Morometii

Ilie Moromete/ Catrina

Marin Preda debutează ca autor de schiţe, nuvele şi povestiri şi se face cunoscut

în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea. Capodopăera lui este romanul
Moromeţii. Pare să reprezinte o replică la Ion al lui Rebreanu, dar eroii lui Preda sunt
ţărani împroprietăriţi, drama Moromeţilor ilustrează simbolic criza societăţii româneşti
şi disoluţiile ei.
Tema romanului o constituie impactul istoriei asupra omului care are drept
consecinţă dispariţia ţăranului tradiţional.
Moromeţii este un roman realist modern, în care Ilie Moromete are rolul de
actant principal, fiind personajul eponim şi exponenţial, un prototip al ţăranului
patriarhal. Eel interrelaţionează cu mai multe personaje pe parcursul desfăşurării epice.
În primul rând, ilie Moromete este un pater familias pentru care pământul reprezintă
fctorul de echilibru într-o familie numeroasă şi neomogenă. Ilie era căsătorit a doua
oară, având din prima căsătorie trei băieţi: Paraschiv, Nilă şi Achim. Catrina,a doua
soţie, are împreună cu Moromete alţi copii.
Ca un alt argument semnificativ pentru relaţiile dintre două personaje din
perspectiva familială, este epidodul cinei, din primele pagini ale romanului. Pentru a-şi
marca teritoriul în mod autoritar şi simbolic, tatăl are o poziţie privilegiată în relaţiile cu
ceilalţi mebri ai familiei. „Locul lui era pe pragul celei de-a doua odăi, de pe care el
stăpânea cu privirea pe fiecare”. În mod particular, relaţia sa cu Catrina este tipică
pentru modul de viaţă din lumea rurală. Pe de o parte, o imagine a unui tată ferm, pe de
altaa, a unei soţii împovăratee de treburile gospodăreşti şi de responsabilitatea hrănirii
tururor.ş ea îşi duce existenţa prozaică între muncile câmpului şi activitatea din
gospodărie. În această rutină cotidiană, relaţia cu soţul ei este mai curând una formală,
ca şi cu băieţii lui Ilie din prima căsătorie. Uneori răbufneşte în accente ce arată o relaţie
tensionată cu Ilie Moromete şi ceilalţi. „Veniţi de la deal şi vă imaginaţi ca vitele şi eu
să îndop o cetă de haidamaci...”. Este semnul unei prevestiri dramatice. Măcinată de
interese diferenţaile, familia va sfârşi prin a se destrăma între două lumi ireconciliabile,
ca şi relaţia dintre Ilie şi Catrina.
În relaţia Ilie –Catrina există un măr al discordiei. Conform unor înţelegeri
tradiţionale mutuale, Ilie ar fi trebuie să treacă pe numele ei casa şi pământul din jur. Pe
de altă parte, cei trei băieţi au fost în permanenţă învrajbiţi de Guica, sora lui Ilie, contra
mamei vitrege, dar şi împotriva celorlalte surori. Ilie este văduvit părtinitor, ţinând mai
mult cu băieţii decât cu fetele, iar această discriminare afectează relaţiile între mebri
familiei. Catrina „ca să fie linişte în familie” se resemnează. Ilie nu o înţelege şi nu o
tratează ca pe un partener de viaţă. Ssalvarea ei este de tip tradiţional: se refugiază în
religie şi într-un fel de bigotism alimentat de spaimele şi supersţiile proprii. Relaţia cu
soţul ei este caracterizată de răceală, solitudine şi tăcere.
Pe de altă parte, lui Ilie Moromete, fire contemplativă, îi place să guste
spectacolul vieţii. Întors de la muncile câmpului, prima lui grijă este „să iasă la drum

1
cu ţigara în gură”. Plăcerea lui este condamnabilă din punctul de vedere al Catrinei,
care înţelege doar că pierde rimpul, dar este atitudinea unui om ce a înţeles că relaţia cu
timpul poate deveni una particulară. Moromete care „stătea pe stănoaga podiriştei şi se
uita pe drum” nu este inactiv, ci un fin observator al spectacolului vieţii în relaţia sa
temporală.
În volumul al II-lea, din 1967, devine doar un ecou palid, fără contur puternic.
Nicio relaţie nu mai funcţionează. Familia sa s-a spart odată cu satul. Este părăsit de toţi
din familie, chiar şi de Catrina. Soţia sa s-a înstrăinat de el după plecare copiilor şi s-a
refugiat la fata din prima căsătorie, Mariţa. Criza relaţională dintre cei doi s-a adâncit
iremediabil şi au devenit doi străini.
Relaţiile dintre personaje sunt subsumate istoriei ce le loveşte şi se scrie sub ochii
lor şi împotriva lor. Ilie Moromete , „cel din urmă ţăran român” (N.Manolescu), nu mai
poate relaţiona decât cu sine însuşi.