SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte)

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi ale unui text narativ studiat,
aparținând lui Ion Creangă.
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
– evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului narativ studiat într-o perioadă, într-un curent
cultural/literar sau într-o orientare tematică;
– comentarea a două secvențe relevante pentru tema textului narativ studiat;
– analiza a două elemente de structură, de compoziţie şi de limbaj, semnificative pentru textul narativ studiat (de
exemplu: acțiune, conflict, relaţii temporale și spațiale, incipit, final, tehnici narative, instanțele
comunicării narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.).

SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte)

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi de construcție a unui personaj
dintr-un basm cult studiat.
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales;
– evidenţierea unei trăsături a personajului ales, prin două episoade/secvenţe comentate;
– analiza a două elemente de structură, de compoziţie şi de limbaj ale basmului cult studiat, semnificative pentru
construcția personajului ales (de exemplu: acțiune, conflict, modalităţi de caracterizare, incipit, final, tehnici
narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.).

SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte)

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți relația dintre două personaje dintr-un text
narativ studiat, aparținând lui Ion Creangă.

În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al celor două personaje;
– evidențierea evoluției relației dintre cele două personaje, prin două episoade/secvențe comentate;
– analiza a două elemente de structură, de compoziţie şi de limbaj, semnificative pentru evoluția relației dintre
personaje (de exemplu: acțiune, conflict, modalităţi de caracterizare, relaţii temporale şi spaţiale, incipit, final,
tehnici narative, instanţe ale comunicării narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.).

Notă
Ordinea integrării reperelor în cuprinsul eseului este la alegere.
Pentru conţinutul eseului, vei primi 18 puncte (câte 6 puncte pentru fiecare cerinţă/reper).
Pentru redactarea eseului, vei primi 12 puncte (existența părților componente – introducere, cuprins, încheiere
– 1 punct; logica înlănțuirii ideilor – 1 punct; abilități de analiză și de argumentare – 3 puncte; utilizarea limbii
literare – 2 puncte; ortografia – 2 puncte; punctuaţia – 2 puncte; așezarea în pagină, lizibilitatea – 1 punct).
În vederea acordării punctajului pentru redactare, eseul trebuie să aibă minimum 400 de cuvinte şi să
dezvolte subiectul propus.

1
 Povestea lui Harap-Alb
de ION CREANGĂ

1. Încadrare în context/ epocă/perioadă/ orientare tematică/ specie/ curent literar

Ion Creangă, unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române, alături de Mihai Eminescu, I.
L. Caragiale şi Ioan Slavici, este considerat creatorul basmului cult în literatura română. Creangă este
exponentul artei narative populare duse până la rafinament.
Basmul este o specie a genului epic în proză în care se povestesc întâmplări fantastice, la care iau
parte personaje înzestrate cu puteri supranaturale, tema fiind lupta dintre bine şi rău, finalizându-se
totdeauna cu triumful binelui.
Basmul cult poartă marca originalităţii autorului său, care este cunoscut. În basmul cult,
miraculosul și fantasticul sunt estompate, în favoarea verosimilității. Astfel, autorul preia tiparul
narativ al basmului popular, dar reorganizează elementele de conținut conform viziunii sale artistice şi
propriului său stil.
Reprezentativ pentru viziunea lui Creangă asupra lumii rămâne basmul cult „Povestea lui Harap-
Alb”, apărut în revista „Convorbiri literare”, în 1877. Sinteză de „realism și fabulos” (G. Călinescu),
„Povestea lui Harap-Alb” asociază supranaturalul popular cu evocarea universului rural, în mod realist,
astfel încât comportamentul personajelor și relațiile dintre ele ilustrează cotidianul din lumea satului.
Realismul este un curent literar-artistic manifestat pe plan european la mijlocul secolului
al XIX-lea, al cărui manifestul literar, „Prefaţa” la „Comedia umană” a lui Balzac (1842), propunea ca
literatura să fie o oglindă a moravurilor sociale.
Un prim argument ce ilustrează caracterul realist al operei este generat prin descrierea
impersonală, mediul și personajele fiind descrise obiectiv: „Amu cică era într-o țară un craiu, care avea
trei feciori. Și craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împărat într-o altă țară, mai depărtată. Și
împăratul, fratele craiului, se numea Verde-împărat.”.
Un al doilea argument, pentru evidențierea viziunii realiste a basmului, constă în caracterul
tipic al personajelor, protagoniștii fiind lipsiți de puteri supranaturale, având trăsături reprezentative
pentru unele aspecte morale: Harap-Alb este eroul, Spânul este răufăcătorul, dar și un rău necesar,
Sfânta Duminică este pedagogul bun. De asemenea, în cazul schițelorde portret ale celor cinci tovarăși
năzdrăvani, punctul de sprijin îl constituie trimiterea la ființa umană: dihanie de om, namilă de om,
arătare de om etc., element ce ține de realism.

2. Prezentarea a patru elemente de structură şi / sau de compoziţie: temă, viziune despre lume,
acţiune, secvenţă, construcţia subiectului, conflict, relaţii spaţio-temporale, incipit, final,
perspectivă narativă, tehnici narative, limbaj.
prezentarea temei prin referire la două secvenţe, secvențe semnificative/ citate comentate

Semnificaţia titlului indică dubla identitate a eroului. Pe de o parte, el are o identitate reală (fiu
de împărat), pe de altă parte, aparent, este sluga Spânului. Numele primit este format dintr-un oximoron.
Constrastul dintre harap (om cu pielea şi părul de culoare negre) şi alb sugerează o falsă identitate a
protagonistului.
Tema este cea tipică basmelor, şi anume, lupta dintre bine şi rău, ilustrând ideea triumfului
binelui, prin motive narative specifice: împăratul fără urmaşi, superioritatea mezinului, probele, călătoria,
interdicţia, supunerea prin vicleşug, demascarea răufăcătorului, pedeapsa, căsătoria. Eroul luptă pentru
impunerea unor valori umane.
Conflictul exterior angrenează protagonistul şi antagonistul şi se soluţionează prin victoria
personajului pozitiv, ilustrând o viziune moralizatoare şi etică asupra lumii.

2
 Acţiunea se desfăşoară linear; succesiunea secvenţelor narative/ a episoadelor este redată prin
înlănţuire. În basm, acţiunea este plasată într-un timp îndepărtat, în illo tempore, într-un timp în care totul
este posibil. Coordonatele acţiunii sunt vagi, prin atemporalitatea şi aspaţialitatea convenţiei: „Amu cică
era odată într-o ţară un crai, care avea trei feciori”. În basmul lui Creangă nu există toponime reale, iar
locurile sunt numite cu ajutorul genitivului posesorului: împărăţia lui Verde împărat, împărăţia lui Roş
împărat, Grădina Ursului, Pădurea Cerbului.
Incipit – final (formule tipice) - În basm sunt prezente clişeele compoziţionale/ formulele tipice.
Formula iniţială –„Amu cică era odată” – şi formula finală – „Şi a ţinut veselia ani întregi, şi
acum mai ţine încă; cine se duce acolo be şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iar cine
nu se uită şi rabdă” – sunt convenţii care marchează intrarea şi ieşirea din fabulos.
Formulele mediane – „Şi merg ei o zi, merg două, merg patruzeci şi nouă”, „şi mai merge el cât
mai merge”– realizează trecerea de la o secvenţă narativă la alta. Formula „Dumnezeu să ne ţie ca
cuvântul din poveste, înainte mult mai este” apare de şapte ori pe parcursul textului, marcând trecerea de
la o etapă din viaţa eroului la o alta. În acest basm formulei mediane i se acordă o atenţie deosebită, ea
subliniază etapele iniţierii.
Incipitul basmului se constituie din formula iniţială, care are rol important, introducând cititorul
în lumea ficţiunii, în metarealitate. Ea are valoarea unui pact cu cititorul, care devine conştient că
pătrunde într-o lume în care totul este posibil. Formula iniţială din „Povestea lui Harap-Alb”, „Amu cică
era odată”, se diferenţiază de cea întâlnite în basmele populare; se remarcă existenţa a două elemente noi,
adverbul de timp amu, aflat în opoziţie cu adverbul odată, marcă a timpului narării ce evidenţiază
atemporalitatea, şi adverbul cică, ce sugerează nesiguranţa, incertitudinea naratorială, ceea ce
demonstrează că naratorul nu-şi asumă rolul de povestitor al unor întâmplări reale.
Incipitul conţine şi informaţiile referitoare la cadrul spaţio-temporal şi la personaje, dar prezintă
şi contextul în care va avea loc călătoria iniţiatică a eroului, o lume plină de primejdii şi de războaie.
Finalul basmului readuce echilibrul şi anunţă răsplătirea eroului. Finalul basmului cult „Povestea
lui Harap-Alb” construieşte opoziţia dintre lumea ficţiunii, o lume ideală, în care nu există convenţii
sociale, şi lumea reală, în care există diferenţe materiale.
Relaţia de simetrie dintre incipit şi final are rolul de a accentua caracterul ideal al lumii fabuloase
şi de a introduce, respectiv de a-l scoate pe cititor din metarealitate.

Construcţia subiectului/ momentele subiectului

Parcurgerea drumului de către erou presupune un lanţ de acţiuni convenţionale/ momentele
subiectului care respectă modelul structural al basmului.
Cele trei ipostaze ale protagonistului corespund, în plan compoziţional, unor părţi narative, etape
ale drumului iniţiatic: a) etapa iniţială, de pregătire pentru drum - fiul craiului, mezinul, naivul -, b)
parcurgerea drumului iniţiatic – Harap-Alb, novicele, cel supus iniţierii -, c) răsplata – împăratul, iniţiatul.
Caracterul de bildungsroman presupune parcurgerea unui traseu al devenirii spirituale, concretizat
în trecerea probelor şi modificarea statutului social al protagonistului.
Expoziţiunea este specifică basmului, stabilind reperele spaţio-temporale vagi şi implicând
personaje tipice, Craiul, cei trei fii ai săi. Verde-Împărat, care avea numai fete, îi cere fratelui său, Craiul,
să-i trimită pe cel mai viteaz dintre cei trei fii ai săi, ca să-l urmeze la tron, ceea ce constituie elementul
destabilizator, intriga.
Călătoria reparatorie, desfăşurarea acţiunii, implică o serie de acţiuni tipice, prezentate sub
forma unei succesiuni de probe la care este supus protagonistul. Povăţuit de Sfânta Duminică, pe care o
miluise cu un ban, mezinul îşi alege calul, armele şi hainele pe care le purtase tatăl său când fusese mire.
Plecat în călătorie, deşi Craiul îl sfătuise să se ferească de „omul roş, iară mai ales de cel spân”, el este
păcălit şi ajunge slugă: Spânul îl pune să jure pe paloş că nu va spune nimănui cine este şi îl numeşte
Harap-Alb.

3
 Ajunşi la curtea lui Verde-împărat, Spânul se dă drept nepotul său, iar pentru a scăpa de
Harap-Alb, îl pune la încercări primejdioase. El este trimis să aducă sălăţi din grădina ursului, pielea
cerbului cu pietre scumpe şi pe fata Împăratului Roş, ca Spânul să se însoare cu ea. Ajutat de Sfânta
Duminică, de calul său, de zâna furnicilor şi de zâna albinelor, dar mai ales de cei cinci tovarăşi fabuloşi –
Ochilă, Setilă, Gerilă, Flămânzilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă -, Harap-Alb reuşeşte să îndeplinească toate
poruncile.
Fata Împăratului Roş este adusă la curtea lui Verde-Împărat şi ea le spune celor prezenţi cine este,
de fapt, Harap-Alb. Punctul culminant îl constituie confruntarea dintre protagonist şi antagonist. Dat în
vileag, Spânul îi retează capul lui Harap-Alb, dar fata îl salvează, „pune capul lui Harap-Alb la loc, îl
înconjură de trei ori cu cele trei smicele de măr dulce” şi îl stropeşte cu apă vie. Calul eroului zboară cu
Spânul în înaltul cerului şi de acolo îi dă drumul, până jos făcându-se praf şi pulbere.
Deznodământul aduce restabilirea echilibrului iniţial. Împăratul-Verde îl căsătoreşte pe Harap-
Alb cu fata Împăratului Roş, iar la nunta lor sunt chemaţi cei care l-au ajutat pe erou, dar şi „crai, crăiese
şi împăraţi”.

3. Scene semnificative/ motive literare şi simboluri

Trecerea probei podului are o semnificaţie aparte; aceasta este o probă a curajului, a calităţilor
războinice, condiţie iniţială obligatorie pentru cel care aspiră la tronul împărătesc. Podul simbolizează
trecerea la altă etapă a vieţii şi se face într-un singur sens, de la imaturitate la maturitate. Pentru a izbândi,
mezinul este sfătuit să ia hainele, armele şi calul din tinereţe al craiului, sugerându-se astfel că tânărul va
repeta iniţierea tatălui. Calul, descoperit cu tava de jăratic după trei încercări, va deveni tovarăşul şi
sfătuitorul eroului.
Trecerea podului este urmată de rătăcirea în pădurea labirint, simbol ambivalent, loc al morţii şi
al regenerării, căci pentru tânăr se va încheia o etapă şi va începe alta: „de la un loc i se închide calea şi
încep a i se încurca cărările”. Cum are nevoie de un iniţiator, cele trei apariţii ale Spânului îl determină să
încalce sfatul părintesc şi, crezând că se află în ţara spânilor, îl tocmeşte ca slugă. Așadar, așa cum afirmă
Marin Mincu, ,,parcurgerea labirintului este o încercare esențială pentru orice erou.”
Coborârea în fântână are, în plan simbolic, semnificaţia grotei, spaţiu al naşterii şi al regenerării.
Schimbarea numelui/ a identităţii reprezintă începutul iniţierii spirituale.
Personajul intră în fântână naiv, fecior de crai, pentru a deveni rob al Spânului. Jurământul din
fântână include şi condiţia eliberării, sfârşitul iniţierii: „jură-mi-te pe ascuţişul paloşului tău că mi-i da
ascultare întru toate (…); şi atâta vreme să ai a mă sluji, până când îi muri şi iar îi învie.”
Vasile Lovinescu, în lucrarea „Creangă şi creanga de aur”, consideră că apa din fântâna în care
coboară, iniţial, Spânul este ceea ce alchimiştii numesc apă corozivă. Această apă duce la dispariţia
simbolică a fiului de crai, la dizolvarea acestuia şi la regenerarea lui în Harap-Alb. Coborârea în fântână şi
revenirea la suprafaţă a fiului de crai echivalează cu o moarte şi o renaştere în plan spiritual la un nivel
superior.
Cele trei probe la care este supus de Spân la curtea Împăratului Verde presupun o altă etapă a
iniţierii, dintre care cea mai complexă este cea a cunoaşterii iubirii, prin aducerea fetei Împăratului Roş.
Eroul este sprijinit de ajutoare şi donatori: fiinţe cu însuşiri supranaturale (Sfânta Duminică), animale
fabuloase (calul năzdrăvan, crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor), făpturi himerice (cei cinci tovarăşi) sau
obiecte miraculoase (smicelele de măr, apa vie, apa moartă).
Decapitarea eroului este ultima treaptă şi finalul iniţierii, având semnificaţia coborârii în infern/
a morţii iniţiatice.
Perspectiva narativă se caracterizează prin naraţiunea la persoana a III-a care este realizată de un
narator omniscient, dar nu şi obiectiv, deoarece intervine adesea prin comentarii sau reflecţii. Există
intervenţii naratoriale care dovedesc o anumită implicare a celui care poveşteşte: „ce-mi pasă mie”, „eu
sunt dator să spun povestea şi voi să mă ascultaţi”. Implicarea naratorială reiese, de asemenea, din dativul
etic, prin care se creează şi impresia de oralitate, ca în structura „mi ţi-l înşfacă”. Se realizează un
permanent contact cu cititorul, care este invitat să participe, în final, la această nuntă nesfârşită, care mai
ţine încă.

4
 Spre deosebire de basmul popular, unde predomină naraţiunea, basmul cult presupune, din
punctul de vedere al modurilor de expunere/ al tehnicilor narative îmbinarea naraţiunii cu dialogul şi cu
descrierea. Naraţiunea este dramatizată prin dialog, are ritm rapid, realizat prin reducerea digresiunilor şi
a descrierilor, iar individualizarea acţiunilor şi a personajelor se realizează prin amănunte (limbaj, gesturi,
portret fizic).
Dialogul are o dublă funcţie, ca în teatru: susţine evoluţia acţiunii şi caracterizarea personajelor.
Prezenţa dialogului are ca efect realizarea scenică a secvenţelor narative. Modalităţile narării sunt
povestirea şi reprezentarea. Povestirea faptelor este însoţită de reflecţii/ comentariile naratorului şi este
dublată de un plan al semnificaţiilor simbolice.
Registrele stilistice popular, oral şi regional conferă originalitate limbajului, care cuprinde
termeni şi expresii populare, regionalisme fonetice sau lexicale, proverbe. Plăcerea zicerii, verva,
jovialitatea se reflectă în mijloacele lingvistice de realizare a umorului, precum ironia şi apelative,
diminutive cu valoare augmentativă.
Oralitatea stilului se realizează, de asemenea, prin expresii narative, exprimare locuţională,
propoziţii interogative şi exclamative, dativul etic.

Concluzie - Exprimarea unui punct de vedere argumentat despre modul în care se reflectă o
idee sau tema
Se poate afirma că Ion Creangă prelucrează în mod original tiparele basmului popular; pornind de
la tema comună tuturor basmelor – confruntarea dintre bine şi rău – el ilustrează o viziune profundă,
evidenţiind ideea că viaţa este o succesiune de probe, prin depăşirea cărora omul se maturizează.
Respectând scenariul epic al basmului, prozatorul conturează un mesaj etic şi moralizator:
probele iniţiatice îl învaţă pe erou ce înseamnă suferinţa şi îi desăvârşesc formarea. După ce se dovedeşte
egoist în relaţia cu ceilalţi, fiul de crai, devenit slugă, înţelege nedreptatea şi răutatea şi luptă împotriva
lor.
În consecinţă, ca şi în celelalte basme ale sale, Ion Creangă evidenţiază o imagine a lumii rurale
de altădată, cu tradiţiile şi valorile ei morale, bunătatea, mila, generozitatea, curajul, prietenia.

5
 Caracterizarea personajului
Personajele: construcţia personajelor, modalităţi de caracterizare, citate reprezentative, relaţia
dintre două personaje.
Personajul este o cheie fundamentală a tuturor textelor epice, ocupând locul principal în sistemul
operei literare. Pe de o parte, acesta este un element structural, alături de acțiune și de spațiu, iar pe de altă
parte, este purtător al mesajului.
În basm, personajele, oameni, dar şi fiinţe himerice cu un comportament omenesc, sunt purtătoare
ale unor valori simbolice: binele şi răul în diversele lor ipostaze.
„Povestea lui Harap-Alb” este un veritabil bildungsroman, deoarece personajul principal al
operei trebuie să străbată un drum al inițierii, să acumuleze experiență, să se formeze pentru viață în lupta
cu forțele malefice și să înțeleagă adevărul, dreptatea, prietenia, iubirea. El este construit realist, ca o
ființă complexă și este un personaj „rotund” (E.M. Forster).
Eroul basmului, mezinul craiului, Harap-Alb, nu are puteri supranaturale şi nici însuşiri
excepţionale, asemenea lui Făt-Frumos din basmele populare. El are calităţi şi defecte, sugerate de
oximoronul din numele său. Prin trecerea probelor la care îl supune Spânul, pe parcursul călătoriei
iniţiatice, fiul cel mic al craiului va dobândi calităţile necesare unui viitor împărat – mila, bunătatea,
generozitatea, înţelegerea față de cei mai slabi decât el, simţul responsabilităţii, al curajului, al prieteniei,
capacitatea de a-şi respecta cuvântul dat.
Statutul social al protagonistului este surprins încă din incipitul discursului narativ, când cititorul
află că este mezinul craiului. Pe parcurs, apare în ipostaza de slugă a Spânului, pentru ca în final să
dobândească statutul de moștenitor la tronul împăratului Verde, echivalent, în plan simbolic, cu cel de
inițiat.
Iniţial, mezinul este timid, ruşinos, lipsit de curaj. Când tatăl îi mustră pe fraţii lui mai mari
pentru a se fi întors din drum de frica ursului, el nu are curajul să dea glas dorinţei de a merge să-şi
încerce norocul. Reacţia sa este evidenţiată de narator prin intermediul caracterizării directe: „Fiul
craiului cel mai mic, făcându-se atunci roş cum îi gotca, iese afară în grădină şi începe a plânge în inima
sa”.

Altruismul este calitatea primordială a protagonistului. Momentul cheie este cel al întâlnirii
tânărului, cu Sfânta Duminică, deghizată în cerşetoare, care îl roagă să o miluiască. El îşi demonstrează
altruismul, eroina supranaturală răsplătindu-i generozitatea, dezvăluindu-i destinul excepţional ce-l
aşteaptă: ,,puţin mai este şi să ajungi împărat, cum nu a mai stat pe faţa pământului, aşa de iubit, de slăvit
şi de îndrăgit.”
Altruismul, generozitatea se manifestă în alte două secvențe narative, indirect, prin
dragostea pentru albine şi furnici, însuşiri ce îl determină să le ocrotească şi să le ajute atunci când le
întâlneşte în drumul său.
Pe un pod, Harap-Alb întâlnește o nuntă de furnici și trece prin apă ca să nu curme ,,viața atâtor
gâzulițe nevinovate”. Regina furnicilor îi da voinicului o aripioară, ca atunci când va crede că are nevoie
de ea să dea foc aripii. După un timp, călătorii văd un roi de albine care se învârteau bezmetice, neavând
pe ce să se așeze. Atunci, Harap-Alb își scoate pălăria, o așază pe pământ cu gura în sus, iar albinele se
îngrămădesc acolo. Voinicul cioplește un buștean și le face un adăpost, după care crăiasa albinelor îi dă o
aripă, ca, în caz de nevoie, Harap-Alb să-i dea foc și ea va veni în ajutor. Pentru că fusese milos, binele pe
care Harap-Alb îl făcuse se întoarce, furnicile alegând macul de nisip şi crăiasa albinelor identificând-o pe
adevărata fată a împăratului Roş, micile insecte salvând astfel viaţa protagonistului.
Dacă în basmul popular eroului îi erau evidenţiate doar calităţile, în cel cult eroul se
caracterizează prin complexitate, având atât calităţi pozitive, cât şi defecte. Se dovedește impulsiv atunci
când lovește calul slăbănog ce se repezise la tavă, scenă ce relevă caracterizarea indirectă. În momentul
alegerii calului, fiul craiului se lasă din nou înşelat de aparenţe. Animalul năzdrăvan însă reuşeşte să
mânânce jăratec şi va deveni ajutor şi îndrumător al fiului de crai. Aceeași funcție de caracterizare
indirectă o deține secvența narativă în care, la pod, tatăl îmbrăcat în urs îi iese în cale, încercând să-l

6
sperie, dar feciorul se năpustește asupra lui fără frică, dovedindu-și curajul în luptă. Deşi trece proba
podului, dovedind curaj, crăişorul se rătăceşte în pădurea labirint şi uită repede poveţele tatălui, luând ca
slugă pe Spân, deoarece, după cum se subliniază prin caracterizarea directă făcută de narator, este
„boboc în felul său la trebi de aieste.”. Caracterizarea directă este realizată și de Sfânta Duminică,
atunci când îi dezvăluie destinul: „o să ajungi împărat cum n-a mai fost altul pe fața pământului.”

Curajos, loial, generos, răbdător, perseverant, tolerant, recunoscător, trecând prin greutăţi, Harap-
Alb este eroul care se iniţiază. La capătul acestei călătorii, el ajunge să-şi întemeieze o familie şi să
conducă o împărăţie.
Personajul este o instanță narativă definitorie pentru genul epic, o creație a autorului menită a
exprima viziunea acestuia asupra unei teme literare. Personajul Harap-Alb este reprezentativ pentru
tipologia/ imaginea tânărului supus inițierii, iar prin portretul său este evidențiat mesajul operei.

Relația dintre două personaje

Relația dintre protagonist și antagonist este evidențiată de însăși tema basmului, constituită de
lupta dintre bine și rău. Acțiunea cuprinde, în desfășurarea sa, încercările prin care trece fiul de crai,
înainte și după ce Spânul îl subjugă.
Mezinul, devenit ulterior Harap-Alb şi apoi succesor la tron al lui Verde-Împărat, se va afla de-a
lungul acţiunii reparatorii în relaţie de subordonare faţă de Spân. Acceptându-l pe Spân ca slugă, eroul va
ajunge să-şi schimbe statutul iniţial şi să devină supus acestuia. Relaţia de subordonare reiese din modul
în care Spânul i se adresează lui Harap-Alb şi din faptul că îl trimite în misiuni al căror scop este
pierderea eroului, dar şi din atitudinea acestuia. Deşi ştie că Spânul este un impostor, fiul de crai se
supune acestuia, respectându-şi până la capăt cuvântul dat şi îi îndeplineşte poruncile.
La început, prin viclenie și lingușiri, Spânul reușește să-l convingă pe Harap-Alb să îl însoțească
la drum. Din momentul în care păcălește pe erou să intre în fântână, atitudinea Spânului de modifică,
devenind autoritar și poruncitor, arogant și lăudăros, dezvăluind adevăratul său caracter.
Spânul nu este doar o întruchipare a răului, ci are şi rolul iniţiatorului, este „un rău necesar.” De
aceea, calul năzdrăvan nu-l ucide înainte ca iniţierea eroului să se fi încheiat: „Şi unii ca aceştia sunt
trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte…”
Eroul este văzut în evoluție, de la naivitate la înțelepciune, pe când Spânul are ca trăsături
dominante viclenia și răutatea.
Aşadar, relaţia dintre cele două personaje, Harap-Alb şi Spân, se bazează pe principiul că răul are
şi un rol benefic, în sensul că răufăcătorul nu face decât să faciliteze iniţierea eroului. Toate probele
Spânului îl vor ajuta pe erou să se dezvolte şi să-şi anihileze defectele.