Balada

Definiţie: operă epică populară în versuri, în care sunt narate evenimente neobişnuite, fapte
vitejeşti, dramamtice.

Caracteristici:
 se mai numeşte cântec bătrânesc;
 se cântă, rareori se recită;
 cântarea are un caracter solemn, dramatic;
 prezintă o strânsă legătură între cântec şi text;
 înglobează o mare varietate de teme şi motive;
 se caracterizează printr-o amplă desfăşurare epică;
 acţiunea este simplă, lineară şi se desfăşoară pe un singur plan narativ;
 naraţiunea fixează un singur moment;
 momentul este memorabil, dramatic, conflictual, o situaţie limită;
 acţiunea este strucuturată pe momentele subiectului;
 are o strucutură complexă de episoade şi motive poetice (episoadele sunt ordonate unitar);
 deznodământul are valoare etică şi filozofică;
 lupta se duce între bine şi rău;
 orice tulburare a oridinii morale este înlăturată;
 nu există gratitudine, totul se face cu un scop;
 are şi o morală implicită, dedusă sau deductibilă, fără a mai fi necesară exprimarea ei;
 acţionează asupra conştiinţelor în mod simbolic;
 momentul limită este adus în discuţie pe baza unei parabole;
 visul se alătură fabulosului din basme;
 dragostea se manifestă ca o criză erotică de mare forţă şi profunzime;
 dragostea are forţa de a învinge moartea;
 se glorifică virtuţile bărbăteşti;
 personajele:
- au calităţi ieşite din comun;
- sunt prezentate în antiteză;
- sunt exemplare, întruchipând un anumit ideal uman;
- frumuseţea fizică presupune şi frumuseţe morală;
- uneori, eroul învinge armate întregi;
- haiducul moare, în cele din urmă, învins de forţa sistemului cu care luptă;
- voinicul piere prin trădarea unui apropiat;
- femeia are un statut inferior;
- au un destin impresionant;
- au atribute excepţionale, de basm;
- sunt pozitive şi negative, reale şi fantastice,
- personajele sunt oameni cu toate păcatele şi virtuţile lor;
- personajele nu fac compromisuri.
 conţin elemente de portret;
 este un model de simplitate şi de rafinament artistic:
- procedee artistice: amplificarea întâmplărilor şi a însuşirilor personajelor, împletirea
elementelor reale cu cele fantastice, comuniunea om-natură;
- formule caracteristice: repetiţia, amplificarea, gradarea;
- epicul se îmbină cu elementele descriptiv-lirice;
- oralitatea.
  are caracter anonim, oral, colectiv, sincretic.

3. Clasificarea baladelor în funcţie de subiectul lor:

 haiduceşti: “Toma Alimoş”;
 păstoreşti: “Mioriţa”;
 istorice: “Constantin Brâncoveanu”
 vitejeşti: “Novac şi corbul”;
 fantastice: “”Soarele şi luna”.

Paşa Hassan
de G. Coşbuc

Balada, specie a genului epic în versuri, cu mare răspândire atât în literatura populară, cât şi în cea
cultă, evocă fapte deosebite, săvârşite de personaje prezentate în antiteză şi care impresionează puternic.
Balada cultă dezvoltă un subiect neobişnuit de inspiraţie istorică sau legendară, având eroi cunoscuţi,
prezentaţi în antiteză, şi al cărei autor este cunoscut.
Publicată în 1894 în volumul “Cântece de vitejie”, balada “Paşa Hassan” îşi are punctul de plecare
într-un fragment din opera lui Nicolae Bălcescu ,”Românii supt Mihai Voievod Viteazul”, şi anume în
capitolul care evocă episodul luptei de la Călugăreni, dintre armata otomană invadatoare condusă de Sinan
Paşa şi oastea română aflată sub conducerea lui Mihai Viteazul.
Din punct de vedere al conţinutului, opera cultă „Paşa Hassan” este o baladă istorică, autorul aducând
în prim-plan figura lui Mihai Viteazul, un adevărat simbol al unităţii naţionale. Este evocat un episod din
lupta de la Călugăreni (1595), când marele voievod îşi conducea oştirea spre victorie şi îi sperie pe turci,
oferindu-le o adevărată lecţie de vitejie şi bărbăţie. Tema este, aşadar , prezentarea istoriei neamului.
Titlul asociază un termen care desemnează funcţia de guvernator “paşa”, iar celălalt “Hassan” este un
nume propriu larg răspândit la turci. Deşi titlul baladei este “Paşa Hassan”, personajul principal este Mihai
Viteazul.Titlul indică personajul prin ochii căruia este văzut voievodul român.Dimensiunile pe care acesta le
capătă sunt hiperbolice, deoarece paşa este îngrozit.
„Vocea” care se exprimă este cea a naratorului obiectiv, iar viziunea este indirectă, posibilă prin
intermediul personajelor şi a acţiunii. Este interesant de subliniat că în acestă baladă, autorul, oprindu-se la
momentul psihologic central – vitejioa ieşită din comun a domnitorului Mihai Viteazul – „se apropie de
imaginea halucinantă, modernă, asupra războiului prin spectacolul apocaliptic pe care îl înfăţişeauă” (Petre
Poantă)
Din punct de vedere al prezentării subiectului, putem distinge în balada cultă Paşa Hassan toate
momentele specifice acestuia. Expoziţiunea (primele trei strofe) prezintă în mod panoramic scena câmpului
de luptă. În această parte a textului predomină imaginile vizuale, auditive şi motorii sugestive pentru a reda
exact tensiunea şi apriga confruntare dintre cele două oştiri, în mijlocul cărora apare „cu fulgeru-n mână”
vodă. Este prezent în tablou si Paşa, dar într-o postură umilitoare:”...izbit de pe cal/ Se-nchină prin baltă”.
Toată această prezentare din deschiderea baladei este realizată de către G Coşbuc într-o gradaţie ascendentă
ce are la bază verbe dinamice, aliteraţii, dar şi metafore.
Următoarele trei strofe reprezintă intriga, momentul în care Mihai îi îngrozeşte prin imaginea sa pe turci,
dar , mai ales, pe Hassan, care nu mai poate face nici distincţia între realitate şi iluzie: „Nu ştie de-i vis, ori aievea-
i”. Se remarcă utilizarea verbelor la timpul prezent – vede, aleargă, împrăştie, vine –cu scopul de a sugera
determinarea lui Mihai Viteazul să intre în luptă directă cu Hassan.
Desfăşurarea acţiunii (strofele 7-9) scoate în evidenţă vitejia domnitorului român, pe de o parte, şi
laşitatea de care dă dovadă Hassan, care la provocare răspunde cu fuga, pe de altă parte : „Dar paşa-şi pierduse şi
capul şi firea!/Cu frâul pe coamă el fuge nebun”. Gesturile celor două personaje, imaginile lor sunt elocvente în
acest sens; fuga lui Hassan este descrisă în amănunt: „Cu scările-n coapse fugaru-şi loveşte/Şi gâtul i-l bate cu
pumnii-amândoi;/Cu ochii de sânge, cu barba vâlvoi/El zboară şoimeşte”. Frica şi groaza care îl stăpânesc acum
pe conducătorul turc îl fac să-l perceapă pe vodă la dimensiuni augmentate. Alături de hiperbolă apare din nou
aliteraţia: „zalele-i zuruie crunte”, dar şi epitete în inversiune: „sălbaticul vodă”, „gigantică...o cupolă”.
Punctul culminant (strofele 10-11) subliniază o dată în plus frica care a pus stăpânire pe Hassan, căruia i se
pare că propriile-i haine îi încetinesc goana nebună: „Turbanul îi cade...îşi rupe cu mâna vestmântul/Că-n largile-i
haine se-mpiedică vântul/Şi lui i se pare că-n loc e ţinut”.Imaginea de laş a lui Hassan se întregeşte prin
menţionarea unoe aspecte fizice: „Şi-i dârdâie dinţii şi-i galben pierit”.
Ultima strofă a baladei marchează deznodământul. Coşbuc găseşte acum prilejul de a-şi exprima
dispreţul pentru tot ceea ce a reprezentat personajul care dă titlul baladei, şi o faace într-un mod ironic prin
versurile: „Şi-n ceasul acela Hassan a jurat /Să zacă de spaimă o lună” sau prin utilizarea epitetului în structura
„bietului paşă”. Opoziţia dintre cele două personaje prezentate de-a lungul baladei se păstrează şi în final,
ultimele versuri făcând referiri la imaginea pe care a lăsat-o viteazul domnitor român în sufletele spahiilor: „Căci
vodă ghiaurul în toţi a băgat/O groază nebună”.
Prin prezentarea încleştării de la Călugăreni se legitimează o existenţă eroică, promovându-se o etică a
luptei. Poetul a intenţionat să înfăţişeze prin Hassan prototipul cotropitorului trufaş, dar şi laş în acelaşi timp în
faţa impetuozităţii şi a vitejiei adversarului. Cu ajutorul antitezei, a realizat din Mihai Viteazul un simbol al luptei
pentru independenţă, al curajului şi al demnităţii poporului român. De aceea, poetul îşi îndreaptă toată dragostea şi
admiraţia către acest erou, care a intrat în legendă prin faptele sale alese. În schimb comportamentul lui Paşa
Hassan nu-i poate trezi decât dezaprobare şi dispreţ, atitudine pe care şi-o exprimă direct şi puternic, apelând la
ironie: „Văzut-au şi beii că fuga e bună/ Şi bietul paşă dreptate i-au dat”. De remarcat este şi faptul că multe dintre
trăsăturile lui Mihai Viteazul sunt prezentate prin prisma adversarului său, a lui Hassan, aesta fiind încă o dovadă
a măiestriei cu care Coşbuc îşi creionează personajele.
Evidenţierea calităţilor incontestabile ale ostaşilor noştri, eroi ai neamului, culminează în text cu
prezentarea impresionantă a personajului principal,voievodul român, Mihai Viteazul.
Fiind o baladă cultă, este evidentă varietatea procedeelor artistice folosite, ce conferă armonie şi fineţe.
Pentru a reda culoarea şi aerul misterios al epocii, poetul foloseşte arhaismele: ieniceri, spahii, flinte, paşă, ghiaur,
bei, iar prin inversiunile topice impuse de motive de ritm şi rimă sunt subliniate caracteristici ale unor fapte sau
personaje.
Observăm că poetul păstrează ipostaza aparentă a liricului obiectiv, a „liricului reprezentării” (G
Călinescu), transcriind ceea ce vede, simte şi îl impresionează pe unul dintre eroi. Imaginile vizuale, cu rezonanţe
onomatopeice şi auditive se completează reciproc. Aliteraţia sugerează sunetele produse de echipamentul militar
în timpul cavalcadei în care se lansează Mihai: „Şi zalele-i zuruie cunte”. Dinamismul acţiunii baladei este
susţinut de verbele ce sugerează înfrângerea: frânge, bate, vântură, se-ntoarce şi de plasticitatea unor comparaţii
care au devenit celebre: „ca volbura”, „ca lupu-ntre oi”. Figura de stil dominantă este hiperbola, deoaree totul
capătă dimensiuni uriaşe în ochii îngroziţi ai paşei.
Din modul în care Coşbuc a realizat imaginea lui Mihai Viteazul apare şi o altă caracteristică a baladei, şi
anume îmbinarea realului cu fabulosul. Figura de stil centrală utilizată în prezentarea voievodului este hiperbola,
de aceea imaginea lui capătă proporţii uriaşe, cosmice: Sălbatecul vodă e-n zale şi-n fier/Şi zalele-i zuruie
crunte,/Gigantică poart-o cupolă pe frunte,/Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger,/Iar barda din stânga-i ajunge la
cer,/Şi vodă-i un munte”.Prin asocierea imaginii personajului cu forţele, grandoarea naturii, devine evidentă
imaginea terifiantă a conducătorului român, mai precis modul în care el este perceput de către Hassan, care cu
disperare găseşte o altă cale de scăpare. Elanul voievodului este sugerat de frecvenţa verbelor, a interjecţiei
predicative „iată”, „e”, „aleargă”, „împrăştie”, „vine”, „tăind”, „e groază” etc. Verbele la indicativ care exprimă
acţiuni reale, se împletesc cu cele la gerunziu accentuând simultaneitatea mişcărilor.
Modul principal de expunere este naraţiunea, cu ajutorul căreia sunt narate aceste întâmplări neobişnuite,
îmbinată cu dialogul, care imprimă întâmplărilor autenticitate, şi pe alocuri cu descrierea,care este folosită la
crearea tabloului cinetic.
Un alt punct de originalitate este metrica şi versificaţia. Coşbuc realizează o măsură de 9-11 silabe, cu o
rimă împerecheată şi îmbrăţişată, ritmul fiind amfibrahic (picior metricc trisilabic cu accent pe silaba din mijloc).
Toate aceste elemente oferă textului un dinamism accentuat şi o muzicalitate deosebită.
Marele G Călinescu vedea în G Coşbuc „ nu numai un desăvârşit tehnician”, dar „şi un mare poet,
profund original”.