O scrisoare pierdută (de I.L.

Caragiale)
− particularitățile textului −

I. Introducere
I.L. Caragiale este unul dintre marii clasici ai literaturii române, creatorul unei
opere satirice emblematice pentru criticismul junimist, în care demască spoiala de
civilizație occidentală, demagogia liberală, pretențiile fără fundament din societatea
românească a momentului. Una dintre creațiile sale dramatice cele mai importante
este O scrisoare pierdută (1884), o comedie de moravuri și de caractere care prezintă
viața imorală a unor politicieni de la sfârșitul secolului. Piesa se caracterizează printr-
o viziune comică și satirică asupra societății românești de atunci, dar și asupra unor
defecte ale omului dintotdeauna.
II. Comedia de moravuri (prima variantă)
Ca specie, textul este o comedie, întrucât înfățișează situații, personaje,
comportamente amuzante și are un deznodământ fericit. Piesa ilustrează categoria
estetică a comicului, care se obține prin procedee precum ironia, satira, exagerarea,
contrastul dintre aparență și realitate, dintre intenție și rezultat sau dintre viață și
automatism. În comedie, apar mai multe forme ale comicului: de moravuri, de limbaj,
de situație, de caractere sau de nume. Comicul de moravuri privește anumite defecte
sau comportamente imorale, precum prostia, ipocrizia, minciuna, oportunismul sau
incultura, relevante pentru societatea burgheză a momentului, dar și pentru omul
dintotdeauna.
III. Realismul (a doua variantă)
Ca specie, textul este o comedie, întrucât înfățișează situații, personaje,
comportamente amuzante și are un deznodământ fericit. Piesa aparține realismului
deoarece prezintă într-o manieră obiectivă și critică diverse aspecte imorale din viața
publică și privată a epocii. Satira socială este obținută cu ajutorul a diferite forme ale
comicului: de moravuri, de limbaj, de situație, de caractere sau de nume. Comicul de
situație se realizează prin anumite procedee din comedia clasică (triunghiul conjugal,
lovitura de teatru, quiproquoul), prin diferite încurcături (pierderea scrisorii) sau prin
întâmplări ridicole. Comicul de caractere se realizează prin personaje construite în
jurul unei trăsături negative, iar comicul de moravuri privește anumite defecte sau
comportamente imorale, precum prostia, ipocrizia, minciuna, oportunismul sau
incultura.
 IV. Reperele spațio-temporale
O altă trăsătură realistă este plasarea acțiunii într-un context spațial și temporal
veridic. Acțiunea se desfășoară „în capitala unui județ de munte”, pe parcursul a trei
zile, cu ocazia alegerilor parlamentare din „anul de grație 1883”. În text se
menționează diverse locuri din oraș, printre care primăria, prefectura, spitalul, școala
de băieți, școala de fete etc., care lasă impresia de veridicitate. Nu se precizează însă
numele orașului, creându-se impresia că evenimentele din piesă descriu un fenomen
general, caracteristic pentru corupția, oportunismul și demagogia din viața politică a
acelor ani.
V. Titlul
Titlul piesei face trimitere la instrumentul șantajului politic, scrisoarea de
dragoste primită de Zoe de la Ștefan Tipătescu. Pierderile ei succesive provoacă
diferite încurcături și răsturnări de situație, tipice comediilor. În finalul piesei cititorul
află despre o altă scrisoare intimă pierdută, cu ajutorul căreia Agamiță Dandanache a
câștigat funcția de deputat, tot prin șantaj, ceea ce oferă o perspectivă despre felul în
care se desfășoară campaniile electorale. Lupta politică este, de fapt, o luptă de culise,
dictată de interese personale și purtată prin intrigi, înșelăciune și corupție.
VI. Subiectul
Intriga piesei constă în pierderea scrisorii de dragoste primite de Zoe Trahanache,
soția unuia dintre liderii locali ai partidului de guvernământ, de la amantul ei, Ștefan
Tipătescu, prefectul județului. Documentul compromițător ajunge în posesia lui Nae
Cațavencu, un oponent politic, care amenință să îl publice dacă nu este numit
candidatul partidului pentru postul de deputat. După ce încearcă zadarnic, prin
constrângeri și amenințări, să recupereze scrisoarea, Tipătescu acceptă compromisul,
însă de la centru i se cere să sprijine un alt candidat, Agamemnon Dandanache. La
adunarea electorală de la primărie are loc o încăierare după anunțarea candidaturii, iar
Cațavencu pierde pălăria în căptușeala căreia se afla scrisoarea. Aceasta este găsită de
cetățeanul turmentat și returnată lui Zoe. Între timp, Zaharia Tranahache descoperise o
poliță falsificată de Cațavencu, cu care voia să îl șantajeze la rândul său pentru a
obține scrisoarea. Ca să nu fie reclamat, Cațavencu acceptă situația umilitoare de a
conduce festivitatea în onoarea noului ales, Dandanache, și în cele din urmă se alătură
și el taberei adverse, promițându-i-se susținerea la viitoarele alegeri.
VII. Conflictul
Principalul conflict este de ordin politic și se desfășoară între două grupări
adverse: partidul aflat la putere, condus de Tipătescu și Trahanache, și candidatul
independent Cațavencu. Negocierile clandestine dintre aceștia trei trezesc suspiciunile
altor membri ai partidului, Farfuridi și Brânzovenescu, care îi acuză de „trădare” și
vor să trimită o telegramă la București pentru a-i denunța, însă sunt opriți de prefect.
Tot din conflictul principal al piesei derivă un alt conflict secundar, între Zoe și
Tipătescu, care ezită să negocieze cu adversarul său, așa cum femeia îi cere, pentru că
onoarea ei se află în joc.
VIII. Tema. Incipitul
Tema comediei constă în lupta pentru putere politică și infidelitatea din familia
unor politicieni, pe fondul campaniei electorale pentru funcția de deputat. O secvență
relevantă este incipitul piesei, în care cititorul află despre existența unei scrisori prin
care Cațavencu speră să câștige lupta politică. Cel care relatează întâmplarea este
Pristanda, care, „din datorie”, îl spionase pe adversarul politic al prefectului. Pentru
aceste servicii, care depășesc limita legii, Tipătescu tolerează furtișagurile polițistului.
Este o complicitate menită să îl facă pe polițist „om de credință”, de fapt un
instrument al grupului politic condus de prefect. Din servilism, Pristanda nu va ezita
să comită ulterior și alte abuzuri la ordinul lui Tipătescu, ca de exemplu arestarea lui
Cațavencu. Discuția dintre cei doi ilustrează „sistemul curat constituțional”, de fapt un
sistem corupt, în care puterea este exercitată în interes personal.
IX. Altă secvență relevantă
O altă secvență relevantă este discursul lui Nae Cațavencu de la întrunirea
electorală. Scena ilustrează demagogia politicianului, care face promisiuni mincinoase
și folosește cuvinte bombastice, în scopul de a convinge electoratul. Cu această
ocazie, personajul rostește o tiradă lipsită de conținut, în care se declară un adept
înfocat al modernizării, fără să prezinte însă vreo soluție. Cațavencu își începe
discursul pe un ton sentimental, simulând preocuparea pentru soarta României,
„țărișoara mea”. Ipocrizia lui se observă din schimbarea bruscă de atitudine, prin
trecerea de la un ton sentimental la unul categoric, „lătrător”. În momentul în care și-a
cucerit auditoriul, el începe să își înșire pretinsele merite personale, dovedindu-și
oportunismul. Limbajul este unul al superlativelor („ultraprogresist”, „de trei ori da”),
specific demagogilor, nelipsit de greșeli de exprimare și de logică. În cuvântarea sa
apar cuvinte precum „capitalist” (cu sensul de locuitor al capitalei), „faliți” (cu sensul
de oameni de fală) sau nonsensuri: „Industria română e admirabilă, e sublimă, putem
zice, dar lipseşte cu desăvârşire.”
X. Personajele. Comicul de caractere și de nume
O altă sursă a comicului sunt caracterele. În prim-plan se află tipul omului politic
și al demagogului: Nae Cațavencu, Zaharia Trahanache, Tache Farfuridi, Agamiță
Dandanache, Ștefan Tipătescu. Se pot stabili și alte tipologii: tipul încornoratului
(Trahanache), tipul amorezului (Tipătescu), tipul adulterei (Zoe), tipul servitorului
(Pristanda), tipul imbecilului (Farfuridi, Dandanache).
Personajele sunt individualizate prin anumite trăsături particulare, care privesc
statutul lor social și psihologic. Ștefan Tipătescu, prefectul județului, este singurul
personaj „cu carte”, se exprimă corect și are sentimente sincere pentru Zoe, însă este
totodată orgolios, impulsiv și corupt, folosindu-și puterea abuziv. Zaharia Trahanache
este un politician abil, care sub aparența ticăielii ascunde tact și chiar viclenie. Orbirea
sa în fața infidelității lui Zoe poate fi considerată un act de „diplomație”, prin care să
păstreze onoarea familiei și bunele relații cu prefectul. Nae Cațavencu este un om
politic lipsit de scrupule, care își ghidează acțiunile după dictonul din Machiavelli
„Scopul scuză mijloacele”. El reprezintă demagogul absolut, care își camuflează
intențiile reale într-un limbaj bombastic și, în general, într-o ținută afectată.
Anumite trăsături ridicole ale personajelor sunt sugerate cu ajutorul onomasticii.
Numele lui Zaharia Trahanache provine de la „zahariseală” (ramolisment), iar
„trahanaua”, o cocă moale, sugerează caracterul influențabil al acestuia. Pristandaua
este un dans moldovenesc în care dansatorii urmează comenzile conducătorului de
joc, ceea ce sugerează servilismul personajului. Numele lui Cațavencu poate fi asociat
cu „cațaveica”, o haină cu două fețe, sau „cață”, mahalagioaică, ilustrând demagogia
și semidoctismul personajului.
XI. Încheiere
O scrisoare pierdută reprezintă așadar o comedie de moravuri, care prin situațiile
și personajele ei ridicole, ilustrează tabloul unei societăți în care interesele se
negociază, compromisurile pot rezolva orice dispută, iar principiile și valorile sunt
înlocuite de minciună și impostură.

Caracterizarea lui Nae Cațavencu

I. Tipologia. Statutul moral

Nae Cațavencu reprezintă tipul demagogului și al parvenitului. Aflat în opoziție,
el aspiră la postul de deputat, făcând uz de șantaj pentru a obține sprijinul adversarilor
săi politici. El reprezintă demagogul absolut, care își camuflează intențiile reale într-
un limbaj bombastic și, în general, într-o ținută afectată. Parvenitismul său se referă la
dorința de a face carieră și de a se îmbogăți prin orice mijloace, mai cu seamă prin
abuzuri. El își ghidează acțiunile după dictonul lui Machiavelli „Scopul scuză
mijloacele”, atribuindu-l însă eronat lui Gambetta, din incultură.
II. Statutul social
Statutul său social este conturat încă din lista de personaje de la începutul piesei.
El este avocat și patronul ziarului „Răcnetul Carpaților”, titlu bombastic și patriotard,
emblematic pentru demagogia personajului. Este totodată fondatorul Societății
Enciclopedice-Cooperative „Aurora Economică Română”, care prin asocierea dintre
„enciclopedică” și „cooperativă” sugerează că intenția ei nu este cultura, ci câștigul.
Altfel spus, personajul își maschează interesele personale sub aparența unui om
dezinteresat, preocupat de binele public și de dezvoltarea „țărișoarei mele”.
 III. Mijloace de caracterizare
Portretul său moral se conturează cu ajutorul caracterizării directe și indirecte,
realizată prin acțiunile sale imorale, prin limbajul său bombastic, precum și prin
relațiile conflictuale cu tabăra politică adversă. Este caracterizat în mod direct de către
victima șantajului său, Tipătescu, care îl numește „mizerabil”, „infam”, „canalie”.
Pentru Zoe și soțul ei este un „mișel”, pentru Farfuridi este „nifilist”. El însuși se
autocaracterizează involuntar în același registru: „... vreau ceea ce merit în orașul
acesta de gogomani unde sunt cel dintâi... între fruntașii politici”.
IV. Scena discursului electoral
V. Finalul
Finalul piesei ilustrează și el oportunismul lui Cațavencu. Personajul știe să se
adapteze la orice împrejurare, arătându-se necruțător și inflexibil cât timp deține
scrisoarea, dar devenind smerit când pierde controlul. Ca să nu fie reclamat pentru o
poliță falsificată, Cațavencu acceptă să conducă manifestația organizată în onoarea lui
Dandanache, promițându-i-se sprijinul în următoarele alegeri. Piesa se încheie într-o
atmosferă veselă, de împăcare generală, caracteristică pentru o societate în care
interesele se negociază, compromisurile pot rezolva orice dispută, iar principiile și
valorile sunt înlocuite de minciună și impostură.

Caracterizarea lui Ghiță Pristanda

I. Tipologia. Statutul social și moral

Ghiță Pristanda este polițistul orașului, un funcționar umil, al cărui nivel de trai
depinde de bunăvoința superiorilor săi. Cu toate că, prin funcția sa, se află în slujba
cetățenilor, și nu a politicienilor, în realitate el se pune la dispoziția conducătorilor
politici, pentru avantajele care i se oferă. De-a lungul piesei, el execută ordinele
prefectului și ale partidului acestuia, recunoscându-se el însuși „omul” lui Tipătescu și
al „coanei Joițica”. Loialitatea sa este, de fapt, un simulacru, ca și mult invocata
datorie față de serviciu, singurul lucru pe care îl slujește fiind interesul personal,
pentru care este dispus să treacă oricând în tabăra adversă.
Statutul social al lui Pristanda este rezumat de Cațavencu: „Într-un stat
constituțional un polițai nu e nici mai mult nici mai puțin decât un instrument!” Cu
toate că afirmația avocatului conține enormitatea de a numi constituțional un stat în
care poliția este aservită politic, ea surprinde foarte precis realitatea. Însuși polițistul
consimte la această caracterizare, care îi scuză abuzurile, cu toate că este jignitoare.
 II. Mijloacele de caracterizare
Personalitatea lui Pristanda este conturată în special prin mijloacele de
caracterizare indirectă. Servilismul personajului este marcat atât prin comportamentul
slugarnic, cât și prin limbajul său mieros și umil. O marcă a lingușelii este ticul său
verbal, „curat”, prin care încuviințează mecanic spusele șefilor săi, indiferent de
context. Adevăratele gânduri ale personajului apar în aparteuri, care sunt o sursă a
comicului, prin contrastul dintre aparență și realitate, și scot în evidență duplicitatea
polițistului. Prin urmare, limbajul dezvăluie o personalitate servilă, dar și vicleană și
ipocrită, pentru că în fond el joacă un rol prin care își servește propriile interese,
având grijă să își asigure protecția persoanelor influente.
O altă latură a limbajului lui Pristanda sunt greșelile sale de vorbire, ce constituie
una dintre sursele comicului. În replicile polițistului apar erori frecvente, în special
neologisme pronunțate greșit („bampir”, „renumerație”, „catrindală”, „scrofuloși”),
care reflectă incultura și semidoctismul. Comicul reiese din contrastul dintre
veleitățile culturale ale personajului și nivelul său real de educație, specific unui
parvenit de condiție umilă.
III. Scena inițială
O secvență semnificativă pentru servilismul personajului este scena din
deschiderea piesei. Pristanda îi relatează prefectului discuția din casa lui Cațavencu,
adversarul său politic pe care polițistul îl spiona. [completare supra]
IV. O altă secvență relevantă
Deși se declară loial prefectului, Pristanda se comportă la fel de umil și față de
opoziție, conștient de beneficiile pe care le-ar putea avea în cazul unei victorii
electorale a lui Cațavencu. De aceea, atunci când îl aduce pe acesta din arest în casa
prefectului, la ordinele lui Zoe, are grijă să se disculpe și să facă diverse complimente
(„eu gazeta d-voastră o citesc ca Evanghelia totdeauna”), ca să intre în grațiile
politicianului. Secvența reprezintă o situație comică datorită comportamentului
lingușitor, politicos până la umilință, al polițistului. Deși tocmai îl arestase pe avocat,
se comportă ca un servitor al acestuia, cedându-i poziția de autoritate care îi revine în
temeiul funcției sale. Ironia provine, așadar, din această răsturnare a imaginii
tradiționale a polițistului, de reprezentant al legii, al puterii.
V. Încheiere
Așadar, Ghiță Pristanda este tipul servitorului, un polițist corupt care, din
necesitate sau numai din oportunism, servește interesele conducătorilor politici și
devine o piesă importantă în angrenajul corupției din viața publică.
Relația dintre Cațavencu și Tipătescu

I. Nae Cațavencu
II. Ștefan Tipătescu
Ștefan Tipătescu reprezintă tipul omului politic și al junelui-prim. El este
prefectul județului, singurul personaj instruit, care se exprimă corect, însă este
totodată orgolios, impulsiv și corupt, folosindu-și puterea după cum îi dictează
interesele personale. Tipătescu este cel mai bine caracterizat de către Trahanache, care
îi remarcă atât calitățile, cât și impulsivitatea: „E iute! n-are cumpăt. Aminteri bun
băiat, deștept, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect.”
III. Relația dintre personaje
Cele două personaje sunt adversari politici, aflându-se în tabere diferite. Între ei
se duce o luptă de culise, cu metode care nu respectă nicio regulă: șantaj, amenințări,
arestări și percheziții, negocierea funcțiilor și bunurilor județului etc. Ostilitatea lui
Tipătescu este mult mai aprigă, pentru că se află în situația de victimă a șantajului lui
Cațavencu, iar orgoliul și temperamentul său coleric îl determină să reacționeze cu
multă agresivitate.
IV. Secvența negocierii
O secvență care ilustrează această animozitate se petrece în actul al II-lea, cu
ocazia negocierii dintre cei doi. Întâlnirea lor este unul dintre momentele cheie ale
conflictului, precum și un prilej pentru a le pune în oglindă personalitățile. Amândoi
sunt oameni politici abili, care afișează o atitudine afabilă și un limbaj civilizat, în
contrast cu ceea ce gândesc în realitate. În tipicul său spirit demagogic, Cațavencu
invocă considerente de interes național, pretinzând că acționează pentru binele public.
El este conștient că Tipătescu nu poate fi manipulat de asemenea „tirade distilate”,
însă cu greu se poate desprinde de reflexele sale oratorice și de masca pe care o
poartă. Într-un final, la insistențele prefectului de a vorbi deschis, Cațavencu își dă jos
această mască și dezvăluie un om de o ambiție cruntă, străină de orice noțiune de
moralitate. El cere funcția de deputat într-un mod agresiv, rostind în mod repetat
verbul „vreau”, și refuză orice altă ofertă pe care prefectul i-o face în schimbul
scrisorii: moșia Zăvoiu, postul de primar, funcția de avocat al statului etc. Atunci când
avocatul amenință că Zoe va fi dezonorată, prefectul reacționează violent, luând un
baston și alergându-l pe Cațavencu prin cameră. Momentul este aplanat de apariția lui
Zoe, care îl va convinge pe Tipătescu să accepte compromisul.
V. Finalul
În ciuda orgoliului său, Tipătescu se dovedește în finalul piesei o persoană
conciliantă, pregătită să treacă peste vechea rivalitate, dacă interesele sale și ale
grupului său o cer. Lipsit de scrisoare și amenințat la rândul său pentru o poliță falsă,
Cațavencu se arată smerit și, pentru a nu fi denunțat, acceptă să conducă festivitatea în
onoarea noului ales, Dandanache. Din oportunism, el trece în tabăra adversă, care îi
promite sprijinul în viitoarele alegeri. Cu această ocazie îi cere lui Tipătescu „să mă
ierți și să mă iubești”, însă confesiunea sa se pierde în același discurs demagogic:
„pentru că toți ne iubim țara, toți suntem români!... mai mult, sau mai puțin onești!”
Tipătescu râde, iar piesa se încheie într-o atmosferă veselă, de împăcare generală,
caracteristică pentru o societate în care interesele se negociază, compromisurile pot
rezolva orice dispută, iar principiile și valorile sunt înlocuite de minciună și
impostură.

Relația dintre Tipătescu și Zoe

I. Ștefan Tipătescu
II. Zoe Trahanache
Zoe Trahanache reprezintă tipul femeii voluntare, cu o personalitate puternică,
dar și tipul cochetei și al adulterei. Ea este soția unui influent om politic de la putere și
amanta prefectului din județ. Ca primă doamnă a județului, are multă autoritate asupra
celor din jur. Însuși Cațavencu, după ce este arestat, cere să discute numai cu ea, fiind
încredințat de influența pe care o are în cercul puterii, precum și de firea ei rațională.
Soție adulteră, Zoe se teme de scandalul care îi amenință imaginea publică, iar toate
acțiunile ei sunt realizate în vederea recuperării scrisorii.
III. Relația dintre personaje
În relația cu prefectul, Zoe este polul rațional, puternic. Spre deosebire de bărbat,
care acționează nechibzuit împotriva lui Cațavencu, ea nu își pierde stăpânirea de sine
și ordonă eliberarea lui, pentru a putea ajunge la o înțelegere. Însuși Pristanda o
ascultă peste ordinele prefectului, convins că femeia ia deciziile cele mai judicioase.
În același timp, Zoe are o mare influență asupra lui Tipătescu, care renunță pentru ea
la o carieră politică în capitală și, în final, își sacrifică orgoliul pentru a proteja
onoarea femeii.
IV. Secvențe relevante
Caracterul puternic al femeii se observă și în scena din actul II în care încearcă să
îl convingă pe Tipătescu să îl susțină pe adversarul său politic. Inițial, prefectul refuză
compromisul și îi propune soluția disperată, nerealistă de a fugi împreună din oraș.
Femeia însă refuză „nebunia”, temându-se de un scandal și mai mare. Ea îi prezintă
foarte coerent toate argumentele, iar apoi, exasperată de încăpățânarea bărbatului, se
lamentează, face reproșuri și chiar amenință cu sinuciderea. Dramatismul ei este firesc
având în vedere pericolul, dar poate la fel de bine să fie jucat, pentru a-l putea
convinge pe prefect.
Într-o scenă ulterioară, Zoe îl amenință pe prefect că va susține candidatura
avocatului și fără sprijinul lui. Îl convinge într-un final, mai mult prin șantaj
emoțional decât prin argumente, punându-i în vedere că îl va părăsi. La finalul acestei
confruntări, Tipătescu lasă impresia unui om influențabil, care a încuviințat mai mult
din slăbiciune decât dintr-o pornire nobilă să își sacrifice ambițiile pentru femeia
iubită.
V. Încheiere
Cuplul Tipătescu-Zoe Trahanache nu este nici ridicol, nici comic. El servește însă
intenției satirice a autorului, ilustrând o societate imorală, în care interesele de ordin
sentimental ajung să influențeze deciziile politice.