P. 1
Comunicarea nonverbala: limbajul lucrurilor, culorilor, timpului

Comunicarea nonverbala: limbajul lucrurilor, culorilor, timpului

|Views: 13,922|Likes:
Published by ancutza_x

More info:

Published by: ancutza_x on Jun 22, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

04/29/2015

pdf

text

original

CAPITOLUL 1: COMUNICAREA 1.1 Definiţia comunicãrii În comunicarea interpersonalã, cuvintele nu sunt de-ajuns.

Uneori, apelul la cuvinte este chiar inutil (când este zgomot, când distanţa dintre interlocutori este mare, când nu cunoaştem limba vorbitã de celãlalt etc.). Prin „comunicare“ vom înţelege orice transmitere a informaţiilor, ideilor şi emoţiilor de la o entitate socialã (persoanã, grup uman, colectivitate) la alta prin intermediul mesajelor. Dacã etimologia conceptului de „comunicare“ este clarã: communico, are, avi, atum semnificã, în limba latinã, acţiunea de a face ceva comun, de a împãrţi cu cineva, de a împãrtãşi, nu acelaşi lucru se poate spune despre înţelesul termenului în literatura de specialitate. În urmã cu peste treizeci de ani, Franck E.X. Dance (1970) enumera nu mai puţin de cinsprezece sensuri ce pot fi asociate termenului de comunicare: 1) schimb verbal de gânduri sau idei; 2) proces prin care noi îi înţelegem pe alţii şi, alternativ, ne strãduim sã fim înţeleşi de ei; 3) interacţiune (chiar la nivel biologic); 4) proces care ia naştere din nevoia de a reduce incertitudinea, de a acţiona efectiv şi de a apãra sau întãri eul; 5) proces de transmitere a informaţiilor, ideilor, emoţiilor sau priceperilor prin folosirea simbolurilor (cuvinte, imagini, figuri, diagrame etc.); 6) transfer, schimb, transmitere sau împãrtãşire; 7) proces care uneşte pãrţile discontinue ale lumii vii; 8) proces care face comun mai multora ceea ce este monopol al unuia sau al unora; 9) totalitatea mijloacelor de transmitere a mesajelor militare, a ordinelor etc. (telefon, telegraf, radio, curieri); 10) proces de îndreptare a atenţiei cãtre o altã persoanã în scopul reproducerii ideilor; 11) rãspuns discriminatoriu (sau constant) al unui organism la un stimul; 12) transmitere a informaţiei (care constã din stimuli constanţi) de la o sursã la un receptor;

13) proces prin care o sursã transmite un mesaj cãtre un receptor cu intenţia de a-i influenţa comportamentele ulterioare; 14) proces de tranziţie de la o situaţie structuratã în general la o altã situaţie, aflatã într-o formã perfectã; 15) mecanism prin care se exercitã puterea 1. 1.2 Axiomele comunicãrii: Scoala de la Palo Alto Şcoala de la Palo Alto (un mic oraş situat la sud de San Francisco) desemnează un grup de cercetători din domenii diferite, care şi-au concentrat activitatea asupra studiului comunicării. Principalii exponenţi ai Şcolii de la Palo Alto, Paul Watzlawick, J.H. Beavin şi D. Jackson îşi concentrează cercetările pe relaţiile dintre elemente, mai mult decât pe acestea din urmă luate separat, menţionând faptul că orice comportament uman are valoare comunicativă. Cei trei autori consideră, aşadar, în lucrarea lor de referinţă intitulată Pragmatics of Human Communication. A Study of Interactional Patterns, Pathologies and Paradoxes, că procesul de comunicare debutează mai ales ca relaţionare; am adăuga faptul că, odată cu globalizarea, comunicarea pare să revină cu mai mare insistenţă la această primă caracteristică a ei.2 Prin Axiomele comunicării, Paul Watzlawick (Şcoala de la Palo Alto) evidenţiază acest aspect preponderent de relaţionare ce caracterizează comunicarea: Axioma nr.1. „Este imposibil să nu comunici” (P. Watzlawick…, 1967, 51). Ne este prezentat un enunţ foarte concis. Orice persoană, deşi nu comunică direct într-un anumit moment, transmite în mod inevitabil celor din jur mesaje despre sine . Felul în care merge sau stă , mişcarea muşchilor feţei sau a membrelor , hainele pe care le poartă, felul în care intră sau iese într-o încăpere, tunsoarea, accesoriile (brăţări, inele, cercei, ceas), totul vorbeşte despre acea persoana, indiferent de moment.
1

“Comunicarea. O abordare praxiologicã.” Fârte, Gheorghe-Ilie. (2004). Iaşi: Casa Editorialã Demiurg.p 16
2

Laborator de comunicare, Livia Durac

Detalii despre o persoana ies la iveală indiferent dacă doreşte să comunice sau nu, prin simplul fapt al existenţei materiale în acel moment. Axioma nr.2: „Orice comunicare implică existenţa unui conţinut şi a unei relaţii astfel încât (conţinutul - n.n.) cel mai recent îl conţine pe cel mai vechi şi este, în acest fel, o metacomunicare.” (P.Watzlawick…1967, p.54). Pentru a înţelege această axiomă este necesarã definirea noţiunilor utilizate. Conceptul exprimat, în mod curent, prin termenul „comunicare” nu se limitează la simpla transmitere a informaţiilor, ci implică întotdeauna o relaţie. Comunicarea cuprinde nu numai conţinutul, (ceea ce este spus ) , ci şi relaţia, mai exact modul personal a celui ce transmite informaţia, şi modul personal al interlocutorului său de a interpreta informaţia respectivă, de a acorda anumite seminificaţii conţinutului respectiv. Un dialog, astfel, nu este limitat doar la cuvintele ce îl compun, ci conţine de asemenea, o componentă non-verbală (poziţia în spaţiu a interlocutorului – cel aflat în picioare în faţa unui prezidiu va fi receptat altfel decât cel ce sta pe scaun; limbajul trupului – cel ce prezintă o propunere de afaceri în timp ce are un limbaj al trupului defensiv sau închis va fi receptat diferit de cel ce este încrezător în sine şi cu braţele deschise; intonaţie – o poruncă spusă în şoaptă este percepută diferit de o poruncă spusă cu voce ridicată, pe un ton ferm), această componentă indică modul în care trebuie înţeles sau interpretat mesajul în contextul relaţiei - daca o anumită propoziţie este sugestie, glumă, ordin, ameninţare, etc. Prin urmare, această parte a comunicării este numită partea „ meta „ , respectiv cadrul de întrebuinţare a mesajului. Relaţia care influenţează conţinutul, plasându-se la un nivel superior, este metacomunicare. Albert Mehrabian ( n. 1939 ), profesor de psihologie în cadrul UCLA, a publicat o teză pe la mijlocul anilor ‚70: „Decoding of inconsistent communication“, în care susţinea că elementele unei comunicări de succes sunt : 7% cuvintele, 38% tonul vocii, şi 55% componenta vizuală a celui ce comunică. Această teorie a fost ulterior reluata de alţi specialişti în comunicare, precum Allan Pease (n. 1952) , autor al cărţii Limbajul Trupului. Potrivit acestei teorii, o exprimare din care lipseşte tonul vocii şi/sau componenta vizuală, este, în majoritatea cazurilor, greşit înţeleasă de interlocutor.

Referitor la această teorie, putem concluziona că, pentru ca o comunicare să fie reală, deplină şi în intergritatea sa, este necesar ca, pe lângă fluxul infomaţional propriu-zis, să fie susţinută şi de componenţa nonverbală, pentru a întregi şi întări cele transmise prin intermediul cuvintelor. Axioma nr. 3: „Natura unei relaţii este întâmplătoare pe punctarea secvenţelor comunicaţionale dintre participanţii la actul de comunicare.” (P.Watzlawick...1967, p.59). La baza acestei axiome se află raţionamentul că atât vorbitorul, cât şi interlocutorul său structurează în mod diferit, în manieră personală, fluxul informaţional, fiecare considerând că propriul comportament, pe durata comunicării, este de fapt o reacţie la comportamentul celuilalt. Relevantă ar putea fi, în acest sens, o afirmaţie de genul: „Dacă el n-ar fi zis/făcut (...), atunci eu n-aş fi făcut/zis ( ... ) Dimpotrivă, mesajul pe care această axiomă are intenţia de a ni-l transmite este acela că procesul de comunicare umană nu poate fi pus în termeni de cauză-efect; comunicarea are un caracter ciclic, continuu, infinit. O persoană poate transmite printr-o varietate de metode o idee, o părere, etc, semnificând pentru ea ceva anume, însă acest lucru nu înseamnă că am spus „tot” ceea ce este de spus despre acest fapt. Noi, „beneficiari” ai comunicării, suntem sub iluzia că am început şi am terminat o discuţie. Realitatea este însă alta : comunicarea este fără început, fără sfărşit– este un continuum : atunci când comunicăm ceva, o facem dintr-un motiv sau altul ( fie că dorim să convingem pe interlocutorul nostru de ceva, fie că dorim să primim informaţii de la acesta, fie că vrem să atacăm, sau să aplanăm, şi exemplele pot continua); însă indiferent de motiv, segmentul pe care se desfăşoară comunicarea noastră este unul foarte limitat, fiind cuprinsă în acele elemente care intră în sfera directă de interes a interlocutorilor. De aceea, pentru noi, pare a fi limitată. Realitatea, aşa cum am mai spus , este următoarea : comunicarea înseamnă tot ce ne înconjoară, ceea ce s-a întamplat înainte de mica noastră discuţie telurică, şi ce se întamplă după, comunicarea este tot ceea ce întamplă în întregul univers, nu doar în limitata noastră sferă temporară şi spaţială, universul nostru personal.

Axioma nr.4 „Fiinţele umane comunică atât digital, cât şi analogic. Limbajul digital are o sintaxă deosebit de logică şi de complexă, dar este lipsit de o semantică adecvată în domeniul relaţionării, în timp ce limbajul analogic posedă semantică, dar nu are o sintaxă adecvată pentru a oferi o definiţie lipsită de ambiguitate asupra naturii relaţiei” (P.Watzlawick…1967, p.66-67). Pentru a putea explica această axiomă este necesară o nouă precizare, asemenea celei anterioare, cu privire la termenii ce o compun. Limbaj digital reprezintă ansamblul de semne simbolice şi abstracte pe care omul le utilizează pentru a face legătura dintre cuvânt (semn) şi obiectul desemnat (obiectul semnificat prin acel semn ) Limbajul digital este atributul emisferei stangi a creierului – reprezentare logică, raţionament analitic, divizarea problemei în părţile componente . Cu titlul de exemplu, pentru animalul utilizat pentru călărie şi tracţiune, care în mod convenţional a primit denumirea de „cal”, nu există nici un temei pentru a denumi astfel acest animal. La fel de bine în engleză i se spune „horse” , în franceză „cheval”, în germană Pferd, etc. Acelaşi lucru se întâmplă cu restul cuvintelor din vocabularul unei limbi – cuvintele sunt, deci, pure convenţii, semne digitale, cu care vorbitorii unei limbi au căzut de acord pentru a reprezenta un anume lucru. Limbajul analogic reprezintă perceperea globală a relaţiilor, perceperea întregului, la descifrarea unde vine partea în raport cu acel întreg. El reprezintă asemănarea, asocierea dintre lucruri, învăţarea, analogia făcută de persoană în raport cu un anumit lucru. Văzându-şi părinţii făcând diferite lucruri, copilul va reuşi să dobândească, prin învăţare (pe bază de analogie şi asociere) , cum trebuie să ducă la îndeplinire diferitele acţiuni, ştiind, în baza experienţei dobândite, ce anume făcut. În concluzie, digitalul este limbajul conţinutului, iar analogicul este limbajul relaţiilor. Omul este singura fiinţă care reuşeşte să combine cele două forme de limbaj, dând naştere astfel la monumentalul concept al comunicării.

Axioma nr. 5 „Toate schimburile comunicaţionale sunt fie simetrice, fie complementare, depinzând de măsura în care ele se bazează pe egalitate sau pe diferenţă. ” (P.Watzlawick…1967, p.70) Idealul intr-o comunicare, la o primă impresie, este reprezentat de poziţia de egalitate a partenerilor implicaţi în actul de comunicare. Această egalitate (din punct de vedere ideal), ar necesita existenţa obiectivă a unei serii de variabile comune întrucâtva partenerilor de dialog, cum ar fi, (aproximativ) acelaşi gen de abilităţi, mentale, comunicative, etc; existenţa consideraţiei reciproce, o dorinţă sinceră de a comunica în mod constructiv, iar mai presus de toate respectul reciproc al persoanelor implicate, reîntărit de absenţa dorinţei de a-şi domina în vreun fel partenerul de comunicare. Ne putem pune, însă, întrebarea : „Cât de benefic ar fi dacă zi de zi am comunica doar la modul ideal, orice comunicare fiind desâvărşită?” Pe lângă faptul că un asemenea lucru ar fi imposibil, ar fi şi extrem de monoton: orice discuţie ar fi total simetrică, fiecare dintre parteneri fiind de acord cu celălalt. O utopie în care fiecare discută cu fiecare, neexistând devianţă, întrucât toti sunt de acord cu aceeaşi idee între ei. Inevitabilele probleme apar atunci când partenerii de discuţie nu cad de acord asupra ierarhiei în comunicare: certurile casnice, când fiecare vrea să aibă ultimul cuvânt; procese civile, în care fiecare îşi aduce dovezile, înscrisurile, martorii; negocieri între sindicate şi patroni, în care fiecare are un anume interes; discuţiile diplomatice, în care şefi de state, având interesele ţărilor respective în spate, trebuie să ajungă la un consens, prin negociere, pentru a se evita un eventual caz beligerant. Toate aceste probleme, indiferent de mărime, sau de cei implicaţi, sunt necesare, utile, şi adesea imperative. Ele reprezintă, în mod exclusiv, apanajul progresului. Fără idei diferite, revoluţionare, contrare ordinii existente într-un anumit moment, omenirea ar fi stagnat. Faptul că persoanele au, în anumite momente, idei diferite de ceea ce se numeşte, în limba germană, „ Zeitgeist” ( spiritul momentului – mentalul colectiv), a asigurat progresul omenrii, şi, în mod inevitabil , evoluţia speciei umane.

1.3 Modalitãti de comunicare: comunicarea nonverbalã Comunicarea poate fi „verbalã“, când informaţia este transmisã prin limbajul articulat (oral sau scris), sau „nonverbalã“, când nu folosim acest limbaj. Astfel, comunicarea interumanã se realizeazã pe trei niveluri: logic, paraverbal, nonverbal. Dintre acestea, nivelul logic (deci cel al cuvintelor) reprezintă doar 7% din totalul actului de comunicare; 38% are loc la nivel paraverbal (ton, volum, viteza de rostire etc.) şi 55% la nivelul nonverbal. Acest procentaj a fost stabilit pe la mijlocul anilor ’70 de A. Mehrabian şi M. Weiner „Decoding of inconsistent communication“. Ca şi comunicarea verbalã, comunicarea nonverbalã poate fi modelatã în termenii de emiţãtor, receptor, mesaj, canal de comunicare, efect, feedback şi context al actelor de comunicare. „Emiţãtorul“ este sursa mesajelor; „receptorul“ este destinatarul. „Mesajul“ are o semnificaţie care este „codificatã“ (tradusã într-un cod, într-un sistem de semne, adecvat canalului de comunicare şi receptorului) de cãtre emiţãtor şi „decodificatã“ (retradusã) de cãtre receptor. Dacă între aceste niveluri nu sunt contradicţii, comunicarea poate fi eficientă. Mesajul transmis nu va avea efectul scontat, dacă între niveluri există contradicţii, ceea ce determină astfel incoerenţa actului de comunicare. De exemplu, un semidoct care a făcut mulţi bani, oricât de frumos şi elegant s-ar îmbrăca (comunicare nonverbală), la nivelul comunicării logice s-ar demasca imediat şi, în cazul său, „haina nu ar mai face pe om“. În contextul tipurilor de comunicare, comunicarea nonverbală (engl. body language) prezintă interes din cel puţin două motive: 1) rolul ei este adesea minimalizat; 2) într-o comunicare orală, 55% din informaţie este percepută şi reţinută prin intermediul limbajului nonverbal (expresia feţei, gesturile, postura corpului, poziţia, mişcarea, îmbrăcămintea etc.). Adesea minimalizăm rolul nonverbalului, şi de fapt nu percepem decât vârful aisbergului într-o conversaţie în care ambii parteneri au propriile lor nevoi, dorinţe, aşteptări, aspiraţii. Limbajul nonverbal poate sprijini, contrazice sau chiar substitui comunicarea verbală. Mesajul nonverbal este cel mai apropiat de realitatea emitentului şi este cel

căruia i se acordă de către interlocutor atenţia cea mai mare. Astfel, constatăm adesea că, deşi interlocutorul susţine că spune adevărul, noi „simţim“ că el minte. Care este cel „deal şaselea simţ“ care recepţionează informaţia neexprimată verbal de emitent? Se consideră că femeile au acest „al şaselea simţ“ mai bine dezvoltat decât bărbaţii. O explicaţie posibilă ar fi aceea că femeile sunt mai abile în a interpreta limbajele nonverbale, având în gestica lor experienţa creşterii copiilor care, în primii ani de viaţă, comunică predominant prin limbaje nonverbale. Decodificarea mesajelor comunicãrii nonverbale trebuie sã aibã în vedere contextul cultural, informaţiile culturale asociate unui act de comunicare. Unele culturi sunt înalt contextuale (se acordã o importanţã deosebitã contextului în stabilirea sensului unei comunicãri), altele sunt slab contextuale. În culturile înalt contextuale, durata discuţiilor de prezentare a unei firme, de exemplu, este mai mare decât în culturile slab contextuale. Sunt înalt contextuale culturile chinezã, coreeanã, japonezã şi slab contextuale culturile nord-americanã, din Australia şi din Europa de Nord – dupã cum s-a constatat în unele cercetãri (R.E. Dulek, J.S. Fielder şi J.S. Hill, 1991). În culturile slab contextuale un gest rãmâne un gest, semnificaţia lui este luatã în considerare fãrã a fi ajustatã dupã împrejurãri. Apreciem cã în ceea ce ne priveşte, ca români, aparţinem unei culturi mediu contextuale, ca şi grecii, spaniolii sau italienii. Totuşi, sã luãm aminte la semnalele nonverbale, sã fim atenţi cum le decodificãm şi, totodatã, sã ne controlãm cât mai bine gesturile, postura, expresiile faciale etc., dacã dorim sã dobândim o competenţã de comunicare nonverbalã. CAPITOLUL 2: COMUNICAREA NONVERBALA Comunicarea este o caracteristicã fundamentala a existenţei. Oamenii folosesc nu numai cuvinte pentru a comunica, ci comunicã şi nonverbal cu ajutorul gesturilor, expresiei feţei, modului cum se îmbracã sau cum îşi aranjeazã biroul. Comunicarea nonverbalã poate sprijini, contrazice sau substitui comunicarea verbalã având ş un rol regulator şi de control al acesteia.

2.1 Elementele comunicãrii nonverbale Elementele comunicãrii nonverbale sunt urmãtoarele: Element Limbajul corpului Limbajul spaţiului Limbajul timpului Prezenţã personalã Limbajul lucrurilor Limbajul culorilor Limbajul paraverbal Concretizare Expresia feţei, gesturi, poziţia corpului, aspectul general şi comunicarea tactilã Modul în care utilizãm spaţiul personal, social, intim, public A veni la timp sau a întârzia la o şedinţã, a alege sau nu sã îţi petreci timpul cu cineva Forma corpului, mirosul Colecţii, obiecte de uz caznic, artefacte Culorile calde stimuleazã comunicarea, cele reci o inhibã Calitãţiile vocii (ritm, rezonanţã, vitezã de vorbire) Caracteristicile vocale (râs, plans, şoptit, oftat) Parametrii vocali (intensitate, înãlţime)

Limbajul corpului influenţează impactul comunicării prin expresia feţei, mişcarea corpului (gesturi), forma şi poziţia corpului, aspectul general şi prin comunicarea tactilă. Comunicarea prin expresia feţei include mimica (încruntarea, ridicarea sprâncenelor, încreţirea nasului, ţuguierea buzelor etc.), zâmbetul (prin caracteristici, contextul, locul şi momentul folosirii) şi privirea (contactul sau evitarea privirii, expresia privirii, direcţia privirii etc.). Tindem ca, involuntar, să zâmbim, să ne încruntăm, să roşim, să micşorăm sau să dilatăm pupilele. Faţa este cea mai expresivă parte a corpului şi expresia acesteia constituie un mijloc de exprimare inestimabil. În mod normal, ochii şi partea de jos a feţei sunt privite cel mai intens în timpul comunicării. Se consideră, de exemplu, că într-o conversaţie cu o femeie, expresia ochilor este mult mai importantă decât ceea ce exprimă cuvintele. Mimica este acea expresie a feţei noastre care comunică: fruntea încruntată semnifică preocupare, mânie, frustrare; sprâncenele ridicate cu ochii deschişi — mirare, surpriză; nas încreţit — neplăcere; nările mărite — mânie sau, în alt context, excitare senzuală; buze strânse — nesiguranţă, ezitare, ascunderea unor informaţii. Zâmbetul este un gest foarte complex, capabil să exprime o gamă largă de ştiri, de la plăcere, bucurie, satisfacţie, la promisiune, cinism, jenă (zâmbetul Mona Lisei este renumit ca semnificaţie, dar şi ca ambiguitate). Interpretarea sensului zâmbetului variază

însă de la cultură la cultură (sau chiar subcultură), fiind strâns corelată cu presupunerile specifice care se fac în legătură cu relaţiile interumane din cadrul acelei culturi. Privirea. Modul în care privim şi suntem priviţi are legătură cu nevoile noastre de aprobare, acceptare, încredere şi prietenie. Chiar şi a privi sau a nu privi pe cineva are un înţeles. Privind pe cineva confirmăm că îi recunoaştem prezenţa, că există pentru noi; interceptarea privirii cuiva înseamnă dorinţa de a comunica. O privire directă poate însemna onestitate şi intimitate, dar în anumite situaţii comunică ameninţare. În general, o privire insistentă şi continuă deranjează. De exemplu, în situaţii critice, revoltă populară, lupte de stradă etc., jurnaliştii sunt instruiţi să evite intersectarea propriei priviri cu cea a soldatului mânios. Realizarea contactului intermitent şi scurt al privirilor indică lipsa de prietenie. Mişcarea ochilor în sus exprimă încercarea de a ne aminti ceva; în jos — tristeţe, modestie, timiditate sau ascunderea unor emoţii. Privirea într-o parte sau neprivirea cuiva poate denota lipsa de interes, răceala. Evitarea privirii înseamnă ascunderea sentimentelor, lipsă de confort sau vinovăţie, chiar minciună. Oamenii care nu sunt siguri pe ei vor ocoli privirea interlocutorului în situaţii în care se simt ameninţaţi, dar o vor căuta în situaţii favorabile; există chiar expresia „a te agăţa“ cu privirea. Privirea constituie un mod „netactil“ de a atinge pe cineva, de unde şi expresia „a mângâia cu privirea“. Pupilele dilatate indică emoţii puternice. Pupilele se lărgesc, în general, la vederea a ceva plăcut, faţă de care avem o atitudine de sinceritate. Pupilele se micşorează ca manifestare a necesităţii, neplăcerii. Clipirea frecventă denotă anxietate. Postura/poziţia comunică în primul rând statutul social pe care indivizii cred că îl au sau vor să îl aibă. Sub acest aspect, constituie un mod în care oamenii se corelează unii faţă de alţii când sunt împreună. Postura corpului ne dă informaţii şi despre atitudine, emoţii, grad de curtoazie, căldură sufletească sau puterea de negociere. O persoană dominantă tinde să ţină capul înclinat în sus, iar cea supusă în jos. În general, aplecarea corpului în faţă semnifică interesul faţă de interlocutor, dar uneori şi nelinişte şi preocupare. Poziţia relaxată, înclinat pe scaun spre spate, poate indica detaşare, plictiseală sau autoîncredere excesivă şi apărare la cei care consideră că au statut superior interlocutorului. Comunicarea tactilă se manifestă prin frecvenţa atingerii, prin modul de a da mâna, modul de îmbrăţişare, de luare de braţ, bătutul pe umăr etc.

Limbajul spaţiului, sau proxemica, se referă la percepţia şi utilizarea spaţiului, incluzând teritoriul şi spaţiul personal. Teritoriul se traduce prin spaţiul geografic fizic, iar spaţiul personal prin spaţiul psihologic sau perceptual – gândit uneori ca un „balon” de spaţiu pe care oamenii îl poartă cu ei în activităţile lor de zi cu zi. În culturile având o densitate a populaţiei ridicată, spaţiul şi decât una de natură fiziologică. 2.2 Etnocentrismul3 “Ceea ce este adevãrat pe o parte a Pirineilor, nu este adevãrat pe partea cealaltã” (Pascal) Cum am menţionat în paginile anterioare, contextul cultural este foarte important pentru comunicarea interumanã. Oamenii se comportã adesea ca nişte prizonieri orbi ai valorilor şi normelor specifice propriei culturi. In mod implicit, orice alte culturi sunt percepute ca fiind deviaţii de la normalitate. Evident, normalitatea înseamnã conduita conformã cu normele specifice propriei culturi. Cu acest concept, se opereazã în sociologie şi poartã denumirea de etnocentrism. Esenţa acestuia constã în credinţa neclintitã cã valorile, credinţele şi normele specifice propriei culturi sunt universale, sunt singurele valabile oriunde şi oricând. Este o concepţie îngustã şi extrem de limitativã pentru comunicarea şi negocierea interculturalã. Etnocentrismul se aflã în opoziţie cu diversitatea şi frumuseţea lumii. Ansamblul proceselor contemporane de globalizare şi regionalizare simultanã sunt, în fapt, procese de diversificare, adesea perturbate şi îngreunate de extremismul etnocentrist. Câte bordeie, atâtea obiceiuri. Fiecare culturã, etnie şi chiar comunitate distinctã are valori morale, tradiţii, cutume, obiceiuri şi reguli de conduitã diferite de ale tuturor celorlalte. Ele nu sunt nici mai bune, nici mai rele. Pur şi simplu, sunt altele. Mai mult decât atât, fiecare persoanã poate avea valori, credinţe, obiceiuri şi conduite diferite de ale mele, ale tale sau ale oricui altcuiva. Nu sunt nici mai bune, nici mai rele. teritoriul personal sunt amplu valorificate. Privarea de spaţiu în locaţiile dens populate este adesea mai degrabă de ordin psihologic,

3

“Comunicare şi negociere în afaceri”, Stefan Prutianu, ed Polirom, Iasi, 2000, p 187

Pur şi simplu, sunt diferite. Mare lucru sã avem înţelepciunea de a învãţa de la cei altfel decât noi. Regula de conduitã corectã general acceptatã pe un teritoriu cultural strãin este lex loci (legea locului). Totuşi, ea poate rãmâne un simplu slogan, în mãsura în care debarasarea de înclinaţiile comportamentale şi de încãrcãtura simbolicã proprii culturii de origine sunt dificile. Dacã un român negociazã afaceri cu un japonez, ar fi zadarnic sã-şi propunã sã devinã şi el japonez, însã n-ar strica sã încerce unele adaptãri. Contactele vor fi tot mai fructuoase pe mãsurã ce va cunoaşte, aprecia şi respecta cultura partenerului sãu. Totodatã, oricât de dornic ar fi sã adopte cultura partenerului, oricât de mult ar vrea sã vinã în întâmpinarea stilului sãu de viaţã şi comunicare, el nu va putea abandona complet valorile, credinţele, modul de gândire şi comportamentul specifice propriei sale culturi. Nu va putea abdica total de la condiţia sa culturalã. Soluţia nu va fi aceea de a renunţa la valorile majore ale culturii proprii, ci de a asimila cât mai multe elemente din tradiţia culturalã a partenerului.4 2.3 Limbajul culorilor Limbajul culorilor este un domeniu care îşi manifestã specificacitatea în funcţie de contextul socio-cultural. Culoarea, dincolo de percepţia ei afectivã, este şi o oglindã a personalitãţii noastre şi deci influenţeazã comunicarea. Altfel spus, culorile exprimã lucruri diferite pentru fiecare om sau culturã în parte. Culorile semnificã sentimente, emoţii, popoare, ţãri sau tradiţii. Fundamentul cultural al simbolismului culorilor poate avea un impact foarte pronunţat atunci când se încearcã comunicarea între oameni de pe diferite meridiane, fãcând posibile neînţelegeri sau chiar reacţii negative. Reacţia noastrã faţã de o culoare este instantanee şi are un impact profund asupra alegerilor pe care le facem în viaţa de zi cu zi. Deşi, felul în care fiecare individ percepe culorile are o anumitã dozã de subiectivism, existã culori al cãror efect are o semnificaţie universalã.
4

Stefan Prutianu, opera citata, p 189

Culorile din zona roşie a spectrului (roşu, portocaliu şi galben) sunt cunoscute sub numele de culori calde, ele evocând sentimente dintr-un registru pornind de la cãldurã şi confort pânã la o ostilitate şi manie. Culorile din zona albastrã a spectrului (albastru, violet şi verde) cele care poartã denumirea de culori reci, inspirã calmul şi relaxarea, dar pot totuşi trezi simţãminte precum mania sau indiferenţa. Unele culturi strãvechi, precum cea egipteanã şi cea chinezeascã, au practicat o metodã de vindecare prin utilizarea culorilor, numitã cromoterapie. Consideratã o modalitate uşoarã de terapie, cromoterapia este folositã şi astãzi ca un tip de tratament holistic sau alternativ. In cele ce urmeazã sunt prezentate culorile primare şi cele secundare, alãturi de culoarea albã, culoarea neagrã şi gri din punctul de vedere al diferitelor culturi ale lumii. Zicala “Câte bordeie, atâtea obiceiuri” este valabilã şi in cazul culorilor ca şi simboluri în diferitele ţãri ale lumii. a) Semnificaţia culorii alb Albul transmite puritate, curãţenie şi neutralitate. Doctorii poartã halate albe, rechia tradiţionalã de mireasã este albã, porumbelul alb este semnul unei cãsnicii fericite şî al unor afaceri prospere, un gard împrejmuitor de culoare albã reprezintã un simbol al unui cãmin sigur şi fericit, personajele pozitive sunt mereu zugravite în alb, Dumnezeu însuşi apare în culoarea alb. In cadrul luptelor desfãşurate de-a lungul timpului, steagul alb reprezenta predarea pãrţii care-l arbore, dorinţa acesteia pentru pace. Cum reiese de mai susm culoarea alb reprezintã pentru occidentali pace, puritate, viaţã, mirese, îngeri, spitale, personaje pozitive. Insã nu aceleaşi semnificaţii le are în Orient, aici semnificã funeralii. In China albul este simbolul morţii, iar în Africa aceasta reprezintã tot ce este rãu. In Japonia garoafa albã reprezintã moartea, deci a oferi cuiva din aceastã ţarã garoafe albe ar fii o greşealã imensã. Dacã alãturãm însã culoarea roşie, japonezii vor recepţiona un alt mesaj. Aici aceste douã culori alãturate reprezintã norocul, deci japonezii vor adopta o cu totul altã atitudine.

b) Semnificaţia culorii gri Griul este atemporal, practic şi solid. Un costum preferat de culoare gri se poate asorta cu orice culoare. Deşi plãcut şi ales adesea în îmbracãminte, oamenii îl desemneazã rareori drept o culoare favoritã, întrucât griul e asociat cu o pierdere, cu depresia sau tristeţea. Griul e folosit de ecologişti pentru a descrie persoanele pasionate de tehnologiile mediului înconjurãtor ce folosesc granitul, cimentul şi alte materiale de construcţii, ca opus al termenului “verde” folosit pentru a descrie persoanele ce preferã mediul ecologic. In sens moral, griul este folosit pentru a descrie desconsideraţia faţã de situaţii ce nu au o valoare moralã, pentru a evita sau balansa situaţiile extreme de gen “ori e albã, ori e neagrã”. In folclor, o viaţã gri exprimã o existenţã fãrã prea mult sens sau fãrã un obiectiv anume. O persoanã gri e asociatã cu ideea unei persoane triste în general, sau care trece prin viaţã/societate fârã sã fie remarcatã în vreun fel. In folclorul scandinav, griul e folosit pentru tot ceea ce e asociat cu gnomii, hobbiţi, orcii şi elfii din folclorul popular, pentru cã în parte faptele acestora se aflã de multe ori în afara strandardelor morale. In sociologie, griul simbolizeazã mediocritatea, sunetul ce polueazã societatea, zgomotul de fond al societãţii. c) Semnificaţia culorii negru Negrul e purtãtor al unui mesaj de autoritate şi putere. Intrucât evocã emoţii puternice, poate deveni copleşitor atunci când apare în exces. Negrul e culoarea îmbrãcãminţii clasice, o explicaţie a acestui lucru putãnd fi faptul cã aceastã culoare îl face pe purtãtor sã aparã mai suplu şi mai sofisticat. Semnificaţiile culorii negru şi alb sunt opuse în culturile orientale şi cele occidentale. In Occident el semnificã funeralii, moarte, revoltã, personaje negative, iar împreunã cu portocaliu este asociat Halloween-ului din cultura americanã. In Africa albul reprezintã tot ceea ce este rãu iar negrul, în opoziţie cu albul, semnificã binele. In Egiptul Antic prin culoarea neagrã se înţelegea renaştere. In Kenya şi Tnzania se face referire la norii de ploaie ca şi simbol al fertilitãţii şi vieţii.

In China negrul este culoarea tradiţionalã pentru baieţi. Culoarea negrã folositã pentru vopsirea unghiilor reprezintã un simbol clasic de împotrivire faţã de ceva prestabilit. O femeie cu unghii negre nu e neaparat sub influenţa unei depresii sau culturi gotice, ea poate comunica în acest fel o atitudine de revoltã împotriva unor norme sau o înclinaţie cãtre latura întunecatã a personalitãţii ei. d) Semnificaţia culorii albastru Culoarea preferatã a celor mai mulţi oameni, albastrul e considerat a inspira încredere, devotament şi responsabilitate. Albastrul e culoarea cerului şî a mãrii, dar şi cea a spiritului, el sugereazã odihnã şi poate determina organismul sã producã compuşi chimici care au un efect calmant. Nu toate nuanţele de albastru evoca serenitatea sau liniştea; albastrul electric sau strãlucitor inspirã dramatismul şi dinamismul, e o culoare angajanta care exprimã însufleţirea sau voiciunea. Anumite nuanţe de albastru sau folosirea în exces a acestei culori determinã apariţia senzaţiei de rãcealã sau lipsã a afecţiunii. Albastrul e o culoare unisex, fiind folositã în mod aproape egal de bãrbaţi şi femei. In China, aceasta este culoarea tradiţionalã a fetiţelor, spre deosebire de culturile occidentale unde culoarea tradiţionalã a fetiţelor este rozul, albastrul fiind aici asociat baieţeilor. Tot în China, aceasta semnificã imortalitatea. In Iran, albastrul e culoarea paradisului şî a spiritualitãţii, dar ea semnificã şi doliul. In Orientul Mijlociu este culoarea protecţiei, iar pentru israelieni ea semnificã sfinţenia. Pentru occidentali albastrul înseamnã depresie, tristeţe, conservatorism, corporatism, iar pentru indienii Cherokees, înfrângere şi necazuri. e) Semnificaţia culorii verde Verdele ocupã mai mult spaţiu în spectrul vizibil al ochiului uman şi se claseazã pe locul 2, dupã albastru în preferinţele oamenilor. Verdele e o culoare larg rãspânditã în lumea naturalã şi poate fi o alegere inspiratã pentru interiorul unei case întrucât suntem obişnuiţi sã o vedem pretutindeni. Verdele natural, de la nuanţa pãdurii la cea a lâiului, e considerat a fi liniştitor şi împrospãtor, cu un echilibru natural între nuanţa rece şi cea caldã.

In Occident, verdele este culoarea naturii, simbolizeazã fertilitatea, armonia, prospeţimea, primavãra, renaşterea. Culoarea are o puternicã corespondenţã emoţionalã cu noţiunea de siguranţã. In SUA verdele e asociat cu ecologia sau, culoarea mai închisã, cu dolarii. Pentru Irlanda ea reprezintã norocul, este şi simbolul ţãrii. In China, culoarea simbolizeazã dizgraţie, pãlãriile verzi sunt un semn cã soţia unui bãrbat îl inşealã. Pentru musulmani este culoarea sacrã, în India reprezintã culoarea Islamului. In Africa verdele este simbolul corupţiei. f) Semnificaţia culorii galben Galbenul straluceşte cu potimism, fericire şi conferã o iluminare interioarã. Nuanţele de galben auriu transmit promisiunea unui viitor plin de împliniri. Galbenul iese în evidenţã printre celelalte culori şi inspirã o gândire pozitivã şi creativã. In Evul Mediu galbenul simboliza moartea. Astãzi te asociat cu soarele şi razele sale. In Orient ea reprezintã sacralitatea, reprezintã un simbol imperial. In China este asociat cu creşterea şi dezvoltarea, în India este simbolul negustorilor sau fermierilor, iar în Japonia întruchipeazã curajul. Pentru egipteni, aceasta este culoarea doliului. In cromoterapie, culoarea galben se credea ca purificã organismul. g) Semnificaţia culorii portocaliu Portocaliul, o rudã apropiatã a roşului, este cea mai controversatã dintre culori. Aceastã culoare strârneşte asociaţii puternice negative şi pozitive, fiind apreciatã fie ca adorabilã, fie ca oribilã. Vâlvãtaia şi voiciunea portocaliului radiazã cãldurã şi energie. Pentru occidentali, aceasta simbolizeazã creativitatea, focul, toamna, iar alãturi de negru reprezintã Halloween-ul. In Irlanda portocaliul întruchipeazã religia protestantã In cromoterapie, culoarea se credea cã vindecã plãmânii şi mãreşte nivelul de energie al organismului.

h) Semnificaţia culorii roşu Roşul determinã asociaţiile cu aspectul cel mai personal dintre toate culorile. Recunoscut a avea o acţiune stimulativã, excitantã, roşul comunicã o cantitate de energie direct proporţionalã cu nivelul sau amploarea de percepţie a acestei culori. Roşul are calitatea de a atrage atenţia, şi o utilizare adecvatã a acestei culori poate avea darul de scoatere în evidenţã a unui element particular. In Orient roşul este culoarea puratatã de mirese, în Afganistan e culoarea diavolului, iar în Europa Rãsãriteanã şi Centralã este asociat comunismului. In India este simbolul razboinicului, al puritãţii, al cãsãtoriei. Pentru japonezi, roşul simplu semnificã luptã, mânie, dar alãturi de alb, culoarea auspicioasã, a norocului. In Africa de Sud, doliul este purtat prin aceastã culoare, iar în cultura pieilor-roşii simbolizeazã masculinitatea. Pentru occidentali are semnificaţii diverse, de la excitare, dragoste, pasiune, fericire, la pericol şi interzicere. In cromoterapie, culoarea roşu se credea cã stimuleazã corpul şi mintea, şi intensificã circulaţia sângelui. i) Semnificaţia culorii violet Violetul întruchipezã echilibrul dintre stimularea roşului şî seninãtatea albastrului. Amestecul celor 2 culori de bazã poate provoca tulburare sau încordare, dacã roşul devine predominant. Este îmbinare a unui mesaj mistic cu unul de regalitate, violetul e culoarea preferatã a unor persoane creative sau excentrice. Culoarea violet semnificã în Occident regalitatea iar in Tailanda este culoarea doliului, cea purtatã de vãduve. Fiecare culoare semnificã ceva în funcţie de contextul cultural în care o întâlnim. Este important însã sã nu ne formãm o idee despre o anumitã persoanã doar pe baza limbajului culorilor, ci trebuie sã ţinem cont de întreaga paletã a comunicãrii nonverbale.

2.4 Limbajul lucrurilor Prin limbajul lucrurilor înţelegem colecţiile de orice fel, obiectele de uz casnic, bijuteriile, podoabele, hainele, lucrurile cu care omul se înconjoarã. Îmbrãcãmintea, podoabele, accesoriile vestimentare comunicã apartenenţa persoanei la genul biologic (bãrbat/femeie), la o clasã de vârstã (tânãr/matur/bãtrân), la o categorie socio-economicã (ţãran/orãşean; patron/muncitor), la o profesie sau alta (militar, preot etc.). Este imposibil sã fii îmbrãcat şi sã nu transmiţi celorlalţi ipso facto cine eşti şi cum percepi tu lumea. Susan B. Kaiser (1985, 7) are dreptate când afirmã, în prefaţa la The Social Psychology of Clothing and Personal Adornment, cã „îmbrãcãmintea şi înfãţişarea sunt simboluri vizibile care influenţeazã interacţiunile cu alţii, comunicarea interpersonalã“. Vestimentaţia: determinãri geografice, istorice şi culturale5. Când analizãm vestimentaţia în contextul comunicãrii nonverbale trebuie sã luãm în considerare determinãrile geografice, culturale şi istorice. De la Polul Nord la Ecuator, oamenii îşi protejeazã corpul împotriva gerului sau a cãldurii excesive: îmbracã haine adecvate, diferite în ceea ce priveşte materialele (blãnuri, stofe, voaluri), culoarea (reflectantã sau absorbantã a razelor solare), croiala (strânsã pe corp sau lejerã). Istoria îşi spune şi ea cuvântul. Îmbrãcãmintea din Europa Occidentalã de azi, de exemplu, abia dacã mai aminteşte de cea din Evul Mediu, când – aşa cum apreciazã Françoise Piponnier (1999/2002, 166) – majoritatea populaţiei se mulţumea cu un minimum de veşminte, adesea cu un singur rând de haine şi ceva lenjerie de corp. Stofele şi culoarea erau calitativ mediocre; croiala rudimentarã, strâmtã. Acelaşi istoric al culturii precizeazã cã „adoptarea generalã a costumului bãrbãtesc croit pe talie, compus dintr-o vestã scurtã şi din pantalon strâmt, nu are loc decât spre sfârşitul secolului al XV-lea. Portul feminin se distinge acum cu uşurinţã; înainte el se deosebea doar printr-o
5

“Comunicarea nonverbala:gesturile si postura”, Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea, Ed Comunicare.ro, 2005, p 54

lungime ceva mai pronunţatã, printr-o aranjare a pieptãnãturii şi alegerea unor stofe colorate ce caracterizeazã feminitatea“ Determinarea culturalã a hainelor poate fi urmãritã prin semnificaţia culorilor, diferitã de la o societate la alta. „Semnificaţia simbolicã pe care o capãtã câteodatã unele culori la noi se deosebeşte din temelii de aceea pe care le-o dau populaţiile primitive“ – aprecia Iulius E. Lips (1955/1959, 80). Marele etnolog german aduce în sprijinul celor afirmate numeroase exemple: în Africa apuseanã, albul este „culoarea diavolului“, nu „culoarea nevinovãţiei“; la tribul Pangave, violetul este culoarea morţii; pentru tribul Athuabo din Africa rãsãriteanã, negrul este „culoarea bucuriei“. Sigur cã alegerea culorii vestimentaţiei suferã şi influenţa climei: în zonele calde este preferatã culoarea albã a hainelor, în general, largi; în zonele mai reci, culori închise şi haine strânse pe corp. Hainele, simbol al identitãţii personale şi sociale. Gilson Monteiro, profesor la Universitatea din Amazonas (Brazilia), spunea cã „haina reprezintã oglinda sinelui, marcheazã separarea dintre clasele sociale “ . Mai mult, hainele, care sunt în egalã mãsurã pentru a acoperi goliciunea trupului şi pentru exprimarea sinelui, oferã indicii despre caracteristicile psiho-morale ale persoanelor, dar şi despre grupurile sociale. Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant (1991) arãtau cã pentru unele popoare orientale o cusãturã dreaptã semnificã integritate psiho-moralã, tighelul orizontal, pace în inimã. Hainele şi, mai ales, uniformele sunt un simbol al puterii sociale pe care o ai la un moment dat. Ele influenţeazã stima de sine, dar şi comportamentul celorlalţi. „În Prusia wilhelmianã, civilii erau obligaţi sã se dea la o parte de pe trotuar când trecea un ofiţer în uniformã“, semnala Henri H. Stahl (1968, 125). Referitor la puterea de influenţare a hainelor „cu autoritate“, experimentul natural proiectat de M. Lefkowitz, R.R. Blake şi J.S. Mouton (1955) într-un oraş din Texas ni se pare cât se poate de revelator. Cei trei cercetãtori au folosit ca asociat (complice) un bãrbat de treizeci şi unu de ani, care în cadrul experimentului avea sarcina sã treacã strada pe roşu, în timp ce alţi pietoni aşteptau schimbarea culorii semaforului. Când complicele purta „haine cu autoritate“, respectiv costum de foartã bunã calitate şi cravatã scumpã, trecãtorii care erau la semafor l-au urmat într-un numãr de trei ori şi jmãtate mai mare decât atunci când era îmbrãcat cu o cãmaşã ieftinã şi pantaloni de lucru. La începutul deceniului al treilea al secolului trecut apãrea la Londra prima lucrare de

psihologie a veşmintelor, The Psychology of Clothes de Jean C. Flügel (1930). Psihologul britanic lansa teoria satisfacerii prin îmbrãcãminte a nevoii contradictorii de a fi decent, de a atrage atenţia şi de a proteja corpul de intemperii. Ca şi Georg Simmel (1908), Jean C. Flügel a vorbit despre „paradoxul modei“, care constã dintr-o dublã mişcare: cea a pãturilor inferioare de a adopta moda clasei superioare şi tendinţa reprezentanţilor acestei clase de a renunţa la moda care începe sã fie imitatã, inventând o modã nouã. Moda, mai aratã autorul citat, este asociatã cu tendinţa de a te face remarcat, mai bine zis remarcatã, întrucât mai toate cercetãrile psihosociologice au arãtat cã femeile sunt mai interesate de modã, în particular de vestimentaţie, decât bãrbaţii. Explicaţia: concurenţa pe piaţa matrimonialã. În timp, lucrãrile care analizeazã hainele ca simbol al identitãţii personale şi sociale s-au înmulţit exponenţial, chiar fãrã a lua în calcul mulţimea de cãrţi şi reviste despre modã.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->