Nici un fel de activitate, de la activitățile cotidiene şi până la cele mai complexe activități

desfășurate la nivelul organizațiilor, societăților sau culturilor, nu mai pot fi imaginate în afara
procesului de comunicare. Dar comunicarea a devenit unul dintre cuvintele vremurilor noastre
foarte des utilizate, ce multiplică activitățile sau evenimentele pe care le reprezintă şi care
tinde să-şi lărgească aria de semnificații tocmai datorită interesului de care se bucură.
Comunicarea modernă pare a se adresa, din această perspectivă, tuturor în general şi nimănui
în special.
Etimologia termenului “comunicare” sugerează faptul că aceasta este un factor fundamental al
existenței umane; cuvântul “comunicare” provine din limba latină “communis” care înseamnă
“a pune de acord”, “a fi in legătură cu” sau “a fi în relație”, deși termenul circula în
vocabularul anticilor cu sensul de “a transmite şi celorlalți”, “a împărtăși ceva celorlalți”.
De-a lungul timpului, din rădăcina inițială s-au format cuvinte specifice unor domenii extrem
de diferite: în Evul Mediu a apărut atât termenul de „comuniune”, „împărtășanie” (în legătură
cu ritualuri ale Bisericii Catolice), cât şi cel de acces odată cu dezvoltarea infrastructurii
(drumuri, șosele, canale de navigație).
Cuvântul „comunicare” are două componente: componenta verticală – cuminecarea – care
reprezintă încercarea omului de a aspira la un nivel superior, transcendental şi componenta
orizontală – comunicarea – comunicarea ca liant social, care stă la baza organizării sociale,
controlând şi coagulând raporturile dintre oameni. Există trei semnificații date de Dicționarul
Explicativ al Limbii Române 3 pentru termenul comunicare:
1.acţiunea de a comunica şi rezultatul ei;
2. înștiințare, aducere la cunoștință;
3. contacte verbale în interiorul unui grup sau colectivități;
4. prezentare sau ocazie care favorizează schimbul de idei sau relaţii spirituale.
Dicționarul enciclopedic oferă termenului “comunicare” o definiție deosebit de complexă,
acoperind aproape toate domeniile în care acest termen este folosit: “comunicare este în
primul rând înștiințare, știre, veste. Aducere la cunoștința părților dintr-un proces a unor acte
de procedură (acțiune, întâmpinare, hotărâre) în vederea exercitării drepturilor şi executării
obligațiilor ce decurg pentru ele din aceste acte, în limita unor termene care curg obișnuit de
la data comunicării. În al doilea rând prezentare într-un cerc de specialiști, a unei lucrări
științifice. Şi dintr-o perspectivă sociologică, mod fundamental de interacțiune psiho-socială a
persoanelor, realizată în limbaj articulat sau prin alte coduri, în vederea transmiterii unei
informații, a obținerii stabilității sau a unor modificări de comportament individual sau de
grup.”4
Comunicarea a frământat şi autorii literaturii de specialitate care au încercat să ofere un
răspuns științific. Definirea conceptului de „comunicare” care ar trebui să fie nucleul unei
teorii a comunicării ridică o serie de dificultăți ce se nasc din varietatea de abordări a acestuia,
termenul fiind folosit într-o mulțime de accepțiuni, el figurând ca unul polisemic şi la nivelul
limbajului comun. Lucrurile nu diferă foarte mult nici în cazul limbajelor şi abordărilor
specializate, adică a preocupărilor ce se revendică ca analize structurate într-un context
determinat. La acest fapt se adaugă şi „dorința” fiecărui autor care s-a aplecat asupra acestui
proces de a oferi o definiție, pe care el o crede a fi cea mai adecvată. Deși definițiile sunt
numeroase şi diferite în cele ce urmează vom încerca să prezentăm câteva dintre acestea.
Una dintre definițiile cu care sunt de acord sociologii şi psihologii este aceea care aparține lui
Carl I. Hovland, Irving I. Janis şi Harlod H. Kelley şi care susține că actul de comunicare este
„proces prin care un individ – comunicatorul – transmite stimuli, de obicei verbali, cu scopul
de a schimba comportarea altor indivizi – auditoriul.”5 Această definiție nu este acceptată
deoarece nu ia în calcul aspectele comunicării non-verbale, excluzând în acest fel situațiile în
care oamenii sunt nevoiți să comunice exclusiv prin mijloace non-verbal, ca în cazul
mutismului, al surdității sau cazuri particulare care necesită distanță excesivă sau în situații de
zgomot. Această definiție mai exclude şi domeniul artelor care nu au ca scop modificări
comportamentale şi zona comunicării intrapersonale-dialogul interior.
Sociologul german Max Weber în Wirtschaft und Gesellschaft din 1964 susține că există două
tipuri de comportament uman situațional: ”A acționa reprezintă un comportament uman
( indiferent dacă este o activitate externă sau internă, o suferință sau o omisiune) dacă şi în
măsura în care cel sau cei cu care acționează leagă de acesta un sens subiectiv. Acțiunea
socială este acea acțiune în cadrul căreia sensul înțeles de cel sau cei care acționează se referă
şi la comportamentul altora, oferindu-se după efectul acesteia.”6 Această definiție prezintă
acțiunea socială ca rezultat al interacțiunii şi al comunicării, transferul de sensuri care are loc
la nivelul societății reprezintă în definitiv comunicare.

Denis McQuail şi Sven Windahl constată şi ei că definirea comunicării s-a făcut în multe
feluri, fiecare autor având abordări diverse ale conceptului, şi se opresc asupra următoarelor
definiții: comunicarea este „transmiterea informațiilor, ideilor şi atitudinilor sau emoțiilor de
la o persoană la altă persoană sau de la un grup la altul, în mod esențial prin intermediul
simbolurilor” (Theodorson and Theodorson); „comunicarea are loc ori de câte ori un sistem
sursa influențează alt sistem destinatarul prin utilizarea diverselor simboluri transmise prin
canalul care leagă cele două sisteme” (Osgood); „interacțiune socială prin intermediul
mesajelor” (Gerbner).7
Comunicarea, în viziunea lui Jean-Claude Bertrand8, se poate exercita la mai multe niveluri
sau poate răspunde mai multor tipuri de situații. Se fac în general trei distincții: comunicarea
verbală/ non-verbală; comunicarea intrapersonală/ interpersonală; comunicarea de grup/
comunicarea de masă sau mediatizată.
Deoarece comunicarea reprezintă intruziunea într-o arie foarte largă de sfere ale activității,
astfel încât probabil că nu este posibilă o definirea a tuturor domeniilor de aplicabilitate ale
acesteia, formularea unei clasificări complete ale formelor de comunicare este foarte dificil de
realizat. Când vorbim despre „forme ale comunicării” trebuie să avem în vedere, în primul
rând de sistemele lingvistice şi coduri, sistemul formal de semne şi reguli de utilizare a
acestora, care constituie conținutul fizic al mesajelor. În al doilea rând trebuie să avem în
vedere activitățile, tehnicile şi procedeele de codificare a mesajelor: formarea sunetelor,
reprezentarea vizuală a imaginilor şi semnelor. În al treilea rând trebuie să ținem cont de
tehnicile şi activitățile de transmitere a mesajului: transformarea materialului simbolic în
forme ce pot persista în timp şi se pot distribui în spațiu.
În literatura de specialitate sunt descrise numeroase forme ale comunicării. Cea mai uzitată
este aceea realizată după instrumentul de codificare a informației. Comunicarea umană poate
avea loc în două tipuri de coduri diferite: verbal şi nonverbal. Din această perspectivă există:
a) Comunicarea verbală. În acest tip de comunicare instrumentul de codificare şi de
transmitere a informației este limbajul natural, cuvântul vorbit, iar după unii specialiști şi
cuvântul scris. Comunicarea verbală se realizează în baza unei limbi comune şi a unui limbaj
comun. Aceste elemente sunt imperative necesare pentru ca mesajul să poată fi receptat şi să
producă efectul final al unui transfer. Comunicarea verbală este cel mai important tip de
comunicare interumană. Alături de limba vorbită, limbajul folosit este foarte important în
procesul de comunicare, acesta făcând parte dintr-un sistem de conduite denumite “conduite
simbolice”. De aici rezultă că la baza procesului de comunicare se află capacitatea ființelor
umane de a opera cu semne şi simboluri, de a utiliza funcția semiotică. ”Funcția semiotică
desemnează capacitatea indivizilor de a utiliza semne şi simboluri ca substitute ale obiectelor,
respectiv acțiunilor şi de a opera cu acestea în plan mental.”9

b) Comunicarea nonverbală. Comunicarea nonverbală este cumulul de mesaje, care nu sunt

exprimate prin cuvinte şi care pot fi decodificate, creând înțelesuri. Aceste semnale pot repeta,
contrazice, înlocui, completa sau accentua mesajul transmis prin cuvinte. Importanta
comunicării nonverbale a fost demonstrată în 1967 de către Albert Mehrabian. În urma unui
studiu, acesta a ajuns la concluzia că numai 5% din mesaj este transmis prin comunicare
verbală în timp ce 38% este transmis pe cale vocală şi 55% prin limbajul corpului.
Mesajele comunicării nonverbale sunt transmise prin: mimică, privire, gestică şi elemente de
paralimbaj. La limita dintre comunicarea verbală şi cea nonverbală comunicarea paraligvistică
sau comunicarea analogică, formă a comunicării ce cuprinde următoarele elemente: ezitării,
intonații, timbrul vocii, pauze în exprimare, rapiditate, viteză de expunere, bâlbâieli.
a) Comunicarea interpersonală. Psihologia socială subliniază faptul că acest tip de
comunicare este cel mai răspândit, prin intermediul acesteia oamenii se cunosc unii pe alții,
deoarece emițătorul şi receptorul sunt persoane diferite. În această comunicare indivizii sunt
atrași dintr-un număr de motive: similitudinea intereselor, ideilor, preocupărilor;
complementaritatea; competenta; afinitatea reciprocă; expunerea de sine; frecvența
interacțiunilor. Indiferent de motiv, interacțiunea se desfășoară potrivit unor etape , cu
caracter secvențional.
Acest tip de comunicare prezintă avantajul de a dezvălui sensurile ascunse ale mesajului,
intensitatea şi importanta atribuită acestuia de interlocutor, oferă posibilitatea clară a
reversibilității emițător - receptor şi a feedback-ului, precum şi o motivație a dialogului.
Desigur pot fi menționate şi dezavantajele, precum necesitatea unor abilități comunicative din
partea interlocutorilor, timp la dispoziție, lipsa unui grad înalt de concretețe şi obiectivitate.
John Baird şi James B. Stull încearcă să ofere un model de comunicare interpersonală ideal, în
care includ: deschiderea, încrederea, aprecierea, aspecte ce se referă în special la latura
comportamentală a interlocutorilor şi la scopul clar al performanței ce se referă la obiectul
comunicării.
b) Comunicarea intrapersonală. În această formă de comunicare persoana-emițător şi
persoana-receptor sunt una şi aceeași. Este modelul „vorbirii cu sine”, al dialogului cu propria
persoană. În momentul în care frecvența apariției şi folosirii acestei forme ale comunicării
depășește o anumită limită, apar problemele intra psihice ale individului, evidenţiindu-se
anumite disfuncționalități psihice ale persoanei respective. Acest proces are în vedere
specificul inividual al participanților la actul comunicării, concentrându-se asupra acelor
atribute ce tind să influențeze capacitatea de comunicare a individului.
c)Comunicarea de grup. Comunicarea de grup face referire la comunicarea în interiorul unei
echipe, al familiei sau chiar în cadrul unui cerc restrâns de persoane, cu o misiune precisă. O
bună parte a vieții sociale şi profesionale a unui individ se desfășoară în cadrul unui grup. În
cadrul unui astfel de grup, se împărtășesc cunoștințe şi experiențe personale, se rezolvă
probleme, se creează şi se detensionează conflicte, se dezvoltă idei noi, se inventează şi se iau
decizii. Important întotdeauna este ca un astfel de grup să nu se supună unor îngrădiri majore
de orice natură.
d)Comunicarea așa-zis de masă. Ion Drăgan este de părere că acest tip de comunicarea de
masă face referire la “producerea şi difuzarea mesajelor scrise, vorbite, vizuale sau
audiovizuale de către un sistem mediatic instituționalizat către un public variat şi numeros”.10
Varietatea de forme pe care le îmbracă acest tip de comunicare, ansamblul de mijloace şi
tehnici de comunicare utilizate o încadrează în comunicarea mediatizată. Flaviu Călin Rus
susţine că acest tip de comunicare este realizat doar de către specialiști şi profesioniști ai
comunicării şi se adresează unei mase mari, cu scopul de a influenta subiectiv sau obiectiv.