EROI EMINESCIENI

Student: Beuca Paula

Grupa: LRME I
EROICA
Poemele nu reconstituie mediile,
tragismul dramei, ci valorile
sociale, politice şi morale ale
momentului istoric, virtuţile şi
prejudecăţile unui timp obscur,
răspândirea nelimitată a sufletului
în nemărginirea cosmică, într-o
armonie a contrastelor, ca o
întrupare modernă a mitului
prometeic înălţat prin suferinţă şi
iubire deasupra forţelor răului.
 „Pentru a înțelege pe
Eminescu avem trebuință
de o istorie literară, și
pentru o istorie trebuie
neapărat a avea
monografia celui mai de
seamă poet român.” (G.
Călinescu)
 În literatura română,
dintre toți marii noștri
scriitori, Eminescu a mers
cel mai adânc spre fondul
tragic al conștiinței
eroului creator de istorie,
cu toate că dramele sale
istorice nu au ajuns să se
definitiveze.
 Eroica lui Eminescu se
întinde în toate cele trei
genuri de creație: epic,
liric, dramatic.
Începând de la Decebal,
continuând cu
descălecătorii, și
domnitorii Țării
Românești, eroii lui
Eminescu îndelinesc
rolul suprem de eroi
tragici sau condiția
omului de geniu aflat în
contradicție cu lumea în
care trăiește, trăind
într-o contradicție cu
universul.
 OPERA DRAMATICĂ
 Opera dramatică originală eminesciană are
următoarea structură: drame istorice
– Decebal, Pacea pământului vine s-o
ceară, Bogdan-Dragoş, Gruie Sânger, Alexandru
cel Bun, Ştefan cel Tânăr, Petru Rareş, Cel din urmă
Muşatin, Alexandru Lăpuşneanu, Mira, Andrei.
 La dodecameronul dramelor istorice, consacrat sub
acest titlu generic de G. Călinescu, au mai fost
adăugate alte trei încercări dramatice: Călugărul şi
Chipul, Regina şi Cavalerul, Amor pierdut – viaţă
pierdută.
 DECEBAL
 Poemul dramatic Decebal constituie subiectul de meditaţie a
poetului la actul istoric al confluenţei dintre moartea unei
naţii/civilizaţii şi naşterea alteia din proprie cenuşă, momentul
Phönix al neamul românesc, dacă l-am putea numi aşa. Este o stare
paroxistică analizată cu fineţe psihologică, lipsită însă de mişcare
scenică, cu prezentarea aspiraţiei stoice spre perfecţionarea morală
a omului, seninătatea înţeleptului, într-un stil de mare concizie,
spontaneitate şi bogăţie lingvistică. Este urmărit, în prim plan,
Decebal şi, într-un altul mai îndepărtat, Traian, destinul de excepţie
al personajelor, ancorate în situaţii politice deosebite.
 Poemul nu reconstituie mediile, tragismul dramei, ci valorile
sociale, politice şi morale ale momentului istoric, virtuţile şi
prejudecăţile unui timp obscur, răspândirea nelimitată a sufletului
în nemărginirea cosmică, într-o armonie a contrastelor, ca o
întrupare modernă a mitului prometeic înălţat prin suferinţă şi
iubire deasupra forţelor răului.
Regele dac vrea să fie, ca și imperatorul roman, un titan care cucerește „cerul”,
și dacă zeii trăiesc printre oameni, cum se zice că sunt cuceritorii Romei, el
este, ca rege al Daciei, „pământul”, ce își simte „munții în inimă”. Munții sunt
un simbol al ascensiunii în orice viziune mitică a „eternei reîntoarceri”, a unei
întoarceri spre „originar”, ca vârstă mitică a istoriei, în care „relativul” ia forma
absolutului:
„Aprindeți codrul nostru și ardeți
Această rană a istoriei,
Această bubă neagră a Omenirei,
Acest blestem ce arde în popoară –
Luați făclia și ardeți-i ochiul
Acest crud titan numit pămînt.”
Este o lege dialectică această întoarcere, printr-o confruntare a relativului cu
absolutul în conștiința eroului dramatic. Decebal dezvoltă tema cuceririi
romane, într-un blestem dramatic al istoriei, căzut pe capul învingătorului
romani:
”Credeți voi
Că va dura în veci puterea voastră?
Nu, pe cît v-ați suit veți și cădea!”
 ANDREI MUREȘANU
Eminescu a pastrat timp de doi ani ca o taină compunerea unui tablou
dramatic - in 1869 -având ca personaj principal pe poetul revoluției
de la 1848, Andrei Muresanu. Numai într-o scrisoare către Iacob
Negruzzi, din 16 mai 1871, își mărturisește "crima" pe care-a
săvârsit-o și, știind atitudinea celor de la "Junimea" în privința
scrierilor patriotice, stă la îndoială dacă să trimită ori nu revistei
Convorbiri literare tabloul său dramatic. Poetul este numai de 21 de
ani, dar nu are încrederea prezumțioasă obișnuită ca cei tineri.
Timiditate și resemnare se întrevăd din cuvintele lui: "Dacă n-ar fi să
fie, atunci va sta unde-a mai stat si pîn-acuma - în fundul lăzii mele".
EROUL

Gândirea lui Mureşanu merge direct către soarta naţiunii, contemplând istoria cu ochii umezi. Trecutul e
apăsat de durere şi viitorul însângerat:
„Privesc trecutul, o marmură barbară,
Pe ea-i gravată aspru ursita-ne amară –
Şi cînd văd viitorul cu norii roşi de sînge „
Atunci sufletu-mi geme şi inima-mi se frînge.
Dumnezeu pare a fi hotărît pentru vecie lanţuri crude poporului român, căruia i-a destinat un chin de infern
mitologic:
„Arînd un cîmp de pietre cu crudele-i sudori,
El seceră spinişul din lucru-i fără spori,
Privirea lui e cruntă şi lacrima venin,
Blăstem e vorba-i seacă, sufletul lui suspin.”
Mureșan este un erou, un titan, evocat în de Eminescu doar
ca un erou al evoluției, care prin răsunetul său a preluat
întreaga semnificație mitopoetică a vizionarului în dubla lui
ipostază – demon și titan – o dată în lupta cu sine, cu
propriile sale contradicții, altă dată, răzvrătit în potriva
istoriei ostilă, cum a fost epoca luptelor poporului român
din Transilvania pentru libertatea națională între 1784 –
1848:
„Mureșan scutură lanțul cu-a lui voce ruginită,
Rupe coarda de aramă cu-a lui mână amorțită,
Chiamă piatră să învie ca și miticul poet
Smulge munților durerea, brazilor destinul spune,
Și bogat în săracia-i ca un astru el apune,
Preot deșteptării noastre, semnelor vremii poet.”
 TOMA NOUR – GENIU PUSTIU
 Toma Nour, un erou „nenăscut în timpul său" — aici, un
contemplativ care-și asumă un destin eroic; el ilustrează
categoria mai largă a eroilor rătăciti într-un timp istoric
străin lor, pe care i-am putea numi, pentru ansamblul operei
eminesciene, „cei-cu-stea-moarta" si pe care Eminescu îi
numește deocamdată (în jurul anului 1870) „naturi
catilinare". „Naturi nobile", sfâțiate însă de contradicții
interioare și aflate în dezacord cu istoria (cu care nu se pot
acorda pentru că le lipsește vocația pragmatică, pentru că
sunt sortite cugetării „în proporții mari"), naturile catilinare
(opiniază Eminescu într-o însemnare manuscrisă) „sfîrsesc
sau cu indiferentism, dacă spiritul de conservațiune a învins,
sau în nebunie, dacă el n-a învins". O „natura sfâșiată,
neconstantă, catilinară" e un Geniu pustiu.
Acest erou, prin frumusețea căruia nu poate fi evaluată și nici
definită de limite, ilustrează mostra absolutului eminescian,
denotând un chip demonic ce tinde spre perfecțiune :„ Ai fi crezut că
e un poet ateu, unul din acei îngeri căzuți, un Satan, nu cum și-l
închipuiesc pictorii: zbârcit, hidos, urâcios, ci un Satan frumos, de-o
frumusețe strălucită, un Satan mândru de cădere, pe-a lui frunte
Dumnezeu a scris geniul, și iadul, îndărătnicia.”

Toma Nour reflectă spiritul eminescian , ascunzând după draperiile

diafane ale acțiunilor si filozofiilor sale însăși făptura poetului.

Nour era un tânar impetuos, iar prin venele-i zbuciumate fierbea

agitat sânge de titan :„Adeseori îmi părea cum că Eternitatea nu mi-
ar fi destulă s-o ador și că, îmbrăcat în haina morții, eu, în luptă cu
bătrânul timp, îi rumpeam aripile. Și-l azvârleam în uitare ! ”

Rănit de fulgerul unei iubiri divine, dar maligne, Toma rămâne a fi

acel îndrăgostit tipic eminescian « Astfel tu, copilă, tu, vis de iubire,
Din negrele-ți stele, o dulce zâmbire »