Clasicismul este un current literar şi cultural specific mai ales

Franţei secolului al XVII-lea, numit frecvent “Secolul clasic”,

“Marele secol” ori “Secolul lui Ludovic al XIV-lea”.

IONIȚĂ DIANA TEODORA

Opera scriitorilor francezi din sec. al XVII-lea :
Corneille, Racine, Boileau, Molière, La Fontaine,
La Bruyère constituie o grupare a ideilor
clasiciste și transformarea lor într-o unitate de
norme. Pornind de la imitația anticilor, este
promovată o artă cu un scop moral, în centrul
căreia se afla omul rațiunii și al armoniei
universale. Clasicismul reunește scriitorii care
acceptă unele legi comune, care au ca trasături
generale: claritatea, ordinea și măsura.
Principalii reprezentanți ai
clasicismului sunt: Pierre Corneille,
Jean Racine, Jean Baptiste
Poquelin-Molière, La Fontaine, Jean
de la Bruyère, Boileau.
 Clasicimul poate fi definit ca o mișcare
artistică și literară care promovează ideile de
armonie și echilibru a ființei umane. Acesta
este caracterizat prin afirmarea sensului
moral și estetic al artei, prin conformarea
față de regulile clasice după modelul
antichității greco-romane, prin îmbinarea
frumosului cu binele și adevarul, utilului cu
plăcutul, prin interesul pentru natura umană
și prin obiectivitatea scriitorului.
 Omul clasic
Caracteristici:
 Eroii clasici sunt oameni tari, proprii lor stăpani care-și
fac intodeauna datoria, invingandu-si sentimentele
potrivnice de unde și lupta între pasiune și datorie;
 Eroii sunt asemenea, de unde conflictul implacabil, fiindcă
ambele părți sunt inflexibile;

 Omul este condus și caracterizat prin rațiune, eliberat de

patimi și purtător de virtuț;

 Se pune accent pe obiectivism: atitudinea logică, obiectivă -

aspectul juridic al lumii, al omului, societatii ;

 Eroii sunt fără evoluție interioară -arta este autonomă- se

cultiva atemporalitatea.
Acordând o importanţă crucială raţiunii,
omul clasic resimte pasiunea ca pe o negare
a raţiunii, ca pe o gravă tulburare a
echilibrului său interior. Din raţiune derivă
datoria, ca o supunere la norme, ca o
subordonare a individului faţă de valori
superioare lui. De aici se naşte principalul
conflict al tragediei clasice franceze, acela
dintre datorie şi pasiune. Cei doi mari autori
de tragedii ai epocii, Pierre Corneille şi Jean
Racine au tratat în mod diferit acest conflict,
în funcţie de personalitatea, viziunea
artistică şi concepţiile lor.
Pierre Corneille

CIDUL

Prezentată pentru prima oară în 1636, tragedia lui

Corneille este inspirată din legenda Cidului, eroul spaniol al
luptelor din Evul Mediu împotriva maurilor. Ximena îl iubește
pe Don Rodrig și este iubită de acesta. Într-o dispută, Don
Gomez, tatal Ximenei, îl pălmuiește pe Diego, tatăl lui
Rodrig. Fiind prea bătrân pentru a răzbuna prin lupta jignirea
suferită, Don Diego îi cere propriului fiu să ii apere onoarea,
provocându-l pe Don Gomez. Rodrig îl ucide în duel pe tatăl
iubitei sale. Din datorie față de memoria tatălui ei, Ximena se
vede silită să îi ceară regelui condamnarea la moarte a
iubitului ei, Rodrig.
 Jean Racine ANDROMACA
În tragedia saAndromaca, Racine descrie cum aceasta, văduvă a prinţului
Hector, a fost luată prizonieră după căderea Troiei de fiul lui Ahile, Pirus.
Acesta urmează să se căsătorească cu Hermiona, care îl iubeşte, însă se
îndrăgosteşte de Andomaca. Văduva lui Hector este credincioasă memoriei
soţului ei, dar acceptă căsătoria cu Pirus ca singura cale de a-şi salva fiul, pe
Astianax, pe care îl cer căpeteniile grecilor. Geloasă, Hermiona îi cere lui
Oreste, care o iubeşte, să-l ucidă pe dragul ei Pirus.
Andromaca, fiica regelui Tebei şi văduva
eroului troian, Hector, rămâne în literatură ca
un simbol al dragostei materne şi al fidelităţii conjugale.
Deşi prizonieră a lui Pirus, Andromaca refuză iubirea acestuia, rămânând fidelă
amintirii soţului ei şi iubirii pentru fiul lor, Astianax.
Drama eroinei se dezlănţuie atunci când află că Oreste a fost trimis de greci spre
a-l aduce pe Astianax, fiul lui Hector. Andromaca se simte prinsă între datoria de a
se căsători cu Pirus, pentru a-şi salva fiul, şi aceea de a-i rămâne credincioasă
soţului ei, ambele fiind la fel de puternice. Pentru a-şi salva fiul, ea primeşte formal
căsătoria cu Pirus, cu intenţia de a-şi curma viaţa după celebrarea acesteia. Dar
Pirus va fi ucis de Oreste, la îndemnul Hermionei. Aceasta îl iubea pe Pirus şi nu a
putut suporta gândul că el se va căsători cu Andromaca.
 În cartea sa intitulată Caracterele, La Bruyere
povesteşte despre cei doi scriitori tragici: “Corneille ne
supune caracterelor şi ideilor sale, Racine se
conformează alor noastre; primul zugrăveşte oamenii
cum ar trebui să fie, al doilea îi zugrăveşte aşa cum
sunt. La primul se găseşte mai mult de admirat şi chiar
de imitat; la al doilea se găseşte mai mult din ceea ce
recunoşti în ceilalţi sau în ceea ce resimţi în tine însuţi.
Primul înalţă, uimeşte, stăpâneşte, instruieşte; celălalt
place, emoţionează, impresionează, pătrunde. Unul
mânuieşte tot ce este mai frumos, mai nobil şi mai
imperios în raţiune, iar celălalt tot ce este mai flatant şi
mai delicat în pasiune. Eşti mai ocupat la piesele lui
Corneille, eşti mai zguduit şi mai înduioşat la cele ale lui
Racine. Corneille este moral, Racine mai natural. S-ar
părea că unul îl imită pe Sofocle, iar celălalt datorează
mai mult lui Euripide”
 CONCLUZIE

Urmărind crearea unor opere ale căror personaje să fie

animate de înalte idealuri eroice și principii morale ferme,
scriitorii clasici s-au preocupat în mod special de crearea unor
eroi ideali, legați indisolubil de soarta statului, înzestrați cu
cele mai înalte virtuți morale și capabili de fapte eroice. Aceste
personaje, de regulă regi sau reprezentanți ai aristocrației, sunt
prezentați între dragoste și datorie, fiind puși să aleagă între
cele două.