1.

Definitia comunicarii

Comunicarea – definiții

Definirea conceptului de ”comunicare” implică o serie de dificultăți din cauza diverselor modalități de
abordare a acestuia. Fiecare autor a încercat să ofere definiția pe care el o considera potrivită.

De exemplu, C. Hovland, I.Janis și H. Kelley definesc comunicarea astfel:”un proces prin care un individ
(comunicatorul) transmite stimuli (de obicei verbali) cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi
(auditoriul)”.

Definția oferită de Denis McQuail: ”comunicarea este transmiterea informațiilor, ideilor și atitudinilor sau
emoțiilor de la o persoană la altă persoană sau de la un grup la altul, în mod esențial prin intermediul
simbolurilor. Comunicarea are loc ori de câte ori un sistem, sursă, influențează un alt sistem, destinatarul,
prin utilizarea diverselor simboluri transmise prin canalul care leagă cele două sisteme.”

Elementele comunicării
Comunicarea presupune elemente verbale, paraverbale și nonverbale. Pentru a comunica eficient este bine
ca toate aceste elemente să fie utilizate pentru a realiza două lucruri:
– trimiterea unor mesaje clare;
– receptarea și înțelegerea mesajelor.
Comunicarea verbală– recurge la cuvinte (scrise sau rostite) pentru a transmite gânduri, idei și sentimente.
Paralimbajul este utilizat în vederea modificării și transmiterii atitudinilor și emoțiilor prin utilizarea unor
strategii și instrumente. Dintre acestea amintim: tonalitatea, volumul, ritmul, intonația și accentul.
Paralimbajul oferă personalitate comunicării, caracteristicile distinctive care o fac unică. Orice tip de
comunicare are proprietăți paralingvistice influențate de emoții (modul în care se simte o persoană) și
atitudini (modul care gândește și se comportă o persoană).
Comunicarea nonverbală presupune un schimb de idei, informații și sentimente, fără a recurge la cuvinte.
Include limbajul trupului: postură, gesturi și expresii faciale. Acest tip de comunicare furnizează indicii
despre atitudinea și sentimentele din spatele cuvintelor folosite de o persoană. De obicei întărește
comunicarea verbală, dar poate fi folosită și independent pentru a comunica ceva (de exemplu, o privire sau
o atingere prietenoasă pot comunica un anumit mesaj).

EMITATOR – RECEPTOR – MESAJ – COD – CANAL – CONTEXT

1)Funcţia referenţială sau denotativă – CONTEXTUL

Emiţătorul comunică într-o manieră obiectivă un fapt, un eveniment, descrie o situaţie, oferă o
informaţie, fără valoare afectivă.
Texte în care se întâlneşte: procesul-verbal, rezumatul, textele juridice şi ştiinţifice, programele
unor evenimente.
Mărci lingvistice specifice: persoana a III-a.
2)Funcţia emotivă sau expresivă – EMIŢĂTORUL
Emiţătorul îşi dezvăluie sentimentele, judecăţile, mesajul devenind subiectiv, căpătând valoare
afectivă.
Mărci lingvistice: persoana I, interjecţiile, exclamaţiile, repetiţii cu valoare de insitenţă
3)Funcţia conativă sau impresivă – RECEPTORUL
 Emiţătorul foloseşte acestă funcţie când exercită o presiune asupra receptorului pentru a-l
determina să acţioneze, să se implice în comunicare.
Texte: textele publicitare, discursurile politice, poezia militantă, pledoariile.
Mărci lingvistice: persoana a II-a, substantivele şi pronumele în cazul vocativ, verbele la imperativ,
enunţuri interogative
4)Funcţia fatică sau de contact – CANALUL
Această funcţie este centrată pe canalul de comunicare, pe suportul oral / vizual al mesajului: voce,
telefon, gesturi. Emiţătorul recurge la această funcţie pentru a se asigura că se poate stabili
comunicarea, că aceasta nu este perturbată sau întreruptă, verificând receptarea corectă a mesajului.
Texte: convorbirile telefonice, dialogul din piesele de teatru, punerea în pagină.
Mărci lingvistice: interjecţiile, construcţiile incidente, interpelările, formulele de politeţe.
5)Funcţia metalingvistică – CODUL
Este centrată pe codul uilizat pentru ca receptorul să înţeleagă mesajul. Emiţătorul urmăreşte
înţelegerea corectă a mesajului, definind termenii, dând explicaţii.
Texte: definiţiile, comentariile de text, explicaţiile ştiinţifice şi tehnice.
Mărci lingvistice: explicaţii suplimentare, paranteze, linii de pauză, sintagme de tipul:adică, în alţi
termeni, altfel spus,apoziţii.
6)Funcţia poetică – MESAJUL
Emiţătorul aduce un sens suplimentar mesajului.
Texte: poezia, jocurile, textele publicitare, descrierile literare, teatrul.
Mărci lingvistice: figurile de stil, regulile de versificaţie, punctuaţia, pauzele.
Aceste şase funcţii ale limbajului coexistă în actul comunicării, neputând fi separate. În structura unui text se
poate constata că unele funcţii devin dominante, servind scopul mesajului, în timp ce rolul celorlalte scade.

Functiile com verbale :

- presupune un mesaj
- presupune oferirea unor suporturi multiple de înțelegere a mesajului
- este circulara și permisiva
- este puternic influențată de situație
- este puternic influențată de caracteristicile individuale ale amitatorului și receptorului
- poseda atributele necesitatii umane – nevoia omului de comunicare
Functiile com nonverbale:
- accentueaza comunicarea verbala
- completeaza mesajul transmis pe cale verbala
- poate contrazice anumite aspecte ale comunicarii verbale
- regularizeaza fluxul comunicational
- repeta sau reactualizeaza înțelesul comunicarii verbale
- poate sa sustina aspecte ale comunicarii verbale
Şcoala de la Palo Alto afirmă că totul este comunicare. Când te dai cu un parfum, comunici ceva celor din
apropiere. Când semnalizezi din maşină comunici ceva participanţilor la trafic. Chiar când eşti prins lecţia
neînvăţată tot comunici ceva profesorului şi colegilor. Cele şapte axiome ale comunicării elaborate de
Şcoala de la Palo Alto, demonstrează acest lucru.

Axioma 1:„Comunicarea este inevitabilă” sau, altfel spus: este imposibil să nu comunici, atâta timp cât
între doi interlocutori comunicarea nu se limitează la componenta verbală, ci include şi componentele
nonverbale. Comunicarea nu are loc numai atunci când este planificată sau conştientă. Comunicăm
numeroase mesaje chiar şi atunci când nu avem intenţia de a comunica şi nu suntem mereu conştienţi de
ceea ce comunicăm. Comunicăm în mod constant şi în mai multe moduri.

Axioma 2:„Comunicarea se desfăşoară la două niveluri: informaţional şi relaţional” .În funcţie de

natura relaţiei dintre interlocutori, aceeaşi informaţie poate fi transmisă pe tonuri diferite, în forme diferite,
rezultând, evident, efecte diferite. Dacă neînţelegerile de ordin informaţional pot fi rezolvate prin recursul la
verificare (confruntarea cu sursele competente), cele de ordin relaţional pot cu uşurinţă degenera
iremediabil. Tonul iritat sau batjocoritor, o privire sfidătoare etc., pot duce la întreruperea comunicării.

Axioma 3: „Comunicarea e un proces continuu, care nu poate fi tratat în termeni de cauză-efect sau
stimul-răspuns”. Când comunicăm participăm cu întreaga noastră experienţă anterioară şi nu avem o cauză
unică pentru fiecare replică pe care o dăm celorlalţi: efectul unei comunicări depinde de conţinutul
comunicărilor anterioare. Partenerii introduc întotdeauna în comunicare ceea ce se numeşte punctarea
secvenţei faptelor. Dezacordul privind modul de punctare a secvenţei faptelor se află la originea a
nenumărate conflicte care vizează o relaţie.

Axioma 4: „Comunicarea îmbracă forme digitale şi analogice”.În comunicarea umană, obiectele, în

sensul cel mai larg al termenului, pot fi desemnate în două moduri complet diferite. Le putem reprezenta
prin ceva asemănător (un desen, de exemplu) sau le putem desemna printr-o denumire convenită, un nume.
În primul caz, vom vorbi de comunicare analogică, iar în al doilea, de comunicare digitală. Componenta
informaţională a comunicării e transmisă cu precădere pe cale digitală, pe când cea relaţională e transmisă
cu mijloace analogice. În cele mai multe situaţii, comunicarea digitală implică transferul de informaţii având
la bază limbajul verbal, în timp ce comunicarea analogică presupune transferul informaţiilor pe baza
limbajului nonverbal. Cele două tipuri de comunicare pot să existe simultan şi să se completeze în cadrul
aceluiaşi mesaj.Numai în comunicarea interumană sunt posibile ambele tipuri. Altfel spus, omul este
singurul organism capabil să utilizeze cele două moduri de comunicare, digital şi analogic.

Axioma 5: „Comunicarea este ireversibilă” Odată emis, mesajul produce întotdeauna efecte: direct sau
indirect, mai rapid sau mai târziu, pe termen scurt sau de durată. Deşi în unele situaţii încercăm să ne
retragem cuvintele, să prezentăm scuze, efectele nu pot fi anihilate niciodată complet. De aceea este necesar
un autocontrol cât mai strict asupra propriului comportament comunicaţional. Acest principiu are implicaţii
importante în actul comunicării. În relaţiile interpersonale, trebuie să avem grijă să nu spunem niciodată
lucruri pe care riscăm să le regretăm mai târziu. Şi asta mai ales în situaţiile de conflict, când spunem lucruri
pe care apoi am vrea să le retractăm.
Axioma 6: „Comunicarea presupune raporturi de forţă şi ea implică tranzacţii simetrice sau
complementare”,În comportamentul comunicaţional pot fi adoptate două sisteme: unul simetric şi unul
complementar. Cel simetric se bazează pe relaţia de egalitate între participanţii la procesul comunicării, iar
cel complementar presupune diferenţa existentă între participanţi. Realizarea unei egalităţi depline a
partenerilor interacţiunii comunicaţionale este practic imposibil de atins. Dintr-o anumită perspectivă
teoretică, există două tipuri principale de interacţiuni: tranzacţionale şi personale. În cele dintâi, rolurile
participanţilor rămân neschimbate pe întreg procesul comunicării. Este cazul relaţiei profesor-student la
cursuri, a relaţiei vânzător-cumpărător pe durata negocierii, a relaţiei medicului cu pacientul pe timpul
consultaţiei, relaţii în care rolurile rămân fixe şi inegale in procesul comunicării. Interacţiunea personală (cea
dintre prieteni, soţi, colegi) nu presupune dispariţia rolurilor, ci numai fluidizarea lor. Partenerii pot schimba
cu uşurinţă rolurile (pot trece din rolul victimei în cel al persecutorului), ajungând pe rând în poziţia
dominantă, dirijând interacţiunea în direcţia dorită.

Axioma 7: „Comunicarea presupune procese de ajustare şi acordare”. Polisemia termenilor utilizaţi,

conotaţiile pe care le pot avea, diferenţele dintre experienţa lingvistică şi de viaţă a interlocutorilor, fac
necesară armonizarea câmpurilor semantice şi racordarea experienţelor la mesaj. Acest acordaj presupune
acomodarea cu codurile de exprimare ale celorlalţi şi este cu atât mai dificil, cu cât interlocutorii se cunosc
mai puţin între ei, cu cât experienţele lor (de viaţă, profesionale, culturale, lingvistice) sunt mai diferite.

2. COMUNICAREA NONVERBALA

Comunicarea nonverbală între oameni este comunicarea prin trimiterea și primirea de indicii nonverbale.

Aceasta include utilizarea de indicii vizuale, cum ar fi limbajul corpului (kinezică), postura fizică
(proxemică), tonalitatea vocii (paralimbaj) și contactul fizic (haptică).Acesta poate include, de asemenea,
cronemica (folosirea timpului) și oculezica (contactul vizual și acțiunea de a privi în timpul vorbirii și
ascultării, frecvența privirii, modele de fixare vizuală, dilatarea pupilei și ritmul clipirii).
O mare parte din studiul comunicării nonverbale s-a concentrat pe interacțiunea dintre indivizi, putând fi
clasificat în trei domenii principale de analiză: condițiile de mediu în care are loc comunicarea,
caracteristicile fizice ale comunicatorilor și comportamentele comunicatorilor în timpul interacțiunii.
Comunicarea nonverbală implică procese de codare și decodare conștiente și inconștiente. Codarea
reprezintă activitatea de generare de informații prin expresii faciale, gesturi și posturi ale corpului.
Informațiile codate folosesc semnale care ar putea fi considerate ca universale. Decodarea reprezintă
interpretarea informațiilor din senzațiile transmise de comunicator. Informațiile decodate utilizează
cunoașterea pe care o poate avea cineva cu privire la senzațiile primite. De exemplu ridicare a două degete
în sus îl poate face pe decodificator să înțeleagă din experiențele anterioare că aceasta înseamnă cifra doi.
Doar un mic procent din creier procesează comunicarea verbală. În copilărie, comunicarea nonverbală este
învățată din comunicarea social-emoțională, iar gesturile faciale sunt un canal principal de comunicare spre
deosebire de voce. Pe măsură ce copiii devin comunicatori verbali, ei încep să se uite mai mult subconștient
la expresiile faciale, tonurile vocale și la alte elemente nonverbale.
Cultura joacă un rol important în comunicarea nonverbală și reprezintă un aspect care ajută la înțelegerea
modului în care sunt organizate activitățile de învățare. În multe comunități americane indigene este pus, de
exemplu, de multe ori un accent pe comunicarea nonverbală, care constituie un mijloc important prin care
copiii învață. În acest sens, procesul de învățare nu este dependent de comunicarea verbală; mai degrabă,
comunicarea nonverbală servește ca un mijloc primar nu numai pentru organizarea de interacțiuni
interpersonale, dar și pentru transmiterea valorilor culturale, iar copiii învață cum să participe la acest sistem
încă de la o vârstă fragedă.
3. Comunicatul de presă
Comunicatul de presă reprezintă un document ce are scopul clar de a disemina informația într-o
manieră publicabilă. Reprezentanții mass-mediei, cei cărora le este destinat comunicatul de presă, le trec
prin propriul filtru în funcție de interesul pe care publicul lor țintă îl acordă subiectului, de actualitatea
informației și, în anumite cazuri, de abaptabilitatea acestora la forma canalului de comunicare. În acest
caz chiar dacă materialul este selecționat și apare în formă scrisă sau audio-video publicația nu este plătită
pentru diseminarea informației. Pe de altă parte o organizație sau o persoană poate achiziționa spațiu într-
o anumită publicație pentru a-si prezenta materialele. Aceasta se numește reclamă plătită iar cumpărătorul
controlează conținutul acesteia.
Comunicatul de presă trebuie redactat cu acuratețe, astfel încât mass-media să transmită informația
cu ușurință și încredere către publicul țintă. Un comunicat de presă reprezintă o sursă de informații, nu un
exercițiu de stil. Excepția de la această regulă o constituie comunicatele de presă mai lungi care se doresc
încă de la bun început a fi articole de fond. Specialistul în relații publice, cel care este autorul unui
comunicat de presă, are obligația de a lăsa jocurile de cuvinte în seama jurnaliștilor. Acesta are obligația
de a transmite informația cât mai coerent și succint.
Un comunicat de presă trebuie să facă față unei competiții acerbe. O dată ajuns pe masa editorului,
acesta trebuie să se remarce din zeci sau sute de alte comunicate de presă și să primească “bun de tipar„.
Pe măsură ce parcurg comunicatele de presă din ziua respectivă, jurnaliștii iau decizii pe loc, incadrând
fiecare comunicat într-una dintre categoriile:
- știri evidente – în mod clar materialele vor fi utilizate și vor deveni știre;
- rezerve – în acest caz subiectele merită dezvoltate însă doar dacă editorul are timpul necesar sau în acel
moment nu este un subiect de actualitate peste acesta ca importanța;
- de aruncat – în acest caz informația nu este de interes pentru jurnalist și nu apare în jurnalul de știri sau
în paginile publicației scrise.
Formatul comunicatului de presă
În redactarea comunicatelor de presă, specialistul în relații publice trebuie sa țină seama de un
anumit format standard. Acesta presupune ca emitentul să utilizeze formatul de hârtie A4. Adresa
expeditorului se scrie în colțul din stânga sus al paginii cu numele, adresa și numărul de telefon. Anumite
comunicate de presă cuprind de asemenea numărul de fax și adresa de e-mail. Ideal ar fi ca la numărul de
telefon cuprins în comunicatul de presă, să răspundă o persoană bine informată, indicat ar fi specialistul în
relații publice, în eventualitatea în care există întrebări suplimentare pe baza comunicatului remis către
mass-media. În cazul în care emitentul este o organizație mare, sau un departament de relații publice,
trebuie indicată și o persoană de contact.
După adresă se specifică modul de publicare. Astfel sintagma „ pentru publicare imediată” arată că
materialul este destinat publicării rapide, în acest caz fiind majoritatea comunicatelor emise. Dacă se
impune o anumită restricție de timp, trebuie indicată perioada dorită pentru publicare, de exemplu „ de
difuzat la data de 1 iulie 2021, ora 12”. Restricția de față poartă numele de embargo. Cu toate că de obicei
embargoul este respectat de jurnaliști, aceștia nu au nicio obligație legală să facă acest lucru. În această
situație ne raportăm la curtoazie și respect reciproc, însă în cazul în care nu consideră embargoul ca fiind
o încercare evidentă de manipulare a știrilor. Este de dorit ca embargoul să fie utilizat doar atunci când
este absolut necesar.
Și aranjarea în pagină constituie un aspect important în conceperea unui comunicat de presă. Astfel
indicat este ca înainte de începerea scrierii textului să fie 2 cm. de spațiu, pentru ușurința redactării.
Textul începe cu un sumar concis ce conține informații de actualitate, importante și relevante pentru
mass-media. În partea stânga a paginii trebuie să existe o margine de cel puțin 5 cm. iar spațiile trebuie să
fie duble pentru a lăsa loc editorilor sa redacteze materialul. Este indicat ca un paragraf să nu fie despărțit
pe două pagini diferite. Anumiți specialiști în relații publice plasează un titlu semnificativ deasupra
textului cu scopul de a comunica încă de la început conținutul respectivului material.
Conținutul comunicatului de presă
Informația prezentată într-un comunicat de presă trebuie să fie caracterizată de claritate, concizie și
veridicitate. Potrivit teoreticienilor din domeniul relațiilor publice, există câteva reguli esențiale cu privire
la conținutul comunicatelor de presă.
În primul rând comunicatul de presă începe cu un paragraf concis și elocvent, enunțând reperele
fundamentale ale evenimentului, practic răspunsurile la întrebările : cine?, ce?, când?, unde? si de ce ?,
încă de la început. În prima frază trebuie enunțate cele mai importante aspecte ale știrii. Paragraful de
început cuprinde trei până la maximum cinci rânduri.
Un alt atribut al unui comunicat de presă este concizia. Materialele trebuie redactate fără cuvinte în
exces și mai ales fără aerul senzaționalist. O dată ajunse pe mâna editorului dintr-o redacție de știri le va
înlătura oricum. În extrem de puține cazuri un comunicat de presă ar trebui sa depașească două pagini,
ideal ar fi ca textul sa acopere o singură pagină. Un jurnalist care își dorește informații suplimentare le
poate solicita la telefon sau prin accesarea website-ului organizației emitente. De evitat sunt cliseele și
frazele prețioase.
De asemenea într-un comunicat de presă nu trebuie sa abunde termenii tehnici sau stiințifici. În
definitiv comunicatul de presă se adresează unor categorii cât mai largi de publicuri. Obiectivul este de a
informa nu de a crea confuzie.
O atenție deosebită trebuie acordată regulilor gramaticale. În redactarea unui comunicat de presă
trebuie ținută seama de corectitudinea nu doar a informațiilor expuse, a numelor sau numerelor de telefon,
dar și a textului în sine din punct de vedere gramatical. Greșelile gramaticale pot fi costisitoare și jenante,
sau pot deveni subiect de știre atunci când emitentul accede către o funcție publică sau este o organizație
ce activează într-un anumit domeniu unde accentul este pus pe învățământ, educație sau cultură.
Pentru a se feri de posibilele inadvertențe, specialistul în relații publice trebuie să verifice fiecare
comunicat de presă emis de organizația în cadrul căreia își desfășoară activitatea sau de organizația care i-
a solicitat serviciile. De asemenea comunicatul de presă emis de organizație trebuie sa primească și girul
echipei manageriale iar o verficare a superiorilor este de multe ori necesară.
Responsabilii cu difuzarea comunicatelor de presă ar trebui sa încurajeze întrebările suplimentare
venite din partea jurnaliștilor dar și să răspundă prompt și să ofere informații suplimentare. Nu de puține
ori reprezentanții mass-mediei sunt nemulțumiți de faptul că personalul din relații publice nu este
disponibil sau oferă informația pe jumătate. Sunt însă și cazuri în care specialiștii în relații publice oferă
mai multe numere de telefon, inclusiv cel personal, pentru orice întrebare ce poate apărea pe baza
comunicatului de presă emis de organizație.
Când însă subiectul este controversat iar organizația sau persoana emitentă se află într-o poziție
defensivă, această deschidere se diminuează sau chiar dispare. Forul de conducere al organizației în cauză
decide să dea publicității doar anumite informații fără comentarii suplimentare, lăsând orice formă de
interpretare pe seama jurnaliștilor. Deși acest mod de a comunica informații nu este de dorit și nu aduce
un beneficiu imediat emitentului, tot mai multe organizații recurg la acest mod de a difuza informații cu și
despre organizație.

4. Conferința de presă

Conferința de presa este catalogată de către teoreticienii din domeniul relațiilor publice drept o acțiune
organizată periodic, oficială și protocolară, interactivă și deschisă, destinată special jurnaliștilor. Prin
intermediul conferinței de presă reprezentanții mass-mediei primesc, de la persoane avizate, informații
actuale și importante despre organizație. O conferință de presă poate fi organizată doar în situații
deosebite, atunci când organizația are ceva de comunicat, de noutate, ceva ce captează interesul unui
segment larg de public. Într-un context de acest gen, conferința de presă capătă parametrii unui eveniment
de presă. Conferințele au avantajul de a reuni, în același timp și același loc, un număr mare de jurnaliști
interesați de un anume subiect.

5. COMUNICAREA ORGANIZATIONALA

Comunicarea organizationala este un proces de regula intenționat, de schimb de mesaje intre persoane,
grupuri și niveluri organizatorice din cadrul unei organizații cu scopul infaptuirii atât a obiectivelor
individuale cât și a celor colective. Pentru orice organizatie, comunicarea este o cerinta esentiala în
atingerea obiectivelor stabilite.
Cultura organizationala cuprinde ansamblul produselor artificiale, a valorilor și conceptelor de baza, a
modurilor de gândire, și comportamentul acceptat general într-o organizatie ca baza comuna de acțiune.
Aceasta se construiește pe baza unor valori, norme, obiceiuri, mentalitati, promovate de către societate, de
către colectivitati umane, de mediul organizational în dinamica lui, ceea ce ofera culturii organizationale
stabilitate și continuitate în viața organizatiei.
Manifestarile culturii organizationale:
1. simbolurile culturale
2. ritualurile si ceremoniile
3. istorioarele si miturile
4. credinte, valori, norme

6. ETAPELE CAMPANIEI DE RELATII PUBLICE

Etapele necseare in realizarea unei campanii de relatii publice:
1. definirea problemei
2. analiza situatiei
3. obiective
4. public tinta
5. axa campaniei de relatii publice
6. strategia
7. tehnicile de relatii publice, mass-media, suporturile utilizate
8. mesajul
9. bugetul si calendarul
10. evaluarea
11. prezentarea
Mesajul unei campanii de relatii publice are scopul clar de a seduce, de a convinge. Acesta nu trebuie sa
fie neutru ci cat mai persuasiv. In cadrul unui mesaj se furnizeaza o informatie pentru a populariza un
produs, un serviciu, sau o cauza sociala, pentru a promova o shimbare de atitudine sau de comportament.
Pentru a-si atinge scopul, mesajul trebuie sa parcurga o serie de etape:
1. sa fie prezentat publicului tinta – un mesaj bun transmis unui canal de presa sau unui suport care nu
ajunge la publicul tinta, nu are niciun efect
2. sa atraga atentia – sa trezeasca interesul publicului tinta
3. sa fie inteles – acest aspect depinde de limbaj, de continut dar si de atitudinea receptorului
4, sa fie acceptat – mesajul poate fi primit si inteles, dar poate fi respins
5. sa fie retinut – mesajul trebuie sa fie absorbit de catre receptor
6. sa determine actiune – sa convinga receptorul sa se comporte in conformitate cu sugestiile din cadrul
mesajului.

7. TRANZACTII COMUNICATIONALE
Tranzactiile comunicationale pot fi:
1. paralele: comunicarea are ceva previzibil si nu incomodeaza pe niciunul dintre parteneri.
2. incrucisate: starea eului vizata nu este cea din care pleaca replica
3. dubla: actualizeaza simultan doua stari ale eului la nivelul fiecarui participant si transmite simultan
doua mesaje
Bariere comunicationale:
1. la nivelul emitatorului sau receptorului: deficiente de exprimare, respectiv receptionare; deficiente
emotionale, atitudinale; prejudecati
2. la nivelul canalelor: informatia transmisa printr-un canal este receptionata printr-un altul
3. la nivelul mesajului: folosirea cuvintelor cu sensuri diferite; expresii personale, difuze; limbaje
insuficient cunoscute de cei implicati in comunicare
4. la nivelul mediului: climat poluat vizual, fonic etc; folosirea necorespunzatoare a suportului de
informatie
5. dihotomii:
- bariere ce tin de sistem – factori fizici permanenti, deficiente innascute ale comunicatorilor; factori
situationali – sonorizare sau actustica defectuoaza, zgomot sau deficiente temporare ale unui comunicator;
factori socioculturali – limbaj specific unei zone sau profesii;
- bariere ce tin de proces: zgomotele externe, ce provin din mediul extern si fac mesajul foarte greu de
inteles; zgomote interne, apar in mintea emitatorului si a receptorului atunci cand acestia se gandesc sau
simt altceva decat elementele care se transmit direct in cadrul comunicarii.
- diferente educationale
- diferente de interes privitor la mesaj
- diferente privind nivelul de inteligenta
- lipsa respectului reciproc
- diferente de varsta, sex, rasa, clasa sociala
- diferente in stapanirea limbajului
- lipsa abilitatilor de comunicare ale emitatorului
- lipsa abilitatilor de ascultare ale receptorului
- blocaje emotionale
- caracteristicile personale ale unuia sau a celuilalt din cadrul comunicarii

Tehnici de manipulare
1. Trantitul usii in fata – o cerere mare este urmata de una mica, o concesie. Este prezentata in prealabil o
cerere mult mai mare, de aceeasi natura, care are sanse foarte mari sa fie respinsa, ca mai apoi sa fie
prezentata cererea avuta in vedere de la bun inceput. Aceasta are sanse mult mai mari sa fie acceptata
deoarece in comparatie cu solicitarea neacceptata de dinainte pare mult mai rezonabila.
2. Piciorul in usa – o cerere initial mica, dificil de refuzat. Dupa ce a provocat aceasta mica implicare din
partea interlocutorului in urmatoarea secventa a manipularii se formuleaza, cu sanse mari de a fi
acceptata, o cerere mai mare la care interlocutorul este menit sa raspunda.
 3. Aruncarea migilor la inaltime joasa – dupa ce tinta a fost de acord cu o prima cerere, I se dezvaluie un
pret mai mare al obiectului tranzactionat.
4. Jocul de rol, autopersuasiunea – aceasta porneste de la premisa ca schimbarea atitudinala este generata
de concesii reciproce.

8.MODELE DE COMUNICARE PUBLICITARE. ANALIZA SOCIO

STILURILOR
1. Modelul rational sau abordarea informativa – omul este condus aici de ratiune. Viata psihica aparand
redusa la constiinta clara, alegerea si cumpararea se supun unor reguli de evaluare obiectiva. In ceea ce
priveste produsul, acesta raspunde unor nevoi bine determinate si formulate si va fi ales dupa o cugetare
bazata pe principii realiste si pe date de ordin pur economic: raportul caliate – pret, eficacitate, securitate.
2. Modelul comportamental – abordarea behaviorista – cumparatorul nu se supune unor legi interne ci
numai unor stimuli externi. Este ceea ce numim matracaj publicitar, o tehnica ce il face pe cumparator
pasiv, si ii induce o adeziune automatica, I se dicteaza practic consumatorului comportamentul.
3. Modelul socio – cultural sau abordarea integrativa – omul, in aceasta teorie se defineste, se justifica
prin societate. Ceea ce cauta intr-un produs este simbol social, altfel spus mijlocul prin care se poate
incadra, conform normelor care sa-i permita, sa apartina unui grup, unui stil de viata.
4. modelul psihodinamic sau abordarea sugestiva
5. Modelul bicefal sau abordarea multidimensionala
Analiza socio stilurilor
Stilurile de viata:
- activisti – intreprinzatorii, militantii
- materialistii – utilitaristii, exemplarii
- rigoristii – reponsabilii, conservatorii
- decalatii
- egocentristii
Recunoasterea modelelor
1. Abordarea informativa, modelul rational – prin legile ratiunii pure
2. Aboordarea behaviorista, modelul comportamental – prin legile conditionarii
3. Abordarea integrativa, modelul socio cultural – prin legile educatiei sociale
4. Abordarea sugestiva, modelul pshi dinamic – prin legile inconstientului
5. Abordarea multi dimensionala, modelul bicefal – prin aspectul dublu, ratiune – imaginatie, al gandirii
umane

9. ATRIBUTELE COMUNICARII AUDIO VIZUALE

Atributele comunicarii audiovizuale:

Valoarea mesajului depinde de :
- aspectul emotional
- orizontul de asteptare
- noutatea informatiei
- rapiditatea mediatizarii
- afectivitte
- informare prompta
- spectacol al vietii
- sentimentul de participare
Emitentul si destinatarul actului radiofonic
Emitentul mesajului transmite, in primul rand, un mesaj despre sine. Se caracterizeaza involuntar prin
calitatile vorbirii, prin continutul mesajului, contextul in care se plaseaza spre transmiterea mesajului.
Lotman a definit patru pozitii ale destinatarului:
1. ascultatorul distinge doar continutul – tematica generala
2. ascultatorul intelege complexitatea constructiei discursului radiofonic
3. ascultatorul extrapoleaza in mod voit un anumit nivel semantic datorita competentei sale culturale
4. ascultatorul regaseste elemente noi, recreeaza textul
Functiile destinatarului:
- intelege
- evalueaza
- coopereaza

Calitatile mesajului radiofonic:

1. corect – in formulare gramaticala si fidel realitatii prezentate
2. clar – in emisie vocala, cu inflexiuni de nuantare in contextele care reclama
3. concis – cu surprinderea detaliilor semnificative, fara fraze arborescente
4. credibil – pertinenta informatiei, acuratetea exprimarii, corecftitudinea datelor difuzate
5. atractiv – modul transmiterii particularizeaza specificitatea publicurilor tinta
6. actual – primatul informatiei asigura punerea in discutiei al celorlalte caracteristici, importanta este
triada ieri – azi – maine
7. complex – exprimari plastice, moduri ingenioase de a sugera sensuri noi, unitate in diversitate tematica
Componenta comunicativa si auditoriala
Componenta auditoriala reprezinta totalitatea cunostintelor necesare intelegerii textului radiofonic.
Componenta comunicativa este o sinteza a trei concepte, si anume: competenta discursiva, competenta
literara – stiintifica – si competenta culturala.
Grila de programe
Principii fundamentale ale grilei de programe:
1. consecventa fluxurilor pe tronsoane orare cu cicluri – emisiuni sau programe difuzate la aceeasi ora, de
luni pana vineri, cu o tematica prestabilita si continua pe aceste spatii, cu moderatori – realizatori,
planificati pe zile de emisie
2. consecventa fluxurilor de emisiuni dedicate unor categorii de ascultatori, privitori, sau categorii socio –
profesionale, difuzate la ceeasi ora in anumite zile ale saptamanii
3. radioprogramele de actualitati cuprind fluxuri informationale la ore fixe in fiecare zi pe domenii diverse,
reflectand intreaga arie geografica de receptie

10. COMPONENTELE COMUNICARII POLITICE

Comunicarea prezidentiala reprezinta ansamblul de practici si tehnici de comunicare prin intermediul

carora institutia prezidentiala si presedintele disemineaza informatiile de interes public sau national. Este
o forma de comunicare situalizata, presedintele intervine in situatii speciale, ceremonii, crize actiuni
guvernamentale majore. Prin contractul de comunicare, presedintele isi asuma rolul de reprezentant al
natiunii, discursul sau fiind o alocutiune.
Comunicarea guvernamentala. Aceasta a fost definita ca ansamblul de practici si tehnici de
comunicareprin intermediul carora Guvernul si structurile guvernamentale pun in circulatie informatii de
interes public, adica informatii privind diferite activitati ale departamentelor guvernamentale. Este
modalitatea prin care atentia publica este indreptata asupra tuturor actiunilor si initiativelor politice pe
care guvernantii le propun, informatiile circula astfel neincetat, transformand comunicarea
guvernamentala intr-o campanie permanenta de informare a electoratului cu privire la activitatile acestei
institutii.
Comunicarea electorala. Aceasta este puternic influentata de pricipiile care stau la baza marketingului si
ale publicitatii, aceasta evoluand de-a lungul timpului de la forma spontana a discursurilor pe care un
candidat le rostea la adunarile publice din secolele 18 si 19, pana la comunicarea electorala prin
intermediul internetului integrata intr-un plan de campanie, pus la punct cu mult timp inainte de inceperea
oficiala a cursei electorale. Comunicarea electorala apare cel mai des in campaniile electorale din preajma
alegerilor.

11. ARTICOLUL 30
Art. 30 – Libertatea de exprimare
(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin
viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.
(2) Cenzura de orice fel este interzisă.
(3) Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii.
(4) Nici o publicaţie nu poate fi suprimată.
(5) Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligaţia de a face publică sursa finanţării.
(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici
dreptul la propria imagine.
(7) Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională,
rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică,
precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.
(8) Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau
realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al
postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.

12. ETICA SI DEONTOLOGIE

Etică și deontologie profesională
În toate acțiunile noastre avem două repere: morala și legea. Dacă morala ține strict de fiecare
persoană în parte și propria ei conștiința, legea este impusă și obligatorie. Morala este liber asumată și
necesară, mult mai apropiată de nevoile noastre cotidiene. Dincolo de orice normă impusă, lege sau
obligație, morala reprezintă cel din urmă răspuns în fața alegerii dintre bine și rău. În domeniul afacerilor,
morala se cristalizează sub forma codurilor etice ale companiilor sau breslelor. Acestea sunt utile atunci
când legislația nu oferă un răspuns concret.
În cadrul relațiilor publice codurile etice difera pur și simplu în funcție de organizația care le adoptă,
nu în funcție de țara de origine a companiilor. Practica eticii în relații publice este strict legată de codurile
etice elaborate de cele mai importante asociații de profesioniști. Cele mai multe asociații de profil au
coduri etice concepute fie în termeni negativi, restrictivi, fie în termeni pozitivi.
În prezent, studiile relevă faptul că relațiile publice sunt asociate tot mai des cu un comportament
lipsit de etică: minciună, manipulare, sau chiar spionaj. Mulți critici merg mai departe și spun răspicat că
nu mai putem vorbi de etică în relațiile publice și asta pentru că domeniul în sine presupune manipulare și
propagandă. Și numeroși jurnaliști partizanează cu această idee și consideră etica în relații publice ca fiind
un oximoron, adică fie exprimă ceva imposibil, fie o minciună.
Uneori specialiștii în relații publice servesc interesele clientului prin dezvăluirea totală a adevărului,
frust și fără vreun ambalaj, prin totală transparență. Din păcate aceste cazuri sunt din ce în ce mai rare și
asta pentru că interesul clientului presupune ca multe informații să nu ajungă în mass-media, implicit la
publicul larg. Dacă acest lucru se întâmplă totuși, se încearcă diminuarea impactului negativ. În această
situație vorbim despre tehnici de prevenire a crizelor și limitarea consecințelor.
De cele mai multe ori publicul larg confundă noțiunea de specialist în relații publice cu jurnalistul
specializat în știri și asta pentru că ambele profesii se află în slujba adevărului, sau așa at trebui să fie.
Specialistul în relații publice percepe o valoare mai mare a caracterului de știre a informației transmise
către media, în comparație cu jurnaliștii. În orice situație este recunoscută influența relațiilor publice
asupra evenimentului la care se face referire. Un bun profesionist în relații publice stăpânește foarte bine
formele de transmitere a informației și are capacitatea să intervină în acest proces astfel să influențeze
pozitiv rezultatul comunicării. Singurii care pot controla informația, însă, sunt jurnaliștii. Cu excepția
unor cazuri izolate, fiecare trust de presă își desfășoară activitățile cu scop economic, slujind însă
interesului public. Ne raportăm deci la două principii. În primul rând principiile economice sunt cele care
guvernează trusturile de presă, în special pe cele private și se axează pe profitul propriu. Un alt principiu
prevede slujirea interesului public.
În ciuda eforturilor relațiilor publice moderne de a se îndrepta către consilierea pe probleme de etică,
acestea au un parcurs problematic. Așa cum se întâmplă cu orice profesie aflată la început, drumul firesc
este către modele etice de comunicare. Cu toate că domeniul relațiilor publice este umbrit de o reputație
negativă, sau neînțeleasă de publicul larg, se pot constata eforturile domeniului de a depăși stadiul de
simplă diseminare a informației și de a se implica în crearea unui climat etic pentru comunicare.
Binele public slujit prin activitatea de relații publice se poate reduce la abilitatea specialiștilor de a
promova pe căi legale interesele ale celor care apelează la serviciile lor. În concluzie, etica în relații
publice poate fi definită, în cea mai simplă formă, prin decizia de a sluji un client ale cărui interese,
autodefinite, sunt, din punct de vedere al specialistului în relații publice, etice.

Etica și deontologia profesiei de jurnalist

Thomas Jefferson afirma că „ libertatea noastră depinde de libertatea presei, iar aceasta nu poate fi
limitată fără a fi pierdută”. Informarea corectă este principalul lucru care ne oferă adevărată libertate.
Atunci când știm cu adevărat ce se întâmplă în jurul nostru și suntem conștienți de realitatea care ne
înconjoară, ne putem alege valorile și libertățile. Acestea din urmă ne formează cu adevărat personalitatea
și ne pregătesc pentru viață. Jurnaliștii sunt cei responsabili de transmiterea corectă a informației, cei care
oferă sau limitează libertatea. Iar dacă jurnaliștii transmit o informație, specialistul în relații publice este
cel care o emite. Pot exista și situații în care informația pornește ca un adevăr trunchiat încă de la sursă iar
mass-media transmite, uneori în necunoștință de cauză, un neadevăr.
Jurnalistul ar trebui să se ghideze după un cod etic și deontologic. Acesta are la bază atât Legea
Presei cât și Legea 544, privind liberul acces la informații de interes public, precum și la normele privind
redactarea și publicarea unui material media. Potrivit Codului deontologic, adoptat în 2004 la Sinaia de
către Convenția Organizațiilor Media, jurnalistul este dator să exercite dreptul inviolabil la liberă
exprimare, în virtutea dreptului publicului de a fi informat. Jurnalistul se bucură de o protecția sporită în
exercitarea acestui drept datorită rolului vital de apărător al valorilor democratice pe care presa îl
indeplinește în societate.
În demersul său, jurnalistul trebuie să informeze atât despre faptele incorecte cât și despre cele care
sunt de natură pur informală. Orice informație trebuie să fie susținută de acte și dovezi. Profesia de
jurnalist implică drepturi și obligații, libertăți și responsabilități.
 Un bun jurnalist respectă prezumția de nevinovăție nefiind un judecător al emitentului informației ci
doar a informației în sine. Acesta ar trebui să respecte dreptul la viață privată, o activitate nefiind privată
doar prin simplul fapt că nu se desfășoară în public. Identitatea victimelor accidentelor, calamităților,
infracțiunilor, cu precădere cele ale agresiunilor sexuale, nu trebuie să fie dezvăluite; excepția de la
această regulă se aplică atunci când există acordul acestora sau când un interes public major prevalează. O
atenție deosebită trebuie acordată conceperii materialelor astfel încât acestea să nu emită opinii
discriminatorii pe motiv de rasă, etnie, religie, sex, vârstă, orientare sexuală ori dizabilități și să nu instige
la ură ori violență. Jurnalistul are obligația de a păstra confidențialitatea acelor surse care solicită să își
păstreze anonimatul sau a acelor surse a căror dezvăluire le poate pune viața în pericol, integritatea fizica,
morală și psihică, sau locul de muncă.
În redactarea materialelor, jurnaliștii trebuie să facă o delimitare clară între informație și propriile
opinii. Jurnalistul are obligația să verifice informația în mod rezonabil înainte de a o publica, din cel puțin
trei surse. Abia după ce acest pas a fost realizat informația capătă statutul de veridică și verificabilă.
Pentru a fi cât mai echidistant, jurnalistul are obligația să prezinte punctele de vedere ale tuturor părților
implicate. De asemenea în redactarea materialelor de presă, jurnalistul trebuie să țină seama și de regulile
citării.
Deontologia presei, în sens larg, se referă la totalitatea regulilor care stau la baza unui cod de
conduită aplicabil instituțiilor de presă, implicit jurnaliștilor, ce au drept scop „respectarea principiilor de
egalitate de tratament și neutralitate, de pluralism și de respectare a drepturilor și libertăților fundamentale
ale omului, pentru a permite exercitarea cât mai strictă a acestor drepturi în concordanță cu dreptul intern
și documentele internaționale, elaborate de către organizațiile profesionale ale jurnaliștilor și liber
consimțite de către membrii acestora”. (Mehedinți, 2005, pag. 27)
În accepțiunea Codului de etică și deontologie profesională, mass-media reprezintă totalitatea
mijloacelor de informare în masă indiferent de platforma tehnologică, înființate și administrate în acest
scop. Un bun jurnalist trebuie să dea dovadă de integritate și corectitudine, să evite conflictele de interese
dar și cadourile, beneficiile sau altele. Etica, în cel mai pur sens, este o ramură a filosofiei, ce încearcă
elucidarea problemelor morale printr-un demers cognitiv. Ca știință a realității morale, etica mai poate fi
înțeleasă ca o filosofie a moralei, a binelui, a răului, a datoriei. Într-un sens mai concret, etica jurnalistică
are doua fațete. De aici, rezultă două moduri diferite de abordare. Sunt luate în calcul, pe de-o parte,
amenințările la adresa jurnaliștilor, iar pe de altă parte, amenințarea pe care jurnalistul și mass-media o
reprezintă pentru societate.