C.CRĂCIUN, dr.

,profesor universitr
Tema I. COMUNICAREA CA FENOMEN PSIHOLOGO-SOCIAL
Obiective de referinţă:

-Să definească comunicarea interumană;

- Să determine caracteristicile comunicării ca fenomen psihologo-social;
- Să identifice tipurile de comunicare;
- Să diferenţieze în activitatea sa diverse tipuri de comunicare;
- Să practice comunicarea instituţională eficientă;
- Să conştientizeze importanţa comunicării pentru activitatea sa.

I. Repere de conţinut
I.1. Definirea comunicării
Comunicarea ca element fundamental al existenţei umane şi ca mijloc de a convinge
semenii a incitat mintea umană încă din lumea antică. Retorica, arta de a vorbi convingător a
început să fie studiată încă din antichitate. Am putea afirma că primele elemente de teorie a
comunicării umane au fost elaborate de Corax din Siracuza. În lucrarea sa „Arta retoricii” (sec.
VI î.Hr.) Corax a oferit diverse tehnici de comunicare şi câteva reguli de construire a unui
discurs public.

Marii filosofi greci Platon şi Aristotel vor continua aceste cercetări. Pentru Aristotel
retorica “este ştiinţa de a vorbi bine”. El a urmărit atingerea obiectivelor retoricii printr-o
argumentaţie cît mai solidă, prin seducerea publicului cu ajutorul unor calităţi morale
ireproşabile şi prin manipularea auditoriului. Aceste constatări credem, că sunt actuale şi astăzi.

Ulterior, la romani această teorie a cunoscut o dezvoltare înfloritoare. Unul din cei mai
mari teoreticieni şi practicieni din toate timpurile rămâne Cicero. Renumitele sale opere „De
Inventione”, „De Oratore” şi „Topica” au fost studiate secole de-a rândul în diferite şcoli. Cicero
numeşte retorica “o parte din ştiinţa ocîrmuirii”, deoarece considera că ocîrmuirea este totuna cu
înţelepciunea.

În evul mediu retorica începe să fie practicată frecvent în biserici şi astfel sunt dezvoltate
speciile genului sacru. Tot în această perioadă, graţie apariţiei poştei, capătă o largă răspîndire
comunicarea epistolară.

În secolele XVIII-XIX se cristalizează speciile retoricii judiciare.

Secolul XX este considerat secolul comunicării, deoarece acest fenomen se extinde în

diverse forme mediate, începînd cu telefonul şi terminînd cu cele mai sofisticate tehnologii
informaţionale.
 Secolul al XXI –le constată o dezvoltare a performanţelor tehnice şi tehnologice ale
comunicării ca proces de transmitere a informaţiei, dar totodată - o sărăcire a comunicării
interpersonale în aspectul afectivităţii şi participării indivizilor unul la altul.

Verbul a comunica şi substantivul comunicare sunt polisemantice, altfel spus comportă o

pluralitate de semnificaţii. Dicţionarul enciclopedic (vol. 1) oferă termenului comunicare o
definiţie deosebit de complexă, acoperind aproape toate domeniile în care acest termen este
folosit:

 Înştiinţare, ştire, veste. Aducere la cunoştinţa părţilor dintr-un proces a unor acte de
procedură (acţiune, întîmpinare, hotărîre) în vederea exercitării drepturilor şi executării
obligaţiilor ce decurg pentru ele în limita unor termene ce decurg de la data comunicării.
 Mod fundamental de interacţiune psiho-socială a persoanelor, realizată în limbaj articulat
sau prin alte coduri, în vederea transmiterii unei informaţii, a unor modalităţi de
comportament individual sau în grup.
 Prezentare într-un cerc de specialişti a unei lucrări ştiinţifice.
 Mod fundamental de interacţiune psiho-socială a persoanelor, realizată în limbaj articulat,
sau prin alte coduri, în vederea transmiterii unei informaţii, a obţinerii stabilităţii sau a
unor modificări de comportament individual sau de grup.

La întrebarea ce este comunicarea oferă răspuns mulţi autori preocupaţi de studiul

comunicării. Definiţiile sunt numeroase şi diferite. Cea mai succintă definiţie aparţine lui
Warren Weaver şi poartă un înţeles relevant: „comunicarea cuprinde toate procedeele prin care
un spirit poate afecta un alt spirit”1.

Ce-a mai amplă definiţie a fost propusă în anul 1909 de sociologul american Charles
Cooley în cartea „Social organisation” (Organizarea socială): „Este un mecanism prin care
relaţiile umane există şi se dezvoltă: el include toate simbolurile de spirit şi mijloacele de a le
transmite prin spaţiu şi de a le menţine în timp. Include expresia feţei, atitudinile, gesturile,
tonalitatea, cuvintele, scrisul, imprimarea, căile ferate, telegraful şi tot ceea ce merge până la
ultima realizare a cuceririi spaţiului şi timpului”2.

Comunicarea, deci e abordată ca un proces informaţional de conexiune interactivă.

Aceasta înseamnă că transmiterea informaţiei în cazul comunicării e bidirecţional (de la emiţător
la receptor şi viceversa), având impact mutual. Accentuînd justeţea structurii propuse de
Lasswell (Cine? Despre ce? Prin ce mijloc? Cui? Cu ce efect?) pentru oricare circulaţie de
informaţie, trebuie să remarcăm, că comunicarea nu poate fi redusă doar la transmiterea
informaţiei de la om la om, aceştia manifestându-se ca subiecţi în realizarea procesului.
Deoarece procesul de informare, este un proces de transmitere a cunoştinţelor, ideilor, datelor
care însă e unidirecţional (de la emiţător la receptor), neinteractiv. Actul comunicării e mult mai
indicat când e vorba de stabilirea unor relaţii, iar cel al informării – când oferim o documentare
fără a miza pe careva reacţie.

1
Vasile Tran, Irina Stănciugelu. Teoria comunicării. - Bucureşti, SNSPA, 2003, p. 14
2
Claudia Crăciun, Comunicarea în Administraţia Publică. – Chişinău: AAP, 1998, p. 10.
 George Mead în celebra sa lucrare „Spirit, Identitate şi Societate”, afirmă că principiul
fundamental în organizarea socială este comunicarea, care presupune participarea la celălalt.
Pentru aceasta este necesară înfăţişarea celuilalt în propria identitate, identificarea altuia cu
propria identitate, dobândirea conştiinţei de sine prin altul. Această participare se face posibilă
pentru om printr-o comunicare, care se deosebeşte de cea a altor specii, ce nu prezintă acest
principiu al ordinii sociale şi se reduce la schimb şi ajutor reciproc. Conceptualizarea social-
psihologică a lui Mead pune accentul pe reciprocitate în fenomenul comunicării. Credem că
această constatare a pus bazele studierii acestui fenomen, astfel comunicarea fiind concepută ca
o interacţiune vital necesară omului întru socializarea lui şi manifestarea plenară în contextul
social-uman.

La începutul secolului XX un şir de savanţi (F.M. Allport, V.M. Behterev, M. Meode) au

cercetat experimental influenţa comunicării asupra proceselor psihice caracteristice omului. S-au
constatat următoarele: comunicarea fiind o parte substanţială a existenţei omului, este şi o
determinantă a întreg sistemului psihic. Psihicul şi comunicarea sunt indisolubil legate: în actele
de comunicare se reliefează prezentarea „lumii interioare” a celuilalt individ şi însuşi acest
proces prevede prezenţa la individ a „lumii interioare”. Valenţele „lucrative”, active ale
comunicării sunt remarcate practic de toţi cercetătorii acestui fenomen social. Americanii P.
Waltzlawick, J.N. Beavin, D. Jackson, bunăoară, în studiul „Pragmatica comunicării umane”
notează: „Comunicarea nu e numai transmiterea informaţiei, ea impune în acelaşi timp un
comportament”.

Natura relaţională reprezintă valoarea de prim ordin a comunicării. Această trăsătură însă
nu e unică. Ea e secundată de o serie de altele, de asemenea relevante. Cercetătorii în definiţiile
formulate abordează comunicarea ca proces:

 de transmitere de la resurse,

 de influenţare,

 de schimb de valori,

 de transmitere a informaţiei,

 de împărtăşire a ideilor.

Autorul rus B.L. Lomov argumentează riguros că în procesul comunicării este realizat
schimbul reciproc de activităţi, idei, orientări valorice, interese, se dezvoltă şi se reliefează
sistemul de relaţii „subiect-subiect”. Rezultatul acestei activităţi nu mai este un obiect, ci o
relaţie cu alt om, sau alţi oameni. Modalităţile şi conţinutul comunicării sunt determinate de
funcţiile sociale, locul în sistemul ierarhic, apartenenţa la un grup social-demografic, ale celor ce
s-au implicat în acest proces şi sunt reglate de tradiţiile, normele morale şi juridice ale societăţii
pe care o reprezintă.

G. Amado şi A. Guitte în lucrarea „Dinamica comunicărilor în grupuri” au afirmat faptul

că „este o comunicare întotdeauna, când un oarecare organism şi un organism viu în special,
poate afecta un alt organism modificându-l sau modificând acţiunile lui, începând de la
transmiterea unei informaţii şi nu printr-o acţiune directă cum ar fi cea pe care o exercită o forţă
fizică punând în joc o energie”3.

În accepţiune generală, comunicarea reprezintă un mod de manifestare a gîndurilor şi

sentimentelor cu ajutorul vorbirii, scrierii, gesturilor şi mimicii, în scopul de a te face înţeles. Se
vorbeşte de comunicare de fiecare dată cînd un sistem, respestiv o sursă influenţează un alt
sistem, un destinatar, prin mijlocirea unor semnale alternative care pot fi transmise prin canalul
care la leagă.

Tot odată, comunicarea poate însemna o intervenţie orală în faţa unui auditoriu, un mesaj
care este transmis pe linie ierarhică într-o organizaţie, o relaţie bidirecţională între subiect şi
obiect, un schimb de informaţii între doi corespondenţi prin intermediul unui canal de transmisie.

Cuvîntul „comunicare” este astăzi la modă; cînd activităţile sau evenimentele pe care
le reprezintă se multiplică, sensul său începe să se lărgească datorită chiar interesului de care
se bucură. Astfel, odată cu diversificarea şi masificarea comunicării, oamenii politici, şefii de
întreprinderi, artiştii cunoscuţi şi în general orice persoană a cărei carieră depinde într-o
măsură oarecare de opinia pe care publicul şi-o face despre ea, apelează la serviciile
specialiştilor în domeniul comunicării. În acest caz, trebuie să înţelegem prin comunicare
transmiterea unei imagini, transmitere care se realizează mai ales prin mass-media. În mod
firesc, trebuie ca această imagine, altfel spus, reprezentarea pe care ne-o facem despre
persoana în cauză, să fie puternică şi în acelaşi timp favorabilă, în caz contrar, vom spune că
persoana dată nu are trecere la public.

Comunicarea este cea care creează comunitatea, adică este mai curând o ţesătură de
relaţii, decât o cantitate de informaţii. Cineva care este excomunicat se află în afara comunităţii
şi comuniunii. Comunicarea nu este concepută în absenţa unui subiect care influenţează sau nu
informaţia expediată sau recepţionată. Din această perspectivă, de asemenea este acceptată
definiţia citată de Mihai Dinu „comunicarea (umană) este un proces prin care un individ
(comunicatorul) transmite stimuli cu scopul de a schimba comportamentul altor indivizi
(auditoriul)”.

Din cele relatate mai sus putem conchide că comunicarea este un proces psihologo-social
de interacţiune dintre doi sau mai mulţi indivizi cu scopul de a transmite informaţii şi a se
influenţa reciproc.

Referindu-ne nemijlocit la activitatea de culturalizare putem afirma că aceasta dispune de o

comunicare instituţională, realizată în cadrul instituțiilor de cultură şi care insistă asupra
identităţii şi culturii sale organizaţionale. Comunicarea instituţională reprezintă activitatea
interactivă informaţională ca entitate socială, programată şi neîntreruptă, direcţionată spre
acreditarea complexă a acesteia la scară internă şi externă, spre legitimarea personalităţii ei prin
conversiunea identităţii în imagine instituţională, precum şi spre obţinerea consensului cu opinia
publică în baza vocaţiei sociale. Aceasta este indispensabilă activităţii de zi cu zi a instituţiilor de
cultură şi reprezintă un barometru de măsurare a eficienţei acestora.

I.2. Funcţiile comunicării

3
Amado G., Guittet A. La dinamique de communiccation dans les groupes. Paris, 2003, p.5.
 Ca fenomen psihologico-social comunicarea realizează în viaţa individului funcţii
extrem de diverse. Psihologul rus B. Lomov propune sintetizarea lor în trei direcţii:

- informaţional-comunicativă;

- reglementar-comunicativă;

- afectiv-comunicativă.

Prima direcţie include funcţiile ce vizează transmiterea şi recepţionarea informaţiei.

Dezvoltarea civilizaţiilor ar fi imposibilă în afara exercitării transmiterii informaţiilor de la om la
om. Astfel bunurile general-umane devin accesibile individului datorită implicării lui în procesul
de comunicare cu semenii săi.

Funcţiile reglementar-comunicative permit organizarea comportamentului individului

pentru raportarea sa cu ceilalţi oameni. Comuniunile umane există în baza exercitării acestei
funcţii atât la nivel de comunicare interpersonală, cât şi la nivel de comunicare intergrupală.
Oricare proces de comunicare este dependent de statutul social, parametrii socio-demografici ai
partenerilor. Coexistenţa paşnică şi constructivă a oamenilor şi statelor este conjugată în mod
direct cu fertilizarea acestor funcţii.

Al treilea grup de funcţii permit comunicării umane să contribuie substanţial la formarea

spirituală şi stabilirea personalităţii omului. Exercitarea acestor funcţii ale comunicării determină
sfera emoţională a omului. Numai în procesul de comunicare individul îşi poate angaja
facultăţile emoţionale, căci bunătatea, nobleţea, dragostea, etc. pot fi manifestate numai faţă de
cineva sau ceva.

În procesul real de comunicare funcţiile sunt identificate pentru fiecare individ în parte.
Unul şi acelaşi proces de comunicare poate exprima pentru un partener funcţia de transmitere a
informaţiei, iar pentru celălalt – exprimarea unei declanşări emoţionale.

Un alt savant rus A.A. Bodalev a insistat la evidenţierea funcţiei comunicării ca mijloc
de cunoaştere şi înţelegere reciprocă a oamenilor, deoarece e greu de conceput existenţa
oamenilor într-un context unic cultural, politic, economic fără comunicare.

Lingvistul R. Jakobson4, examinând mesajul ca veriga determinatorie a comunicării,

constată că el îndeplineşte mai multe funcţii, care se pot ierarhiza în jurul unei funcţii
fundamentale.

Funcţia expresivă este centrată spre emiţătorul mesajului, ea exprimă atitudinea

emiţătorului faţă de conţinutul mesajului său şi faţă de situaţie. Mesajul aduce informaţia despre
emoţiile, sentimentele şi ideile emiţătorului şi poartă amprenta subiectivităţii acestuia.

Funcţia conativă este orientată spre receptor. Mesajul vrea să exercite o influenţă
asupra acestui receptor. Un mesaj publicitar, o propagandă ţine de funcţia conativă, mesajul
fiind îndeosebi centrat spre caracteristicile şi reacţia receptorului pe care caută să-l influenţeze.

4
Jacobson R. Essais de Lingvistique generale. Paris: Seuil, 1963.
 Funcţia referenţială este centrată spre referent şi reprezintă acea latură, care reflectă
obiectul. Discursul ştiinţific, informaţia obiectivă ce relatează fapte concrete sunt mesaje cu
funcţii referenţiale.

Funcţia fatică – include tot ceea ce serveşte în mesaj la stabilirea şi menţinerea

contactului, expresii ce servesc pentru atragerea atenţiei interlocutorului. De asemenea poate
explica şi formele mesajului convenţionalizat şi ritualizat (formulele de politeţe).

Funcţia metalingvistică – este centrată spre cod şi utilizarea lui. Se referă la cuvinte şi
orice semne care formează suportul comunicării. Prin aceste mesaje interlocutorii verifică dacă
au recurs la acelaşi lexic, aceeaşi sintaxă. Exemplu elocvent sunt dicţionarele care îndeplinesc o
funcţie metalingvistică.

Funcţia poetică pune în evidenţă „partea palpabilă a semnelor”. Tot ce într-un mesaj
aduce un supliment de sens prin jocul structurii semnelor, ţine de funcţia poetică. În artă şi
literatură mesajul prin forma sa are o autonomie în afara situaţiei de comunicare, care l-a fondat,
graţie calităţii cuvintelor şi formelor care-l compun. Mesajul nu este doar un instrument al
comunicării, el devine obiectul ei.

Aceste funcţii nu se exclud una pe alta, ele sunt într-o măsură mai mare sau mai mică
prezente în toate procesele comunicării. E necesar doar să fim capabili de a recunoaşte funcţia
preponderentă pentru a sesiza finalitatea comunicării. Deseori aceste funcţii se suprapun.
Funcţiile fatică şi metalingvistică sunt primele în orice stabilire a unui proces de comunicare,
deoarece permit ajustarea receptorului şi emiţătorului.

I.3. Tipurile de comunicare.

Pentru organizarea eficientă a comunicării trebuie să ştim care sunt particularităţile
diferitor forme ale comunicării interumane. Se consideră că în funcţie de numărul participanţilor
şi tipul de relaţie dintre ei, există cinci tipuri de comunicare.

1. Comunicarea intrapersonală – în care emitătorul şi receptorul sunt indiscernabili. Deşi

nu presupune existenţa unor comunicatori distincţi, dialogul interior pe care îl purtăm cu noi
înşine reprezintă un autentic proces de comunicare, în care îşi află locul chiar şi falsificatorul
informaţiei de interlocutor (situaţia, când oamenii se mint pe sine însuşi). Dialectica ispitei şi a
remuşcării se întemeiază tocmai pe această sciziune lăuntrică a personalităţii noastre,
generatoare de conflicte şi dezbateri interioare. Am putea afirma că oricare decizie raţională este
un rezultat al comunicării intrapersonale.

2. Comunicarea interpersonală presupune doi participanţi şi ocupă un loc aparte în

ierarhia tipurilor de comunicare, deoarece prezintă calitatea de a influenţa opiniile, atitudinile sau
credinţele oamenilor. Obiectivele comunicării interpersonale în afară de persuadarea
interlocutorului, mai sunt şi autocunoaşterea, descoperirea lumii exterioare, stabilirea şi
menţinerea de alte relaţii cu alte fiinţe umane.

W.Schutz afirmă că printre factorii ce determină comportamentul nostru comunicaţional

sunt şi aşa numitele „nevoi interpersonale”: cea de incluziune (aspiraţia de a obţine de la ceilalţi
recunoaşterea valorii proprii); nevoia de control (dorinţa de a impune celorlalţi voinţa noastră) şi
nevoia de afecţiune (oamenii aşteaptă un comportament cald din partea celorlalţi)
 O trăsătură specifică a comunicării interpersonale este importanţa retroacţiunii, datorită
promptitudinii răspunsului ce caracterizează acest tip de comunicare. Aici chiar şi replicile sunt
imediate, mimica, privirea, gesturile, „aerul” receptorului îl informează pe emiţător cu privirea la
efectele mesajului său.

3. Comunicarea de grup – presupune mai mult de doi participanţi. Sunt considerate tipice
grupurile „mici”, cu cel mult zece participanţi, în care legătura interpersonală a fiecăruia cu
fiecare nu e îngrădită. Comunicarea de grup este mai mult cea din cadrul echipelor de
profesionişti angajaţi într-un proiect comun.

4.Comunicarea publică – implică prezenţa unui emiţător şi a unei multitudini de receptori.

Nici o altă formă de comunicare interumană nu s-a bucurat, de-a lungul timpului de o atenţie
comparabilă cu cea acordată acesteia. Retorica, disciplină mai mult decât bimilenară şi-a propus
din totdeauna să stabilească principiile şi regulile comunicării publice eficiente. Încă din
antichitate, scopurile retoricii au fost de a încânta şi a emoţiona publicul, a argumenta cât mai
solid pentru a seduce publicul, inclusiv şi cu ajutorul unor calităţi morale ireproşabile pentru a
stăpîni interesul ascultătorilor.

5. Comunicarea de masă – Deşi îmbracă forme dintre cele mai variate (producţie de carte,
presă scrisă, transmisii de radio sau televiziune) acest tip de comunicare se caracterizează în
toate cazurile printr-o slabă prezenţă a feed-back-ului, incomplet şi mult întârziat comparativ cu
cel din domeniile comunicării interpersonale sau publice.

În literatura de specialitate există şi alte variante de clasificare a comunicării.

Astfel, în dependenţă de intenţia emiţătorului şi caracterul mesajului, psihologul R. B. Zajonc a
propus trei tipuri de comunicare5:

- comunicarea incidentată (întâmplătoare) prin care emiţătorul furnizează o informaţie

fără a avea intenţia de a o face sau fără a-şi da seama de aceasta. Nu există o formulare a
mesajului, însă interlocutorul este capabil de a interpreta anumiţi „indici”- purtători ai unei
informaţii de care emiţătorul nu este neapărat conştient.

- comunicarea consumatorie se bazează pe schimbările legate de expresia unei stări

emoţionale. Această comunicare pune în joc motivaţiile interlocutorilor, care trăiesc această
comunicare şi sunt implicaţi în ea.

- comunicarea instrumentală răspunde la o finalitate, la un scop. Mesajul încearcă să

producă un efect, o relaţie asupra receptorului. Este o modalitate de adaptare a mesajului în
dependenţă de efectul scontat. Este fundamentată pe căutarea stăpînirii mesajului.

În dependenţă de codul (mijlocul) utilizat în procesul de comunicare este acceptată o

altă clasificare. Prezenţa mesajului întruchipat în cuvânt permite să evidenţiem comunicarea
verbală, pe când informaţia percepută de receptor prin alte semne (mimică, gesturi, tonalitatea
vocii, amplasarea emiţătorului în spaţiu) este numită comunicare neverbală. Atunci, cînd modul
de manifestare a gîndurilor şi sentimentelor este efectuat cu ajutorul altor tipuri de cod: pictura,
muzica, sunete, etc. constatăm comunicarea nonverbală.

5
Vasile Tran, Irina Stanciugelu. Teoria comunicării. – Bucureşti: SNSPA, 2003, p. 26.
 Unitatea de timp şi spaţiu a emiţătorului şi receptorului caracterizează comunicarea
directă, lipsa acestei unităţi contribuie la apariţia comunicării indirecte.

În cadrul comunicării indirecte distingem între:

 Comunicare imprimată (presă, revistă, carte, afiş, etc.);

 Comunicarea înregistrată (film, disc, bandă magnetică, etc.);

 Comunicare prin fir (telefon, telegraf, comunicare prin cablu, fibre optice, etc.);

 Comunicare radiofonică (radio, TV,etc.)

Este cunoscută tendinţa de a specifica comunicarea în neformală şi formalizată.

Comunicarea neformală (informală) presupune includerea partenerilor în acest proces

cu realizarea unui comportament adecvat caracteristicilor individuale şi stabilirea unui statut
egal de parteneriat. Acest tip de comunicare este subordonat tradiţiilor etno-psihologice ale
indivizilor–parteneri şi dependent de raporturile interlocutorilor. Comunicarea neformală este
practicată în cadrul instituţiilor pentru crearea unui climat psihologic pozitiv.Totodată sistemul
informal de comunicare este uneori utilizat de membrii organizaţiilor pentru a-şi promova
scopurile personale. De aici apare fenomenul grupurilor informale de comunicare pentru
asigurarea puterii în organizaţie. De asemenea există masa enormă de comunicaţii care trece sub
titlu de „bîrfe”.

Comunicarea formalizată este determinată de statutul social al partenerilor şi reiese

din convenţionalitatea situaţiei (şedinţă, audienţă, etc.); corelarea rolurilor partenerilor (şef-
subaltern).Sistemul formal de comunicare în orice organizaţie reprezintă acele canale şi mijloace
de comunicare care au fost conştient şi deliberat stabilite. În procesul comunicării formalizate
persistă un şir de reguli, norme de conduită ce nu permit partenerilor să realizeze un
comportament autentic, conjugat plenar cu intenţiile personale, stările emoţionale de moment şi
caracteristicile individuale, cât şi obligă să îndeplinească acţiunile dictate de situaţia în cauză.
Evident, cultura comunicativă a oricărui jurist include cunoaşterea subtilităţilor de protocol,
estetica conduitei, eticheta şi alte formule ale comportamentului.

Una din speciile comunicării formalizate este comunicarea instituţională, care, la rîndul
ei, în funcţie de relaţia constatată între indivizii din cadrul organizaţiei poate fi diferenţiată în:

 comunicarea pe verticală ascendentă în instituţiile de cultură se realizează de

la subordonaţi spre factorii de decizie.

 comunicarea pe verticală descendentă transmite de la şefi spre subordonaţi

informaţii, decizii, instrucţiuni sub formă verbală şi neverbală. În instituţiile
publice este cel mai răspîndit mod de comunicare şi are loc continuu.

 comunicarea pe orizontală asigură comunicarea între colaboratorii instituţiei,

aflaţi pe poziţii ierarhice similare, în procesul activităţii comune.

Comunicarea instituţională asigură circulaţia fluxului de informaţii absolut necesare în

instituţiile publice pentru realizarea obiectivelor acestei instituţii şi buna sa funcţionare. În acest
proces de comunicare formală persistă un şir de reguli, norme de conduită, reglementări de
acţiune ce îl obligă pe angajat să îndeplinească anumite sarcini.

II. Sugestii metodice

A. Activităţi de predare-învăţare
În cadrul prelegerii pe lîngă expunerea orală a materiei de studiu, vor fi aplicate elemente
de “brainstorming”cu scopul de a identifica cum ar defini mastranzii noţiunea “comunicare”.

B. Activităţi ce ţin de lucrul individual

Masteranzilor li se va propune să studieze literatura recomandată pentru ca mai apoi, în

cadrul orelor de seminar să cunoască definirea şi tipurile de comunicare.

C. Activităţi de evaluare
În cadrul seminarelor la alte teme vor fi verificate şi cunoştinţele la această temă.
Bibliografie:
1. Cîndea Rodica, Comunicarea managerială. - Bucureşti: Expert, 1996, 298p.
2. Crăciun Claudia, Comunicarea persuasivă Retorica și arta comunicării.- Chişinău: Elan
Poligraf S.R.L,2009,- 160 p.
3. Marin Constantin Comunicare instituţională. Chişinău: USM, 1998. -180p.
4. Popescu Dan, Arta de a comunica. - Bucureşti: Scripta, 1995, - 230 p.
5. Pruteanu Ştefan, Comunicarea.- Iaşi: Polirom, 2000, - 328 p.
6. Rusu-Păsărin Gabriela, Munteanu Cristinel, Barbonie Daniela, Munteanu Cristina.
Fundamente ale comunicării. – Piteşti: Independenţa Economică, 2007, - 186p.
7. Sultana Cornelia, Dicţionar de comunicare.- Bucureşti: Ager, 2001, -321p.
8. Tran Vasile, Stănciugelu Irina, Teoria comunicării.- Bucureşti: SNSPA, 2003, -327 p.