GENERALITĂȚI

Literatura de specialitate a consacrat autori, lucrări, cer-

cetări și abordări care de-a lungul timpului a impus comunicarea
ca disciplină. Relațiile de comunicare ca” subcategorie” a rela-
țiilor sociale aduc în atenție faptul că „varietatea enormă a situa-
țiilor, contextelor și formelor de comunicare face improductivă
tentația unui model monopolistic al comunicării”.1 Datorită ca-
racterului multiparadigmatic al ideologiei comunicării, contribu-
țiile în domeniu resping un „model unic” al Științei comunicării.
Omul ca ființă socială comunică de la naștere până la moarte
ceea ce evidențiază că „drumul de la „oa” la „ort” este un par-
curs comunicațional în care dialogăm prin coprezență (face-to-
face) sau (de) la distanță în cel puțin două ipostaze: situațională
(un dialog inofensiv, fără scop praxiologic, o conversație fizio-
logică) și acțională (comunicare/cooperare pentru un efort co-
mun). Ca motivație, comunicarea poate fi: ocazională, de între-
ținere, idilică dar și de cooperare”.2
Comunicarea rămâne în continuare un domeniu de refle-
xie și cercetare și se reduce la actele individuale de transmitere și
receptare prin folosirea mijloacelor de exprimare – cuvinte, ges-
turi, poziții, tehnici. Totuși, trebuie să avem în vedere faptul că
așa cum spunea Serge Moscovici „comunicarea este esența vieții
sociale”, ea are loc într-un context social, ceea ce implică atât o
„perspectivă sociologică” cât și o „perspectivă psihologică”.

1
Denis McQuail, Comunicarea, Editura Institutul European, Iași, 1999, p. 9
2
Nicolae Rotaru, Criză și dialog, Editura RAO, București, 2003, p. 97
7
 Dacă avem în vedere afirmația lui Alex Mucchielli că
„a comunica înseamnă a influența”, atunci “comunicarea și
influența reprezintă două procese complementare și individua-
liste, care fundamentează în mod esențial viața socială”.3 Co-
municarea reprezintă un “element funcțional de fond” în toate
activitățile și relațiile sociale. Sintetizând concluziile evidențiate
de Alex Mucchielli, în urma cercetărilor asupra comunicării4 și
influențării ca procese indiscutabil legate, reținem următoarele:
a) Influențarea este fenomenul fundamental al comuni-
cării: comunicarea înseamnă influență. Orice comunicare este
o încercare de a influența. Comunicarea urmărește într-adevăr
să transmită un sens (al unei situații, al unui fenomen etc.),
ceea ce nu se poate realiza fără influențare. Influențarea este
consubstanțială comunicării. A comunica și a influența for-
mează una și aceeași acțiune.
b) Între fenomenele de propagandă, vânzare, persuasiune,
publicitate, seducție etc., există o perfectă omogenitate. Feno-
menele de influențare sunt deci consubstanțiale comunicării.
Studiile despre influențare, persuasiune, propagandă, manipu-
lare etc., sunt unul și același lucru, izvorând toate din studiile
despre comunicare. În raport cu studiile despre comunicare nu
există o specificitate a domeniilor destinate publicității, propa-
gandei sau vânzărilor. O bună teorie a comunicării trebuie să
poată explica omogenitatea acestor fenomene. Este ceea ce
propune și „teoria integrată a comunicării”.
c) Influențarea este un ansamblu de procedee de mani-
pulare a obiectivelor cognitive care definesc situația. Teoria
integrată a comunicării ne permite să unificăm diferitele do-
menii de studiu ale comunicării. Datorită acestei teorii, nu mai
există diferențe între studiul fenomenelor de publicitate, al
celor de propagandă, de vânzări sau de seducție.

3
Dumitru Cristea, Tratat de psihologie socială, vol. I, Editura Renaissance,
București, 2010, p. 263
4
Alex Mucchielli, Arta de a influența, Editura Polirom, Iași, 2002, p. 191
8
 d) Influențarea este un proces de mediere. Fenomenele de
influențare nu sunt datorate direct cuvântului. Nu există o „forță a
cuvântului” sau un „impact” al cuvântului asupra motoarelor in-
terne ale conduitei umane. Influența se produce prin construirea
unei lumi de obiecte cognitive pentru actorul care va fi influențat.
e) Obiectele cognitive manipulate în influențare sunt
poziții, relații, referințe normative, identități sau elemente ale
contextelor temporale, spațiale și senzoriale. Analiza influență-
rii este facilitată de utilizarea marilor categorii de „procese de
comunicare” stabilite de teoria proceselor de comunicare.
f) Natura profundă a influențării constă în aceea că se
bazează pe procese inconștiente. Influențarea se bazează pe
procese de comunicare inconștiente implicite.
g) Teoria integrată a comunicării stă la baza existenței
științei comunicărilor. Noua abordare a fenomenelor de influ-
ențare constituie unul dintre pilonii unei noi științe pluridisci-
plinare a comunicărilor: știința comunicărilor.
h) Știința comunicărilor este exactă în mod fundamen-
tal pe sens. Ea proclamă că fenomenele de influențare – inclu-
siv cuvintele folosite în situația de comunicare, studiate de
pragmatică, sunt obiecte specifice ale unei discipline specifice,
știința comunicărilor, care s-a constituit treptat, elaborându-și
propriile concepte și teorii.
i) Teoria integrată a comunicărilor își are propria me-
todologie. Teoria integrată a comunicărilor include o metodă
puternic creditată de analiză a fenomenelor de comunicare.
j) O teorie care permite concepția și acțiunea. Creatorii
(fie ei din domeniul publicității, propagandei, vânzărilor etc.)
au astfel posibilitatea de a elabora metode concrete pentru a-și
pune în practică acțiunile de influențare. Comunicarea încetea-
ză astfel să mai fie o artă nedescifrată, rezervată unor inițiați ce
posedă faimosul” dar al comunicării”.
k) O teorie intuitivă și ușor de aplicat. Să manipulezi
(sau să influențezi) înseamnă să intervii (prin acțiune sau cuvânt,

9
adică prin comunicare) asupra elementelor constitutive ale
situației de comunicare.
l) O definiție situațională a comunicării. A comunica în-
seamnă a utiliza un ansamblu de metode numite „de comunica-
re”: înseamnă să vorbești, să-ți modelezi intonația, să te comporți
într-un anumit fel, să adopți o mimică, gesturi și atitudini specifi-
ce, să alegi o atitudine, să pregătești acțiuni combinate, să elabo-
reze dispozitive fizice sau normative, să acționezi asupra elemen-
telor mediului înconjurător... totul pentru a rezolva, cât mai bine
cu putință, o problemă legată de un fapt de viață.
Orice proces social implică și un proces de comunicare
care poate avea loc la un nivel interpersonal, de grup, organizați-
onal sau macrosocial iar abordarea acestuia poate avea loc „din
două perspective complementare din punct de vedere tehnic și
psihosocial”.5 Diversitatea actelor sau situațiilor comunicative
evidențiază faptul că „există o complexitate reală pe care nu o
poate acoperi o singură formulă, o complexitate care are mai mul-
te surse, în afara cantității de elemente și a etapelor implicate”.6
Comunicarea are loc la nivel intrapersonal, între persoane, gru-
puri, organizații, instituții și corespunzător fiecărui nivel de co-
municare se evidențiază diferite „particularități calitative și de
formă, ceea ce impune o tratare teoretică diferențiată”.7
Fiecare comunică diferit întrucât se utilizează diferit „în
funcție de identitatea noastră (socială, culturală, profesională etc.),
resursele care fac posibilă comunicarea”.8 Având în vedere multi-
tudinea de definiții, Frank E.X. Dance9, aduce în atenție următoare-
le tipuri conexate cu aspectele sau componentele comunicării:
- simboluri (vorbire, limbaj);
5
Dumitru Cristea, op.cit., p. 263
6
Denis McQuail, op.cit., p. 15
7
Dumitru Cristea, op.cit., p. 264
8
Camelia Beciu, Sociologia comunicării și a spațiului public, Editura
Polirom, Iași, 2011, p. 17
9
Frank E.X. Dance, “The Concept of Communication”, in Journal of
Communication, volume 20, 1970
10
 - înțelegere (receptarea, nu transmiterea mesajelor);
- interacțiune, relație (schimbul activ și coorientarea);
- reducerea incertitudinii (ipotetică dorință funda-
mentală care duce la căutarea de informație în sco-
pul adaptării);
- procesul (întreaga secvență a transmiterii);
- transfer, transmitere (mișcare constructivă în spațiu
și timp);
- legătură, unire (comunicarea în ipostaza de conec-
tor, de articulator);
- trăsături comune (amplificarea a ceea ce este împăr-
tășit sau accentuat de ambele părți);
- canal, purtător, rută (o extensie a „transferului”,
având ca referință principală calea sau „vehiculul” –
sistem de semne sau tehnologie);
- memorie, stocare (comunicarea duce la acumularea
de informație și putem comunica cu astfel de depo-
zite informative);
- răspuns discriminatoriu (accentuarea acordării se-
lective de atenție și a interpretării);
- stimuli (accentuarea caracterului mesajului de cauză
a răspunsului sau reacției);
- retenție (accentuează faptul că actele comunicative
au un scop);
- momentul și situația (acordarea de atenție contextu-
lui comunicativ);
- putere (comunicarea văzută ca mijloc de influență).
În procesul comunicării omul folosește diferite mijloace
de comunicare, verbale (sonore, grafice) sau nonverbale (ges-
turi, mimică, acțiuni concrete cu obiectele etc.), dintre care
cele verbale au dobândit un rol fundamental în comunicarea
interumană. Așa după cum se cunoaște „ansamblul mijloacelor
verbale de comunicare constituie fenomenul limbă, care este
prezent numai în societatea umană”.10

10
Colectiv, Psihologie generală, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1975, p. 316
11
 Din perspectivă socială, comunicarea socială se mani-
festă prin:
- „comunicarea directă (interlocutorii se află „față în față”)
- comunicarea mediată (interlocutorii nu se află în ace-
lași spațiu fizic, comunicarea derulându-se indirect),
prin intermediul unui suport tehnologic – telefon, in-
ternet, televiziune etc, sau printr-o organizație”.11
În cadrul comunicării directe este necesar să reținem
câteva aspecte esențiale având în vedere că avem de-a face pe
lângă schimbul de informații și cu un schimb de „atitudini,
emoții, impresii și interpretări”, relațiile de comunicare inter-
personală sunt astfel „interacțiuni psihologice și psihosociale,
desfășurate pe fondul unui schimb de mesaje care mediază și
condiționează raporturile umane”.12
Într-un astfel de proces, forma, dinamica și conținutul
actului de comunicare interpersonală sunt determinate de un
anumit spațiu socio-cultural.
Comunicarea ca fenomen psihosocial poate fi abordată
pe mai multe niveluri de analiză: interpersonală, intragrupală,
intergrupală, organizațională, de masă, publică, interculturală,
științifică, artistică, poetică etc. În toate acestea „interacțiunea
personală ocupă o poziție aparte, întrucât ea nu reprezintă nu-
mai o variantă printre altele, ci chiar prototipul, paradigma la
care se raportează toate celelalte forme ale comunicării”.13
Pentru a avea loc, comunicarea presupune existența
unor elemente comune:
- un anumit spațiu social (fizic și temporal);
- mesajul, informația;
- receptorul;
- emițătorul;
- limbajul comun.

11
Camelia Beciu, op.cit., p. 18
12
Dumitru Cristea, op.cit., p. 264
13
Adela Rogojinaru (coord.), Relații publice și publicitate, Editura Tritonic,
București, 2006, p. 64
12
 Plecând de la aceste elemente comune „comunicarea im-
plică schimbul de mesaje orale, scrise sau de altă natură, sub for-
ma cărora informația trece de la emițător la receptor în cadrul
unor secvențe de comunicare”.14 Astfel, comunicarea ca proces
de transmitere sau de receptare a unor informații evidențiază că
acestea dobândesc „sensuri suplimentare în funcție de modul în
care o folosim (în ce context o plasăm, tonalitatea folosită etc.)”.15
Prin prisma condițiilor sociale de producere, comunica-
rea socială se poate analiza și „în funcție de:
- o parte convențională, care include reguli și practici de
comunicare consacrate într-o cultură, într-o societate, instituție
etc. (actorii sociali recunosc limba naturală, sunt familiarizați cu
anumite semnificații, simboluri, informații și ritualuri);
- o parte „neașteptată”, care aparține comunicatorului și
necesită un efort de interpretare din partea interlocutorului”.16
Ca știință a folosirii mijloacelor de exprimare (cuvinte,
gesturi, poziții, tehnici), comunicarea trebuie să fie, în ultimă in-
stanță, posibilitatea de a primi, descifra și valorifica feed-back-ul.
Sens în care trebuie să existe voința sau capacitatea orientării
mesajului și nevoia sau acțiunea de comprehensibilitate. În lumea
rațională, structurile sociale (grupurile, organizațiile, comunități-
le) sunt coagulate mai ales pe criterii comunicaționale.
Procesul de comunicare presupune rezonanță, calibrarea
discursului, intuiția efectelor, contextualitatea, stilistica etc. Sec-
vențele, faptele comunicaționale pentru a produce relaționări tre-
buie „să fie alcătuite din ce se vede (postură, gesturi, forme, cu-
lori, dimensiuni etc.), ce se aude (vorba, timbrul vocii, muzica,
ritmul, pauzele), ce se spune (cuvântul, semnificațiile, conținutu-
rile, ideile), ce se face (acțiuni, organizări, procese etc.)”.17 Rela-

14
Ioana Valeria Alexe, Comunicare politică, Editura Paideia, București,
2010, p. 10
15
Camelia Beciu, op.cit., p. 17
16
Ibidem, p. 18
17
Solomon Marcus, Empatie și personalitate, Editura Atos, București,
1977, p. 169
13
ționarea în comunicarea persuasivă o constituie argumentul și
demonstrația, cât și capacitatea empatică a comunicatorului cu
ajutorul căreia „avem tendința de a înțelege mai bine partenerul,
de a-i intui gândurile și trăirile afective, de a-i anticipa compor-
tamentul și chiar de a acționa corespunzător asupra acestuia”.18
Empatia coroborată cu Dialogul ajută la finalizarea a două sco-
puri emergente: comunicarea în sine și acomodarea la realitatea
celuilalt. În viața cotidiană asistăm la transferuri de informație
„iar una dintre marile probleme ale omului contemporan e tocmai
dificultatea de a stabili o legătură interpersonală autentică cu se-
menii săi. Frustrarea generată de absența comuniunii cu ceilalți
stă la baza multora dintre distorsiunile psihologice grave de care
suferă o tot mai mare parte dintre membrii societății actuale”.19
Deși, comunicarea se realizează între oameni, practica interacțiu-
nilor sociale aduce în atenție că în foarte multe cazuri procesele
de comunicare sunt mult impersonale decât interpersonale, de-
terminate de statut, rol, situație etc.
Comunicăm chiar și atunci când nu vorbim „atâta vreme
cât înfățișarea, vestimentația, mimica, gestica, privirea, mersul și
chiar tăcerea noastră, le dezvăluie celorlalți condiția socială, tem-
peramentul, dispoziția”20, astfel orice comportament dobândește o
valoare comunicativă și este „încărcat de semnificații”.

18
Bernard Miège, Societatea cucerită de comunicare, Editura Polirom, Iași,
2000, p. 139
19
Adela Rogojinaru, op.cit., p. 65
20
Ioana Valeria Alexe, op.cit., p. 11
14
 CARACTERISTICI ALE PROCESULUI
DE COMUNICARE

Diversitatea modalităților de „populare” a spațiului pu-

blic, faptul că trăim într-un univers organizațional, plasează
comunicarea ca mod fundamental de interacțiune psihosocială.
Evoluția studiilor și cercetărilor în domeniul comunică-
rii evidențiază câteva caracteristici de bază ale procesului de
comunicare:
- orice act de comunicare este supus schimbării și
poate fi unidirecțional (impersonal) sau interacțional;
- procesul de comunicare în raport de rol, statut, orga-
nizație, situație, este închis sau deschis;
- procesul de comunicare prin prisma mesajului poate
dobândi valențe de ambiguitate sau de unică interpretare;
- procesul de comunicare are propria complexitate de-
terminată de capacitatea emițătorului și receptorului de a înțe-
lege semnificațiile mesajului;
- procesul de comunicare din perspectiva transmiterii
unui mesaj sau cea a dobândirii/receptării unei informații, poa-
te avea un scop bine definit sau nu.

15
 TEORII (MODELE) PRIVIND
RELAȚIILE DE COMUNICARE

a) Teoriile informaționale
Din această perspectivă comunicarea presupune:
- sursa (informației);
- emițătorul;
- codul (limbajul);
- canalul de comunicare;
- receptorul.
În cadrul acestui model explicativ se „pune accentul pe
aspectele formale ale procesului de comunicare și pe modalită-
țile logice de structurare a mesajelor, fără a acorda o importan-
ță similară semnificației acestora și mecanismelor psihologice
implicate în desfășurarea procesului”.21

b) Teoriile constructiviste
În cadrul acestor teorii „se subliniază faptul că actorii
sociali se raportează la lumea înconjurătoare fiind ghidați de
cunoașterea și experiențele pe care le-au acumulat în timp. Din
acest punct de vedere, comunicarea este un proces cognitiv”.22
În această concepție constructivistă, comunicarea se
proiectează ca un efort de „co-elaborare” a reprezentărilor so-
ciale și implicit a realității sociale, întrucât produsul comunică-
rii este considerat o „construcție socială”, iar procesul prin care
sunt utilizate regulile de interacțiune și semnificațiile, presupu-
ne „reconstrucția acestora”.

21
Dumitru Cristea, op.cit., p. 265
22
Camelia Beciu, op.cit., p. 20
16
 c) Teoriile semiotice
În cadrul acestei teorii accentul se pune pe „structura și
funcțiile limbajelor ca instrumente esențiale ale comunicării”23,
avându-se în vedere dimensiunea semantică, sintactică și prag-
matică.
Cu ajutorul limbii și simbolurilor se realizează tipurile
distincte de comunicare precum „limbajul profesional, limbajul
juvenil, limbaj al mahalalei, limbaj studențesc sau limbaj aca-
demic, limbaj științific, limbaj artistic, limbaj literar, limbaj ar-
hitectural, limbaj medical, limbaj politic etc. Această varietate
de limbaje reflectă diversitatea modului de comunicare și fiin-
țează în contextul unui limbaj comun tuturor membrilor unei
societăți”.24
Astfel, comunicarea verbală presupune ca proces: audi-
erea, vorbirea, citirea și scrierea. Destinația fundamentală a
limbajului extern este de a asigura comunicarea interumană și
este implicat în același timp în desfășurarea proceselor mintale
în care funcția comunicativă se corelează cu funcția cognitivă.

d) Teoria comportamentală are în vedere faptul că în

cadrul interacțiunii umane comportamentul dobândește valoare
de mesaj prin care se transmit informații prin forma verbală,
nonverbală și paraverbală.
În cadrul acestei teorii s-au formulat „axiomele comu-
nicării”25, după cum urmează:
- non-comunicarea este imposibilă;
- comunicarea se desfășoară în două planuri: infor-
mațional și relațional;
- comunicarea este un proces de continuă circularitate;
- comunicarea are două forme: digitală și/sau analogică;
- comunicarea implică raporturi de forță;

23
Dumitru Cristea, op.cit., p. 267
24
Constantin Schifirneț, Sociologie, Editura Economică, București, 1999, p. 212
25
Dumitru Cristea, op.cit., p. 269
17
 - comunicarea este ireversibilă;
- comunicarea implică procese de ajustare și acomo-
dare reciprocă.

e) Teoriile psihosociale apreciază comunicarea ca fiind

„una dintre dimensiunile oricărei situații sociale, în care rapor-
turile interpersonale implică cvasi-simultan componente infor-
maționale, efective, motivaționale, de influență și co-acțiune”26
și relevă în același timp, cel puțin următoarele aspecte:
- spațiul socio-cultural în care are loc interacțiunea;
- situația relațională specifică unei interacțiuni;
- caracteristicile psihoindividuale, psihosociale și socio-
culturale ale interlocutorilor;
- raporturile generice dintre interlocutori;
- pozițiile adoptate preferențial în jocul tranzacțional;
- resursele de schimb de care dispun interlocutorii;
- mizele interacțiunii;
- efectele comunicării;
- tipul feed-back-urilor.

26
Ibidem, p. 270
18