Eminescu - ODĂ ÎN METRU ANTIC – Comentariu literar

 In opera poetica eminesciana exista trei etape de creatie.

Etape de creatie
În poezia de tinerete, limbajul poetic eminescian nu este inca precizat, iar influente ale poeziei
predecesorilor pot fi usor identificabile: aspectele clasicizante ale unora dintre versurile lui Eminescu din
aceasta perioada amintesc de o parte a creatiei lui Heliade Radlescu, Dimitrie Bolintineanu sau Vasile
Alecsandri. In aceasta epoca sunt compuse odele La mormantul lui Aron Pumnul, La Heliade, etc.
Prima perioada de creatie a lui Eminescu se opune net celorlalte doua, prin caracterul mai putin
modernizat al limbii si prin subordonarea evidenta fata de vocabularul poetic si mijloacele de expresie
curente in limbajul poeziei timpului.
A doua perioada cuprinsa intre 1870, anul aparitiei poeziei Venere si Madona, si aproximativ 1876-
1878, epoca ieseana, mearcheaza faza romantica a poeziei eminesciene. Marilor teme romantice abordate li
se asociaza acum procedee romantice in stil: structura antitetica a poemelor, acumularile retorice in toate
compartimentele stilului, deci o poezie caracterizata printr-o deosebita densitate a figurilor: Calin, Craiasa
din povesti, Lacul, Dorinta, Floare albastra.
Incepand cu anul 1878, in creatia poetului se contureaza o noua etapa anuntata inca din 1976 de
Melancolie, etapa <<reclasicizarii>> expresiei poetice intr-o maniera proprie. Dupa cum se poate demonstra
printr-o analiza a variantelor, majoritatea poeziilor din aceasta perioada au fost totusi concepute si aduse
aproape in forma definitiva in epoca precedenta, ceea ce explica relativa unitate a ultimelor doua perioade
din creatia de maturitate a lui Eminescu.
 Opera
Oda eminesciană este înrudită cu poezia lui Horaţiu prin metrică şi cu marile texte literare ale culturii
universale prin absenţa rimei şi prin maxima concentrare a profundelor idei filozofice exprimate.

Opera apartine ultimei etape de creatie a poetului Mihai Eminescu, etapa in care sunt incluse toate
marile poeme asupra carora s-a insistat, Mihai Eminescu avand nevoie de un timp indelungat pentru a le
finaliza. Fiind conceputa riguros, intr-un tipar formal clasic, aspect identificat inca din titlu, opera are un
preponderent caracter romantic, aspect reiesit din temele si motivele literare surprinzand viziunea poetului
asupra imaginarului poetic si asocierea speciilor literare oda, elegie, meditatia. Se remarca, de asemenea,
simplitatea stilistica si echilibrul constructiei versurilor.
Aparitie
Opera se incadreaza alaturi de Luceafarul si Glossa intr-o triologie ce urmareste elucidarea conditiei
geniului.
Opera a fost publicata in revista alcatuita de Titu Maiorescu in editia din 1883 si numita ,,Poezii”.
Ipoteza
Opera apartine genului liric, iar ca specie literara este o elegie, apartinand curentului romantism.
Teorie
Oda este o specie a genului liric prin care se exprima sentimente de admiratie pentru natura, patrie, fata de
un ideal sau de preamarire a faptelor unor eroi. Dupa continut poate fi eroica, religioasa, filosofica,
personala.
Elegia este o specie a genului liric cu tonalitate trista. Starea elegiaca se defineste prin sentimentul de regret,
durere sufleteasca, melancolie, singuratate.
Meditatia este o specie a liricii reflexive care problematizeaza existenta umana. Temele unei meditatii sunt
diverse: filosofice, erotice, patriotice.
Romantismul este un curent ideologic, artistic si literar se naste in prima jumatate a secolului al XIX-lea in
spatiul european, avand la baza filozofia idealista germana, ca o reactie impotriva clasicismului.
Ca si caracteristici ce se regasesc in operele lirice romantice avem spatiul poetic ce se caracterizeaza prin
patos si la nivelul expresiv, opera este bazata pe imaginar poetic. Ca urmare, se resping toate regulile de
curentul clasic si are loc amestrecul intre genuri si specii literare. Sentimentele sunt domninate si se pune
accentul pe intensitatea trairii sufletesti. Poeziile valorifica mitul, folclorul, fabulosul, natura, iubirea si
valorile trecutului istoric. Spatiul de vis inseamna separarea realitatii de fantezie pe care eul poetic o traieste
la infinit. Principalul procedeu artistic este metafora axata pe epitete, comparatii si inversiuni, scotand in
evidenta si antiteza. Este surprinsa drama conditiei umane, personajele create in poeme fiind exceptionale.
Se tinde catre largirea si imbogatirea limbii literare prin celelalte registre stilistice, dobandind valori
expresive.
Explicare titlu
Titlul operei Oda de Mihai Eminescu este sugestiv in ceea ce priveste specia literara si sentimentele de
preamarire fiintelor aduse prin ea si specificul prozodic (“in metru antic”). Metrul antic se intalneste in
versurile lipsite de rima in care alterneaza silabe mai scurte cu silabe mai lungi in ideea cresterii sonoritatii
poeziei. Acest tip de metru se regaseste in strofa safica specifica poeziei antice grecesti formata din 3 versuri
de 11 silabe si un vers de 5 silabe. In versuri alterneaza tipul de ritm dactilic si trohaic.
Tema
Tema operei o constituie viziunea asupra conditiei geniului, poezia abstractizand formule metaforice poetice
in exprimarea subtemei iubirii, a mortii, a cunoasterii si autocunoasterii.
Tip de lirism
Lirismul subiectiv este subliniat de forma confesiva in dimensiune lirica. Confesiunea lirica ia tonalitate de
ruga, oda si elegie, fiind sustinuta de marcile lirico-gramaticale specifice eului poetic.
Prin forma confesiva se destainuie tragismul starii poetice subliniat de structura antitetica a operei ce
evidentiaza starile deunisiace si cele de suferinta si cele de suferinta, nepasare.
Interpretare poezie
Cele 5 catrene ale operei infatiseaza un ciclu existential complet care se structureaza in 4 secvente lirice:
strofa I arata o atitudine poetica contemplativa din vechime, strofa a II-a subliniaza o experienta
fundamentala care tulbura starea de echilibru, strofa a III-a si a IV-a arata momentul existential actual si
prezent al existentei eului liric, iar ultima strofa surprinde ruga de mantuire.
Prima strofa debuteaza confesiv intr-o forma de regret cu privire la conditia geniului ce surprinde timpul in
scurgerea inevitabila. Suprinderea varstei la care eul liric viseaza este considerata eterna “Pururi tanar,
infasurat in manta-mi”, mantia in care varsta este invelita sau infasurata, se crede a fi legatura cu spatiul
exterior. Poetul este definit de verbe definitorii “a invata”, “a crede”, “a muri”, lipsind verbul a iubi.
Sentimentele exprimate sunt de singuratate, tristete, reiesite din “visatori la steaua/ Singuratatii”.
In a doua strofa, iubirea apare pur intamplator, fiind definita printr-o aparitie brusca si vazuta ca o suferinta
mistuitoare “Cand deodata tu rasarisi in cale-mi/ Suferinta, tu, dureros de dulce…”. Poetul se
caracterizeaza prin iubirea pasionala si, in acelasi timp, chinuitoare, folosind oximoronul “dureros de
dulce”. Sentimentele migreaza intre iubire si creatie si nu exclud. Poetul foloseste o imaginatie regasita si in
poemul Luceafarul in care, metamorfozandu-se acesta, coboara in spatiul telurc al camerei fetei de imparat.
Doar ca, Luceafarul este nemuritor, iar poetul este fiinta nemuritoare.
Strofa a treia este conceputa pe baza miturilor si semnificatiilor mitice, dar apar si simbolurile primordiale
intr-o constructie anitetica si hiperbolica. Eul liric devine geniul care plange, se lamenteaza in ipostaza de
barbat indragostit “Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus/ Ori ca Hercul inveninat de haina-i”. Focul
simbolizeaza sentimentul puternic, vazut ca o suferinta si totusi, dorita de eul liric, el se afla in antiteza cu
apa, strofa constituindu-se ca un raspuns al unei intrebari adresate in urmatorul catren.
In strofa a patra se continua ideea poetica, in care eul liric este mistuit de propriul sentiment, iar eul liric se
schindeaza, barbatul indragostit dorindu-si sa-si regaseasca propriul eu. Focul devine purificator si apare
ideea de renastere in conditia genialitatii “Pe-al meu propriu rug, ma topesc in flacari…/Pot sa mai reinviu
luminos din el ca/ Pasarea Phoenix?”.
Finalul operei subliniaza momentul de dupa trairea genialitatii si a iubirii. Sunt o ruga de mântuire, in care
fiinta intra in moarte, dupa ce s-a regasit si s-a impacat cu sine. Finalul este asemanator Luceafarului,
deoarece se constientizeaza conditia geniului ce are nevoie de un spatiu separat al manifestarilor sufletesti.
Poetul isi asuma conditie “mie reda-ma”, asa cum Luceafarul isi constientizeaza postura geniala “si eu am
lumea mea ma simt nemuritor si rece”.
Confesiunea
Confesiunea lirica realizata in tonalitate de ruga, oda si elegie sustine lirismul subiectiv, diferiti indici ai
persoanei (pronume si verbe la persoana I), ai timpului (timpurile verbale si adverbe de timp) si ai spatiului
(pronume demonstrative, adverbe de loc) fiind marcile prezentei vorbitorului. Raportul dintre eul romantic si
iubire reda “coborarea in suferinta umana” din postura abstrasa a geniului. Unele sintagme devin
emblematice si concentreaza ipostazele lirice: pururi tanar, ochii mei naltam visatori, steaua singuratatii,
suferinta… dureros de dulce, nepasare trista, pe mine mie reda-ma.
Stil
Stilul artistic scoate in evidenta rolul verbelor si adverbelor, semnificatia figurilor de stil aflate la granita cu
modernismul. Verbele in prima strofa aflate la imperfect – “nu credeam” ,”naltam”- proiecteaza actiunea
conjunctului “sa-nvat” intr-un trecut relativ. Trairea recenta, brusca, fapt sugerat de perfectul simplu al
verbelor “rasarisi”, “baui” si de repetarea pronumelui personal “tu” care sugereaza aparitia femeii in viata
eului liric. “Cand deodata tu rasarisi in cale-mi,/ Suferinta tu, dureros de dulce..”. Expresivitatea stilistica a
strofei sporeste emotia artistica a poeziei prin cele doua constructii oximoronice – “dureros de dulce” si 
“voluptatea mortii” – In strofa a treia exista la inceputul fiecarui vers conjunctia “cand”, avand rol eufonic si
accent ideatic. Ca elemente de compozitie, simetria de la inceputul versurilor “De-al meu propriu vis” si
“Pe-al meu propriu rug” amplifica tortura interioara, existand cuvinte din campul semantic al focului “ard”,
“a-l stinge”, “ma topesc”, “flacari”.
In ultima strofa, verbele se afla la imperativ, – “vino”, “reda-ma” -, sugerand aspiratia omului de geniu. In
ultimele doua strofe se remarca adjectivele pronominale “al meu vis”, “al meu rug”. Versurile finale ale
fiecarei strofe se disting fie intr-un singur cuvant, fie printr-o sintagma, scrise cu majuscula ce sintetizeaza
viziunea eminesciana privind conditia omului in lume: “Singuratatii”, “neinduratoare”, “Apele marii”,
“Pasarea Phoenix”, “Mie reda-ma”.
Concluzie si opinie
Ca urmare a celor evidentiate, argumentate si expuse mai sus, opera literara este o creatie ce surprinde
elemnte clasice si romantice, armonizandu-le in sensul evidentierii unei idei date, respectiv conditia geniului
si mantuirea versului dupa cum putem afirma din opera “Pe mine mie reda-ma”.
Opera arata de fapt gandirea fiecarui om in zilele traite, pana se regaseste, pana isi descopera valorile
spirituale.

Poezia eminesciană Odă (în metru antic) a prilejuit multiple comentarii inspirate fie de forma rară a
prozodiei antice, fie de conţinutul ei filosofic. Sub aspectul substanţei filosofice, un exeget precum Edgar
Papu a văzut în ea „o primă valoroasă piesă lirică a existenţialismului”, susţinând chiar că textul eminescian
reprezintă „singura mărturie existenţialistă în cel mai propriu sens (...), perfect închegată de la un capăt la
altul”. Importantă atât prin forma sa rară, cât şi prin existenţialismul său de fond, unul mai degrabă etern
decât circumscriptibil vreunei şcoli filosofice dintr-un secol sau altul, poezia a beneficiat de comentarii pe
măsură.
NIRVÁNA s. f. art. (În religia budistă, în filozofia indiană etc.) Stare de fericire realizată prin
eliberarea de grijile vieții, de suferințe și prin contopirea sufletului individual cu esența divină, cu
ajutorul contemplației și al ascezei.
Mihai Eminescu scria pe un manuscris: “Eu sunt budist”. Budiştii credeau în
Nirvana.
Reincarnare ( DOOM2)
= trupul omului moare, dar sufletul lui se naşte în alt corp, cel puţin de 7 ori. Dacă
nu e pregătit să treacă în Nirvana, ciclul reincarnărilor se reia.
Vointa de a trăi
( Schopenhauer, preluând ideea de la indieni )
= dorinţa omului de a se naşte din nou, deoarece în viaţa anterioară nu şi-a împlinit
toate dorinţele ( iubire, bogăţie, glorie ); specifică omului de rând.
Nirvana
• “stingere”( în sanscrită );
• repaosul absolut al sufletului, pentru că acesta nu se mai reincarnează şi se
eliberează definitiv de suferinţǎ ;
 loc al fericirii depline, totale;
 drumul către Nirvana= drumul izbăvirii, al atingerii Absolutului.
ASCÉZĂ s. f. 1. aplicare în practică a virtuților prin exercițiu de voință, privațiuni etc.; viață
austeră și retrasă.
CATHÁRSIS s.n. (Lit.) Termen folosit de Aristotel pentru a defini efectul „purificator” al artei,
rolul acesteia de a-l elibera pe om de pasiunile josnice.
ATARAXÍE s. f. 1. Concepție filozofică idealistă, în antichitate, care susținea că omul trebuie să
tindă spre o stare de perfectă liniște sufletească. 
Ataraxie = termen filozofic din antichitate;
recomandă starea de linişte,
de seninǎtate sufleteascǎ
obţinută prin detaşarea de frământǎrile lumii.
APOLÍNIC, -Ă adj. 1. referitor la zeul Apolo; apolinar. ◊ luminos, senin, echilibrat. 2. (la
Nietzsche) spirit meditativ, caracterizat prin echilibru, armonie, măsură, claritate în gândire. 
DIONISIÁC, -Ă adj. 1. Referitor la Dionysos; zbuciumat, plin de fervoare;
bahic. 2. (Fil. op. a p o l i n i c ) Termen folosit de Nietzsche pentru a denumi o atitudine afectivă,
exprimând impulsurile iraționale ale vieții; extatic, pasionat, zbuciumat. 
PÁTIMĂ ~e f. 1) Sentiment de afecțiune puternică și durabilă (pentru cineva sau ceva); pasiune;
dragoste. 
OCURÉNT, -Ă adj. (Rar) Care survine, se întâmplă la un moment dat. ♦ (Despre unități
lingvistice) Care se întâlnește într-un text.
SÁFIC, -Ă,  Vers safic = vers endecasilabic cu cinci picioare, folosit în vechea lirică greacă și
latină. Strofă safică = strofă compusă din patru versuri, primele trei safice, iar ultimul adonic. –
ENDECASILÁBIC ~că (~ci, ~ce) (despre versuri) Care are unsprezece silabe. /
ADÓNIC adj. vers ~ = vers greco-latin care încheia strofa safică, dintr-un dactil și un spondeu
(sau troheu). 
SPONDÉU ~e n. Picior de vers compus din două silabe accentuate (în metrica modernă) sau din
două silabe lungi (în metrica antică). /<lat. spondeus, fr. spondée 
Sappho  poetă din Lesbos, care a trăit la sfârșitul secolului al VII-lea Î.Hr. și în primul sfert al
secolului al VI-lea Î.Hr. . Ea a fost cea mai de seamă poetă lirică a antichității grecești. 

REMINISCÉNȚĂ ~e f. 1) Amintire vagă, imprecisă a unor fapte aproape dispărute din memorie.
2) Urma materială, abia perceptibilă, a unor realități trecute;
 Cele trei ipostaze/raporturi ale eului cu destinul

1.Ignorarea morţii într-o veşnică tinereţe vizând unitate originară = strofa

1= “nu credeam”
 Din punct de vedere ontologic ,când poetul crede în armonia dintre el şi
cosmos.

2.Căderea din starea dintâi,de iluzie prin patimă,capcana oricărei existenţe

raţionale,ducând la întîlnirea cu suferinţa
=strofa 2= să-nvăţ
 Din punct de vedere ontologic ,când poetul trăieşte o criză a pierderii
rădăcinilor fiinţei

3.Întoarcerea în unitatea primordială

= strofa 5 =A MURI
 Din punct de vedere ontologic ,când poetul consideră că moartea este
singura care-i mai poate asigura liniştea fiinţei.