TEHNICI DISCURSIVE ÎN PUBLICITATE

CUPRINS

1. STILUL PUBLICISTIC
2. COMPONENȚA AFECTIVĂ ȘI COMPONENȚA INFORMAȚIONALĂ
3. FUNCȚIILE LIMBII
4. TEXT, FORMĂ, TEXTUALITATE

BIBLIOGRAFIE

1
 STILUL PUBLICISTIC

Stilul funcţional este o varietate a limbii specializată (individualizată prin

particularităţi de limbă) în redarea conţinutului unui domeniu sociocultural. Stilurile
funcţionale îşi datorează apariţia unor factori extralingvistici: dezvoltarea culturală a
societăţii, specializarea unui grup de vorbitori pentru o anumită activitate profesională şi
cunoaştere umană, iar profilul specific al stilurilor funcţionale este determinat de toţi factorii
lingvistici implicaţi în delimitarea stilurilor colective. Clasificarea stilurilor s-a făcut în
funcţie de exprimarea oamenilor, de apartenenţa lor la un anume grup social, fapt ce imprimă
vorbirii sau scrierii anumite particularităţi comune grupului respectiv.
Stilul publicistic (jurnalistic) este caracteristic atât pentru mass-media scrisă
(ziare, reviste, articole de presă ce dezbat distincte probleme economice, culturale, ştiinţifice,
sociale, politice etc.), cât şi în cea audiovizuală (editorial, reportaj, interviu, slogan
publicitar, ştire, declaraţie de presă etc.). Modalităţile de comunicare sunt: monologul scris
(în presă şi publicaţii), monologul oral (la radio şi televiziune), dialogul oral (dezbaterile
publice), dialogul scris (interviuri consemnate în scris). Stilul publicistic se individualizează
prin următoarele caracteristici de limbă:
– exprimarea clară a mesajului, accesibil cititorului cu o cultură medie, având
finalitate concretă informarea publicului şi comentarea – pe înţelesul tuturor – a ideilor şi
problemelor de interes public;
– redactarea informaţiei în mod clar, succint, precis şi la obiect;
– utilizarea unui lexic bogat şi variat, menit să convingă şi să provoace, în acelaşi
timp, stări afective;
– orientarea spre influenţarea opiniei publice (discurs persuasiv);
– exprimarea pronunţată a unei atitudini;
– amalgamarea unor caracteristici de limbă specifice celorlalte stiluri;
– mediatizarea evenimentelor;
– utilizarea unor titluri şocante, inedite, eliptice (adeseori formate dintr-un singur
cuvânt), având menirea să atragă atenţia [6, p. 248-252];
– utilizarea limbii literare, dar şi a unor formulări tipice limbajului cotidian;
– receptivitatea la termenii ce denumesc noţiuni noi (neologisme), preocuparea
pentru inovaţia verbală (creaţii lexicale proprii), utilizarea unor procedee menite a provoca
curiozitatea cititorilor; utilizarea unor construcţii retorice (repetiţii, interogaţii, enumeraţii,

2
exclamaţii etc.) şi a sinonimelor;
– tendinţa eliminării conjuncţiilor copulative;
– reflectarea obiectivă a realităţii imediate, inclusiv cu mijloace extralingvistice
(fotografie, caricatură, hartă, schemă, statistică, tabel);
– utilizarea frecventă a unor texte specifice pentru genurile informative (ştirea,
nota, reportajul, transmisia directă, cronica, afişul, interviul, comunicatul) şi pentru cele
analitice (articolul de ziar, foiletonul, editorialul, tableta, glosa, recenzia, comentariul,
discuţia, polemica, caricatura, portretul, pamfletul); aceste forme de texte situându-se la
graniţa cu literatura beletristică în intenţie şi în ceea ce priveşte mijloacele stilistice folosite.
Unele forme de texte publicistice se apropie de stilul colocvial, artistic sau ştiinţific,
prin faptul că îmbină informaţia cu o prezentare/ comentare a acesteia, ceea ce, uneori,
presupune şi o anumită implicare subiectivă a autorului [1, p. 35-71]. Exemplu de text ce
aparţine stilului publicistic: „În mod tradiţional, Focul Haric a ajuns şi la Chişinău.
Acesta a poposit la noi pentru a zecea oară, fiind adus de o delegaţie în frunte cu Înalt
Prea Sfinţitul Vladimir, Mitropolitul Moldovei (...) Credincioşii ortodocşi consideră că
procesul e cea mai mare minune a creştinătăţii. Focul sacru e aprins în fiecare an, în
Biserica Sfântului mormânt din Ierusalim” [2, p. 6].
Textul jurnalistic oferă informație, în primul rând. (Precizarea se explică prin faptul
că textul jurnalistic mai poate oferi comentarii, analize, opinii personale, puncte de vedere
individuale, ș.a.).
Sociologul Abraham Moles prezintă informația drept “cantitatea de originalitate, de
imprevizibil pe care o aduce un mesaj” [Moles: 1967]. În presa tipărită există câteva
modele generale de tratare a informației. Iată unul acceptat de specialiștii în domeniu,
potrivit căruia, informația oferită publicului trebuie să se distingă prin:
1. originalitatea mesajului
2. gradul de inteligibilitate a acestuia
3. gradul de implicare a publicului
4. profunzimea psihologică a informației [Kientz: 1971].
Specificul comunicării, natura receptorului și raportul stabilit între emițător și
receptor, determină o structură specifică textului jurnalistic: structura “informației în
cascadă” [Teun Van Dijk: 1998]. Prezentarea informației în cascadă este o tehnică de
redactare prin care R află informația în ordine descrescătoare a importanței etapelor
componente, după un algoritm riguros.

3
 Prezentarea „în cascadă” ar trebui, deci să cuprindă:
 supratitlu
 titlu
 subtitlu
 mini-text (șapou)
 prezentarea faptelor
 consecințele
 contextul
 atitudinea celor implicați.

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

1. Bolocan Gh., Unele caracteristici ale stilului publicistic al limbii române literare //
Studii şi cercetări de lingvistică, XII, nr. 1, 1961, p. 35-71.
2. Vânătorul şi pescarul Moldovei, nr. 5, Chişinău, 2012, p. 6.
3. Irimia D., Structura stilistică a limbii române contemporane. Bucureşti: Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, 261 p.
4. Coteanu I., Stilistica funcţională a limbii române. Stil, stilistică, limbaj. Vol. I.
Bucureşti: Editura Academiei, 1973, 204 p.
5. Maneca C., Statistica lexicală şi stilurile limbii // Limba Română, XXII, nr. 6, 1973, p.
529-544.
6. Toma I., Silvestru Elena, Chişu Lucia, Compendiu de Limba Română. Bucureşti:
Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005, 217 p.
7. Zafiu Rodica, Diversitate stilistică în româna actuală. Bucureşti: Editura Universităţii
din Bucureşti, 2001, 327 p.
8. Abraham Moles, Sociodinamica culturii, Ed. Șt. Buc., 1967.
9. Albert Kientz, Pour analyser les medias. L’analyser de contenu, Paris, Mame, 1971;
Koser Manca, Towards a Theory of The Journalistic Text Form, în Media Culture and
Society, București, Ed. Caro, 1996.
10. Teun Van Dijk, News and Discourse, N. Y., Lawrence Erlbaum Associates, 1998

4
 Componența afectivă și componența informațională
a textelor publicitare

Textele publicitare au ca principală menire să informeze impresionant. Se implică din

acest deziderat un al doilea – direcționarea opiniei publice. De aceea este necesar ca
publicistica să se bazeze pe fapte reale și observații obiective.
Discursul științific informează, iar discursul beletristic impresionează, prin natura
concentrată, dar picantă a informației oferite publicului, discursul publicistic informează
impresionant.
Ne aflăm în fața unui stil funcțional în care ambele componente compoziționale au o
pondere anume (nuanțată de caracterul oficial sau neoficial deținut de E și de raportul E/R).
Fiecare dintre cele două componente aduce tehnici compoziționale specifice.

Componența informațională implică în special:

 prezența unităților lexicale și frazeologice specializate stilistic (cazul textelor
interdisciplinare);
 circumscrieri spațiale și temporale precise, necesare unei edificări complete;
 indicarea sursei de informații sau menținerea martorilor reali la desfășurarea
evenimentului;
 nominalizarea subiecților participanți la faptul descris;
 determinarea cantitativă prezentă prin utilizarea în exces a numeralului;
 citarea unor instante emitente indirecte dar oficiale care autorizează valabilitatea
științifică a informației (ex. Centrul de medicină experimentală relatează ...);
 enunțuri clare, fără ambiguități;
 plasarea referentului pe axa temporală prezentă;
 prezența construcțiilor impersonale, reflexiv-impersonale;
 scheme, tabele, hărți, schițe de profil cu explicațiile de rigoare, diagrame;
 redactarea obiectivă, neutră, lipsită de implicare afectivă.

Componența afectivă implică în special:

 abundența determinărilor ante sau postpuse;
 construcții interogatice indirecte sau directe, cu efect retoric pronunțat;

5
  construcții exclamative, puternic afective;
 elemente de limbaj colocvial pentru a spori gradul de apropiere dintre E și R;
 limbaj evocator poetic (figuri de construcție, tropi);
 ironia, sarcasmul;
 titlul incendiar;
 text însoțit de imagine picturală sugestivă (fotografia unuia dintre subiecții actului
comunicativ prezentat, scene surprinse din desfășurarea faptului comentat, caricaturi
care funcționează cu valoarea incontestabilă a elementului extratextual).
Imaginea direcționează textualitatea, o completează și implică perlocuționarul.
Imaginea reprezintă semnul subiectivității emițătorului.
O altă formă de concretizare a imaginii picturale ca element extratextual este chenarul
care încadrează textul. Colorat, acesta dă o anumită nuanță de jovialitate, poate
superficialitate, în orice caz ludic referentului. Negru, ca în cazul comunicatelor de presă ori
anunțurilor mortuare, imprimă sobrietate și distanță.
Textul poate apărea tipărit pe o culoare distinctă, ca în cazul unor editoriale, pentru a
atrage atenția receptorului. Tehnica este de asemenea abordată și în cazul articolelor de
scandal sau al reclamelor publicitare.
E știe că R are de parcurs o multitudine de texte, are de primit o serie de mesaje într-un
timp relativ scurt (ziarul necitit azi, puțin probabil să mai fie reluat mâine). De aceea, depinde
de ingeniozitatea lui E în a-i selecta și oferi ceea ce el consideră important de citit prin:
împărțirea articolului respectiv în fragmente, concentrarea componenței informaționale în
titlu, prezența elementului intertextual, și anume citatul.

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

 Olga Bălănescu, Tehnici discursive publicistice și publicitare, Editura Ariadna ’98,

Bucure;ti, 2003

6
 FUNCȚIILE LIMBII

1. Funcția denotativă (referențială sau cognitivă) caracterizează relaţia dintre mesaj şi

contextul lingvistic de referinţă; asemenea mesaje transmit informaţii în sensul larg al
cuvântului.
Scopul imediat al textului publicistic este acela de a informa, nu încape nici o îndoială
că această funcție va fi realizată cu prisosință de mesajul articolului de ziar, indiferent că este
vorba despre un interviu, un articol de scandal sau o scrisoare deschisă.

2. Funcția emotivă sau expresivă este determinată de relaţia dintre destinator şi

conţinutul mesajului, actualizând atitudinea vorbitorului faţă de cele spuse, colorând-o în
diferite grade cu o emoţie adevărată sau falsă. Elementele mai accentuat expresive sunt
interjecţiile, emfaza care ţine de intonaţie, dar şi anumite particularităţi în construcţia
mesajului, o anumită selecţie în inventarul de sinonime, folosirea gradelor de intensitate şi de
comparaţie etc. Se poate afirma că funcţia expresivă este prezentă în aproape toate mesajele,
deoarece însăşi alegerea pentru mesaje a unei formule de construcţie din cele mai simple, mai
„reci”, este tot un semn al unei anumite atitudini a vorbitorului faţa de conţinutul mesajului.
Anumite particularităţi de ritm, debit verbal în emisia mesajului, de mimică şi gesturi care în-
soţesc anumite secvenţe, variaţiile de intonaţie etc, demonstrează că, deşi limba este
asemănătoare cu un cod, în realitate ea presupune mai multe coduri.
Funcția emotivă se manifestă cu putere mai ales în:
 articole de scandal
 editoriale
 corespondența deschisă
 anunțuri publicitare, reclame.

3. Funcția conativă sau injonctivă este actualizată de acele elemente ale mesajului care
trimit direct la destinatar, în sensul că locutorul urmăreşte prelucrarea într-o anumită măsură a
colocutorului său, angajarea lui într-un anumit fel în receptarea mesajului. Expresia
gramaticală cea mai frecventa a acestei funcţii este realizată prin formulele de adresare directă
la colocutor cu alocutive (sau pseudoalocutive) în cazul vocativ, atitudinea injonctivă prin

7
construcţii imperative (cu verbe la modul imperativ sau forme echivalente cu imperativul),
prin enunţuri incantative de urare, adulaţie, sau peiorative etc.
Funcţia conativă îşi găseşte adesea expresia în inserţiunile incidente care vizează direct
colocutorul, îi reglează comportamentul de receptor prin intervenţiile spontane ale locutorului
în anumite momente ale transmiterii mesajului cu formule de tipul [după cum ştii, aşa cum
cunoşti, vezi bine, nu te supăra, bată-te norocul] etc. Aspectele conative sunt specifice mai
ales conversaţiei curente, dar apar frecvent în textele oratorice ca mijloace specifice de a
trimite permanent mesajul la colocutorul colectiv, pentru a-i prelucra comportamentul faţă de
mesaj.
Variantele stilistice compatibile cu preponderența funcției conative sunt:
 interviurile
 anunțurile publicitare, reclame
 editoriale
 anchete sociale
 articole de scandal
 corespondența deschisă
 revendicări.

4. Funcția fatică, legată oarecum de cea conativă, este expresia relaţiei dintre mesaj şi
contactul lingvistic, dintre destinator şi un mijloc de stabilire a relaţiei de comunicare, de
control, prelungire, restabilire şi întrerupere a acestui contact. Elementele specifice acestei
funcţii sunt, de exemplu, formulele protocolare de salut, interjecţia alo !, inserţiunile incidente
de tipul [(mă) auzi ? ], [(mă) asculţi ? ], [înţelegi ? ]; tot aşa sunt intervenţiile de tipul [nu mă
întrerupe, ai răbdare, lasă-mă să termin ce am de spus] etc. Enunţuri fatice sunt şi cele de
tipul [da, desigur, bine, înţeleg, fără îndoială, nu mai spune !, ce spui!] etc, cu care
colocutorul intervine în timpul transmiterii mesajului fie pentru a confirma că se află pe
recepţie, fie pentru a-şi manifesta atitudinea faţă de conţinutul anumitor secvenţe ale
mesajului.

5. Funcția metalingvistică este ilustrată de mesajul care trimite la cod; spre deosebire de
limbajul concret, obiectual, referenţial, metalimbajul transmite cunoştinţe despre limbaj, adică
contextul referenţial al mesajului este chiar codul limbii.

8
 Expresia cea mai clară a funcţiei metalingvistice este însăşi metalingvistica, limbajul
gramaticii, propoziţiile acestei discipline ştiinţifice. Dar funcţia metalingvistică este prezentă
în mod curent în conversaţia obişnuită ca un mijloc de control privitor la folosirea aceluiaşi
cod lingvistic din partea colocutorilor. Însuşirea limbii materne, a unei limbi străine sunt
procese în care se stabileşte, pentru cei aflaţi în situaţie, dicţionarul şi gramatica codului
limbii, regulile de codificare şi de decodificare. Enunţurile de definiţie a unor cuvinte,
propoziţiile cu nume predicativ realizat prin nume în nominativ, numeroasele reluări apozitive
sunt construcţii ecuaţionale de repertoriu cu referinţă la cod, încât o distincţie clară între
funcţia referenţială şi cea metalingvistica nu este totdeauna concludentă. Când spunem [în
prima zi a anului, de întâi ianuarie, am văzut un program frumos], secvenţa subliniată este o
construcţie apozitivă în care cei doi termeni sunt echivalenţi, fiind coreferenţi, ceea ce
înseamnă că formula este şi un articol al codului lingvistic.

6. Funcția poetică este definită de Jakobson ca ,,atitudinea faţă de mesaj în sine,

centrarea asupra mesajului ca atare”. Funcţia poetică nu se poate reduce nici pe departe numai
la poezie (după cum nici poezia nu se poate reduce numai la funcţia poetică a mesajului) şi
constă în aceea că pune în evidenţă latura palpabilă a semnelor lingvistice, adâncind opoziţia
fundamentală dintre inteligibil şi perceptibil, dintre semnul lingvistic ca mijloc de cunoaştere
inteligibilă şi obiectele realităţii de referinţă.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE

 Roman Jakobson, Essais de lingvistique generale, Paris, 1963

9
 TEXT, FORMĂ, TEXTUALITATE

Textele publicistice cunosc o mare varietate de realizare formală în funcție de gradul

de manifestare a celorlalte repere lingvistice menționate.

1. Textele interdisciplinare nu au o întindere strict limitată, o recenzie de carte sau o

cronică de film se poate desfășura pe parcursul câtorva coloane de ziar, sau poate fi,
sec, formulată, sub forma unei pastile într-un chenar, undeva, la mijlocul paginii.
Aceste articole sunt – cel mai adesea – segmentate în fragmente tematice, fiecare
dintre ele având titlul sau, fiecare dezvoltând câte un aspect al referentului. Titlul articolului,
împreună cu sub-titlurile fragmentelor tematice reprezintă substanța ideatică a mesajului.
Sfera socio-profesională vizată de mesajul articolului își pune amprenta asupra
elementelor de textualitate:
 factori extratextuali (poze, scheme, statistici) în articolele cu conținut științific,
economic, beletristic (fotografia unuia dintre actori pentru o cronică de film)
 factori intratextuali (titlul, subtitlul)
 factori intertextuali (citatul).

2. Variante stilistice ale stilului publicistic:

Interviul
Cercetătorul francez, Michel Voirol, spunea că „Este abuziv să numim inteviu niște
simple vorbe aruncate într-o doară, o declarație făcută undeva în pripă, chiar de o
personalitate, sau o discuție chiar mai amănunțită cu un specialist într-un domeniu de strictă
specialitate. Primele sunt simple conversații, apoi avem de-a face cu declarații și, în fine, cu o
întrevedere documentară.”1
Tot despre interviu, Ken Metzler scria: “Interviul este o conversație de obicei între
două persoane, pentru a obține informație în beneficiul unei audiențe nevăzute. Interviul este

1
Michel Voirol, Guide de la redaction, CFPJ, Paris, 1993

10
adesea un schimb informațional ce poate da naștere unui nivel de înțelegere la care, singură,
nici una dintre părți nu ar avea acces.”2
Este indicat ca emițătorul să țină seama de câteva elemente de textualitate necesare:
 titlul (ca element intratextual) să fie dat de una dintre variantele: afirmația cea
mai șocantă a interlocutorului; parafrazarea acestei afirmații în cazul în care
este prea lungă; titlu rezumativ, incitant sau neutru, în funcție de materialul
prezentat.
 mini-textul (alt factor intratextual) sau șapoul poate fi informativ, incitant, mixt
(le include pe primele două), de actualitate, de rememorare și de justificare 3
(unde emițătorul își ia precauția de a nu dori să pară specialist într0o anumită
problemă)4.
 citatul (ca factor intertextual) care deține numere devine mai interesant dacă
emițătorul va nota o cifră rotundă sau va nota numărul respectiv în cifre pentru
că va fi mai ușor de memorat pentru receptor.

Reportajul se apropie în mod evident de stilul beletristic. Acoperă sfere tematice

diferite (prezentarea unor aspecte din activitatea oamenilor, sau din activitatea unor obiecte
social-economice, culturale, politice; obiective turistice surprinse pe fundal natural, pitoresc,
etr.).
Cu cât factorul extratextual este mai sugestiv, cu atât mai interesant va fi articolul.
Reportajul trebuie să creeze impresia de autenticitate, trebuie să îl ancoreze pe receptor în
universul surprins, trebuie să încerce să anuleze (ori să reducă tot mai mult) distanța dintre
momentul întâmplării și momentul redactării.
În puterea de sugestie pe care o deține factorul extratextual (imaginile, fotografiile) se
află distincția netă între reportajul publicistic și reportajul literar.
De fapt, o bună parte din informația transmisă de reportaj se află concentrată în factorii
intratextuali și extratextuali.
Pentru Michel Voirol5 “regula de aur în reportaj este rigoarea informațiilor și scopul
redactării unui reportaj, este acela de a-i face pe cititori să vadă, să audă și să simtă ceea ce
jurnalistul însuși a văzut, a auzit și a simțit.”6

2
Ken Metzler, Newsgathering, Englewood Cliffs: Prentice Hall, 1986
3
Mihai Coman, Manual de jurnalism, vol. I, Editura Polirom, București, 1999, p. 92
4
Marc Capelle, Ghidul jurnalistului, Editura Caro, București, 1996
5
Mihai Coman, Manual de jurnalism, vol. I, Editura Polirom, București, 1999
6
Michel Voirol, Guide de la redaction, CFPJ, Paris, 1993, pp. 52-54

11
 În aceste condiții, E-jurnalist redactează “fapte la care a asistat și pe care le narează
citând surse pe care le-a contactat”.7
Este, de asemenea, important de precizat poziția E față de cele relatate, perspectiva din
care le privește. El poate fi martor la cele petrecute sau participant la eveniment.
Fiecare dintre aceste aspecte se răsfrânge în mod corespunzător în factorul intratextual
și reprezintă filtrul prin care sunt evaluate însușirile informației oferite de reportaj:
 circumscriere temporală și spațială
 tema
 consecințele faptului prezentat
 impactul asupra R.
Un efect deosebit produce, în reportaj ilustrația (ca element extratextual). Ilustrația îl
ajută pe R să urmăreasc textul cu mai multă ușurință, stârnește curiozitatea și îl determină să
parcurgă textul până la capăt. Întotdeauna ilustrația este ănsoțită de o explicație (legendă).

Ancheta reprezintă un gen publicistic de prestigiu, care alături de editorial, constituie

ținta către care tinde fiecare jurnalist debutant.
Pentru realizarea unei bune anchete, jurnalistul are nevoie de dinamism, inteligență,
perspicacitate și mult curaj pentru a urma pistele de investigație descoperite.
Ca și interviul sau reportajul, ancheta se concentrează asupra unui eveniment din
actualitatea socio-politică sau cultural-sportivă a vremii. Protagoniștii sunt persoane
cunoscute ori care devin cunoscute în urma unui concurs de împrejurări.
Dar, în timp ce substanța celor două varietăți stilistice o reprezintă întrebare: cine?,
ancheta are în centrul atenției întrebarea: de ce?.
Există câteva clasificări acceptate referitoare la anchetă. De Broucker8 distinge două
categorii:
1. ancheta informativă (prin care E scoate la iveală informațiile ascunse,
detectează posibilele surse de informație sau completează acele segmente
informaționale lipsă);
2. ancheta interpretativă (interpretează, prin prisma propriei înțelegere a faptelor,
informațiile puse la îndemână).
Jacques Mouriquand9 oferă următoarea clasificare:

7
Michel Voirol, Guide de la redaction, CFPJ, Paris, 1993, p. 55
8
Jose de Broucker, Practique de l’information et l’ecriture journalistique, CFPJ, Paris, 1995
9
Jacques Mouriquand, L’Enquete, CFPJ, Paris, 1994

12
 1. ancheta de actualitate;
2. ancheta de fapt divers;
3. ancheta magazin;
4. ancheta de investigație.
Indiferent de categoria tematică din care face parte, ancheta este redactată sub forma
unui text de mare întindere, suficient pentru a satisface curiozitatea R, dorința acestuia de
amănunte semnificative.
Acest text are o organizație interioară bine determinată, potrivit căreia informației este
oferită treptat și logic:
 descrierea contextului;
 prezentarea faptelor (cu amănunte sugestive legate atât de întâmplarea în sine
cât și de împrejurarea în care a avut loc);
 prezentarea protagoniștilor (actanții);
 opinii ale celor din jur (din perspective diferite: oficialități, rude, prieteni,
vecini, necunoscuți);
 reliefarea abaterii, delictului sau gradului de vinovăție;
 concluzii personale.
Etapele desfășurării unei anchete sunt marcate prin segmentarea articolului în
fragmente ce poartă fiecare un subtitlu semnificativ.
Titlul anchetei nu trebuie să fie incendiar (precum al articolului de scandal) întrucât R
ar putea crede că este manipulat, că i se impune o anume perspectivă asupra faptelor. Titlul
trebuie doar să atragă atenția și să informeze.
Aceleași considerații vizează și supra-titlul sau subtitlul. Limbajul figurat, metaforic,
acid, poate duce, în cazul unei anchete, la diminuarea componentei informaționale, la
minimalizarea credibilității, adică la eșec total, oricât de bine ar fi alcătuit textul.
Ilustrația poate să lipsească.
Ancheta trăiește prin textul în sine, prin modul în care își construiește argumentația și
prin flerul jurnalistului de a fi indicat acele surse reale de informație. Într-o anchetă temeinic
și convingător scrisă, fotografia devine inutilă. Poate de aceea “ziarul Le Monde nu publică
fotografii”10.

10
Mihai Coman, Manual de jurnalism, vol. II, Editura Polirom, București, 1999, pp. 117-139

13