Comunicarea - orice situaţie în care este prezentă o informaţie este o situaţie de

comunicare.
Formele comunicării verbale:
 Comunicare orală – poate fi directă sau indirectă (telefon, radio, TV.)
 Comunicare scrisă
Elementele situaţiei de comunicare sunt:
1. Emiţătorul este cel care transmite un mesaj; cel care comunică. În funcţie de tipul
textului, distingem între emiţătorul:
a) Specializat (text ştiinţific, publicistic,oficial)
b) Nespecializat (text colocvial, epistolar)
2. Receptorul este beneficiarul informaţiei într-o situaţie de comunicare. În funcţie de tipul
textului, distingem între receptorul:
a) Specializat
b) Nespecializat
c) În curs de specializare
3. Mesajul este informaţia transmisă de la un emiţător către un receptor sau mai mulţi
receptori.
4. Codul este sistemul de comunicare pe baza căruia se construiesc mesajele: lingvistic (oral
sau scris), gestual, codul Morse. Pentru ca informaţia să se poate transmite, codul trebuie să
fie comun emiţătorului şi receptorului.
5. Canalul de comunicaţie este calea, suportul sau mediul pe care se transmite mesajul.
Canalul poate fi aerul prin care circulă vocea în comunicarea orală; scrisoarea, telegrama,
biletul, cartea în comunicarea scrisă etc.
6. Referentul/contextul cuprinde datele situaţiei de comunicare (identitatea, rolul şi statutul
social al interlocutorilor, locul şi momentul comunicării).

Scopurile comunicării (ce urmăreşte emiţătorul unui mesaj):

- Informarea = înşiruire de idei cu scopul de a informa receptorul
- Persuadarea = se urmăreşte convingerea receptorului de calitatea unor produse pentru
a le cumpăra
- Predicţia = în cazul prognozelor meteo
- Sensibilizarea = urmăreşte să creeze o stare emoţională necesară înţelegerii mesajului
- Argumentativ
- Explicarea
- Descrierea
- Atenţionarea
- Destinderea (specific stilului publicistic dar şi unor specii literare: snoava, epigrama)
- Relaţionarea
- Demonstraţia
Perspectiva din care autorul poate prezenta faptele, ideile, opiniile poate fi:
- Obiectivă - Ştiinţifică
- Subiectivă - Cronologică
- Neutră - Analitică
- Critică - Estetică
- Istorică

Tipuri de texte

1. Text narativ = implică relatarea unor întâmplări reale sau imaginare, a căror
succesiune constituie acţiunea. Discursul narativ implică existenţa unui narator (cel care
povesteşte) şi a unui naratar (cel căruia i se adresează naratorul). Modurile de expunere
predominante într-un text narativ sunt: naraţiunea, dialogul. Cuvintele care definesc textul
narativ sunt: acţiune, personaje, conflicte, narator, naraţiune.
Textul narativ apare în toate speciile epice: epopee, basm, baladă, legendă, snoavă,
fabulă, povestire, schiţă, roman.

2. Text descriptiv
a. Discursul de tip definiţie porneşte de la întrebarea ce înseamnă ceva?, ce reprezintă?,
ce este?. Definiţia se compune dintr-un ansamblu de propoziţii care analizează înţelegerea
unui termen, a unui concept, a unei noţiuni. În funcţie de raportul obiectiv / subiectiv,
definiţiile pot fi:
- teoretice = fac apel la o teorie ştiinţifică sau la o concepţie generală despre lume;
tonalitatea este neutră;
- persuasive = urmăresc inducerea unei atitudini favorabile sau defavorabile definitului;
cel care defineşte intervine în text prin diverse mărci ale subiectivităţii;
Tipuri de texte în care sunt folosite definiţii: dicţionare, manuale, prospecte.
b. text descriptiv
Focalizarea (cine vede?) determină tipul descrierii:
- subiectivă: prezenţa implicită sau explicită a naratorului;
- obiectivă: efectul documentar;
În acest context, descrierea poate fi:
- contemplativă, lirică: un peisaj în acord cu o stare de spirit;
- critică, satirică, admirativă: portretul;
- realistă: are funcţie narativă, subliniind psihologia personajului;
- poetică: anticipează o acţiune printr-o serie de semne distinctive;
Tipuri de texte: literare (proză, portret, poezie), de graniţă (memorii, jurnale).

4.Text informativ = transmite un mesaj într-o manieră organizată, ierarhizată. Se poate

combina cu texte de tip explicativ, descriptiv sau argumentativ. Informaţiile transmise nu
vizează stabilirea unei concluzii. Întrebările care evidenţiază specificul textului sunt:
despre ce se informează?, cine?, ce?, unde?, cum?, de ce?.
Mărcile lingvistice întâlnite des:
- estomparea completă a emiţătorului, ton neutru;
 - folosirea cu preponderenţă a timpului prezent;
- lexic specific domeniului tematic;
- prezenţa unor articulaţii care introduc cronologia (mai întâi, apoi)
Tipuri de texte: articole de presă, anunţuri, manuale.

5.Text injonctiv = indică un mod de acţiune, un mod de întrebuinţare a unui produs;

conţine un set de informaţii despre produsul / fenomenul a cărui folosinţă / întrebuinţare o
indică.
Tipuri de texte unde se foloseşte: reţete de bucătărie, prospecte pentru medicamente,
instrucţiuni de instalare / de folosinţă a aparatelor, publicitate. Poziţia lectorului: docilitate
sau spirit critic.

6.Text explicativ = text cu bază informativă, în care emiţătorul doreşte să-l facă pe
receptor să înţeleagă un fenomen, o problemă. Se intersectează cu textul informativ,
descriptiv sau argumentativ. Întrebările care evidenţiază textul explicativ: ce se explică?,
cine?, de ce?.
Tipuri de texte: manuale şcolare, texte ştiinţifice.

7. Textul epistolar este reprezentat prin scrisori, cu un limbaj colocvial cu termeni uzuali
și cu caracteristici precum localitatea, data, formula de început și formula de încheiere.

8. Textul memorialistic – este o lucrare beletristică cu caracter evocator, conţinând

însemnări asupra evenimentelor petrecute în timpul vieţii autorului (şi la care a luat şi el
parte).
- texte care fac parte din scrierile personale alături de jurnal, biografie şi autobiografie;
- instanţele comunicării (autor, narator, personaj) se regăsesc în aceeaşi persoană.

STILURILE FUNCŢIONALE ALE LIMBII ROMÂNE

1. STILUL TEHNICO – ŞTIINŢIFIC

Se utilizează în lucrări care au drept scop să transmită informaţii asupra unor fenomene,
obiecte, procese; să formuleze şi să dezvolte teorii, concepţii, idei; să relateze rezultatele
obţinute, prin investigare, în diferite domenii, sau să precizeze tehnologiile, cu aplicaţii
variate în activitatea productivă. Procesul comunicării se realizează prin raţionamente
riguroase şi prin formulări clare ale ideilor.
Caracteristici:
 cuvintele sunt folosite cu sensul lor propriu (denotativ), deci lipsesc figurile de stil; în
domeniul ştiinţelor umaniste, se poate folosi şi un limbaj figurativ, pentru a spori elementul
expresiv, afectiv
 se folosesc propoziţii expozitive şi conclusive
 se folosesc formele verbelor la prezent (în manualele de istorie – prezent istoric)
 exprimarea este sobră şi obiectivă
 se foloseşte un vocabular special, neologic (termeni de circulaţie internaţională),
termeni de strictă specialitate.
 2. STILUL PUBLICISTIC
Este folosit în presa cotidiană, la radio, televiziune. Este caracteristic ziarelor şi
revistelor destinate marelui public şi nu numai unei anumite categorii de cititori care au o
pregătire profesională sau un anumit nivel cultural.
Caracteristici:
 se foloseşte un lexic pe înţelesul cititorului cu o cultură generală medie; lexicul este bogat
şi variat, cu virtuţi expresive, menit să convingă şi să determine stări afective
 nu se folosesc noţiuni ştiinţifice şi explicaţii de specialitate
 nu se folosesc figuri de stil.

3. STILUL JURIDIC – ADMINISTRATIV

Se foloseşte în comunicarea oficială, în relaţiile dintre autorităţi şi instituţii, dintre aceştia
şi cetăţeni şi în redactarea unor decrete, decizii, hotărâri. Se foloseşte în comunicarea
referitoare la relaţii administrative, politice, juridice. Specifice stilului administrativ sunt
clişeele lingvistice.
Caracteristici:
 se foloseşte un vocabular special
 se folosesc frecvent formele verbale la prezent şi la viitor cu caracter imperativ
 se manifestă preferinţă pentru fraza lungă
 se folosesc formule fixe.

4. STILUL BELETRISTIC SAU LITERAR - e folosit în operele literare.

Caracteristici:
 se utilizează cuvinte cu sens figurat, cu mare expresivitate şi sugestivitate, care
conturează imagini plastice în mintea cititorilor (katharsis – transpunerea cititorului în opera
literară; T. Maiorescu – Comediile d-lui I. L. Caragiale: “emoţiune impersonală”)
 se adresează mai ales imaginaţiei şi sensibilităţii, dar nu lipseşte nici elementul
raţional
 în scopul reflectării realităţii, se creează imagini sugestive şi efecte emoţionale, cu
ajutorul limbii literare, dar se pot folosi şi arhaisme, regionalisme, cuvinte populare,
neologisme, elemente de argou şi jargon.