ca
să, î ncát să, ci ș i sau un adverb relativ și o conjuncţie: cum că, precum că, cánd să.
Locuţiunile conjuncţionale sunt grupuri de cuvinte cu unitate de sens și care au valoare de conjuncţie. Sunt
foarte numeroase și au o structură variată. Cu excepţia locuţiunilor copulative precum și, cát și,
și cu și a locuţiunii populare adversative numai că ,dar”, toate sunt subordonatoare. Locuţiunile conjuncţionale sunt
mai specializate decât conjuncţiile. In structura lor se află întotdeauna o conjuncţie sau o altă parte de vorbire cu rol
joncţional (pronume sau adverb relativ), alături de substantive, pronume, verbe, adverbe și prepoziţii. Ele sunt
alcătuite din: adverb + element de relaţie subordonator: măcar că/să/de, chiar dacă/de, și dacă, chit că, indiferent
că, în afară că, înainte să, imediat ce, îndată ce, nu numai că, așa încát, plus că, chiar fără să; substantive + element
de relaţie subordonator: în timp ce, de vreme ce, pe măsură ce, din moment ce, o dată ce, sub pretext că, din cauză
că, din pricină că, în loc să; prepoziţie (locuţiune prepoziţională) + element de relaţie subordonator: de ce, după ce,
pánă ce, pánă să, decát să, pentru că, pentru ca să, fără (ca) să, după cum, după cát, pe cát, cu cát, pe lángă că,
după ce că, faţă de cum, faţă de cát, ca și cum, ca și cánd; locuţiuni conjuncţionale în structura cărora intră adverbe
relative: acolo unde, atunci cánd, așa cum, cu cát, de cánd, de cum, de unde, după cum. Unele locuţiuni au o

169
structură eterogenă: cu toate că, ori de cáte ori, nu (care) cumva să, de parcă, după ce că, ca și cánd, ca și cum,
pánă cánd să.
Trebuie făcută distincţia dintre locuţiunile conjuncţionale și unele îmbinări libere, insuficient
cristalizate: dat fiind că, avánd î n vedere că, pentru aceea că, prin aceea că, datorită faptului că, î n ciuda
faptului că, cu condiţia că, în cazul că, sub pretextul că, mai ales acelea în care substantivul conţinut este articulat,
iar sensul nu i se schimbă. Si totuși, corespondentele nearticulate ale unora dintre ele au statut de locuţiune: în caz că,
sub pretext că, pe motiv că, la fel ca și gruparea dat fiind că.
Cu valoare de conjuncţie pot fi folosite ș i alte părţi de vorbire: pronumele ei adjectivele relative: cine, ce,
care, cáţi (cáte), al cátelea, cel ce, ceea ce și compusele acestora cu ori- (oricine, orice, oricare, oricát);
adverbele relative: unde, cánd, cum, precum, precát, cát, încotro și compusele lor cu ori- (oriunde, oricánd,
oricum, oriîncotro); alte adverbe sau locuţiuni adverbiale (așadar, parcă, pasămite); prepoziţia cu și locuţiunea
prepoziţională împreună cu.
Spre deosebire de conjuncţiile subordonatoare, pronumele, adjectivele și adverbele relative au o dublă
calitate: element de relaţie subordonator și parte de propoziţie în subordonata pe care o introduc. Adverbul relativ
poate avea sensul modificat și atunci devine conjuncţie, pierzându-și funcţia sintactică: Cum era neatentă, n-a auzit
întrebarea (cum își pierde sensul modal, introducând o subordonată nespecifică, o cauzală, și devine echivalent cu din
cauză că).
Pronumele și adverbele relative, unele conjuncţii (dacă, de, că, să) sunt total nespecializate; ele pot
introduce aproape toate tipurile de propoziţii.
Unele conjuncţii se folosesc în perechi corelative atât în coordonare, cât și în subordonare. In coordonare
perechile corelative apar în raporturile copulative și disjunctive și conţin repetarea aceluiași element. Este
vorba de perechile disjunctive: fie...fie, sau...sau, ori...ori, precum ș i de perechile copulative ș i...și, nici...nici,
sau de unele adverbe care capătă statut conjuncţional. Tot aici ar intra ș i aici...aici, acum... acum, mai... mai,
ba...ba, cánd...cánd, unde...unde. Ex. Ori vrei, ori nu vrei, pleci la lucru; Ba e veselă, ba e tristă.
In subordonare conjuncţiile se corelează cu un adverb, pronume sau locuţiuni adverbiale din regentă. De
obicei elementele corelative sunt diferite: un adverb (locuţiune adverbială) în regentă corelat cu o conjuncţie
subordonatoare din aceeași sferă semantică: acum...cánd, acolo...unde, atát...cát, dacă...apoi, acela...care.
Există și situaţii (rare) de omonimie a corelativului cu elementul de relaţie, însă calitatea sa morfologică este
diferită: Cum îl văzu, cum îl și recunoscu (cum—conjuncţie cu sensul ,Indată ce” și cum— adverb de timp cu sensul
,imediat”).

Interjecţia
Interjecţia este partea de vorbire neflexibilă care exprimă senzaţii, stări psihice, manifestări de voinţă
sau reproduce sunete ș i zgomote din natură. Interjecţia este folosită cu precădere în limba vorbită, având un
caracter oral, iar în limba literară scrisă aceasta apare în literatura beletristică, unde reproduce anumite moduri de
exprimare.
Clasificarea interjecţiilor
Chiar din definiţia de mai sus rezultă o primă clasificare semantică a interjecţiilor în:
a) interjecţii propriu-zise, prin care se exprimă senzaţii, sentimente, emoţii, stări afectiv-emoţionale, acte
de voinţă: a!, ah!, vai!, aoleu!, bravo!, ei!, haiti!, măre!, bre!, of!, ho!, stop!, mersi!, pardon! Sunt incluse în
această categorie și cuvintele care exprimă chemarea sau alungarea animalelor și a păsărilor: cuţu-cuţu!, pis-pis!,
pui-pui!, hăis!, cea!, nea! zát!, marș!, uș!;
b) interjecţii onomatopeice (sau cuvinte imitative) care redau: zgomote din natură: bang!, buf!,
báldábác!, cioc!, poc!, pleosc!, tic-tac!, ţuști!, zdup!, sunete ale diferitelor vietăţi: cotcodac!, cucurigu!, chiţ!, guiţ!,
ham!, miau!, pitpalac! Numeroase cuvinte aparţinând altor părţi de vorbire pot fi folosite ca interjecţii,
numite adesea interjecţii improprii. Acestea provin din: vocative: nene!, neică!, frate!, soro!, domnule!, drace! sau
din imperative: uite!, iată!, iacă!, poftim! Si forma verbală mă rog, folosită ca un clișeu verbal, devine interjecţie;
la fel unele substantive și adverbe folosite exclamativ: ajutor!, liniște!, foc!, salut!, valea!, afară!, aiurea!,
înainte!, înapoi!, jos!, sus!. Toate aceste interjecţii se află la graniţa cu propoziţiile eliptice de predicat.
După structură, interjecţiile pot fi: simple, compuse și locuţiuni. Interjecţiile simple sunt cele alcătuite
dintr-un singur cuvânt, neanalizabile: ah!, na!, of!, vai!, amin!, bogdaproste!, bre!, haide!, halal!, mersi!,
pardon!, salve!, servus!, adio!, alo!, bravo!, stop!, ura!; cele provenite prin conversiune din alte părţi de vorbire:
poftim!, foc!, aiurea!, precum și cele formate prin compunere cu termeni sudaţi: iacă, iacătă < ia+că, iacă+iată. Tot
simple sunt și interjecţiile repetate: ham- ham!, ga-ga!, ha, ha!, măi, măi!, lipa-lipa!, mac-mac!
Interjecţiile compuse sunt interjecţiile formate prin compunere din două interjecţii simple identificabile: ei na!, ei
aș!, haida-de!, hei-rup!, tic-tac!, cirip-cirip!, hodoronc-tronc!, tranca-fleanca!, trosc-pleosc!, tura-vura!
170
 Locuţiunile interjecţionale sunt foarte puţine ș i au comportamentul unor cuvinte incidente: ei bine!, nu
zău?!, ia te uită!, ba bine că nu!, da de unde!, na-ţi-o bună!, pe naiba!, Doamne ferește!, Doamne iartă-mă!,
păcatele mele!
Din punct de vedere sintactic, interjecţiile se clasifică în isolate și neizolate.
Interjecţiile izolate de context sunt neintegrate î n enunţ, deci incapabile de a îndeplini funcţiunea de
părţi de propoziţie, comportându-se asemănător substantivelor î n vocativ. Izolarea lor este marcată prin pauze,
transpuse în scris prin virgulă sau semnul exclamării. De regulă, se despart prin virgulă, dar sunt și situaţii când
semnul exclamării preia rolul virgulei, alteori apar amândouă. Ex.: Ia!, ascultaţi ce zice omul!, Ei, Incotro o luăm?,
Trezește-te, bre, omule! Când însoţesc substantive în vocativ sau verbe la imperativ nu se despart prin virgulă: Măi
omule!, Ia te uită! Sunt izolate întotdeauna interjecţiile: ah!, au!, bre!, de!, ei!, măi!, of!.
In aceeași categorie a interjecţiilor izolate intră și așa-numitele interjecţii propoziţionale: ura!, hai!, bravo!,
adio!, pa!, pardon!, mersi!. Ele alcătuiesc propoziţii neanalizabile și independente. Aceleași interjecţii pot apărea
uneori izolate (Bravo, ai cántat bine!, Na, c-am încurcat-o!), alteori neizolate (Bravo lor!, Na cărţile!).
Interjecţiile neizolate sunt interjecţiile care se integrează în structura sintactică a propoziţiei. Ele pot
juca în propoziţie rol de predicat: Hai mai repede!, Bravo lor! sau de nume predicativ: Era vai de capul lor; Halal
de ei! Când sunt predicate, interjecţiile primesc compliniri specifice verbului: complement direct: Iată-i!,
complement indirect: Bravo ţie!, complement circumstanţial: Hai mai repede!, element predicativ suplimentar:
Iat-o profesoară!.
Interjecţiile, în special cele onomatopeice, pot juca în propoziţie rol de: subiect (pe lângă un verb
reflexiv-impersonal sau reflexiv- pasiv): S-a auzit deodată poc!, element predicativ suplimentar: L-a lăsat paf!,
atribut interjecţional: Halal viaţă mai duce și el!, complement direct: Am auzit deodată trosc!, complement
circumstanţial de mod: Venea pe drum șontác-șontác.
Interjecţiile au o importanţă lexicală deosebită, întrucât participă la formarea unor locuţiuni verbale sau
adverbiale (A se da huţa, Cu chiu cu vai), prin conversiune devin substantive: cucul, pupăza, oful, hopul, fácul, iar
prin derivare, verbe: a bâzâi, a ciripi, a cotcodăci, a fâcâi, a grohăi, a hârcâi, a lipăi, a măcăni, a mormăi, a
mieuna, a ofta, a pleoscăi, a pocni, a scârţâi, a scrșșni, a trosni, a ţăcăni, a vâjâi, a zbârnâi, a zdrăngăni. De la
aceste verbe s-au format și unele substantive: bâzâit, ciripit, mieunat, oftat, pocnet, vâjâială/vâjâire/vâjâit.

171
172