LEOAICĂ TÂNĂRĂ, IUBIREA, de Nichita Stănescu

Poezia ,,Leoaică tânără, iubirea” de Nichita Stănescu este o artă poetică neomodernistă ce face parte din volumul ,,O viziune a
sentimentelor” publicat în anul 1964.
Poezia se încadrează în neomodernism deoarece este o artă poetică în care poetul își prezintă propriile convingeri despre lume și
viață într-o manieră artistică specifică gândirii sale. Astfel, pentru poet creația izvorăște din iubire și îl proiectează pe creator în
eternitate, aventura poeziei lui Nichita Stănescu fiind o aventură a cuvântului. În Respirări, poetul afirma că ,,arta se apropie ... și
chiar poate fi comparată în esența ei ... cu starea de îndrăgostit”. Sentimentul poetic este acela de contopire cu esența lumii prin
iubire. Perspectiva neomodernistă a discursului liric este susţinută și de sugestia creată prin metafora „leoaică”, imaginea transparentă
a iubirii, sentiment puternic, agresiv, având repercusiuni decisive asupra sensibilităţii eului liric. Ambiguitatea, o altă caracteristică a
perioadei neomoderniste, se reflectă în poezie din dorința de a diferenția limbajul poetic de limbajul cotidian. Aceasta se produce prin
intermediul metaforelor insolite: ,,Leoaică tânără, iubirea”, ,,un cerc de-a dura”, ,,privirea-n sus țâșni,/ curcubeu tăiat în două”. Tot
de neomodernism țin: ingambamentul (scrierea primului vers cu majusculă și a celorlalte versuri ale strofei cu literă mică ,,Leoaică
tânără, iubirea / mi-a sărit în față”), înnoirile prozodice (poezia este alcătuită din trei strofe, cu versuri inegale, cu rimă, ritm, și
măsură variabile), și îmbinarea liricului cu epicul.
Tema poeziei este întâlnirea neașteptată cu iubirea. Apariția bruscă a iubirii, ce năvălește asemeni unui animal de pradă în
existența umană, transformă definitiv percepția bărbatului îndrăgostit asupra lumii și asupra sa. Iubirea este o stare de vibrație
continuă, o cale spre revelație și o modalitate de integrare în armoniile universale. Poezia ,,Leoaică tânără, iubirea” este o confesiune
lirică, o artă poetică erotică, în care eul liric este profund marcat de intensitatea și forța celui mai uman sentiment: iubirea.
O idee poetică relevantă pentru ilustrarea temei poeziei apare în prima strofă. Poetul prezintă în manieră metaforică
momentul îndrăgostirii propriu-zise, ca o întâlnire neașteptată a ființei umane cu iubirea, cu toate că sentimentul exista în
stare latentă în sufletul omului. Sentimentul de iubire apare sub forma unei tinere leoaice agresive, care îi sare „în faţă” eului liric,
având efecte devoratoare asupra identităţii sinelui, înfigându-şi „colţii albi” şi muşcându-l „de faţă”. Pronumele la persoana I, „mi”,
„mă”, „m-”, potenţează confesiunea eului poetic în sensul că el era conştient de eventualitatea ivirii sentimentului de dragoste, care-l
„pândise-n încordare / mai demult”, dar nu se aştepta ca acesta să fie atât de puternic, să aibă atâta forţă devastatoare: „mi-a sărit în
faţă”, „mi i-a înfipt în faţă”, „m-a muşcat [...] de faţă”. Ca element de recurenţă, reiterarea cuvântului „faţă” este un laitmotiv prin care
se reliefează pierderea integrităţii psihice, mutilarea evidentă a sufletului atacat de agresivul sentiment.
O altă idee poetică semnificativă pentru ilustrarea temei poeziei apare în strofa a treia. Această secvență ilustrează faptul că
ființa umană nu se mai recunoaște după întâlnirea cu iubirea. „Leoaica arămie / cu mişcările viclene” este o metaforă a iubirii
agresive, insinuante, devoratoare pentru eul liric. Sinele poetic îşi pierde concreteţea şi contururile sub puterea devastatoare a iubirii,
simţurile se estompează: „Mi-am dus mâna la sprânceană,/ la tâmplă şi la bărbie,/ dar mâna nu le mai ştie”, poetul nu se mai
recunoaşte, simţindu-se confuz şi bulversat de „atacul” surprinzător al unui sentiment extrem de puternic. Eul liric identifică
sentimentul, nu mai este o „leoaică tânără” oarecare, ci „arămie”, ştie că iubirea este perfidă, are „mişcările viclene”, dar fericirea
trăită acum vine după o perioadă ternă a vieţii, „un deşert”, care capătă brusc „strălucire”.
Iubirea devine o aventură a cunoașterii, o înălțare a omenescului până la perfecțiunea angelică. Transformările interioare echivalează
cu o renaștere, cu o schimbare de identitate și o contopire a omului și sentimentului. Eul liric îndrăgostit transcende (traversează)
realul pentru a întâlni, în ideal, eternitatea. Iubirea, ca formă a spiritului, învinge timpul, dând energie şi profunzime vieţii: „înc-o
vreme, / şi-ncă-o vreme...”.
Un element compozițional relevant pentru prezentarea particularităților textului poetic este titlul exprimat în mod sugestiv printr-
o metaforă în care transparenţa imaginii sugerează extazul poetic la apariţia neaşteptată a iubirii, văzute sub forma unui animal de
pradă agresiv, „leoaica tânără”, explicitată chiar de poet prin apoziţia „iubirea”. Astfel, se poate stabili echivalența leoaică-iubire, ca
regină a sentimentelor. Frumusețea, ferocitatea implicit, dar și neputința celui care cade pradă în fața ei, caracterul sălbatic sunt tot
atâtea asemănări între animalul evocat (leoaica) și iubire. De asemenea, leoaica poate fi considerată și iubita, ceea ce face ca iubirea să
fie privită drept un eveniment cinegetic (legat de vânătoare), dintr-o perspectivă ludică (sub forma unui joc). Pe de altă parte, din
perspectiva poetului, întâlnirea cu leoaica ar putea fi întâlnirea cu poezia, metafora-titlu fiind o metaforă a poeticității.
Tensiunea lirică, specifică oricărui text poetic, e dată de relațiile de opoziție și de simetrie, un alt element compozițional
semnificativ pentru prezentarea particularităților poeziei. Simetria se realizează prin cele două imagini ale iubirii-leoaică, plasate la
începutul și la sfârșitul textului poetic. Metaforele ,,leoaica tânără” și ,,leoaica arămie” se corelează (se leagă) cu două percepții
diferite asupra lumii, ce sugerează faptul că transformarea produsă de iubire este ireversibilă(nu se mai întoarce). Astfel, cele două
leoaice simbolizează iubirea care transformă omul și îl proiectează în eternitate. Relațiile de opoziție se manifestă în cea de-a doua
secvență poetică, la nivelul metamorfozei (transformării) eului poetic. Sentimentul de iubire existent în stare latentă în sufletul omului
se transformă sub influența dinamizatoare a mușcăturii leoaicei. Durerea muşcăturii are efecte în planul corpului poetului dar şi în
planul Universului. Astfel, percepția omului asupra iubirii este diferită față de momentul când nu era îndrăgostit. Ceea ce simte acum
este diferit, în opoziție cu starea de dinainte. Universul pare recreat sub influența transfiguratoare (ce transformă) a iubirii. Momentul
este marcat de o dublă transfigurare (transformare), a ființei invadate de sentiment și a lumii, receptată prin prisma noii identități a
ființei.
Așadar, poezia neomodernistă ,,Leoaică tânără, iubirea” ilustrează într-o manieră inedită întâlnirea omului cu iubirea. Sentimentul
se corporalizează sub forma unei leoaice, animal feroce, a cărei pradă este întreaga ființă a celui îndrăgostit.
.