IMPORTANȚA LIMBAJULUI MIMICO-GESTUAL ÎN COMUNICAREA

PERSOANELOR SURDE
Formele comunicării
În literatura de specialitate sunt descrise numeroase forme ale comunicării. Cea mai uzitată este
aceea realizată după instrumentul de codificare a informaţiei şi canalul de transmitere a mesajului. Din
această perspectivă există:
8.2.1 Comunicarea verbală (CV)
În acest tip de comunicare instrumentul de codificare şi de transmitere a informaţiei este limbajul
natural. CV este cel mai important tip de comunicare interumană. Este specific umană şi se prezintă sub
formă orală şi/sau scrisă şi pe cale auditivă şi/sau vizuală. CV necesită respectarea regulilor fonetice,
lexicale şi sintetice.
8.2.2 Comunicarea paraverbală (CPV)
CPV se referă la particularităţile comunicării: caracteristicile vocii; cele de pronunţie, intensitatea
vocii, ritmul şi debitul ei, intonaţie etc. Aceste particularităţi sunt importante pentru că în cazul unuia şi
aceluiaşi mesaj verbal, identic codificat, implicarea lor îi modifică semnificaţia, mesajul apare, astfel, ca
fiind altul faţă de forma iniţială.
8.2.3 Comunicarea nonverbală (CNV)
În cazul CNV informaţia este codificată şi transmisă printr-un sistem de semne legate de mimică,
gesturi, postură, proximitate, înfăţişare ş. a. Toate acestea fac comunicarea mai bogată, mai inteligibilă. Se
mai diferenţiază.
8.2.4 Comunicarea intrapersonală
În această formă de comunicare persoana-emiţător şi persoana-receptor sunt una şi aceeaşi. Este
modelul „vorbirii cu sine”, al dialogului cu propria persoană. „Vorbirea în sine” este un fenomen normal,
fiecare om simte necesitatea de a-şi clarifica anumite idei, sentimente, atitudini.
8.2.5 Comunicarea interpersonală
Se caracterizează prin faptul că persoana-emiţător şi persoana-receptor sunt diferite. În psihologia
socială se subliniază că acest tip de comunicare, de fapt cel mai răspândit, reflectă trebuinţa de celălalt.
Prin intermediul comunicării interpersonale oamenii se cunosc unii cu alţii, iar cunoaşterea celuilalt
conduce la cunoaşterea de sine.
Comunicarea didactică
8.2.6 Comunicarea în grup
Este o formă a comunicării interpersonale de care se diferenţiază prin faptul că pot fi mai multe
persoane emiţătoare şi mai multe persoane-receptoare. Este comunicarea tipică pentru grupul social mic
(deci, şi pentru cel de elevi) unde membrii se află faţă în faţă şi, prin contact direct, ideile sunt emise liber,
fără constrângeri.
8.2.7 Comunicarea publică
Se diferenţiază de cea interpersonală prin faptul că persoana emiţătoare este unică iar persoana-
receptor este o multitudine de auditori. Ca exemplu, sunt comunicările la diferite simpozioane, prelegerile
universitare etc.
8.2.8 Comunicarea de masă
Se distinge prin numărul mare de persoane-receptor şi al canalelor prin care se realizează. Ca
exemple sunt prezentate transmisiile prin mass-media, recepţionate de milioane de oameni. Caracteristic
acestui gen de comunicare este faptul că mesajele respective nu sunt însoţite şi de un feedback mai rapid şi
mai relevant.
Am prezentat succint formele comunicării pentru a fi mai uşor înţeleasă comunicarea didactică,
care este un tip de comunicare interumană. În această calitate ea se foloseşte de aproape toate celelalte
forme de comunicare: comunicarea verbală, paraverbală, non-verbală şi chiar comunicarea intrapersonală,
interpersonală etc. Rămâne să ne întrebăm; prin ce se diferenţiază comunicarea didactică de celelalte tipuri
de comunicare? Întrebarea este cu atât mai legitimă cu cât, după cum se ştie, există multe alte tipuri ale
comunicării interumane: limbajul imagistic (pictură, sculptură, coregrafie, cinematografie), limbajul
figural-simbolic al muzicii, limbajul simbolic-abstract (care este caracteristic pentru matematică şi logică),

1
limbajul ştiinţei, cel cibernetic. Toate au caracteristici ce le diferenţiază una de alta şi le fac inteligibile,
mai ales, pentru persoanele-receptoare din domeniile respective. Săucan spune: „... Avem convingerea că
nu se poate vorbi despre itemi specifici ai comunicării didactice, alţii decât cei care caracterizează
comunicarea umană în general, specificitatea celei dintâi apărând din contextual comunicării la clasă unde
elementele în discuţie capătă ponderi, gradiente diferite şi sunt organizate într-o altă manieră” (D. Şt.
Săucan, 1999, p.94).
8.3 Comunicarea didactică
Luminiţa Iacob este de părere că „O posibilă definire a comunicării didactice se poate structura pe
ideea că aceasta este o comunicare instrumentală, direct implicată în susţinerea unui proces sistematic de
învăţare” (L. Iacob, 1999, p. 190). În acest înţeles sunt eliminate restricţiile de conţinut (pentru că
învăţarea este în egală măsură centrată pe dobândirea de cunoştinţe, deprinderi, motivaţii, atitudini etc.),
de cadru instituţional (comunicare didactică poate exista şi informale), sau cele privitoare la parteneri.
Într-adevăr, precizează autoarea, nu prezenţa personajelor „profesor-elev/elevi îi imprimă Curs de
psihologie şcolară unei comunicări specificul didactic, ci respectarea legităţii proprii unui act sistematic
de învăţare.
Specificul comunicării la clasă este determinat de cadrul instituţional în care se efectuează şi de
logica specifică a învăţării, ca modalitate fundamentală de instruire şi educare.
Nu oricine poate crea o imagine – pentru a desena, picta etc. este nevoie de talent, adică de o
înzestrare pe care puţini o au. Producţia de imagini nu se aseamănă cu limbajul verbal, care, în mod
obisnuit, nu prezintă dificultăţi pentru nimeni. Deoarece o imagine este greu de produs, s-a presupus că
acest fapt, ţine chiar de natura ei, o natură misterioasă, greu de pătruns, accesibilă doar unui număr restrîns
de persoane.
Semiotica, stiinţă a semnelor si a interpretării lor, s-a apropiat cel mai mult de realizarea unei
teorii a imaginii vizuale. O teorie generală a imaginii vizuale nu poate fi doar o teorie semiotică, ea ar
trebui să cuprindă si contribuŃiile altor discipline, de la cele cu un câmp restrâns, cum ar fi psihologia si
fiziologia văzului, la cele cu o arie mai largă, să zicem sociologia comunicării de masă.
Termenul “imagine” are mai multe sensuri, unele dintre ele tinzând să se întrepătrundă. Vom
enumera în continuare câteva dintre aceste sensuri; unele dintre ele pot fi întâlnite si în alte limbi, nu doar
în limba română, ceea ce doveste, dacă mai era nevoie, că problema pusă în discuŃie are un caracter mai
general:
1. imagine plastică - reprezentare figurată a unui obiect, fiinţe etc., pe o suprafaţă, realizată prin
desen, fotografie etc. - (există accepţii care extend acest sens, incluzând si reprezentările tridimensionale,
adică sculpturile);
2. imagine optică - “figură formată la intersecţia direcţiilor de propagare a razelor provenite de la
un obiect, după ce acestea au străbătut un sistem optic. Este reală sau virtuală, după cum este obţinută
direct cu razele emergente sau prin prelungirea acestora” (Dicţionar de fizică, 1972);
3. imaginea ca model – o descriere sau prezentare, printr-o modalitate vizuală sau nevizuală a
trăsăturilor caracteristice, definitorii, ale unui fenomen, ale unui proces etc. Iată două exemple:
“animalitate, cunoastere, viciu, inactivitate, sexualitate, blasfemie, libertinaj, acesti compozanţi istorici ai
imaginii demenţialităţii formează astfel complexe semnificante după un fel de sintaxă care variază odată
cu epocile” – s.m. (Codoban, 1984, p. 33); în al doilea exemplu, termenul de “imagine” desemnează două
reconstrucţii teoretice ale fizicii moderne: “Unele experienţe ne furnizează o anumită imagine a
<obiectului> microscopic avut în vedere, iar altele ne dau o imagine a lui cu totul diferită. De pildă,
condiţii experimentale specifice ne determină să descriem atomul ca pe un mic sistem planetar, cu un
nucleu în centru si cu electroni de formă corpusculară gravitând în jurul lui, iar altele ne pun în situaŃia de
a ni-l reprezenta ca fiind alcătuit dintr-un nucleu înconjurat de electroni care iau forma unor unde statice
(...) Aceste imagini ale atomului sau, mai exact spus, ale electronului se exclud reciproc”- s.m. (Frăteanu,
1987, p. 109-110)
4. imagine publică - caracterul sau reputaţia unei persoane, firme, acţiuni, ţări etc., asa cum sunt
percepute în general de către opinia publică sau în interiorul unui grup Iată un exemplu extras dintr-un
articol de ziar: “Anul literar ce se încheie poate fi numit <Anul Eminescu>, fie si pentru că înregistrează

2
prima <revoltă> a noilor generaţii faţă de imaginea popularpropagandistică a poetului naţional.
Contestatarii acestei imagini s-au văzut însă imediat contestaŃi de apărătorii lui Eminescu (...)”- s.m.
(Adevărul, 9.1o.1998).
5. imagine “impresie” – caracterul sau reputaţia cuiva ori a ceva asa cum sunt percepute de o
anumită persoană; sens ce se apropie foarte mult de cel al cuvintelor “impresie”, “opinie”, “părere”, cu
care de multe ori pare a fi sinonim – (este varianta subiectivă a sensului anterior);
6. imagine cunoastere – o privire generală, care cuprinde elementele (aparent) esenţiale ale unei
stări de lucruri, ale unui proces etc. si permite înţelegerea, cel puţin preliminară, a realităţii considerate;
Iată un exemplu: “Imaginea pe care ne-o formăm cel mai adesea despre genul de activitate pe care o
defăsoară filosoful are la temelia ei surse precum un curs de filosofie (...) sau vreo istorie a filosofiei sau
vreo antologie filosofică (...). Numai că o asemenea imagine e prea strâmtă si nu spune ce fac efectiv
filosofii - de pildă astăzi. (...) Imaginea <temelor mari> ale filosofiei a fost si este predominantă: e filosof
autentic cel care evită chestiunile mărunte si neesenţiale, cel care tratează teme venerabile si respectabile
(...) Iar această imagine publică a filosofiei a fost întărită si prin accea că lucrările cele mai interesante ale
filosofilor români, ca si cele traduse în româneste, s-au aplecat asupra unor astfel de teme” – s.m. cu
italice (Miroiu, 1998, p. 65, 67).
7. imagine literară - “noţiune generică pentru toţi tropii si toate figurile de stil” ( Dicţionar de
termeni literari, 1972, p. 209); “Între metaforă, pe de o parte, si asemănare, pe de altă parte, putem situa
imaginea. Fiindcă ea are cu metafora o înrudire atât de apropiată, încât propriu-zis nu este decât o
metaforă amănunţită ...” (Hegel, 1966, vol. I, p. 415);
8. imagini psihice – aici întâlnim o constelaŃie de termeni si de accepţii, de la percepţia
senzorială la arhetipurile lui Jung: “produs al reflectării senzoriale a unui obiect printr-o senzaţie,
percepŃie sau reprezentare (...). Model figurativ rezultat atât din percepţie, cât si din acŃiunile
intelectuale” (Popescu-Neveanu, 1978, p. 337). Există numeroase definiţii, care descriu o aceeasi entitate
(se deosebesc doar prin formulări) sau disting entităţi diferite (ceea ce presupune concepţii diferite).
Cunoasterea prin imagine
Concepând imaginea ca model, în sensul lui Hertz, Wittgenstein îi conferă dacă nu un statut
autonom, atunci cel puţin unul activ si, într-o anumită măsură, independent: “ea este aplicată ca unitate de
măsură pentru realitate” (2.1512). Imaginea devine o sursă de cunoastere a realităţii: “Faptul că elementele
imaginii se raportează unele la altele în mod determinat arată că lucrurile se raportează în felul acesta
unele la altele” (2.15). Prin structura sa imaginea este legată de realitate si ajunge până la ea (2.1511).
Desi această sursă este sigură, ea se situază totusi doar în zona posibilului, nu si a necesarului: “Forma de
reprezentare garantează posibilitatea (s.m.) ca obiectele să se comporte unele faţă de altele la fel ca
elementele imaginii” (2.151). Relaţia cognitivă porneste de la imagine spre realitate, în chip deductiv;
imaginea nu este o “mărturie”, ci un instrument si, totodată, un argument. Ea dă formă, deosebind
esenţialul de accidental. Temeiul acestui lucru este propria structură logică, prin care se delimitează
posibilul de imposibil. Prin urmare, imaginea participă la procesul cognitiv în două moduri diferite: ea
reprezintă obiectele realităţii si, totodată, arată forma ei de reprezentare, adică acea parte care este
identică cu lucrul reprezentat, forma logică. Unul dintre moduri este simbolic, celălalt ostensiv. În pofida
diferenţei dintre cele două, ele pot fi totusi reunite datorită unei caracteristici comune. Înţelegerea
obisnuită evidenţiază în noţiunea de imagine ideea de copie, de reflectare, de duplicat “imperfect” a ceva,
adică de existenţă secundă. Wittgenstein, spre deosebire, construieste o imagine a cărei natură este primă,
deductivă, nelegată de o anumită realitate concretă, pe care să o reflecte. În schimb o poate măsura. Acea
realitate se regăseste sau capătă sens prin raportare la imaginea devenită unitate de măsură (2.1512).
În cercetarea istoriei religiilor Mircea Eliade foloseste un grup de noţiuni - simbol, mit si imagine
-, ce se suprapun parţial, formând o “familie de cuvinte”, în sensul dat de Wittgenstein; din această cauză,
pe de o parte, ele sunt greu de delimitat, iar pe de altă parte este iluzoriu să se caute un set de trăsături
comune definitorii. Simbolul si mitul pot fi imagini, după cum si imaginea poate simboliza.
În viziunea lui Mircea Eliade, simbolul are valoare cognitivă, este o “modalitate autonomă” si,
totodată, un “instrument” de cunoastere, oferind o alternativă gândirii pozitiviste occidentale. Acolo unde
raţiunea întâmpină dificultăţi, o altă modalitate de reflectare a lumii îsi arată posibilităţile. Simbolul, mitul

3
si imaginea ţin de natura profundă a vieţii spirituale, sunt consubstanţiale fiinţei umane - nu pot fi
înlăturate ori câte eforturi s-ar face. Ele nu sunt un fenomen marginal sau unul excepţional: “Ne putem
dispensa de poeţi si de stări psihice în criză pentru a confirma actualitatea si forţa Imaginilor si a
simbolurilor. În existenţa cea mai stearsă misună simbolurile, omul cel mai <realist> trăieste din imagini”
(Eliade, 1994, p. 20). Gilbert Durand afirma că “Mircea Eliade a formulat cel dintâi, clar, ipoteza după
care povestirile noastre culturale, si în particular romanul modern, sunt reinvestiri mitologice mai mult sau
mai puţin mărturisite” (G. Durand, 1998, p. 11).
Interpretarea simbolurilor este calea de acces spre sensurile lor. Dar nu este necesar ca toţi
membri grupului să le înţeleagă mesajul: “Validitatea simbolului ca formă de cunoastere nu depinde însă
de puterea de înţelegere a unui individ sau a altuia.
Imaginile si simbolurile preced limbajul si gândirea discursivă. Această anterioritate cronologică
nu presupune neajunsurile si slăbiciunea unui stadiu primitiv, ci avantajele naturii originare. Pe de o parte,
se află regăsirea si reintegrarea stadiului paradisiac al omului primordial (Eliade, 1994, p. 16), iar pe de
altă parte sunt funcţiile cognitive specifice, ireductibile la cele legate de raţiune.
Icon si iconicitate
În utilizarea termenului de icon, se poate distinge între un sensul strict, intensional, ce vizează
conţinutul noţiunii propriu-zise, si un sens extensional, prin care sunt desemnate toate lucrurile,
fenomenele si situaţiile ce au, într-o anumită măsură, caracteristici iconice. În accepţiunea restrânsă
discutată aici, “iconul” nu beneficiază de o realitate materială concretă, ci este înţeles doar ca o construcţie
abstractă, caracterizată printr-o serie de proprietăţi. Funcţia sa este, în primul rând, instrumentală, de a
descrie un anumit tip de relaţie, si anume relaţia de iconicitate.
Astfel, iconul nu denumeste vreo clasă de fenomene sau de obiecte cu existenţă concretă, asa cum
se întâmplă în vorbirea obisnuită. Prin urmare, nu există vreun icon particular, perceptibil ca atare, reificat
într-un fel oarecare. După cum nu există lungime sau greutate ca atare, nu există nici icon si nici
iconicitate pură, ci doar anumite lucruri sau fenomene care posedă, în grade diferite această proprietate, pe
lângă alte caracteristici. Reificarea ideii de icon poate părea tentantă, dar s-ar nastere la complicaţii si la
false probleme.
Iconul nu trebuie confundat cu imaginea, nu sunt echivalente. Existenţa a două noţiuni sinonime,
intersanjabile, ar stârni confuzii. În accepţia uzuală, mai largă decât aceea propusă aici, extensiunea
noŃiunii de “icon” include, din punct de vedere logic, o mare varietate de fenomene si lucruri, printre care
si imaginile vizuale. Raportarea la ele evidenţiază doar o caracteristică foarte generală: relaţia analogică
dintre semnificant si obiectul reprezentat. Noţiunea de “imagine” este mai bogată si, împreună cu
subdiviziunile ei, pare mai adecvată să descrie semantic întregul camp fenomenal bidimensional, la care
ne referim.
Comunicarea vizuală se realizează prin utilizarea a cel puţin două categorii de semne, iconice si
plastice (vezi Grupul m, 1992). Distincţii similare au mai fost făcute între “iconic” si “pictural”, respectiv
“figurativ” si “plastic”. Termenul de “semne vizuale” desemnează, în sens strict, acele semne grafice care
nu semnifică pe baza conŃinutului lor, ci printr-o relaţie convenţional-arbitrară. Utilizat într-un sens
general, el înglobează, alături de cele anterioare, si pe cele iconice sau plastice.
În mod empiric, nu este usor de stabilit limita dintre semnul iconic si cel plastic. În faţa unui
fenomen vizual sunt posibile două atitudini, se poate spune, fie că “acesta este albastru”, fie că “acesta
reprezintă albastru”. În primul caz, este vorba de o percepere a fenomenului plastic, iar în al doilea de
sesizarea semnului iconic. Chiar dacă cele două semne pot apărea suprapuse în manifestarea lor materială,
este vorba de structuri distincte în plan teoretic (idem, p. 119 - 120).
Desi icon-ul, etimologic, trimite la domeniul vizualului, aria sa de cuprindere este mult mai largă.
Există si altfel de relaţii iconice, în afara celor ce se manifestă în imaginile vizuale bidimensionale: se
poate vorbi despre iconism sonor, tactil, olfactiv sau chiar situat în lumea abstracţiilor.
Umberto Eco, în Tratat de semiotică generală, critică sever noţiunea de semn iconic, ajungând să
afirme că este o noţiune inutilă: “categoria iconismului nu serveste la nimic, confundă ideile pentru că nu
defineste un singur fenomen si nu defineste numai fenomene semiotice. Iconismul reprezintă o colecţie de
fenomene puse laolaltă, dacă nu din întâmplare, oricum cu mare usurinţă - asa cum, probabil, în Evul

4
Mediu cuvântul /ciumă/ acoperea o serie de boli diferite” (Eco, 1982, p. 282). Această critic îl conduce pe
U. Eco la o aserŃiune si mai drastică: “Rezultă că însăsi noŃiunea de ‘semn’ este de nefolosit, iar criza
iconismului este pur si simplu una dintre consecinţele unui colaps mai radical” (ibidem). Aceste concluzii
severe au fost respinse explicit, cu contraargumente, sau implicit, prin chiar numărul lucrărilor consacrate
semnelor, în general si iconului, în particular, apărute ulterior Tratatului de semiotică generală. Dintre cei
ce s-au distanţat explicit de opiniile semiologului italian este si Thomas A. Sebeok. Desi apreciază analiza
iconismului întreprinsă de U. Eco, consideră că, totusi, este utilă păstrarea terminologiei pusă în discuŃie:
“<similitudinea> si restul, constituie, după mine, un set de termeni primari înnobilaţi de tradiţie, a căror
utilitate a fost amplu dovedită într-o gamă largă de stiinţe umaniste, dar a căror pertinenţă la discursul
semiotic devine limpede doar atunci când sunt aplicaţi în mod corespunzător” (Sebeok, 1985, p. 119).
Drept dovadă este adusă funcţia clarificatoare a ideii de iconism în domenii foarte variate: etnologie
(Frazer a identificat două tipuri de magie, prin imitare si prin contagiune), psihologia gestaltistă a
evidenŃiat un “factor de similitudine”, neuroligvistica vorbeste despre tulburări de similitudine si de
contiguitate, retorica distinge si ea între figuri ale similitudinii si ale contiguităţii etc. Prezenţa
iconismului, programat genetic, în lumea animală arată că el nu este legat, în mod obligatoriu, de cultură.
Astfel, un exemplu de iconism nevizual îl constituie codificarea analogică prin fluctuaţiile intensităţii
urmelor de miros lăsate de insecte: cantitatea de feromon emis depinde în mod direct de cantitatea si
calitatea sursei de hrană. Un exemplu de iconism vizual, prezentat de Sebeok, se referă la o specie de afide
asociate cu furnici, unde furnica “identifică copia (partea din spate a afidei) cu modelul (partea din faţă a
furnicii)”, “multiplele asemănări dintre model si copie sunt atât de frapante, de subtile si de eficiente, încât
ele nu pot fi explicate ca o coincidenţă de evoluţie” (idem, p. 121).
Se pot aduce numeroase alte exemple de mimetism vegetal sau animal. Dintre acestea să amintim
doar cameleonul, al cărui nume a căpătat semnificaţii mai largi, vizând tipologia umană, ceea ce nu face
decât să ateste o dată în plus, pe de o parte diversitatea fenomenelor iconice, iar pe de altă parte, utilitatea
noŃiunii.
Limbajul obligă la raţionalizarea şi socializarea gândirii. Pentru a ne face înţeleşi trebuie să
eliminăm ceea ce e prea individual, afectiv, personal, exprimarea trebuie să fie clară, precisă. Un cuvânt
permite o preciziune pe care imaginaţia nu o poate furniza : numărul 999 este deosebit de 1000.
Evoluţia limbajului de-a lungul mileniilor a fost solidară cu dezvoltarea gândirii, în mare,
categoriile limbajului corespund categoriilor intelectului. Substantivele indică în special substanţe,
adjectivele şi numeralele vizează proprietăţi, verbele se referă la fenomene şi activităţi, iar prepoziţiile şi
conjuncţiile desemnează relaţii. Totuşi gramatica - logica vorbirii - nu e atât de strictă cum e aceea a
gândirii. Limba a evoluat în sensul favorizării comunicării dintre oameni şi mai puţin în vederea elucidării
adevărului (Kainz, F., 1964).
Progresul învăţării limbajului se realizează concomitent cu progresul gândirii, omunicând,
încercând să elucidăm altora o noţiune, ne precizăm nouă înşine înţelesurile, eliminăm neclarităţile. Cei
care încep o carieră didactică adesea constată că unele concepte nu le erau suficient de explicite, pentru a
putea fi lămurite celorlalţi. Abia atunci, cercetând noi surse documentare şi stabilind noi relaţii, ajung la
nivelul de claritate necesar pentru a fi înţeleşi de elevi. Este evidentă strânsa legătură între gândire şi
limbaj, între inteligibil şi comunicabil.
Fiecare limbă are o gamă limitată de sunete. O serie de alte semne rămâne fără nici o semnificaţie
în acea limbă, dar având un rol important în altele. Limba română are vocalele ă şi î, inexistente în
franceză, în care găsim sunetul „ii", greu de pronunţat de către concetăţenii noştri.
Formele limbajului
Am amintit mai sus despre existenţa unui „limbaj neverbal", constând din expresiile emoţionale ce
însoţesc comportamentul. La om, el joacă un rol auxiliar în raport cu limbajul propriu-zis, limbajul
articulat, verbal. Acesta poate fi împărţit în două mari forme: limbajul exterior, cel prin care comunicăm
cu semenii noştri şi limbajul interior, însoţitor nedespărţit al gândirii abstracte, desfăşurându-se aproape
fără întrerupere cât suntem în stare de trezie. Limbajul exterior poate fi oral sau scris. Cel oral este
dialogat, când luând cuvântul, alternativ, schimbăm tot felul de păreri cu una sau mai multe persoane, şi
monologat, atunci când o persoană se adresează unui auditor tăcut (în cazul lecţiilor, conferinţelor sau al

5
discursurilor). În cazul dialogului, se mai pot distinge două forme : limbajul situativ, care nu poate fi
înţeles decât dacă te afli în situaţia la care se referă locutorul.
Limbajul mimico-gestual
Este limba maternă pentru oamenii surzi
Dezvoltarea limbajului constituie bază pentru dezvoltarea cognitivă şi socială cât şi pentru citit şi
scris. Limbajul mimico-gestual
În ultima vreme s-a acordat o atenţie mai mare gesturilor în procesul de invăţămant special,
întrucât folosirea numai a limbajului oral s-a dovedit a fi insuficientă, mai ales în primii ani de instruire a
copilului surd. Nu credem că mai este cazul să subliniem marea importanţă a “băii de limbaj” pentru
dezvoltarea psihică a copilului preşcolar. Unele cercetări evidenţiază faptul că în cazul în care copiii surzi
sunt lipsiţi de timpuriu de “baia de limbaj” gestual în primii ani de viaţă, ei nu pot să-şi dezvolte în mod
sistematic un limbaj care să le permită o bună dezvoltare a funcţiilor de cunoaştere şi comunicare.
Din unele cercetări rezultă că stadiile de achiziţie ale limbajului gestual sunt aproximativ aceleaşi
ca şi stadiile achiziţiei limbajului oral. Prin urmare, copilul surd îşi dezvoltă limbajul gestual în acelaşi
mod şi în aceeaşi perioadă optimă de timp în care copilul auzitor îşi dezvoltă limbajul verbal. Desigur,
condiţia esenţială a acestei dezvoltări este ca fiecare formă de limbaj să fie stimulată cu un instrument
adecvat. Deoarece până în jurul vârstei de patru ani este ineficientă folosirea limbajului verbal cu copilul
surd, acesta este în pericol să devină şi un handicapat socio-cultural şi intelectual , dacă cei din jurul său
(părinţi, rude apropiate etc.) nu folosesc un mijloc de comunicare cu el. Iar mijlocul cel mai util este
limbajul gestual. Se recomandă, deci, ca părinţii auzitori să adopte modalitatea de comunicare gestuală cu
copiii lor surzi, cel puţin în primii ani de viaţă, pentru a-i scoate din izolarea comunicativă în care trăiesc.
Refuzând această soluţie, mai ales din dorinţa de a nu scoate în evidenţă că au un copil surd, aceşti părinţi
pot să antreneze la copilul lor carenţe mult mai grave decât însăşi surditatea.
Până la intrarea copilului surd într-o unitate de instruire prevăzută cu personal de înaltă calificare
pentru recuperarea complexă a auzului şi limbajului în perspectiva integrării sociale şi profesionale,
copilul surd are nevoie de comunicare prin limbaj gestual. Acesta, folosit in mod raţional, permite
copilului să cunoască mediul înconjurător şi, în acelaşi timp, să-şi exprime dorinţe, gânduri, opinii. Mai
târziu, aceste achiziţii gestuale vor contribui la fertilizarea învăţării limbajului oral. Mai mult, fiind
familiarizaţi cu deficienţa lor, aceşti surzi vor accepta de timpuriu şi vor pune mai puţine probleme de
adaptare psihologică şi socială, vor avea deprinderi superioare de scriere şi de citire şi o labiolectură mai
bună. S-a constatat, în practica şcolară, că, copiii surzi proveniţi din familii de surzi au un bagaj mai bogat
de cunoştinţe şi un limbaj mai dezvoltat în comparaţie cu copiii surzi din familii de auzitori.
Experienţa ne arată că, cu tot efortul factorilor educaţionali de a-l învăţa pe copilul sau adultul
surd să articuleze corect, aceasta nu se realizează decât in mică măsură. De aceea surdul nu poate fi înţeles
decât de persoanele cu care vine în contact mai des; comunicarea dintre auzitori şi surzi fiind greoaie,
adesea dificilă, nedepăşind frazele convenţionale. De aici ne putem explica de ce majoritatea surzilor au o
motivaţie scăzută pentru vorbirea orală, folosesc tot mai rar vorbirea articulată după ce intră în viaţa
productivă în favoarea utilizării limbajului mimico-gestual pentru satisfacerea necesităţilor de comunicare
în cadrul vieţii sociale.
Din dorinţa de a spori numărul de gesturi, unii “binevoitori” au introdus numeroase gesturi
artificiale, create de ei, forţându-i pe surzi să le accepte şi să le folosească. Desigur, acest lucru este
profund dăunător şi nu face nici un serviciu colectivităţii de surzi în direcţia sporirii posibilităţilor de
comunicare.
Limbajul mimico-gestual poate fi definit, după W. Welther, ca o formă specifică de comunicare
interumană, prin intermediul unui sistem de gesturi asociate cu reacţii mimice şi pantomimice, folosite
între parteneri şi recepţionate cu ajutorul văzului.
Într-adevăr, între limbajul verbal şi cel gestual există unele asemănări, dar şi diferenţe
fundamentale, acestea datorându-se, în special, direcţiilor auditive şi, respectiv, vizuale în care au evoluat
cele două forme de limbaj. Se apreciază că, in general, limbajul mimico-gestual nu are ceva analog
părţilor de vorbire, nu are mijloace de marcare gramaticală a acestora. Se poate realiza doar o clasificare
lexicală a gesturilor, după sensul celor exprimate. Totuşi, limbajul mimico-gestual trebuie privit ca un

6
limbaj adevărat, având majoritatea trăsăturilor lui esenţiale; astfel el indeplineşte funcţia generală de
comunicare între indivizii unei colectivităţi, având un caracter social; operează cu noţiuni (deşi cu un nivel
de generalitate mai redus), fiind un instrument al gândirii. Unele cercetări au evidenţiat faptul că ambele
forme de limbaj folosesc strategii asemănătoare de codificare şi decodificare a propoziţiilor, de
interpretare a sensului.
Cele mai multe cercetări comparative au evidenţiat mai ales insuficienţele limbajului gestual,
omiţând tocmai faptul esenţial că ambele forme de limbaj s-au dezvoltat în direcţii diferite, iar limbajul
gestual are numeroase caracteristici vizuale, el se adresează ochiului nu urechii. Evidenţiem, mai jos,
câteva din cele mai frapante opoziţii între cele două forme de limbaj reliefate de B. T. Tervoort:
-limbajul verbal are un înalt grad de convenţionalitate faţă de conţinutul realităţii pe care îl
denumeşte, gestul, însă, este strâns legat de concret;
-comunicarea prin gesturi este faţă în faţă, perceptându-se vizual gestul şi toate mişcările mimice.
În consecinţă, gesticulaţia are o mai mare libertate de exprimare, fiind mai puţin limitată de organizarea
gramaticală puternic structurată;
-în condiţii nefavorabile comunicării vizuale (timp de noapte, emiţătorul aflat la distanţă mare sau
în contralumină), nu se poate realiza dialogul gestual, în timp ce comunicarea verbală se poate desfăşura
nestingherită;
-acelaşi volum de informaţie poate fi vehiculat în aproximativ acelaşi volum de timp
conversaţional, cu ambele forme de limbaj. Totuşi execuţia gesturilor necesită, în medie, mai mult timp
decât în cazul emiterii verbale a cuvintelor.
-de obicei sunt necesare mai puţine gesturi decât cuvinte pentru exprimarea aceluiaşi conţinut.
Aceasta nu înseamnă că propoziţia gesticulată este abreviată; prin un singur gest se poate exprima una sau
mai multe noţiuni. Reprezentările la care dau naştere aceste gesturi nediferenţiate pot să creeze confuzii în
mintea celui care caută să le interpreteze. Acest lucru nu se întâmplă, sensul acestor noţiuni putându-se
deduce clar şi diferenţiat din contextul în care sunt utilizate.
Literatura de specialitate ne-a relevat că
vocabularul unei limbi dezvoltate cuprinde sute de mii de unităţi lexicale, iar cel mai dezvoltat
limbaj gestual nu depăşeşte 7000 de unităţi gestuale. Rezultă că limbajul gesturilor este de 75-100 de ori
mai sărac decât limbajul verbal. De exemplu, pentru cele 56568 de cuvinte din “Dicţionarul limbii române
moderne” s-a constatat că există 2250 de gesturi corespunzătoare. De asemenea, cercetarea comparativă a
gesturilor a găsit cca. 9000 de gesturi comune mai multor limbaje naţionale gestuale, ceea ce conferă
acestui limbaj o universalitate relativă, care n-a putut fi depăşită până acum de nici o limbă.
Valoarea şi eficienţa comunicativă a gesturilor
poate să crească atunci când surdul demutizat şi instruit foloseşte limbajul verbal, putând opera şi
cu noţiuni abstracte, care-l ajută să urmeze studii medii sau superioare, alături de cei cu auzul normal.
Prin însăşi natura lor, gesturile nu pot exprima situaţii complexe sau abstracţiuni, recurgându-se
pentru această sferă de noţiuni la procedee figurative. Mişcarea pe care o efectuează un gest (lentă, rapidă,
repetată), aşezarea în spaţiu sau direcţia gestului sunt forme analoge pentru precizarea sensului
comunicării gestuale.
Ca orice limbaj, şi mimico-gesticulaţia manifestă o evoluţie a gesturilor în cursul timpului, în
funcţie de mediu, regiune, de gradul instruirii celor ce utilizează gesturile. Pufan afirmă că la baza
schimbării conţinutului şi abandonării gesturilor stau de obicei motive sociale. Schimbarea tradiţiilor, a
obiceiurilor, creşterea nivelului de instruire a surzilor, urbanizarea, progresele ştiinţei şi tehnicii, etc.
determină modificări în aspectul şi semnificaţia gesturilor. Acestea devin mai “convenţionalizate” şi,
totodată, mai puţin evidente în comunicarea dintre surzi prin executarea lor tot mai fină, mai economică şi
nuanţată.
Întrucât gesturile nu pot fi folosite decât intre surzi sau între persoane care au acelaşi cod de
comunicare, considerăm că este util ca tot mai multe persoane să cunoască acest cod.
Elemente ale limbajului vizual
Elaborarea imaginii ca obiect ideal si a sensurilor ei presupune o îndepărtare de simpla
înregistrare mecanică a unor aspecte exterioare ale obiectelor. Dacă acest fapt este de la sine înţeles în

7
cazul artelor plastice, se pune întrebarea cum pot să facă acelasi lucru autorii de imagini instrumentale.
Care sunt mijloacele pe care le au la îndemână pentru a prezenta felul lor propriu de a înţelege un anumit
eveniment, cum pot să comunice vizual propria lor interpretare a lucrurilor ? Trecerea în revistă a acestor
mijloace preponderent tehnice va arăta în ce măsură este valabilă afirmaţia că imaginile foto,
cinematografice si de televiziune, sau altele asemenea, s-au transformat în limbaje cu statut propriu.
Cadrul
Cuvântul vine de la latinescul quadratum si desemnează limita care separă câmpul imaginii de
restul lumii. Ea poate fi un obiect fizic, precum rama tabloului, sau doar o linie ideală ce întrerupe
continuumul unei suprafeţe.
Cadrul impune o selecŃie, doar anumite lucruri vor fi arătate, în timp ce altele vor fi ascunse, fără
ca privitorii să-si poată da seama de asta. Dacă ceea ce se lasă deoparte este esenţial pentru înţelegerea
corectă a unei situaţii, avem de-a face cu o minciună prin omisiune. De aici, resposabilitatea celui care
decide ce va fi cuprins si ce nu în imagine.
Forma cadrului, raportul dintre laturi în cazul patrulaterelor, determină apariţia unui anumit
spaŃiu cu proprietăţi compoziţionale specifice, cu valenţe estetice sensibil diferite.
În prelungirea acţiunii sale de separare a imaginii, cadrul acţionează ca un semnal, “spunând”
privitorului că trebuie să apeleze la anumite convenţii de “lectură”.
Compoziţia imaginii
Această sintagmă desemnează organizarea, cu o finalitate expresivă si semantică, a elementelor
din cadru si reprezintă una dintre cele mai importante modalităŃi plastice. Funcţia ei semnificantă apare
doar în planul imaginii ca obiect ideal, dar, cum aceasta se suprapune peste imaginea obiectului, peste
imaginea documentară, structura compoziţională va influenţa în mare măsură perceperea si înţelegerea
obiectului real. Acest joc al ambiguităţii, ce permite transferul ilegitim de sens dintr-un plan în altul, nu
este usor de observat, mai ales când este realizat cu subtilitate.
Compoziţia este unul dintre mijlocele cele mai puternice de construire a sensului imaginii în artă
si în comunicarea de tip jurnalistic.
Codurile vizuale si articularea lor
Imaginea poate fi citită chiar si în lipsa unor cunostinţe culturale, întemeiate convenţional,
credem că doar o parte din ea ar putea fi acceptată - aceea care este redată prin următoarea formulare: spre
deosebire de cuvânt, în imagine (în codurile iconice) sunt consemnate informații despre denotat, pe când
în cazul celorlalte coduri, aceste informaţii sunt atasate, aflându-se în afara semnificantului.
Răspunsul la întrebarea dacă este posibil un mesaj fără cod nu poate fi dat decât prin luarea în
considerare a modelului urmat în producerea lor. Astfel, într-o fotografie, la nivelul imaginii minime, va
funcţiona o comunicare fără cod explicit, sau, dacă vreţi, cu un cod ce ar putea fi numit “natural”, bazat pe
cunostinţele noastre empirice cotidiene; tot asa precum atunci când recunoastem lucrurile din jurul nostru
nu este vorba de un cod propriu-zis, ci de, cel mult, limite si marje de eroare acceptate consensual. La
nivelul meta-imaginii, adică al combinaţiilor de imagini minime, vor apărea codificări culturale, unele
dintre ele propriu-zis convenţionale. În schimb, într-un desen ce aparţine repertoriului unui cod explicit,
cum ar fi cel al indicatoarelor din locurile publice, aeroporturi, gări etc., chiar si în recunoasterea si
înţelegerea imaginilor minime intervine convenţia.
U. Eco (1970) ia o distanţă critică atât faţă de soluţia comunicării fără cod, cât si faţă de aceea a
găsirii cu orice preţ, în cazul imaginilor, a unei duble articulări de tip verbal. El porneste de la ideea că ar
fi o greseală să privim orice act de comunicare doar prin prisma exigenţelor manifestate de modelul limbii
naturale. Tezei că nu există limbaj fără dublă articulare, U. Eco îi răspunde propunând păstrarea numelui
de “limbă” exclusiv pentru limbajul natural, urmând ca toate celelalte sisteme de comunicare să fie
considerate drept sisteme de coduri. În argumentarea poziţiei sale se sprijină pe contribuţiile lui Luis
Prieto. Acesta numeste figuri unităţile celui de al doilea nivel de articulare, corespunzătoare fonemelor, iar
pe cele ale primei articulări semne. Unitatea care corespunde unui enunţ al limbii, este numită sem. Astfel,
lumina aprinsă a semaforului nu corespunde unui cuvânt, ci unei propoziŃii care verbalizează indicaţia
transmisă de culoarea respectivă. La fel, spune U. Eco, siluetei desenate a unui cal nu îi corespunde doar
cuvântului “cal”, ci o serie de enunţuri care descriu acel cal. Prieto arată că este posibil să găsesti seme

8
decompozabile în figuri, dar nu si în semne, adică decompozabile în elemente cu valori de diferenţiere,
fără ca ele însele să aibă semnificaţi.
U. Eco descrie zece categorii de coduri care acţionează separat sau simultan în comunicare:
1. Coduri perceptive: studiate de psihologia percepŃiei. Ele stabilesc condiţiile unei percepţii
suficiente.
2. Coduri de recunoastere: ele structurează blocurile condiţiilor percepţiei în seme – care sunt
blocuri de semnificaţi, în funcţie de care recunoastem obiectele percepute sau ne amintim de obiectele pe
care le-am perceput (de exemplu, dungi negre pe un fond alb, în cazul unui animal de o anumită formă,
identifică zebra). Adesea, plecând de la aceste semne se clasează obiectele.
3. Coduri de transmisie: structurează condiţiile //fizice// care permit senzaţia utilă unei percepţii
determinate a imaginilor, cum ar fi granulaţia unei fotografii sau numărul liniilor ce formază imaginea
într-un anumit standard de televiziune.
4. Coduri tonale: sunt numite astfel sisteme de variante deja convenţionalizate, precum conotaţiile
legate de “forţă”, “tensiune”, “graţios” etc. Elementele iconice sunt însoţite ca un un mesaj adăugat,
complementar.
5. Coduri iconice: cele mai multe dintre ele se bazează pe elemente perceptibile, realizate ponind
de la codurile de transmisie. Ele se articulează în figuri, semne si seme.
a) Figuri: condiŃiile de percepţie (de exemplu, raportul figură-fond sau contrastele de lumină)
transcrise în semne grafice în conformitate cu un cod. Codul nu este încă recognoscibil, dar asta nu
înseamnă că el nu există, pentru că dacă se alterează dincolo de o anumită limită raportul dintre figuri,
condiţiile de percepţie nu mai sunt denotate. Figurile au un număr infinit si nu sunt întotdeauna discrete.
b) Semne: denotează prin artificii grafice convenţionale seme de recunoastere (nas, ochi, zăpadă)
sau cu ajutorul unor “modele abstracte”, simboluri, diagrame conceptuale (precum cercul cu raze ce
desemnează soarele). Adesea sunt greu de analizat în cadrul unui sem, deoarece apar într-un continuum
grafic. Nu sunt recognoscibile decât integrate în semă.
c) Seme: reprezintă ceea ce se numeste de obicei ”imagine” sau, mai puţin precis, “semn iconic”
(un om, un cal etc.) si constituie, în fapt, un enunţ complex. Ele alcătuiesc circumstanţa comunicării si
totodată sistemul care permite existenţa opoziţiilor semnificante.
6. Coduri iconografice: aleg ca semnificant semnificaŃi ai unori coduri iconice pentru a conota
seme culturale, mai complexe (nu doar “om” sau “cal”, ci “pegas” sau “bucefal”). Ele pot fi recunoscute
în pofida variaţiilor iconografice datorită faptului că au în componenţa lor seme de recunoastere foarte
vizibile.
7. Codurile de gust si sensibilitate: stabilesc conotaţiile semelor din codul precedent, astfel un
templu grec poate să conoteze “frumuseţe armonioasă”. Aceste conotaţii depind de contextul din
momentul apariţiei, dar si din acela al receptării.
8. Codurile retorice: apar prin convenţionalizarea si asimilarea socială a unor soluţii iconice
inedite, care devin astfel modele sau norme de comunicare.
9. Coduri stilistice: soluŃii originale determinate sau codificate de stilistică vizând obţinerea unei
mărci personale.
10. Codurile inconstientului: sunt capabile să obţină anumite identificări sau proiecţii, de a stimula
anumite reacţii sau de a exprima situaţii psihologice. La finalul acestei tipologii, U. Eco nuanţează
înţelegerea noţiunii de “cod”, în multe cazuri fiind vorba doar de lexicuri conotative sau de simple
repertorii, care nu se structurează în sisteme de opoziţii, ci stabilesc doar o listă de semne ce se articulază
după un cod subiacent.
Exprimarea timpului
După Virole (2000) tridimensionalitatea semnelor ai ca şi consecinţă faptul că ordinea semnelor în
spaţiu este ral puţin importantă decât ordinea cuvintelor în timp, Acest este un efect al proceselor
semiotice interne ale imagini unde simultaneitatea elementelor conţinute într-o unita generează automat
legături între acestea. Explicaţiile posibi sunt date de faptul că cel care foloseşte seninele utilizea2 spaţiul
pentru a fixa referenţi spaţiali şi temporali, care sui folosiţi în mod implicit în enunţare. De exemplu, penti
pronumele personale: "eu, tu, noi5 voi etc." se utilizeas markeri spaţiali virtuali desemnaţi în spaţiul

9
semnelor localizaţi prin raportare la o linie imaginară între cel cai execută semnele şi interlocutor. Dacă, în
timpul comunicări sunt prezente persoanele la care se face referire, executantii în care au fost indicate în
prealabil persoanele.
De exemplu spaţiul este utilizat pentru a reprezen timpul cu ajutorul unei "linii virtuale a
timpului" trasată înălţimea umărului: prezentul înaintea corpului, trecutul sp spate, pe deasupra
umărului, viitorul spre înainte, deasupra umărului. De aici pot fi generate numerous trăsături
temporale precum şi încetinirii unui proces temporal.
3.2. Exprimarea formelor
În acest scop sunt utilizaţi "clasificatorii", semne care descriu şi reprezintă o întreagă clasă de
obiecte având formă, mărime sau grosime similară. Aceştia pot avea o fkmefe descriptivă sau una de
substituire. Aici şi expresia feţei are o mare contribuţie, ea poate să aducă o informaţie suplimentară
asupra clasificatorilor.
3.3. Exprimarea spaţialităţii
Legăturile şi raporturile spaţiale sunt codificate prin folosirea markerilor în spaţiul tridimensional
al semnelor, cea ce conduce la un model redus al spaţiului real şi oferă un vector cognitiv al învăţării
noţiunilor spaţiale.
3.4. Personificarea
Numirea persoanelor necesită procedee personificare a degetelor care devin reprezentanţi iconici
ai persoanelor. Raporturile poziţionale în spaţiul semnelor sunt astfel semnifîcante. Aceste procedee
permit stabilirea unor relaţii interpersonale precum şi expunerea unor aspecte ce derivă din acestea.
Procedeele prezentate mai sus facilitează exprimarea simbolică a numeroaselor cunoştinţe şi pot
servi ca vectori cognitivi pentru învăţarea unor noţiuni.
Colin (1991) menţionează următoarele procedee de bază: indicaţia, imitaţia, gesturi acomodative,
ce pot explica acel caracter situativ-concret al gândirii deficientului auditiv care nu are un nivel
satisfăcător al limbajului verbal.
3.5. Gramatica mimicii
Gramatica mimicii se caracterizează prin simplificări: fără articole, adverbele şi articolele se
suprapun, dintre modurile verbelor se foloseşte mai ales indicativul, iar dintre timpuri, mai ales prezentul.
Există probleme legate dej construcţia diatezei pasive şi reflexive precum şi în folosirea verbelor auxiliare.
Sintaxa este foarte liberă, ordinea gesturilor va fi determinată de cea a evenimentelor în succesiune.
Limbajul gestual permite ambiguităţi din cauză că:
- aceleaşi semne gestuale pot să exprime noţiuni distincte, mai mult sau mai puţin înrudite;
-aceeaşi noţiune, în contexte diferite, poate fi exprimată prin semne diferite;
-există particularităţi date de dificultatea exprimării condiţionalului şi în anumite
situaţii;
-nu există o corespondenţă de 1:1 între gesturi şi cuvinte, unele cuvinte neavând
corespondent gestual.
3.6. Tipuri de iconicitaîe
Se caracterizează prin utilizarea elementelor lingvistice nondiscrete şi nesusceptibile de a fi
transpuse în unităţi de tip fonologie, numite descriptori. Se substituie lexicului standard şi înlocuiesc
faptele cu unităţi nominald aie acestora (Virole, 2000). Sunt mai multe tipuri de descriptori şi
transferuri situaţionale, locativi, transferuri personale.
Iconicitatea de ordinul II
Vizează vocabularul standard, referenţii fiind tipuri nu obiecte particulare. în ceea ce priveşte
verbele,, iconicitatea este mai degrabă metaforică.
Iconicitatea de ordinul III
Se referă la configuraţia mâinilor, amplasarea lor pe corpul subiectului sau în spaţiul dinaintea sa,
orientarea mâinilor, mişcările realizate cu mâinile, Este importantă relaţionarea între ele a semnelor,
crearea, prin reorientarea privirii subiectului, de microspaţii de referinţă.

10
 Câmpul auditiv impune limbajului verbal dimensiunile sale de linearitate şi de succesiune
responsabile de concatenarea lineară a unităţilor minimale distincte. Arbitrarul semnului permite pe plan
cognitiv susţinerea unei gândiri abstracte degajată de restricţiile perceptive.
Prin analiza limbii semnelor se constată impunerea dimensiunii de spaţialitate de către câmpul
vizual, definind structura iconică a semnului vizual gestual.
Operaţiile cognitive şi dezvoltarea genetică a gândirii copilului surd sunt construite pe baza
procesării imaginilor în "icoane" şi pe baza manipulării lor prin inferenţe logice.
Gestul este rareori convenţie pură, de obicei el exprimă o relaţie mai mult sau mai puţin strânsă cu
obiectul pe care-1 desemnează, rămânând în felul acesta tributar realului şi opunându-se veritabilei
abstracţiuni. Colin (1991) arată că "gestul nu se ridică la rangul celui mai bun semn, al semnului prin
excelenţă, care constă într-un maxim de indeterminare pentru un minim de determinări obiectuale". Din
această cauză Pelîet (citat de Virole, 2000) consideră gestul un "colaborator al sincretismului" şi o piedică
în calea veritabilei abstracţiuni. Este considerat o piedică în dezvoltarea generalizărilor care necesită
efectuarea analizei noţiunilor achiziţionate.
Caracteristicile limbajului mimico-gestual
Valoarea şi eficienţa comunicativă a gesturilor poate să crească atunci când surdul demutizat şi
instruit foloseşte limbajul verbal, putând opera şi cu noţiuni abstracte, care-l ajută să urmeze studii medii
sau superioare, alături de cei cu auzul normal. Prin însăşi natura lor, gesturile nu pot exprima situaţii
complexe sau abstracţiuni, recurgându-se pentru această sferă de noţiuni la procedee figurative. Mişcarea
pe care o efectuează un gest (lentă, rapidă, repetată), aşezarea în spaţiu sau direcţia gestului sunt forme
analoge pentru precizarea sensului comunicării gestuale.
Ca orice limbaj, şi mimico-gesticulaţia manifestă o evoluţie a gesturilor în cursul timpului, în
funcţie de mediu, regiune, de gradul instruirii celor ce utilizează gesturile. Pufan afirmă că la baza
schimbării conţinutului şi abandonării gesturilor stau de obicei motive sociale. Schimbarea tradiţiilor, a
obiceiurilor, creşterea nivelului de instruire a surzilor, urbanizarea, progresele ştiinţei şi tehnicii, etc.
determină modificări în aspectul şi semnificaţia gesturilor. Acestea devin mai “convenţionalizate” şi,
totodată, mai puţin evidente în comunicarea dintre surzi prin executarea lor tot mai fină, mai economică şi
nuanţată.
Întrucât gesturile nu pot fi folosite decât intre surzi sau între persoane care au acelaşi cod de
comunicare, considerăm că este util ca tot mai multe persoane să cunoască acest cod.
Mimico-gesticulatia surdului are o structura complexa; ea evolueaza, se imbogateste, se rectifica
(prin invatare); nu se limiteaza la un numar mic de semnale. Pe de alta parte acestea nu sunt inscrise in
codul genetic uman, ceea ce le face diferite de cele pe care le poseda lumea animala. Ca si limbajul
cuvintelor, mimico-gesticulatia indeplinind functia de comunicare, dispune de un character istoric evident,
se formeaza si evolueaza in societate, prin continutul sau oglindind diversele schimbari ale societatii. Cu
ajutorul semnelor mimico-gesticulatorii, surdul isi insuseste experienta de viata in mediul social in care
traieste, acumuland cunostinte despre utilitatea sociala a obiectelor; isi formeaza deprinderi de munca;
accepta sau respinge diverse norme de comportament si convietuire sociala s.a.m.d.
Informatia transmisa pe cale vizuala, prin intermediul limbajului gestual, este constituita din o
combinatie de mijloace cum ar fi expresia faciala si corporala, miscarea, folosirea spatiului de gesticulare
si gesturi. Gesturile au fost comparate cu cuvintele din limbajele verbale, ele avand aceleasi sarcini ca si
cuvintele in limbajele sonore.Limbajele gestuale sunt formate din gesturi/semne care, atunci cand sunt
combinate, formeaza propozitii si fraze. Aceste semne sunt formate de diferite parti ale corpului, la fel ca
si in limbajul sonor, unele fiind vizibile, altele, nu. De pilda, corzile vocale, limba, plamanii si buzele
conlucreaza la emiterea sunetelor. Miscarile acestora sunt trimise spre zonele receptive din creier, care le
analizeaza, le interpreteaza si formuleaza un raspuns. Cand acest lant complex functioneaza normal,
comunicarea verbala decurge ca un proces natural si fara efort. In cazul limbajelor gestuale participa
partile vizibile ale corpului care, prin intermediul vederii, transmit mesaje la creier, in zona perceptiei
vizuale, unde acestea sunt interpretate si se elaboreaza un raspuns. Astfel de combinatii de gesturi au loc
in conformitate cu structurile gramaticale ale fiecarui limbaj gestual.

11
 In comunicarea mimico-gestula surzii se pot folosi de mai multe categorii de semne sau gesturi:
naturale, artificiale, indicatoare.
1) semne (gesturi) naturale (care sunt legate de obiect prin insasi aspectul lor); de exemplu semnul
pentru casa- “are acoperis”; cocos- “are creasta”, gasca- se imita mersul leganat al gastei, rata – se imita
macaitul ratei cu degetele mare, index si mijlociu, care se duc la buye si imita macaitul ratei).
2) semne artificiale (pentru intuneric- trecerea mainii prin fata ochilor in semnul de “este opac”,
“negru”). Acestea implica o conventionalitate mai mare;
3) dactilemele (semne digitale care imita mai mult sau mai putin literele alfabetului).
4) semne indicatoare (indicarea obiectelor care se afla in campul vizual al celor care discuta in
timpul comunicarii ).
Dimitrie.Rusticeanu (1935), a elaborat o interesanta si originala sinteza a diverselor sistematizari
ale comunicarii gestuale astfel:
I.Gesturi naturale :
Gesturi simple:
1) Gesturi demonstrative (indicative sau indicatoare): cand obiectul se gaseste in campul vizual
(aratarea cu degetul a obiectului respectiv, gesturile pentru pronume, pentru raporturile spatiale etc.)
2) Gesturi imitative, cand se schiteaza o actiune sau o stare, gestul si semnificatia sunt identice: a
bea, a manca, a dormi, a plange, a rade s.a.
3) Gesturi descriptive; amintesc de figurile obiectelor (desenul in aer a liniilor unei figure
geomtrice, a inimii, potcoavei, ferestrei, stelei etc.). Gesturile plastice sunt tot gesturi descriptive: corpul
propriu serveste pentru descriere (soldat, nastere etc.).
4) Gesturi metodice:
a) Partea considerata pentru intreg. De exemplu, semnul pentru ,,tata”(semnul mustatii
rasucite), ,,mama” (se mangaie obrazul duios), ,,casa” (se indica acoperisul cu palmele in forma de unghi
cu varful in sus), ,,iepure” (se imita urechile, cu degetele index si mijlociu duse la nivelul urechilor) ,
,,magar” (se arata urechile mari cu ambele degete mari atingand urechile, celelalte degete fiind rasfirate)
s.a. Toate aceste gesturi pot sa nu fie esentiale pentru obiectul semnificat.
b) Materializarea modului de fabricare: impletirea ciorapilor, lucrul la strung etc.
c) Materializarea modului de intrebuintare: gesturile pentru degetar, tutun, supa s.a.
d) Exprima efectul: da nastere unor grimase pentru acru, otet, piper s.a.
e) Determinarea exacta a locului : gestul pentru cravata, nasture, fermoar s.a
f) Exprimarea unei stari negative : gestul pentru orbire, surditate s.a.
g)Exprimarea unei stari, unei situatii a unei personae: gestul pentru detinut, pentru a exprima
nationalitatea unei persoane s.a.
Gesturi compuse: ,,tantar” : gestul pentru “zboara si inteapa”; ,,albina”: gestul pentru “zboara,
inteapa, miere”; ,,cirese”: gestul pentru culoarea rosie si scuiparea samburelui” s.a.m.d.
II. Gesturi artificiale arbitare: care “nu sint in legatura cu cea ce inseamna”. Sunt gesturi simbolice
de ex. : pentru folosirea auxiliarului ,,a fi” si pentru tot ceea ce se include in notiuni abstracte. Semnele
arbitare sint adoptate pe baza intelegerii (asentimentului) celor care le folosesc.
III. Gesturi conventionale : Ele deriva din gesturile naturale precum si din cele artificiale. Dupa
acelasi specialist gesturile mai pot fi: omonime, sinonime, derivate.
Dactilemele sunt socotite gesturi destinate sa reprezinte vizibil fonemele.
Gesturile naturale si cele indicatoare au, de obicei, aceeasi valoare comunicativa.
Analog cuvantului, semnul mimico-gesticular detine rol de integrator al experientei senzorial-
logice. Totusi numarul semnelor pe care le gasim la surzii dintr-o anumita tara este intotdeauna mai
restrans (de cateva sute de ori mai mic) decat al cuvintelor folosite de catre cetatenii auzitori ai tarii
respective. Limba vorbita este deci mai bogata in denumiri (termeni) decat mimico-gesticulatia; totodata
ea ofera posibilitati pentru diferentieri mai multe si mai precise in gandire. Reiese, de asemenea, ca exista
multe deosebiri intre pantomimica si mimica din comunicarea surdului si formele respective din arta ale
auzitorilor; cele din arta figurativa a auzitorilor sunt intotdeauna mai bogate si mai accentuate spre a
realiza o expresivitate mai mare, sint modalitati de exprimare specifica gandirii notional-verbale.

12
 In mimico-gesticulatie, aceleasi semn poate include semnificatii diferite, in functie de semnele
invecinate. Asa este cazul semnelor de tip omonim. De exemplu, “fel-sora”= redare prin semnul atingerii
longitudinale a degetelor aratatoare de la ambele mani; ,,caine”, a fi muscat de caine=miscari de apucare
cu mana si cu gura. Se utilizeaza, de asemenea, gesturi de tip sinonim. Ele au insa o frecventa mai
restransa decat omonimele. Provenienta acestora consta indeosebi in variabilitatea semnelor cu care vin
copiii la scoala (inainte de a se impune unul din gesturi pentru fiecare semnificatie). In coletive sau
grupuri de surzi (de exemplu, in conditiile unei singure scoli), mimico-gesticulatia evolueaza selectiv catre
raportarea si folosirea unui singur semn pentru o singura semnificatie.
Limbajul mimico-gesticular este mai economic iar in acelasi timp mai schematic decat limbajul
cuvintelor. Mimico-gesticulatia este mai putin perfectionata iar, ca atare, mai putin adecvata pentru insasi
dezvoltarea gandirii in complexitatea ei.
In procesul formarii si dezvoltarii comunicarii verbale la surzi, ca urmare a faptului ca scrisul se
poate insusi mai repede decat pronuntarea, se abuzeaza uneori de folosirea unor cuvinte scrise.Treptat,
prin ambele aspecte, cuvantul va ajunge sa detina rolul pe care il are in mod obisnuit in limbajul verbal si
in toate celelalte procese psihice (formate pe aceasta cale) ale auzitorului. Imaginea generalizata, ca si
notiunea, dispune de posibilitati de a se deschide in judecati si rationamente. La rindul lor judecatile si
rationamentele devin conditii, la inceput pentru imbogatirea si restructurarea imaginilor generalizate, apoi
pentru notiunile exprimate verbal
La permanenta imbogatire si restructurare a imaginilor generalizate, iar apoi a notiunilor,
contribuie nu numai cuvintele pe care le ia la cunostinta in intreaga perioada a demutizarii. Analizand
procesul formarii unor notiuni la copilul auzitor, precum si al imaginilor generalizate la surd, pe baza unei
categorii de obiecte cu care copilul vine in contact mai ales in perioada scolara (de exemplu, formarea
notiunilor si a imaginilor generalizate de “caiet”, “carte”, “catalog”, “pupitru”, “strung” unii autori au
constatat ca in stadiul demutizarii incepatoare, procesul cunoasterii inregistreaza o evolutie asemanatoare
(C.Pufan, 1972), (M.Popa, 2001). Prin cunoasterea si altor obiecte de acelasi fel se imbogaseste continutul
gandirii ca proces de cunoastere. Tot acum operatiile logice (analiza si sinteza, abstractizarea si
generalizarea, comparatia, concretizarea), care la auzitor asigura formarea notiunii, la surd vin in sprijinul
evolutiei reprezentarii sau imaginii individuale catre imaginea de grup si formarea imaginii generalizate.
La auzitor generalizarea se mentine un timp foarte scurt numai la nivelul caracteristicilor imaginii,
caci imaginea si semnificatia ei primeste invelisul conventional verbal care permite largirea continua a
sferei notiunii si imbogatirea nelimitata a continutului sau .
Generalizarea, ca si celelalte operatii logice la nivelul imaginii, continua la surdomutul in curs de
demutizare pana cand cuvantul va deveni principalul factor al comunicarii si dinamizarii gandirii.
Formarea imaginilor generalizate, exprimarea lor prin intermediul mimico-gestculatiei, precum si
activitatea desfasurata de surd, constituie dovezile cele mai convingatoare, ca in tot ceea ce caracterizeaza
gandirea acestuia se remarca trasaturile relationale specific umane. Mimico-gesticulatia, precum si felul in
care se manifesta surdul in cadrul activitatii pe care o desfasoara, duc la concluzia, ca gandirea in imagini
nu e lipsita de unele dintre formele elementare ale rationamentului inductiv si prin analogie.
Perceperea vorbirii pe cale vizuala
1. Scurt istoric
Există date că labiolectura a fost utilizată încă de acum 2500 de ani de hinduşi. Pe atunci "predica
mută" era c parte a educaţiei religioase la vechii indieni. Problema labiolecturii a început să fie studiată
din secolul al XV-les când apar primele scrieri referitoare la educarea şi instruirea surzilor. Mărturii scrise
despre începuturile utilizări: labiolecturii în procesul de învăţare sunt puţine, denotând c lipsă de apreciere
justă a acestui mijloc esenţial ă recepţionare a vorbirii interlocutorului la deficienţii de auz.
Cel d numele căruia se leagă metoda orală şi implicit labiolecturs este Samuel Heinicke care a
afirmat că singurul mijloc de a-reda pe surdo-muţi societăţii este de a-i învăţa să audă ci ochii şi să se
exprime cu vocea, în România, metoda orală bazată pe utilizare; labiolecturii a fost aplicată în şcolile
pentru surzi încă de 1; începutul funcţionării lor, adeptul şi susţinătorul ei fiind loi Ciorănescu
(Manolache, 1980).

13
 Abecedarul apărut în 1932 sub semnătura lui loi Ciorănescu cuprinde alături de ilustraţii
şi imagii labiobucale considerate indispensabile formării deprinderilor de citit de pe buze (Măescu-
Caraman, 1983).
Labiolectura a fost utilizată în antichitate, datorită unor ritualuri religioase care aveau interdicţia
vorbirii cu voce tare. în însuşirea limbilor străine are un rol secundar, fiind utilă pentru perceperea poziţiei
componentelor aparatului articulator. Manualele de labiolectura au apărut foarte devreme. Unii autori
consideră că termenul de labiolectura nu exprimă în întregime fenomenul, pentru că atunci când vorbim se
mişcă pe lângă muşchii buzelor si muşchii feţei. Ei au propus denumirea de faciolectură care implică
informaţii despre starea afectivă a celui care vorbeşte. Există cercetări care arată că dacă acoperi buzele
lăsând doar restul feţei un bun cititor labial poate înţelege vorbirea.
Labiolectura (faciolectură) - constă în perceperea vizuală a limbajului oral, pe baza mişcărilor
vizibile ale organelor fonoarticulatorii (inclusiv mişcările mimice ale feţei).
Perceperea vorbirii pe cale vizuală nu este un fenomen izolat. Sunt multiple exemplele despre
rolul labiolecturii. Astfel, iluzia provocată de către ventriloc, urmărirea unui film la cinematograf când
considerăm feţele de pe ecran ca fiind sursa vorbirii. Numeroase studii au arătat rolul labiolecturii: Dodd,
1977 (citat de Simpson, 1995) constată că sunt identificate corect 50% din consoanele mascate de un
sunet, iar în condiţiile adăugării labiolecturii proporţia identificărilor corecte creşte până la 80%.
Alte cercetări care evidenţiază strânsa legătură dintre calea auditivă şi cea vizuală se referă la
fenomenul interacţiunii audio-vizuale. McGurk şi Mac Donald (1976, citat de Lepot-Froment şi Clerebaut,
1996) au studiat acest fenomen în legătură cu perceperea vorbirii. Ei au arătat că, dacă pe canalul auditiv
sunt date informaţii care le contrazic pe cele furnizate prin lectura labială, informaţia vizuală influenţează
inevitabil ceea ce este auzit.
Fenomenul interacţiunii audio-vizuale a fost evidenţiat în sarcinile de memorare pe termen scurt.
Dacă se prezintă pe cale auditivă o listă de itemi (cuvinte, cifre, silabe semnificaţie) şi se solicită evocarea
acestora în ordinea în care au fost prezentate, se observă că ultimii itemi sun mai bine reţinuţi deeât cei de
la mijlocul listei. Interesant est< faptul că acest fenomen nu apare la prezentarea aceleiaşi list| sub formă
scrisă. Se presupune că acest efect apare datorite tipului de memorie senzorială specifică modalităţii
auditiv^ ceea ce explică absenţa efectului pentru cuvintele scrise Acelaşi efect a fost pus în evidenţă
pentru stimulii prezentat prin labiolectură. Lectura labială, la fel ca şi informaţie auditivă lasă un traseu
senzorial care este prelucrat d mecanismele de tratare a informaţiei fonologice.
Aceste cercetări arată că formele auditive şi verbalj ale vorbirii, împărtăşesc o structură comună
de tratare i semnalului în procesele de percepere a vorbiri (Summerfieîd, 1991, citat de Fraser, 1995).
Astăzi s consideră că obiectul percepţiei verbale nu este nici pu auditiv, nici pur vizual, ci ceea ce
subiectul percepe sun gesturi articulatorii executate cu intenţie comunicativă.
Limitele lecturii labiale în perceperea vorbirii Dacă până acum s-a urmărit evidenţierea rolul
informaţiei vizuale în completarea celei auditive, continuare se va evidenţia dacă lectura labială
este/sau r este indispensabilă dezvoltării limbajului verbal, şi care es efectul absenţei/prezenţei acesteia.
La copiii nevăzători se constată că nu se respec ordinea apariţiei fonemelor. Astfel, în ganguri! şi
lalaţie i apar întotdeauna mai întâi consoanele labializate pentru apoi, pe parcursul celui de-al doilea an de
viaţă să coexis fonemele labializate cu cele nelabializate. S-au observat anumite particularităţi şi în
domeniul confuziilor fiziologice (substituirilor) făcute de aceşti copii: substituie (m) şi (n), sau (t) şi (f),
erori mai rar întâlnite la auzitori, dar care dispar de regulă pe parcursul celui de-al doilea an de viaţă
(Mills, 1987, citat de Lepot-Froment, 1996).
Concluzia este că lectura labială are un important rol mai ales în debutul dezvoltării lingvistice,
probabil din cauza rolului imitaţiei în achiziţia şi dezvoltarea sistemului fonologie al limbii.
Lectura îabială nu este indispensabilă în achiziţia sistemului fonologie al limbii de către copiii
nevăzători. Ce se întâmplă însă, în cazul copiilor surzi care sunt demutizaţi după metode clasice, unde
unul dintre principalele mijloace folosite fiind labiolectura?
Răspunsul este cunoscut, în urma a numeroase cercetări (Mare, Ciumăgeanu, 1959; Stoel-
Gammon, 1988; Dodd, 1979) au fost evidenţiate limitele informative ale acestui canal. Dependenţa
exclusivă de lectura labială antrenează retard şi devianţă în dezvoltarea fonologică. Este afectată şi

14
dezvoltarea lexicală pentru că doar lectura labială nu poate asigura relaţii sistematice între referenţi şi
secvenţele fonologice corespunzătoare. Suferă limitări şi dezvoltarea sintactică întracât sunt greu de
diferenţiat pe cale labială indicii gramaticali ai funcţiilor sintactice.
După Mare (1993) labiolectura deţine trei momente:
Momentul senzorial (vizual). Constă în percepere vizuală a mişcărilor fono-articulatorii şi a
expresiei mîmio Este o imagine globală, sintetică, nu se percep toai elementele, care presupune depăşirea
percepţiei momenta* pe baza experienţei anterioare. în procesul demutizării ur dintre metode recomandă
parcurgerea traseului de la sintet: la analitic, de la imaginea globală, la componente. La surdi nedemutizat
citirea labio-facială este "ideo-vizuală". Pri asocieri repetate în prezenţa obiectelor se stabileşte legătură
directă între anumite mişcări ale buzelor şi feţei ideea exprimată. Sunetele nefiind vizual şi articulator
însuşi nu pot fi diferenţiate pe cale labială şi kinestezică.
Momentul kinestezic - este bine reprezentat : labiolectură. Se dezvoltă pe parcursul
demutizării când deficientul de auz obişnuit să se concentreze asupra buzele impulsurile vizuale
acţionează direct asupra kinesteziili verbale. Tot acum se produc asociaţii multiple între imagini
labiobucale şi mişcările articulatorii specifice fonemelor, de o parte şi ideea exprimată pe de altă parte.
Labiolecto devine astfel "vizual-fonetică". După Mare (1993) orii informaţie de tip senzorial, cu rol de
stimul, declanşea: anumite reacţii motrice interne: când este perceput un sun cu o anumită frecvenţă,
coardele vocale vibrează cu aceei frecvenţă dublând percepţia (teoria periferică a percepţia Componenta
motrică este prezentă în percepţia vizuală vorbirii. Deprinderile de labiolectură, vor duce treptat
diminuarea componentei motrice.
Componenta mintală. Impulsurile vizuale pot stind "ideo-vizual-fonetică". Imaginile globale
ale sunetelor vizibile stimulează gândirea care declanşează kinesteziile articulatorii ale cuvintelor
cunoscute, permiţând înţelegerea mesajelor. Din cauză că informaţiile verbale receptate pe această cale
sunt incomplete datele trebuie interpretate pentru a se ajunge la înţelegerea mesajului. Labiolectura este o
activitate mintală în care contextul semantic contribuie la reactualizarea schemelor vyerbo-motoriî. Orice
segment verbal, perceput pe cale vizuală presupune goluri, absenţe, dificil de completat în afara
contextului.
Aportul celor trei componente în citirea labială diferă în funcţie de gradul de însuşire a limbii.
între componente există de fapt o unitate funcţională.
Performanţele labiolecturîi depind în mare măsură de aportul contextului. Un bun labiolector nu
are performanţe mai bune decât cei fără deprinderi în domeniu, când trebuie să urmărească un material
verbal fără sens.
Comparaţie între limbajul gestual şi limbajul verbal
Una dintre elementele caracteristice care constituie o valoare a limbii semnelor este capacitatea
acesteia de a prezenta informaţiile într-un mod simultan. Spre deosebire de aceasta, limbajul verbal are o
structură liniară: când se vorbeşte se emite doar un singur element, o singură dată. Se parcurge astfel o
suită de sunete parţial juxtapuse ai căror sens va trebui să fie transmis. Această juxtapunere antrenează
numeroase redundanţe, reguli de acord, utilizarea conjuncţiilor, toate având rolul de a situa evenimentele
unele în raport cu altele, surprinzând derularea lor temporală şi relaţiile logice care există între
evenimente.
Caracterul linear al limbii poate fi unul dintre principalii factori care ridică obstacole în înţelegere
pentm persoanele surde, deoarece intră în contradicţie cu percepţia informaţiilor lingvistice, care la aceste
persoane are un caracter spaţial.
Dactilemele
După opinia lui Perier (1987), alfabetul dactil este conceput pe baza unei singure componente:
"configuraţia mâinii şi a degetelor". Alte componente gestuale: poziţia în spaţiu, mişcarea, orientarea
mâinii şi expresia facială nu intervin în acest sistem. Alfabetul dactil reflectă particularităţile sistemelor
verbale şi mai ales ale sistemelor de scriere (alfabete fonografologice). Anumite diferenţe dintre alfabetele
dactile sunt arbitrare, astfel nouă configuraţii manuale separă alfabetul dactil american de cel din Belgia
francofonă, însă aceste diferenţe stânjenesc schimburile internaţionale dintre surzi.
Prezentarea alfabetului dactil

15
 Alfabetul dactil al limbii române are 31 de dactileme. întrucât limbajul dactil se bazează pe
limbajul scris, dactilemele sunt asemănătoare cu grafemele. Astfel, între unele dactileme şi grafeme
asemănarea este evidentă, este cazul dactilemelor "c", "d", "1" şi "t". Pufan (1982) arată că numărul
dactilemelor este de obicei mai mic decât numărul fonemelor. Modalitatea de producere a dactilemelor la
fel ca şi în cazul utilizării LPC şi AKA constă în realizarea unor combinaţii (configuraţii manuale) prin
diferite mişcări şi poziţii ale degetelor. În dactilarea românească sunt folosite degetele mâinii drepte spre
deosebire de sistemul englezesc în care sunt folosite degetele de la ambele mâini. Alfabetul dactil al limbii
române a avut ca model pe cel francez şi pe cel italian.
Însuşirea tehnicii acestui limbaj se poate face cu ajutorul imaginilor fotografiate sau ştampilate ale
dactilemelor, precum şi cu ajutorul unor jocuri în care cuvintele sunt scrise sub formă dactilă. O practică
utilizată frecvent este afişarea în clasă a semnelor dactile, asociate cu literele, Adesea, este numit "limbaj
manual", ceea ce predispune la confuzii. Într-adevăr, limbajul gestual şi mod combinat, completându-se
reciproc şi ambele se realizează în principal cu ajutorul mişcărilor mâinii. Dar şi limbajul scris se
realizează tot prin mişcările mâinii. Prin urmare nu organul cu rol în emiterea semnelor decide natura
limbajului ci esenţa acestui limbaj utilizat în comunicare şi în gândire. De altfel, spre deosebire de
limbajul gestual în care multe semne păstrează anumite elemente ale obiectelor pe care le descriu, nu mai
au nimic comun cu obiectele pe care le desemnează. Relaţia dintre limbajul dactil şi cel verbal este dată de
faptul că limbajul dactil respectă structura fonematică a limbajului verbal, permiţând, redarea succesiunii
fonemelor în cadrul cuvintelor, păstrarea numărului de silabe şi a succesiunii acestora în cuvinte.
O altă distincţie care se impune este cea realizată între limbajul dactil şi semnele evocatoare.
Semnele evocatoare nu reprezintă o formă de limbaj pentru că nu au funcţie comunicativă independentă.
Limbajul dactil prezintă numeroase avantaje faţă de cel scris. Astfel, limbajul dactil are o anumită
autonomie. El poate fi constituit înainte ca subiectul să pronunţe şi să scrie. Nu există o succesiune
necesară în însuşirea limbajului, limbajul dactil având o anumită independenţă. Copilul poate să efectueze
o suită de mişcări pentru a denumi un obiect (apa, mama). Limbajul dactil poate fî învăţat foarte repede
(săptămâni sau luni). Limbajul dactil traduce limbajul oral, el făcând parte din limbajul oral. în măsura în
care se dezvoltă limbajul dactil, acesta constituie o bază în însuşirea scrierii şi a pronunţiei.
Limbajul dactil este lent, copiii îşi subordonează [ debitul verbal oral, celui dactil. Dacă se
compară viteza vorbirii normale cu dactiiarea pe care o realizează copilul, vorbirea auzitoralui întrece cu
mult ca viteză dactiiarea. La copiii surzi dactiiarea poate ajunge sau chiar întrece viteza pronunţiei lor.
Implicaţii psihopedagogice şi metodice ale utilizării limbajului dactil
În urma experienţei la clase s-au constatat anumite performanţe ale copiilor surzi preşcolari legate
de utilizarea precoce a limbajului scris. Aceşti copii reuşesc foarte devreme "să citească" numele lor,
denumirile unor obiecte din sala de grupă, precum şi utilizarea alfabetului decupat cu şjutorul căruia
alcătuiesc cuvinte.
Paralelă între limbajele fonetice şi cele mimico-gestuale
Elementele convenţionale ale limbajului gestual sunt împărtăşite de un număr tot mai mare de
persoane, se stabilizează, se îndepărtează de originile lor şi se transmit ca nişte semne arbitrare. Unităţile
"lexicale" formează o reţea de asociaţii şi opoziţii semantice ale căror trasee pertinente sunt redate prin
indici vizuali incluşi în expresia gestuală, îmbogăţesc în afara realizării fonetice (Caise, 1987).
Limbile fonetice' (Jouse, citat de Caise, 1987) au cunoscut o evoluţie similară celor gestuaie,
Semnele vocale sunt gesturi laringo-bueale care au aceeaşi "funcţie reprezentativă şi expresivă. Vocea
fiind mal "economică" s-a impus progresiv şi a înlocuit gesturile corporal-manuale. Treptat şi-a dezvoltat
elementele convenţionale şi s-au pierdut contactele cu originile. în limba semnelor este încă prezent
caracterul iconic în structura unor substantive şi a unor verbe. Există diferenţe între limbile gestuaie de la
ţară la ţară ca şi în cazul limbilor fonetice, totuşi surzii din ţări diferite pot să aibă o comunicare la un nivel
elementar, cu structurarea modalităţilor lor perceptive.
Limbajui gestual este un sistem în care intră ca elemente constitutive - semne care desemnează
obiectul sau fenomenul. Are o capacitate mică de generalizare şi un caracter pictural. Un alt element care
îl deosebeşte de limbajul verbal este bogăţia limbajului verbal faţă de sărăcia limbajului gestual care
cuprinde doar câteva mii de gesturi.

16
 Chomsky sugerează faptul că prin intermediul regulilor intuitive, preverbale, denumite de el
gramatică generativă, indivizii transformă structura de suprafaţă în structură profundă şi invers.
Interpretarea unei propoziţii (înţelesul) este în relaţie cu procesul; altfel spus, trebuie găsită structura de
profunzime, produsă de componenta de bază a gramaticii şi rezultată în structura de suprafaţă (Carvallo,
1992).
Gramatica generativă face distincţie între competenţă şi performanţă. Competenţa este considerată
o caracteristică abstractă a cunoştinţelor despre limbaj ale unei persoane. Performanţa este procesul care
determină ce va spune un vorbitor sau cum va fi înţeleasă o propoziţie într-un anumit context. Performanţa
se bazează pe competenţă şi pe factorii extralingvistici. Competenţa şi performanţa sunî complementare
(Carvallo, 1992). Structura gramaticală a limbajului gestual este strictă, se realizează prin alăturarea a
cuvintelor conform situării logice: subiect, obiect, acţiune. Regulile gramaticii generative sunt biologic
întipărite în funcţionarea organismului uman. Chomsky nu susţine faptul că un copil este genetic predispus
spre învăţarea unei limbi, ci doar faptul că un nou născut posedă capacitatea de a genera reguli productive.
Gestul vizează în întregime un conţinut noţional, iar cuvintele se referă la grupe, categorii de
obiecte, de aceea gestul rămâne mereu legat de concret, de obiect. Gestul nu poate imita elemente de
natură imaterială, nici ceea ce se referă la situaţii sau relaţii complexe, nici obiecte lipsite de formă. Pentru
a ilustra toate aceste aspecte în sfera de noţiuni, surzii recurg la procedeele figurative şi astfel posibilităţile
limbajului gestual sunt considerabil lărgite.
Ca în orice limbă lipsită de flexiune, un rol important joacă topica. Topica obişnuită a gesturilor
este: subiect -verb - obiect. Uneori verbul este la sfârşit, iar între el şi subiect se interpun atributul şi
obiectul; exemplu "băiatul a prins peşte", Interesant de semnalat este faptul că, asemeni limbajului sonor
există şi aici cazuri de inversare a topicii în scopul evidenţierii unui element. De exemplu, dacă cuiva îi
este foarte sete, în locul topicii obişnuite "băiatul bea apă" se va folosi topica "apa - bea-băiat".
În ceea ce priveşte mimica, rolul ei este de obicei auxiliar şi anume acela de a modifica în sensul
de a intensifica, sau dimpotrivă, de a atenua până la anulare semnificaţia gestului manual. Astfel, un gest
de intoleranţă executat în condiţiile unei expresii faciale de toleranţă este interpretat
Repartizarea lor pe categorii după un anumit criteriu este o sarcină dificilă. Dificultatea provine,
în parte din faptul că analiza izolează procedeele care de fapt pot să intervină combinat pentru a constitui
un gest.
Formarea şi dezvoltarea limbajului în contextul surdităţii
1. Elemente de psihofiziologiu limbajului
1.1. Organizarea corticală a limbajului
Stimularea corticală şi înregistrările efectuate în căzu! bolnavilor de epilepsie au adus o
contribuţie importantă la realizarea localizării cerebrale a limbajului. Folosindu-se aceste tehnici au fost
separate ariile ce deservesc limbajul, senzaţiile, motricitatea. Cercetări efectuate de diferiţi cercetători
(Penfield & Roberts, Ojeman & Whitaker citaţi de Kertesz, 1994) au demonstrat că într-adevăr aria Broca
are o importanţă deosebită în denumirea cuvintelor şi că limbajul apare organizat în jurai scizurii Sylvius.
Înregistrările neurologice din girusul temporal superior arată activarea acestei zone in procesul de
ascultare a materialului verbal şi mai ales în diferenţierea fonologică. Diferenţele de înţelegere sau
flexibilitatea verbală au fost asociate cu schimbările în pattern-urile de descărcare neuronală din girusul
temporal inferior şi median. înregistrările din lobul temporal median au arătat activarea! acestei zone în
momentul recepţionării anumitor stimuli ce denumesc cuvinte. Această regiune pare să codeze stimuli
distincţi într-un anumit context cu un mare grad de specializare.
Au fost identificate ariile esenţiale ale producerii vorbirii în cortexul perisilvian şi în porţiuni ale
girusului superior temporal (sediul cortexului motor primar). Cu alte cuvinte mecanismele esenţiale ale
producerii vorbirii se găsesc în spatele lobului frontal posterior inferior şi în cortexul perisilvian al
emisferei dominante. S-a observat că ariile corticale dominante perisilviene sunt esenţiale atât în
producerea vorbirii cât şi în percepţia ei (Kertesz, 1994).
Mimica este expresia pură prin intermediul corpului. O pictură informală trăieşte graţie propriei
expresii din mijloacele universului coloristic şi cel al forme-lor. Ea s-a şi desăvârşit, deoarece s-a format
respectiv trebuie să se formeze- din acţiune, în nici un caz pentru că ar fi concepută. Pe de altă parte

17
procesele raţionale de gândire creează o depărtare faţă de procesul artistic inactiv- adică faţă de demersul
artistic în desăvârşirea lui ulterioară; ajutând astfel la înţelegerea proce-sului artistic a posteriori din
distanţarea câştigată. În jocul negândit mijloacele (expresiei) artistice (de exemplu culoarea, creioanele)
sunt diferenţiat modelate într-o expresie simbolică. În schimb ce a fost contemplat ideatic se fixează de la
distanţă ca un proces artistic deja petrecut în căutarea noţiunii.
Comunicarea interumană şi limbajul semnelor
Capacitatea de a vorbi, de a comunica prin intermediul limbajului oral presupune mecanisme
psihologice şi neurofiziologice extrem de complexe. În comunicarea interumană un rol deosebit de
important revine componentei conştiente, în special gândirii, chiar dacă la nivelul comunicării pot fi
utilizate şi mijloace nonverbale, dar cu funcţie de semnalizare: atitudini posturale, mimico-gesticulaţie,
sunete neverbale etc., care însoţesc (sau nu) şi completează comunicarea verbală. La nivel strict neuro-
fiziologic, vorbirea necesită mişcarea rapidă şi specifică a buzelor, limbii, maxilarului, presupune
coordonări şi reglaje extrem de fine ale acestor mişcări, integrarea emisiei sunetelor în actul respirator etc.
În majoritatea cazurilor de deficienţă, cu deosebire în cele severe sau în polihandicap, sunt
prezente dificultăţi în utilizarea vorbirii ca formă principală de comunicare interumană.
Vorbirea articulată lipseşte la aproximativ 50% dintre copiii autişti (Carr, 1982,
Ratusnik&Ratusnik, 1974, după Racu şi D.V. Popovici, 2008), la 75% dintre copiii cu paralizie cerebrală
(Eisenson&Ogilve, 1977) şi la aproximativ 75% dintre copiii cu retard mintal mediu şi profund
(Naor&Balthazar, 1975)
Iată din ce cauză, în astfel de situaţii este necesară „suplimentarea‖ semnelor verbale cu alte tipuri
de limbaje sau sisteme de semne. Literatura de specialitate inventariază peste 100 de sisteme de semne
utilizate în comunicare, ele fiind cunoscute ca sisteme de comunicare auxiliare, non-vocale, non-verbale,
augmentative (Silverman, 1980). În cazul persoanelor cu dizabilităţi mintale moderate şi profunde, cele
mai utilizate sisteme de acest gen sunt sistemele vizual-grafice şi cele gestuale.
Sistemele de semne vizual-grafice includ tabele sau grafice conţinând imagini, fotografii, desene,
simboluri sau chiar cuvinte tipărite, selectate într-un anumit mod de către cel care transmite mesajul
(Harris&Vanderheiden, 1980).
Sistemele gestuale sunt utilizate pentru transmiterea mesajelor pe cale vizuală, prin mişcări
specifice ale braţelor şi mâinilor, în special (Silverman, 1980), cele mai cunoscute fiind limbajul semnelor
şi al gesturilor naturale. Aceste sisteme de semne purtătoare de semnificaţii, de informaţii, furnizează
copilului cu deficienţe severe, modalităţi de exprimare clare şi adecvate contextului situaţional în care
acesta se află.
Limbajul semnelor poate oferi copiilor cu dizabilităţi o serie de avantaje: „portabilitatea‖ generată
de faptul că nu sunt necesare dispozitive suplimentare ca în cazul sistemelor de comunicare electronică
(Nietupski&Hamre-Nietupski, 1979), asemănarea cu modul cursiv, ritmic şi spontan al limbajului oral
(Hopper&Helmick, 1977), vocabulary nerestrictiv (Waldo, 1981), similaritate între semne şi obiecte sau
evenimente reprezentate în majoritatea noţiunilor utilizate (Scheuerman, 1976).
Desigur că există şi dezavantaje ale utilizării acestui sistem de comunicare, în sensul că necesită
formarea unor deprinderi motorii fine, a coordonărilor presupuse de înlănţuirea semnelor precum şi
numărul uneori limitat de persoane care cunosc semnele utilizate în comunicare (Nietupski & Hamre-
Nietupski, 1979; Waldo, 1981; Chapman &Miller), ceea ce poate face dificilă comunicarea cu persoane
dinafara mediului familial şi/sau şcolar ((Shane, 1982).
ASL sau Ameslan (American Sign Language) este derivat dintr-un limbaj gestural apărut în
Franţa (Mores, 1974), dar s-a constituit într-un limbaj de sine stătător, având următoarele particularităţi:
nu respectă topica specifică limbii engleze, nu prezintă nicio formă a verbului a fi (to be), nu are diateza
pasivă, nu foloseşte articole, timpul verbului se păstrează pentru întreaga conversaţie sau doar pentru o
parte a acesteia, nu există semne pentru pronume, acestea stabilindu-se prin indicare, poate utiliza mişcări
în spaţiu pentru a exprima printr-un singur semn/ mişcare a mâinilor un substantiv+un verb+un
complement ce arnecesita trei cuvinte distincte (Mayberry, 1976; Moores, 1974; Fristoe&Lloyd, după
Racu şi Popovici, 2009).

18
 Experienţa VSS în Flandra (Belgia) Creat la inceputul anilor 80 in Flandra, sistemul de
comunicare „vorbirea cu sprijinul semnelor‖ sau prescurtat VSS, si-a dovedit eficienta prin practicarea sa
in diferite programe individuale sau de grup desfasurate cu persoanele cu dificultati severe in comunicare.
Numerosi profesori utilizatori, au raportat VSS ca fiind foarte eficient, eficacitatea lui constând în
posibilitatea de a comunica şi de a îmbunătăţi semnificativ calitatea vieţii şi şansele dezvoltării personale.
Succesul metodei este datorat urmatorilor factori:
1. VSS este un sistem de semne standardizat si conventional, oferind in acelasi timp posibilitatea
unei invatari individualizate a semnelor din vocabularul de 500 de semne.
2. Executarea semnelor nu necesita utilizarea unor obiecte externe, comunicarea realizandu-se fata
in fata, prin folosirea doar a propriului corp (brate, maini, expresii ale fetei etc.).
3. VSS nu presupune investitii in echipamente speciale. Dupa achizitionarea cursului, sunt
necesare doar intalnirile pentru repetarea semnelor, precum si planificarea in echipa a planului de
implementare a metodei in institutii. Vocabularul semnelor de bază (500) a fost limitat printr-o alegere
conştientă, pentru a face cât mai uşoară învăţarea şi memorarea lor. În acelaşi timp, alegerea semnelor s-a
făcut astfel încât să se păstreze cel mai reprezentativ (sugestiv) semn posibil şi, de asemenea, acesta sa
poata fi uşor de executat din punct de vedere psiho-motric.
Ca mod de comunicare: comunicarea cu VSS este mai mult decât o combinare între cuvinte şi
semne. Este o modalitate de a face mesajul cât mai transparent. Comunicarea are loc în propoziţii scurte,
vorbindu-se rar şi expresiv, cu un limbaj clar al trupului si un vocabular uşor, folosit în context şi repetat.
În timpul sesiunilor de învăţare a VSS, cursanţii sunt antrenaţi pentru a se exprima într-un mod scurt, clar,
rar şi expresiv.
Originea limbajului mimico-gestual dateaza inca de la inceputul erei crestine, atunci cand se
foloseau pozitiile mainilor si ale degetelor pentru a transmite intelesul unor cuvinte. Se crede ca limbajul
semnelor era folosit pentru Bibliile in limba latina din secolul 10. Cu toate acestea, istoria atestata a
limbajuloui dateaza numai din secolul al XVII-lea. In anul 1620, Juan Pablo Bonet, un preot spaniol, a
publicat o carte numita „Reducerea literelor si arta de a-i invata pe muti sa vorbeasca". Aceasta a fost
considerata primul tratat modern de fonetica si logopedie, care a fondat educatia orala pentru surdo-muti.
Semnele manuale, mentionate in cartea lui Bonet, au ajuns sa fie folosite pentru invatarea
persoanelor surdo-mute sa comunice. Inspirat de limbajul semnelor al lui Bonet, Charles-Michel de
l\'Epee a publicat in secolul al XVIII-lea o carte care continea alfabete. Prima scoala publica pentru
copiii surzi a fost infiintata in 1755, la Paris, de catre abatele de l\'Epee. Prin ea, abatele isi dorea sa sa ii
ajute pe surzi sa comunice cu restul lumii, folosind gesturile si semnele manuale. Dupa ce a aflat semnele
care au fost deja raspandita in Paris, Abbé dezvoltat sistemul sau semn propriu.
O alta evolutie importanta in istoria limbajului semnelor s-a produs odata cu infiintarea primei
Scoli Americane pentru Surzi din Hartford, Connecticut. A fost fondata de Thomas Hopkins Gallaudet in
anul 1817. Patruzeci de ani mai tarziu, in 1857, fiul lui Gallaudet, Edward Miner Gallaudet, a fondat o alta
scoala pentru surzi, in Washington. Scoala a ajuns sa fie cunoscuta sub numele de Universitatea Gallaudet
in 1864. Acest lucru a consolidat si mai mult procesul de educatie a oamenilor cu dizabilitati auditive.
Astazi, exista un numar destul de mare de limbaje ale semnelor in intreaga lume. Comunitatile de
surzi de pe tot globul comunica diferit, prin propria versiune a limbajului mimico-gestual. Exist, insa, si
un limbaj al semnelor international, care, dupa cum sugereaza si numele, este folosit la reuniuni
internationale, cum ar fi Federatia Mondiala a Surzilor, precum si neoficial, pentru socializare in timpul
calatoriilor.
BIBLIOGRAFIE

1. Anderson,S.R., Typological distinctions in word formation, în Shopen, T.(ed.): Language

Typologically and Syntactic Description, vol. 3, Cambridge Univ. Press, Cambridge, 1985, p. 4.
2. Boyes-Braem, P., Signs of Life: Proceedings of the second European Congress on Sign Language
Research, Institute of Linguistics, University of Amsterdam, Amsterdam, 1986.
3. Brennan şi colab., Words in Hand: A Structural Analysis of the Signs of British Sign Language
(2nd ed.). Moray House College of Education, Edinburgh, 1984.

19
4. Brennan, Word Formation in British Sign Language, University of Stockholm, Stockholm, 1990.
5. Charles Sanders Peirce, Collected Papers of Charles Sanders Peirce, Cambridge: Harvard
University Press, 1960.
6. Craig, C., Noun classes and Categorisation, John Benjamin Publishing Company, Amsterdam,
1986.
7. Dicţionar religios al limbajului mimico-gestual, Pr. conf. univ. dr. Constantin Onu, Editura
Universităţii, Piteşti, 2008.
8. Dicţionarul explicativ al limbii române (ediţia a III-a revăzută şi adăugită), Academia Română,
Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2009.
9. Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu
Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1996.
10. Ekman, P., şi Fresen, V., Facial Action Coding System. Consulting Psychologists Press, Palo Alto,
CA., 1978.
11. Gramatica Limbii Române, vol. I, II, Editura Academiei Române, Institutul de Lingvistică „Iorgu
Iordan – Al. Rosetti”, Bucureşti, 2008.
12. Hockett, C.F., Course in Modern Linguistics, Macmillan, New York, 1958.
13. John Fiske, Introduction to Communication Studies,
14. Klima şi Bellugi, The Signs of Language, Harvard Univ. Press, Cambridge, Mass. 1979.
15. Kyle şi Woll, Sign Language: The Study of Deaf People and Their Language. Cambridge Univ.
Press, Cambridge, 1985.
16. L. Bourgues și A. Denereaz, La musique et la w'e interieure, Geneva, 1921.
17. Lawson, L. K., „Multi-channel signs” în Kyle, J. G., Woll, B., (eds.), Language in Sign. Croom
Helm, London, 1983.
18. Liddell, Think and Believe: Sequentiality in American Sign Language, 1984.
19. LUHMANN, Niklas ş.a., Lume Inobservabilă. Despre artă şi arhitectură, Ed. Haux, Bielefeld,
1990.
20. Lyons, J., Semantics, Cambridge Univ. Press, Cambridge, 1977.
21. Onu, Constantin, Comunicare şi slujire prin limbajul mimico-gestual, Editura Universității din
Pitești, 2003.
22. Saussure, F., Cours de linguistique générale, Payot, Paris, 1916.
23. Sckick, B. S. , Classifier predicates in American Sign Language, în International Journal of
Sign Linguistics , vol. 1 şi 2, 1990.
24. Simbolistica Semnelor, tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod şi cu binecuvântarea Preafericitului
Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
Ortodoxă Română, Bucureşti, 2009.
1. www.aslaccess.org;
2. www.deaf.co.nz;
3. www.gallaudet.edu.org.

20