ROMANUL SUBIECTIV

"ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI"

–roman subiectiv de analiză psihologică -

de Camil Petrescu

În perioada interbelică, Eugen Lovinescu iniţiază curentul literar numit modernism, al

cărui program trasează noi direcţii pentru dezvoltarea literaturii române, printre care: trecerea de
la tema rurală, la tema urbană, de la personajele ţărăneşti la cele intelectuale, precum şi crearea
romanului de analiză psihologică.
Adept al modernismului, Camil Petrescu este cel care, prin opera lui contribuie la
sincronizarea literaturii române cu literatura europeană. Camil Petrescu propune o creaţie literară
autentică, bazată pe experienţa trăită a autorului şi reflectată în propria conştiinţă: "Să nu descriu
decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu...
Aceasta-i singura realitate pe care o pot povesti... Din mine însumi, eu nu pot ieşi... Orice aş
face eu nu pot descrie decât propriile mele senzaţii, propriile mele imagini Eu nu pot vorbi onest
decât la persoana întâi...".
„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern de tip
subiectiv, de analiză psihologică, fiind, totodată, şi un roman al autenticităţii şi al
experienţei.
Opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman
modern de tip subiectiv, de analiză psihologică deoarece deplasează interesul spre estetica
autenticităţii, naraţiunea concentrându-se asupra evenimentelor vieţii interioare, autenticitatea
fiind redată prin exprimarea “exactă”, cu sinceritate, a trăirii unor experienţe de viaţă
“adevărate”. Este un roman al experienţei şi al autenticităţii pentru că valorifică trăirea cât mai
intensă, în plan interior, de către personaje, a unor experienţe definitorii.
Tema romanului o constituie dragostea şi războiul ca experienţe fundamentale de
cunoaştere trăite de protagonist.
Titlul romanului sugerează două experiente extreme, alternative ale vieţii. Simetria
titlului corespunde celor două părţi ale romanului. Persistenţa cuvântului „noapte” în ambele
părţi ale titlului este o sugestie a tenebrelor interioare ce marchează cele două experienţe în care
se consumă frământările personajului: iubirea si razboiul.
Sunt prezente toate modurile de expunere. Naraţiunea este principalul mod de expunere,
prin descriere sunt conturate personajele, atât în mod direct cât şi indirect, prin fapte, gânduri,
gesturi, sentimente, iar dialogul susţine veridicitatea.
Caracterul subiectiv al romanului este redat de naraţiunea la persoana I, sub forma unei
confesiuni a naratorului – personaj, cu focalizare exclusiv internă, subiectivă, naratorul utilizând
pentru analiza psihologică atât dialogul, monologul interior cât şi flashback-ul (memoria
involuntară).
Conflictele romanului sunt interioare şi au in vedere raporturile lui Gheorghidiu cu sine
(în relaţia de cuplu cu Ela) şi cu lumea însăşi (în razboi).
Perspectiva temporală este discontinuă, bazată pe alternanţa temporală a evenimentelor,
pe dislocări sub formă de flash-back şi feed-back. Perspectiva spaţială reflectă un spaţiu real,
frontul, Bucureşti, Odobeşti, Câmpulung, dar mai ales un spaţiu imaginar închis, al
frământărilor, chinurilor şi zbuciumului din conştiinţa personajului.
 Romanul este structurat în două părţi, cu titluri semnificative, surprinzând două
ipostaze existenţiale: "Ultima noapte de dragoste", care exprimă aspiraţia către sentimentul de
iubire absolută şi "întâia noapte de război", care ilustrează imaginea războiului tragic şi absurd,
ca iminenţă a morţii. Dacă prima parte este o ficţiune, deoarece prozatorul nu era căsătorit şi nici
nu trăise o dramă de iubire până la scrierea romanului, partea a doua este însă o experienţă
trăită, scriitorul fiind ofiţer al armatei române, în timpul primului război mondial.
Incipitul romanului îl prezintă pe Ştefan Gheorghidiu, potrivit jurnalului de front al
acestuia, ca proaspăt sublocotenent rezervist în primavara anului 1916, în timpul unei concentrări
pe Valea Prahovei.
Eroul asistă la popota ofiţerilor la o discuţie despre dragoste şi fidelitate, pornind de la un
fapt divers aflat din presă: un bărbat care şi-a ucis soţia infidelă a fost achitat la tribunal. Această
discuţie îi declanşează lui Gheorghidiu amintiri legate de cei doi ani şi jumătate de căsnicie cu
Ela.
Iniţial, căsnicia sa cu Ela este liniştită, cei doi duc un trai modest, dar par fericiţi.
Ulterior, moştenirea primită în urma decesului unchiului Tache schimbă radical viaţa tânărului
cuplu. Noul statut social şi material o transformă pe Ela, îi dezvăluie adevăratul caracter, ceea ce
duce la destrămarea iubirii dintre cei doi tineri..
Sub influenta unei verisoare a lui Stefan, Ela este atrasa într-o lume mondena, lipsita de
griji. În casa acestei verişoare cei doi îl cunosc pe domnul G, iar Ştefan observă că Ela pare
foarte fericită în preajma acestuia. Stefan începe să fie din ce în ce mai suspicios că Ela l-ar putea
înşela.
Odată cu această situaţie, începe calvarul protagonistului: gelozia. Gheorghidiu, narator-
personaj, se autoanalizază în toate etapele acestui sentiment. Nevoia de certitudini îl determină să
pună la cale o întragă activitate detectivistică, demarând o adevărată anchetă pe cont propriu. Din
toată această situaţie rezultă o tensiune dramatică, frămantări sufleteşti şi de conştiinţă.  
După o scurtă despărţire, Ela şi Ştefan se împacă şi îi aranjează Elei petrecerea verii la
Câmpulung. Când îl zăreşte în oraş pe domnul G., are certitudinea că acesta este în oraş pentru a
se vedea cu Ela şi prin urmare îi este, cu siguranţă, amant. Plănuieşte să-i omoare pe amândoi,
dar planul îi este zădărnicit fiind obligat să meargă la regiment.
Partea a doua, „Întâia noapte de război”, este inspirată dintr-o experienţă reală a
autorului, valorificând jurnalul de pe front al acestuia precum şi articole şi documente din
perioada Primului Război Mondial, ceea ce conferă autenticitate romanului.
Autorul transcrie experienţa realităţii atroce, devastatoare a războiului, imaginea acestuia
fiind demitizată. Experienţele dramatice de pe front modifică atitudinea personajului – narator
faţă de celelalte aspecte ale existenţei sale.
Pe front, Ştefan Gheorghidiu este rănit şi spitalizat. Fiind în convalescenţă, el se întoarce
în Bucureşti. Pentru prima dată o percepe pe Ela ca o străină şi îşi dă seama, cu luciditate, că
oricând ar fi putut „găsi alta la fel”. Se hotărăşte să o părăsească lăsându-i totul: „absolut tot ce e
în casă, de la obiecte de preţ la cărţi ..., de la lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul”,
rămânând singur.
Construcţia personajelor este realizată într-o manieră modernă. Naraţiunea se
concentrează asupra evenimentelor vieţii interioare, fiind utilizate mijloace moderne de analiză
psihologică (introspecţia, monologul interior), demitizari (iubirea, războiul, statul).
Caracterizarea directă este realizată prin autocaracterizare, autoanaliză lucidă şi
introspecţie: „mă chinuiam lăuntric ca să par vesel şi eu mă simţeam imbecil şi ridicol şi naiv”.
 Caracterizarea indirectă se constituie treptat, din faptele, gesturile şi cuvintele lui cât şi
din relaţia protagonistului cu celelalte personaje protagonistului.
Ca toate personajele camilpetresciene, Ştefan Gheorghidiu este intelectualul inadaptat
superior, care nu se potriveşte în niciun fel cu societatea mediocră, necinstită la care încearcă să
se adapteze, fără succes, deoarece nu se aseamănă cu firea lui onestă, inflexibilă, hipersensibilă,
fiind impresionabil numai de bine, frumos şi adevăr.
În romanul modern, de analiză psihologică, relatarea şi povestirea sunt înlocuite cu
analiza şi interpretarea. Stilul anticalofil, folosit de autor, susţine autenticitatea limbajului, care
se caracterizează prin claritate, sobrietate, fraza scurtă şi nervoasă, fiind analitic şi intelectualizat.
Opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu
este un roman modern de analiză psihologică, fiind, totodată, şi un roman al
autenticităţii şi al experienţei prin temele abordate (iubirea şi războiul), prin complexitatea
personajelor, prin concentrarea naraţiunii asupra evenimentelor vieţii interioare, prin deplasarea
interesului spre estetica autenticităţi şi prin valorificarea trăirii cât mai intense, în plan interior,
de către personaje, a unor experienţe definitorii, înscriindu-se, prin valoarea sa, în seria
capodoperelor literaturii române.