UNIVERSITATEA ECOLOGICA

FACULTATEA DE STIINȚELE COMUNICARII

Profesor Univ. Dr. D-na Odette Arhip

Comparatie modelul de comunicare clasic versus modern

IOSUB CORNEL , ANUL I, I.F.R.

1
 Conceptul de comunicare;

Comunicarea reprezintă un proces complex, ireversibil, de interacţiune între persoane,

grupuri, ca relaţie mijlocită prin cuvânt, imagine, gest, simbol sau semn. Prin intermediul ei,
indivizii îşi împărtăşesc cunoştinţe, experienţe, interese, atitudini, simţăminte, opinii, idei.

Comunicarea, este definită – de către majoritatea specialiştilor - ca un proces prin care un

emiţător transmite o informaţie receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce
asupra receptorului anumite efecte.

Scopul comunicării
Prin intermediul procesului de comunicare, urmărim patru scopuri principale:
- să fim auziţi sau citiţi (receptaţi);
- să fim înţeleşi;
- să fim acceptaţi;
- să provocăm o reacţie (schimbare de comportament sau de atitudine, a unei opinii)

Limbajul – instrument al comunicării – reprezinta sistemul de semne, semnale sau

simboluri – sonore, kinestezice,tactile, cromatice, grafice, etc. – utilizate în mod uniform de către
indivizi în efectuarea comunicării umane; ele mijlocesc fixarea, păstrarea, prelucrarea şi
transmiterea informaţiilor din mediul extern, precum şi, exprimarea stărilor, intenţiilor şi
atitudinilor subiective.
Istoria teoriilor comunicării începe la sfârşitul secolului al XIX. Pe parcursul secolului al
XX ea cunoaşte mai multe etape distincte, legate de dezvoltarea mijloacelor de comunicare în
masă. Dezvoltarea modelelor de comunicare a urmărit identificarea şi descrierea elementelor
procesului de comunicare, în vederea adaptării acestora pentru scopurile urmărite.
Numărul celor implicaţi în comunicare determină niveluri diferite ale comunicării umane
şi tehnici diferite de comunicare specifice fiecărui nivel în parte.
In comunicare este necesar să răspundem la următoarele întrebări (vezi Nicki Straton,
Comunicarea, Societatea Ştiinţa si Tehnica, 1995, pag. 5-6):
DE CE ? (scopul); CINE? (interlocutorul); UNDE SI CAND? (locul şi contextul); CE?
(subiectul); CUM ? (tonul şi stilul)

2
Roman Jakobson este printre primii lingvişti care au alcătuit o schemă a comunicării.

Modelul comunicării lui Roman Jakobson – este un model liniar care are şase factori
care intervin în formularea unui enunţ: emiţătorul, receptorul, referentul (contextul), codul
comun al comunicatorilor, contactul (direct sau mediat) şi mesajul.

http://www.rasfoiesc.com/business/marketing/comunicare/MODELE-SI-TEORII-ALE-COMUNICAR84.php

 Emiţătorul transmite mesajul; în funcţie de situaţia de comunicare, poate fi o persoană

sau mai multe;
 Receptorul primeşte mesajul; şi la acest nivel pot exista mai mulţi receptori;
 Mesajul reprezintă o combinaţie de semne lingvistice, adică de realităţi perceptibile pre-
existente;
 Referentul trimite la context; Jakobson identifică două tipuri: referent situaţional şi
textual;
 Codul desemnează ansamblul de semne şi combinaţiile lor, comune celor doi
comunicatori şi are un caracter convenţional;
 Canalul mijloceşte contactul dintre cei doi.

 Fiecărui enunţ ii corespunde mai multe funcţii:

 Funcţia expresivă (emotivă sau interjecţională) reprezintă enuntul şi poate fi uşor

recunoscută prin utilizarea persoanei întâi, a interjecţiilor, intonaţiei. Rolul ei constă în
exprimarea atitudinii enunţiatorului faţă de conţinutul mesajului.
 Funcţia referenţială (denotativă, cognitivă, contextuală, informativă) reflectă sensul
mesajului şi are un caracter neutru-informativ şi cel mai adesea aduce în comunicare o a
treia persoană. Considerată a fi cea mai importantă funcţie a limbajului jurnalistic, ea nu
este specifică situaţiei în care are loc comunicarea, ci contextului pre-existent al

3
 comunicării (la care se referă comunicarea). Referinţa suportă două niveluri, unul intern
şi unul extern. Primul vizează referinţele operate în interiorul textului, intratextuale, cel
de-al doilea fiind specific contextului situaţional, extralingvistic.
 Funcţia conativă (persuasivă, retorică, imperativă) apelează la forme de imperativ,
vocativ şi la persoana a doua, ca instrumente pentru a determina o reacţie, un efect, un
rezultat.
 Funcţia fatică joacă rolul de intermediar între emiţător şi receptor, realizează şi menţine
contact dintre aceştia, prin formule de atenţionare sau de confirmare a continuităţii
contactului.
 Funcţia metalingvistică transmite informaţii despre un anumit cod, care devine el însuşi
obiect al enunţului. Codul trebuie să fie comun utilizatorilor, altfel comunicarea nu se
poate desfăşura. Aici trebuie evidenţiate şi procesele de codare şi decodare, în care
intervine în mod esenţial codul. La nivel lingvistic, se manifestă prin formule ca
,,adică”, ,,cu alte cuvinte”, ,,altfel spus”. Aşadar, funcţia metalingvistică ajută la
explicarea noţiunilor necunoscute de către receptor. Distincţia care stă la baza
identificării acestei funcţii se operează între limbajul obiectual (referitor la obiect) şi
metalimbaj (referitor la limbaj).
 Funcţia poetică (estetică, literară) este caracterizată de limbajul figurat. În viziunea lui
Jakobson, importanţa acestei funcţii rezidă în capacitatea sa de a proiecta principiul
echivalenţei de pe axa selecţiei pe axa combinării, permiţând combinaţii şi posibilităţi
infinite de expresie verbală.

Constatăm că noile modele ale comunicării se distanţează de modelele iniţiale ale teoriei
informaţiei şi de cele behavioriste care limitau comunicarea la transmiterea şi receptarea
univocă a mesajelor, circulând într-un singur canal şi vizând un receptor pasiv. Aceste noi

4
modele vor lua în considerare circularitatea – interşanjabilitatea emiţătorului şi a
receptorului, continuitatea comunicării în ciuda tuturor diferenţierilor, deosebirile
individuale în stăpânirea codurilor comunicaţionale, rolul opiniilor şi al atitudinilor în
procesul comunicării, importanţa contextului social şi cultural al schimbului.

“ Modelul "orchestrei"
Şcoala de la Palo Alto (“Colegiul invizibil”) care are ca reprezentanţi –Paul Watzlawick,
Gregory Bateson, Beavin Don Jackson – ocupă un loc important în ceea ce priveşte
pragmatica comunicării si anume pragmatic are ca obiect studiul efectelor
comunicării asupra comportamentului.
Paul Watzlawick arăta că noi ascultăm în permanenţă de regulile de comunicare, dar
regulile în sine, gramatica comunicării, sunt lucruri pe care nu le cunoaştem.
Acest model se inspiră din cibernetică şi teoria generală a sistemelor.
Relaţia între emiţător şi receptor este stabilită prin intermediul mesajelor şi, de asemenea,
efectul pe care-l are asupra emiţătorului reacţia receptorului.
Analiza lor se centrează asupra efectelor, şi nu cauzelor: “când cauza unui segment de
comportament rămâne obscură, putem găsi unele răspunsuri punându-ne întrebări asupra
finalităţii sale”.
Noţiunile acestui model sunt: interacţiune, sistem, redundanţă, retroactivitate, echi-
finalitate. “Logică a comunicării” are la baza un reguli si coduri de comportament, care
organizează într-o anumită măsură comportamentul personal şi relaţiile interpersonale.
Comunicarea presupune o continuă interacţiune între oameni şi poate fi privită ca un tot ce
se compune din inter-relaţii (verbale şi nonverbale) foarte complexe care trebuie descifrate.
Procesele de comunicare sunt sisteme cu efect retroactiv, feed-back, circularitatea fiind o
proprietate fundamentală a modelelor de comunicare.
Fiecare segment de comunicare poate fi înţeles doar în contextul său.
Pornind de la aceste procese, Scoala de la Palo Alto degajă o serie de cinci “axiome în
calculul comunicării”. Prima axioma este: “dacă admitem că, într-o interacţiune, orice
comportament are valoarea unui mesaj, cu alte cuvinte este o comunicare, se deduce de
aici că nu putem să nu comunicăm, fie că vrem, sau nu.” A doua axiomă pune în evidenţă
existenţa a două nivele de comunicare, conţinutul şi relaţia, al doilea înglobându-l pe primul;

5
mesajul este conţinutul, angajamentul şi comportamentul partenerilor reprezintă relaţia.
Celelalte axiome se refera la: punctarea faptelor, structura evenimentelor în interacţiune, două
moduri de comunicare, digital şi analogic (primul utilizând unităţi discrete, celălalt materie
continuă); două tipuri de interacţiuni, simetrică şi complementară (prima pune în evidenţă
egalitatea partenerilor, cea de-a doua diferenţa acestora), comunicarea este continuă şi
ireversibilă.
Pentru reprezentanţii Şcolii de la Palo Alto, interacţiunea este un sistem pe care il studiaza
din punct de vedere al teoriei sistemelor. Un sistem este un ansamblu de elemente între
care se exercită anumite relaţii.
Interacţiunea umană este un sistem deschis, ce realizează un schimb de materie, energie
sau informaţie cu mediul si are ca obiect sau elemente, indivizii ale căror atribute sunt
comportamentele de comunicare.
Acest model al comunicării depăşeşte modelele clasice (al teoriei informaţiei şi modelul
behaviorist) care limitau comunicarea la o transmitere de mesaj liniară, univocă, circulând
într-un singur canal către un receptor pasiv.
Şcoala de la Palo Alto şi cercetările întreprinse de membrii săi rămân un reper de valoare certă
atât pentru domeniul psihoterapiilor, cât şi pentru comunicarea inter-personală. Acest model sta
la baza teoriei personalitatii si a comportamentului interpersonal. NLP (Programarea neuro
lingvistica) este inspirit din lucrarile Scolii de la Palo Alto.
Omul modern petrece mult timp in mijlocul unei organizatii. Modelul Stanley Deatz, formulat in
1994, tine cont de audienta in cercetarea comunicarii in masa. In timp s-a luat in considerare ca
audientele reprezinta grupuri sociale reale, iar cercetătorii au fost interesaţi de efectele mass-
media asupra tipurilor de audiente. Membrii audientei selecteaza canalele si mesajele de media,
si nu invers.
Perioada clasică include studiile efectuate în anii 40 la Biroul de Cercetare Socială Aplicată de
la NewYork care au prilejuit elaborarea unor tipologii ale motivelor pentru care audienţa asculta
seriale radiofonice şi programele gen concurs cu întrebări şi răspunsuri. Esenţa perioadei clasice
se regăseşte în formula lui Klapper 146 , „orientarea funcţională”, menită a explica succesul
mesajului media care nu se concentrează asupra reflectării realităţii propriu-zise. Klapper
vorbeşte despre unele funcţii simple ale media care prilejuiesc momente de relaxare, stimulează
imaginaţia, oferă cadrul pentru interacţiune şi un punct de plecare pentru relaţiile

6
sociale. Etapa modernă, a doua fază de evoluţie, s-a constituit printr-o atitudine de emancipare
faţă de tradiţie, un fenomen ce a au vut loc în anii 1960 şi începutul anilor 1970. Audienţa era
deja un obiect de studiu consacrat, iar alegerile sale şi răspunsul la media pretind o nouă
atitudine de emancipare faţă de tradiţie, un fenomen ce a au vut loc în anii 1960 şi începutul
anilor 1970. Audienţa era deja un obiect de studiu consacrat, iar alegerile sale şi răspunsul la
media pretind o nouă înţelegere şi explicaţii independente de analiza efectelor. Evenimentul
cheie pentru articularea unui curent de gândire şi de cercetare, simbolic pentru această etapă, îl
reprezintă seria de articole reunite în volumul aparţinând lui Blumer şi Katz, publicat în 1974.

Bibliografie
Suport de curs ITC
http://www.qdidactic.com/bani-cariera/comunicare/modelul-comunicarii-rituale-sau-al-bradului-de-
craci569.php
http://noema.crifst.ro/ARHIVA/2011_2_02.pdf
https://www.academia.edu/16085445/TEMA_I._INI%C5%A2IERE_%C3%8EN_STUDIUL_COMUNIC
%C4%82RII_2_ore
http://www.incluziunesociala.ro/upls/31_49743_suport_curs_Tehnici_comunicare.pdf
https://www.researchgate.net/publication/4904433_Comunicarea_de_marketing_-
_o_analiza_din_perspectiva_evolutiei_opticii_de_marketing
https://administrare.info/management/7771-modelul-comunic%C4%83rii-lui-roman-jakobson
https://docplayer.net/20873041-Modele-ale-comunicarii.html
https://andreivocila.wordpress.com/2010/01/07/comunicarea-%E2%80%93-delimitari-conceptuale/