Comunicarea – arii de cercetare

Domeniul cunoaşterii nu reprezintă un şantier epistemologic ce ar dispărea în ştiinţa

care-l împlineşte. Ştiinţa se localizează într-un câmp de cunoaştere, unde joacă un anumit rol,
ce variază în funcţie de diferite formaţiuni discursive şi se modifică datorită mutaţiilor
înregistrate. În fiecare formaţiune discursivă există un raport specific între ştiinţă şi cunoaştere.
Disciplina ştiinţifică nu se reduce la lexic; ea propune o paradigmă, orientări teoretico-
metodologice care vor întruni un acord al comunităţii ştiinţifice, deoarece sistematizează
eforturile cognitive, le evaluează şi-şi aproprie rezultatele, provocând noi cercetări. Plecând de
la aceste considerente, întrebările la care vom răspunde vor fi: de ce cunoaştere dispunem şi de
ce tipuri de instrumente pentru a o analiza? Ceea ce regăsim cînd întreprindem un asemenea
demers este un "conglomerat disciplinar"1, o interdisciplină în care se intersectează perspective
şi modele teoretice variate şi unde continua şi extinsa confuzie conceptuală pare să domine şi,
în acelaşi timp, să afecteze cercetarea. De la concepte gata făcute, discursuri amestecând
emiţătorii cu receptorii şi conţinuturile mesajelor, de la un «gata gândit» care dă doar iluzia
înţelegerii, Ştiinţele informării şi comunicării se structurează, recurg la instrumente şi metode
ştiinţifice, la tehnici importate din alte ştiinţe. Înţelegerea unui fenomen necesită anumite
operaţiuni: "decupajul" lui din realitate, elaborarea de modele ce vor servi drept cadru analizei,
identificarea actorilor, a contextului, a scopurilor şi a finalităţilor. Şi pentru a-i distinge obiectul
de cercetare, respectiv procesul comunicării, trebuie să utilizăm concepte clare, metode
raţionale, să ştim în ce câmp ştiinţific se înscrie şi cum se constituie acest câmp.
Trăim, se afirmă tot timpul, într-o “civilizaţie a comunicării”; «motivele» comunicării
s-au multiplicat în acelaşi ritm cu mijloacele de a o face (a informa, a distra, a instrui, a
influenţa, a convinge, a converti). Comunicarea este considerată ca acţiunea ce constă în
schimbul de mesaje între oameni, faţă-în-faţă sau la distanţă, cu sau fără ajutorul media, vizând
o anumită finalitate. Acţiunile de comunicare s-au multiplicat pentru a suscita adeziunea, a
vinde un produs, a «construi» unui bărbat sau unei femei, unei întreprinderi sau unei organizaţii
publice o imagine mai favorabilă, capabilă să inspire credibilitate şi consideraţie 2. Sensurile
termenului “comunicare”, s-au nuanţat odată cu multiplicarea activităţilor, formelor şi
mijloacelor de comunicare.

1
Ilie Pârvu, Filosofiile comunicării, Ed. comunicare.ro, Bucureşti, 2002.
2
Francis Ballé, (dir.), Dictionnaire des médias, Larrousse, Paris, 1998, p.79.
 Termenul “comunicare” provine din latinescul commũnicõ, ãre, ãvi, ãtum care
înseamnă: a face comun (dând), a împărţi ceva cu cineva, a împărtăşi; a face comun (luând), a-
şi asocia, a lua asupra sa3.
A pune în comun, a fi în legătură cu, a fi în relaţie sunt alte sensuri atribuite termenului
comunicare. Începe să fie utilizat din secolul al XIV-lea cu înţelesul “a împărtăşi” şi “a împărţi
mai multora” (folosit în şi de către mediul ecleziastic). Din secolul al XVI-lea o dată cu
dezvoltarea poştei termenul capătă un înţeles nou, cel de “a transmite” 4. Ca o consecinţă a
dezvoltării tehnicilor moderne de comunicaţii (trenul, telegraful, automobilul, telefonul), în
secolul al XIX-lea sensul căpătat anterior (“a transmite”) trece pe primul plan. În contextul
apariţiei şi evoluţiei noilor media în secolul XX (radio, cinema, televiziune, reţele multimedia)
şi a extensiei mesajului într-un ansamblu social, termenul adecvat ar fi «difuzare» (difuziune)5.
J.L.Missika şi D.Wolton combină cei doi termeni considerând că termenul de «comunicare-
difuzare» conţine atât înţelesul originar, cel de comunicare umană naturală (între doi indivizi,
sau mai mulţi), cât şi pe cel de comunicare tehnică (activităţile mediate de tehnică)6. Se impune
a face şi o altă distincţie, cea între «comunicare» şi «comunicaţie». Comunicarea reprezintă
activitate specific umană, comunicaţia se referă la instrumentele, tehnicile, tehnologiile ce
înlesnesc procesul comunicării. Termenul de «comunicaţie» s-a specializat cu aplicaţie la
domeniile tehnice concrete7.
Sensurile noţiunii de comunicare s-au diversificat şi nuanţat o dată cu multiplicarea
activităţilor, nivelurilor şi mijloacelor de comunicare, ca urmare a intervenţiei tehnicilor
moderne în comunicarea umană naturală (ca mediatori şi transmiţători ai mesajelor). De
exemplu, telefonul, mijloc de comunicaţie, înlesneşte comunicarea personală, permiţând
înţelegerea reciprocă a locutorilor, cel puţin la nivelul “comunicare-împărtăşire”; mijloacele
audio-vizuale (radio şi televiziune) introduc un alt nivel al comunicării, diferit de cel personal.
Fiecare domeniu de cunoaştere, dezvăluind un alt câmp de cercetare, alte abordări
teoretice şi metodologice, îşi are propria definiţie despre comunicare. Astfel, sensurile şi
accepţiunile pot fi: "schimb de mesaje", "transfer de informaţii", "a da semne", "procedee",
"mecanism":

3
Gheorghe Guţu, Dicţionar latin – român, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1993, p. 89.
4
Dictionnaire des médias, Maison Mame, 1971, p. 52.
5
Jean Cazeneuve, L’Homme téléspectateur, Denöel/Gonthier, Paris, 1974, p. 55.
6
J.L.Missika, D.Wolton, apud Ioan Drăgan, Paradigmele comunicării de masă, Casa de Editură şi Presă “Şansa”
SRL, Bucureşti, 1996., p.10.
7
Christian Baylon, Xavier Mignot, Comunicarea, Ed.Universităţii ”Al.I.Cuza”, Iaşi, 2000, p. 9.
 1. “Acţiune constând în schimbul de mesaje între oameni «faţă-în- faţă» sau la distanţă,
cu ajutorul sau fără al unui «media», şi în forma sau finalitatea acestui schimb” ;
2. “Transferul de informaţie prin intermediul mesajelor”;
3. “Faptul de a da, a transmite sau a schimba semne” (Oxford English Dictionary);
4. “Transferul de gânduri şi de mesaje, prin opoziţie cu transportul sau transferul de
bunuri şi de persoane. Cele două forme fundamentale de comunicare sunt
comunicarea prin semne (vederea) şi comunicarea prin sunete (auzul) (Columbia
Encyclopedia);
5. “În sensul cel mai general, se vorbeşte de comunicare de fiecare dată când un sistem,
respectiv sursă influenţează un alt sistem, în speţă un destinatar, prin mijlocirea unor
semnale alternative care pot fi transmise, prin canalul care le leagă” (Charles E.
Osgood, A Vocabulary for Talking about Comunication);
6. “Cuvântul comunicare are de asemenea, un sens foarte larg; el cuprinde toate
procedeele prin care un spirit poate afecta alt spirit” (Claude Shannon, Warren
Weaver, The Mathematical Theory of Comunication);
7. “Mecanismul prin care relaţiile umane există şi se dezvoltă, adică deopotrivă toate
simbolurile spiritului şi mijloacele de a le transmite în spaţiu şi de a le conserva în
timp” (Charles Cooley);
8. “A împărtăşi, a pune în comun un ansamblu de semne informaţionale” (Gilles
Willett)8.
Comunicarea poate fi descrisă, după cum arată şi Lucien Sfez, ca «energie»,
«informaţie», «contact», «memorie», «schimb», «transmitere» etc. S-au identificat diferite
tipuri de definiţii, fiecare punând accentul asupra unui alt aspect sau componentă a comunicării
:
1. Simboluri, vorbire, limbaj;
2. Înţelegere – receptare, nu transmitere a mesajelor;
3. Interacţiune, relaţie, schimb activ şi coorientare;
4. Reducerea incertitudinii – duce la căutarea de informaţii în scopul adaptării;
5. Procesul – întreaga secvenţă a transmiterii;
6. Transfer, transmitere – mişcare conotativă în spaţiu şi timp;
7. Legătură, unire – comunicare în ipostaza de conector, de articulator;

8
Gilles Willet, apud Ioan Drăgan, op. cit., p. 12.
 8. Trăsături comune – amplificarea a ceea ce este împărtăşit sau acceptat de ambele
părţi;
9. Canal, purtător, rută – o extensie “a transferului” având ca referinţă principală calea
sau “vehiculul” (sistem de semne sau tehnologie);
10. Memorie, stocare – comunicarea duce la acumularea de informaţie şi putem
“comunica” astfel de depozite informative;
11. Răspuns discriminatoriu – accentuarea acordării selective de atenţie şi a interpretării;
12. Stimuli – accentuarea caracterului mesajelor de cauză a răspunsului sau reacţiei;
13. Intenţie – accentuează faptul că actele comunicative au un scop;
14. Momentul şi situaţia – acordarea de atenţie contextului actului comunicativ;
15. Putere – comunicarea văzută ca mijloc de influenţă9.
În principalele dicţionare franceze (Robert, Littré, Gaffiot) definiţiile comunicării
abundă, fiind apropiate sau divergente ("schimb", "relaţii", "a împărtăşi", "a stabili o relaţie",
"acţiunea de a comunica un lucru cuiva", "a pune în comun idei sau interese", până la schimbul
comercial sau la o figură retorică prin care se cere aprobarea auditoriului). Plecând de la aceste
considerente, societatea însăşi poate fi numită de “comunicare”, iar comunicarea este “substanţa
societăţii”10. Comunicarea este interacţiune, interpretare comună, relaţie, efect de reducere a
incertitudinii într-o situaţie dată, echivalenţe între codificare (la sursă) şi decodificare (la
destinatar).
Comunicarea este procesul care determină creşterea numărului de trăsături comune.
Pentru ca ea să aibă loc sunt necesare elemente comune de la bun început. Această necesitate
impune existenţa unui “cadru” comun (spaţiu social, fizic, temporal) . Unele procese de
comunicare se desfăşoară într-un spaţiu limitat, altele se extind la teritoriul unei întregi societăţi.
Un aspect relevant îl constituie posibilitatea trasării de graniţe fizice clare în jurul participanţilor
la procesul de comunicare prin mijloacele de transmitere. Procesul de comunicare este “legat
de timp, este supus degradării inerţiei, încheierii sau încetării (…) spaţiul, timpul şi relevanţa
socială interacţionează între ele ca variabile ale cadrului ce susţine procesul de comunicare”11.
Prin procesul comunicării oamenii intră în legătură unii cu ceilalţi, transmit un anumit mesaj
într-un scop anume şi cu anumite semnificaţii, într-un anumit context cu care interrelaţionează
(fizic, psihic, social, cultural, temporal). În acelaşi timp comununicarea are un caracter foarte
dinamic, antrenează schimbarea, este un “catalizator” al schimbării sociale, presupune

9
Denis McQuail, Comunicarea, Ed. Institutul European, Iaşi, 1999, p. 15; vezi şi Melvin de Fleur, apud
Alphonse Silbermann, Communication de masse, Hachette, Paris, p. 19.
10
Lucien Sfez, Dictionnaire critique de la communication, P.U.F., Paris, 1993, pp. 147-150.
11
Denis McQuail, op. cit., p. 27-34.
interacţiuni între indivizi şi grupurile sociale cărora li se adresează şi o anumită participare din
partea “ţintelor” pe care reuşeşte să le definească cu o precizie din ce în ce mai mare. În aceasta
constă caracterul dinamic al comunicării, rolul său în declanşarea schimbării tuturor celor ce
participă la acest proces.
Comunicarea poate fi cauză, dar şi efect al schimbărilor din structura socială (relaţiile
ordonate dintre actorii sociali). Un exemplu l-ar constitui invenţiile tehnologice sau socio-
culturale care au determinat un larg proces de difuzare. Harold Innis consideră în termenii unui
“determinism mediatic” (mijloacele de comunicare sunt cele care determină schimbarea) că, în
timp, comunicarea duce la monopolizarea mijloacelor de producere a comunicării şi cunoaşterii
de către un grup sau o clasă, aşa cum se întâmplă şi în domeniul economic. Aceasta duce fie la
dezechilibre, ce împiedică schimbarea şi dezvoltarea, sau la apariţia unor forme competitive de
comunicare, care tind să corecteze dezechilibrul. De exemplu, în Grecia antică, tradiţia orală şi
un alfabet flexibil au favorizat inventivitatea şi diversitatea şi au împiedicat monopolul
preoţimii asupra educaţiei. Relaţia pe care autorul o stabileşte este cea între evoluţia gradată şi
pe niveluri a civilizaţiei şi modul în care au evoluat mijloacele de comunicare. Mijloacele de
comunicare sunt «multiplicatori» în trecerea de la o societate tradiţională la una modernă, cu o
fază tranzitorie.
Un alt autor, Carey consideră că acţiunea mijloacelor de comunicare, este dublă, ele
promovând deopotrivă tendinţe “centrifuge” şi “centripete” în societate. Comunicarea, prin
dimensiunea sa video de exemplu, determină un proces de învăţare, oamenii învaţă, îşi formează
noile orientări şi-şi centrează energiile afective. Transmiterea, stocarea şi retransmiterea
imaginilor joacă un rol decisiv în acest proces. De exemplu, crearea unei imagini nu este o
aberaţie a proceselor de marketing politic sau comercial, ci parte integrantă a acestor procese.
Este un proces prin care se evaluează performanţa şi se testează realitatea. De asemenea, felul
de a gândi se remodelează, acesta fiind un efect important al impactului televiziunii globale.
Demersul comunicativ se bazează pe pragmatism, adică pe capacitatea de transmitere
optimă, în parametrii de timp şi spaţiu, a unui mesaj. Prin interconectarea unor elemente, astfel
izolate, comunicarea realizează configuraţii de nivel superior, care primesc calităţi noi faţă de
cele ale unităţilor ce le compun. Raporturile între elementele procesului de comunicare se
bazează pe note comune, adică pe un consens asupra codului prin care se transmite informaţia12,
respectiv pe respectarea regulilor în ceea ce priveşte organizarea şirului de semnale.

12
J. Martine, Introducere în analiza imaginii, Ed. ALL Educational, Bucureşti, 1998, p. 34.
 În funcţie de criteriul luat în considerare vom distinge mai multe forme ale comunicării.
După modul în care se transmite mesajul, direct sau indirect, vom distinge între comunicare
directă sau interpersonală, care presupune contactul personal între fiinţele umane, şi
comunicării indirecte, bazată pe utilizarea unor dispozitive tehnice pentru transmiterea
informaţiilor, dar şi pe existenţa comunicatorilor prin intermediul cărora grupurile intră în relaţii
de comunicare. Dacă comunicarea interpersonală se bazează pe tehnici “primare” - cuvânt,
gest, mimică, tehnicile “secundare” la care recurge comunicarea indirectă sunt scrierea,
tipăritura, sistemele grafice, semnalele transmise prin unde hertziene, cabluri, fibre optice.
În funcţie de modul în care are loc participarea la procesul comunicării există
următoarele tipuri de comunicare legate de om şi colectivităţile umane - intra-personală,
interpersonală, de grup sau în organizaţii, de masă13:
a) comunicarea intra-personală (desfăşurată în “forul” interior al fiecărui individ);
b) interpersonală (directă şi personală, în care feed-back-ul funcţionează imediat, direct
şi continuu);
c) de grup sau în organizaţii (reunirea pentru a dezbate o problemă, a hotărî într-o
anumită situaţie; circulaţia informaţiilor pe verticală în ierarhia organizaţiilor sau pe
orizontală între membrii acesteia);
d) de masă (producerea şi difuzarea mesajelor către un public variat şi numeros; rolul
comunicatorilor, persoane specializate, care trebuie să ştie ce şi cum să transmită) .
După modul cum se realizează procesul comunicării (pe verticală şi pe orizontală) în
cadrul unui grup sau al unei organizaţii vorbim despre următoarele niveluri:
1. ascendent – comunicarea se realizează de la bază către vârf, de la conduşi către
conducători;
2. descendent – comunicarea se realizează de la vârf către bază, de la conducători către
conduşi;
3. orizontal – comunicarea se realizează între indivizi aflaţi în poziţii ierarhice similare;
acest nivel corespunde modelului tip reţea, pe cînd celelalte două corespund
modelului tip piramidă.
Descifrarea de forme și moduri de a comunica implică corectarea unor
dezechilibre și creșterea gradului de democratizare în societate.

13
Ioan Drăgan, op.cit., p. 11.