Anul 1840

Anul 1840, o meditaţie pe tema aşteptării unor prefaceri viitoare, era

considerată de G. Călinescu o capodoperă a genului. Confesiunea
autorului, care îmbrăţişează o poză romantică, descoperă momentele
dureroase de viaţă traversate. În opoziţie cu acest trecut „numai durere”,
anul ce urmează, 1840, este „măreţ reformator”:
A lumii temelie se mişcă, se clăteşte,
Vechile-i instituţii se şterg, s-au ruginit;
Un duh fierbe în lume, şi omul ce gândeşte,
Aleargă către tine, căci vremea a sosit!.
Poetul schiţează o frescă grandioasă: „umbrele de noroade” cârmuite de
„umbra unor pravili călcate”, „siluite de mai mici umbre”, „neînsemnaţi
pitici” sunt animate de sentimente înalte, generoase, ca „basnele de
povestit” iar entuziasmul lor este „izvor de idei mici”. Pentru poetul
„politica adâncă stă în fanfaronadă şi ştiinţa vieţii în egoism cumplit”.
Numai sosirea unui conducător mai înţelept, capabil să înlăture bătrâna
tiranie poate să salveze o lume unde „oamenii sunt sătui de-mbunătăţiri
rele”. Speranţa de reformare morală esenţială a lumii se adaugă unor
confesiuni testamentare, generoase:
Eu nu îţi cei în parte nimica pentru mine:
Soarta cu a mulţimii aş vrea să o unesc:
Dacă numai asupra-mi nu poţi s-aduci vreun bine,
Eu râz de-a mea durere şi o despreţuiesc.
Tirania este suportată de cei mulţi din obişnuinţă şi ignoranţă:
După suferiri multe inima se-mpietreşte;
Lanţul ce-n veci ne-apasă uităm cât e de greu;
Răul se face fire, simţirea amorţeşte,
Şi trăiesc în durere ca-n elementul meu.
Finalul meditaţiei consacră poza romantică a poetului inspirat şi dedicat
unei cauze generoase:
Atunci dac-a mea frunte galbenă, obosită,
Dacă a mea privire s-o-ntoarce spre mormânt,
Dac-a vieţii-mi tristă făclie osândită
S-o-ntuneca, s-ar stinge d-al patimilor vânt.

Pe aripile morţii celei mântuitoare

Voi părăsi locaşul unde-am nădejduit;
Voi lăsa fericirea aceluia ce-o are,
Şi a mea pomenire acelor ce-am iubit.
Poetul profet, care mobilizează energii şi anunţă renaşterea morală a
societăţii, proclamă în versuri mesianice: „Soarta cu a mulţimii aş vrea să
o unesc”. Meditaţia are ritm trohaic, cu versuri de 13-14 picioare şi este
structurată în strofe de 4-5 versuri.
 Umbra lui Mircea. La Cozia
Între cele patru meditaţii istorice, Umbra lui Mircea. La Cozia a fost
considerată unanim de critica literară o capodoperă. Poetul elogiază
legendarul domn al Ţării Româneşti, ctitor al mănăstirii Cozia, care a
înfăptuit unirea tuturor provinciilor de la nord de Dunăre şi a teritoriilor
de la Marea Neagră. Poetului îi pare că trecutul glorios şi însângerat
justifică ambiţiile prezentului de civilizare şi progres. Ca şi în meditaţiile
filozofice, Grigore Alexandrescu învăluie şi aici ideile sale în armonii
sonore incantatorii. Poemul debutează cu un tablou nocturn al mănăstirii
de pe malurile Oltului:
Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate;
Către zidul dimpotrivă se întind, se prelungesc;
Ş-ale valurilor mândre generaţii spumegate
Zidul vechi al mănăstirii în cadenţă îl izbesc.
Muzicalitatea rezultă din îmbinarea inspirată a mai multor tehnici
prozodice: versuri lungi de 16-15 silabe, ritmul trohaic, alternanţa de
vocale deschise cu cele închise. Se aud astfel valurile Oltului care se izbesc
de maluri şi toaca monahilor care cheamă la vecernie. În piesajul unei
istorii străjuite de credinţă, poetul aglomerează elemente de recuzită
misterică, romantice: noaptea apare dintr-o peşteră, chipuri negre
înconjoară poetul, o suflare „ca un fior prin vine” îşi face apariţia în acest
peisaj tainic. La ceas de nălucire mormintele se dezvelesc, fantomele
încoronate ies, oştiri înviază. Oltul, martor al trecutului românilor
dezvăluie identitatea fantomei la a cărei apariţie ungurii se înarmează.
Sentimentele de pietate şi de recunoştinţă ale poetului în faţa fantomei
voievodale sunt evocate în gesturi ritualice:
Sărutare, umbră veche! Primeşte-nchinăciune
De la fiii României care tu o ai cinstit:
Noi venim mirarea noastră la mormântu-ţi a depune;
Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume l-au hrănit.
Trecutului eroic, de a cărui dimensiune urieşească unii contemporani se
îndoiesc, incapabili a suporta obligaţiile ce revin dintr-o asemenea
moştenire, i se alătură un prezent prosper şi paşnic. Grigore Alexandrescu
condamnă războiul, „bici groaznic care moartea îl iubeşte”, ce trebuie
evitat prin ştiinţe, arte, gândire. Cu o structură compoziţională simetrică,
poemul reia în final prima strofă. În domnia întunericului înveşmântat în
nori, umbra lui Mircea reintră în mormânt, lumea pare în aşteptare:
[... ] turnurile cele-nalte
Ca fantome de mari veacuri pe eroii lor jălesc;
Şi-ale valurilor mândre generaţii spumegate,
Zidul vechi al mănăstirii în cadenţă îl izbesc.
 Satiră Duhului meu
Satiră. Duhului meu a fost scrisă în anul 1839 şi publicată în volumul
Satire şi fabule, din 1842. Punctul de plecare în scrierea poeziei pare să fie
satira a IX-a, A mon esprit, a lui Boileau. Cu toate acestea, Alexandrescu
se desprinde de modelul său nu doar prin transpunerea trăirilor şi a
eroilor lirici într-un mediu inedit, ci şi prin expresia nouă, în care echilibrul
clasic şi impulsul romantic se împletesc. Titlul e semnificativ şi exprimă
valorificarea unui procedeu literar, dialogul cu sine însuşi, dedublarea
eului, scindarea sa în două entităţi, din care una o contemplă pe cealaltă
cu ironie şi sarcasm. În fapt, poezia nu urmăreşte doar amuzamentul ori
satira unor aspecte izolate ale societăţii, ci pune în lumină un aspect mai
grav, cu contur generic, anume condiţia poetului, a artistului în general
într-o societate îngustă, cu principii mercantile şi lipsită de deschidere
spre valorile artistice autentice. Orizontul în care trăieşte o astfel de
societate este îngust, lipsit de perspectivă, membrii aristocraţiei
dedicându-se mai degrabă distracţiilor ieftine, snobismului şi unor
preocupări mondene derizorii. Poezia debutează cu un dialog dintre eul
liric şi o „cuconiţă”, dialog ce are darul de a realiza o punere în scenă a
problematicii lirice pe care autorul o valorifică aici, dar, în acelaşi timp, de
a sugera opoziţia dintre două moduri de a exista şi de a gândi, unul
autentic, al poetului, şi celălalt marcat de falsitate şi de inadecvare la
normele adevărului şi ale valorilor autentice: „Trageţi toţi câte o carte:
domnule, eşti cu mine. / Şezi mă rog împotrivă, şi vezi de joacă bine. / –
Dar ţi-am spus, coconiţă, că eu din întâmplare, / Nici bine, nici nebine nu
poci să fac cercare: / Am cuvintele mele: aste jocuri plăcute, / Cu voia
dumitale, îmi sunt necunoscute. / – Nebun cine te-o crede; vrei să te
rugăm poate; / Astăzi chiar şi copiii ştiu jocurile toate, / Veacul înaintează;
caro; vezi că ţi-e rândul, / Dar ce făcuşi acolo! Unde îţi este gândul? /
Când eu am dat pe riga, baţi cu alta mai mare? / Astfel de neştiinţă e lucru
de mirare!”. Descrierea moravurilor, a defectelor şi viciilor epocii e
realizată cu vervă de comediograf, într-un desen îngroşat până la
caricatură uneori, alteori trasat în liniile subţiri ale ironiei. Din punct de
vedere compoziţional, poezia e alcătuită din mai multe secvenţe de
mărimi diferite, ce figurează scene din viaţa societăţii înalte bucureştene.
În prima secvenţă, dialogată, cum am văzut, limbajul este alcătuit din
exclamaţii, interogaţii, expresii familiare, elemente de jargon, toate având
darul de a sugera o gândire şi o vorbire facilă, de a denunţa
superficialitatea şi, totodată, stilul pretenţios al personajului feminin.
În a doua secvenţă are loc dialogul poetului cu duhul său, acela care are
un comportament atât de neadecvat în societatea aristocratică. Evident,
reproşurile pe care le adresează poetul duhului sunt simulate, autoironia
e, în fapt, o formă de critică a moravurilor celorlalţi, iar diatriba
îndreptată asupră-şi e destinată semenilor, ce pun preţ pe aparenţe, pe
convenţiile sociale, eludând sau ignorând trăirile autentice, valorile cu
adevărat importante, acelea care structurează fiinţa profundă a omului.
În acest schimb de replici între poet şi duhul său se creează un joc de
oglinzi în care falsul şi autenticul, ridicolul şi sublimitatea, ironia şi
autoironia se împletesc indisociabil („Aşa-mi spunea deunăzi, cu totul
supărată, / O damă ce la jocuri e foarte învăţată, / Apoi şoptind pe taină
cu câteva vecine: / Vedeţi, zise, ce soartă, şi ce păcat pe mine? / Două
greşeli ca asta, zău, sufletul mi-l scot, / A! ce nenorocire! Ma chere, ce
idiot! // Vino acum de faţă şi stăi la judecată, / Tu care le faci astea, duh,
fiinţă ciudată, / Ce vrei să joci o rolă în lumea trecătoare: / de ce treabă
mi-eşti bună, putere gânditoare, / Când nu poci la nimica să mă ajut cu
tine, / Când nu te-ai deprins încă nici vistu să-l joci bine? // Nu mai eşti tu
acela care-n copilărie / Ştiai pe dinafară vestita-Alexăndrie, / Şi viaţa
ciudată a unui crai cuminte / Care lasă pe dracu fără încălţăminte? / Tu
care mai în urmă, râzând d-acestea toate, / De rost puteai a spune
tragedii însemnate, / Meropa, Atalia şi altele mai multe / Declamându-le
toate cui vrea să te asculte?”). Răspunsul „duhului” este unul ce trădează
o gamă largă de procedee satirice, de la ironie la sarcasm, expunându-se
aici tabloul unei societăţi ce preţuieşte non-valorile şi respinge valorile
autentice, în care defectele devin calităţi, iar viciile virtuţi. E, cum s-ar
spune, spectacolul aproape grotesc al unei „lumi pe dos”, marcată de
superficialitate şi ipocrizie, de prozaism şi lipsă de idealitate: „Negreşit,
îmi vei zice, ţiu minte ce îmi place, / Dar cărţile cu mine e greu să se
împace. / Mai lesne poci a spune hoţiile urmate / La zece tribunaluri subt
nume de dreptate, / Mai lesne poci să număr pe degetele mele, / Câţi
sfinţi avem pe lună şi câte versuri rele, / Decât să bag de seamă ce carte
nu e dată, / A cui este mai mică şi cine o să bată. / Când sunt în adunare,
n-am altă mulţumire, / Decât să se deschiză sujeturi de vorbire: / Atunci
sunt gata, slobod, ascult, şi cu plăcere / Tuşesc, zâmbesc, mă leagăn şi-mi
dau a mea părere”. Pentru a-i insufla, în mod ironic, duhului dorinţa de a
se adecva la exigenţele acestei societăţi „înalte”, poetul oferă exemplul
acelui „domnişor” elegant, considerat de cei din jur ca om de spirit şi de
caracter. Pentru a da o imagine cât mai veridică a acestui personaj, poetul
îl surprinde în mişcare, notând detalii, gestica, vorbele şi comportamentul
său cu cât mai multă verosimilitate şi plastică a reprezentării („Vezi
domnişoru-acela care toate le ştie, / Căruia vorba, duhul, îi stă în pălărie, /
În chipul de-a o scoate cu graţii prefăcute? / Hainele după dânsul sunt la
Paris cusute: / Singur ne-ncredinţează. Lorneta atârnată / Este şi mai
streină, d-o formă minunată: / Vrea s-o cumpere prinţul, dar ca un om
cuminte / Dumnealui o tocmise ceva mai înainte. / Când le-a spus astea
toate, o ia la ochi, priveşte / Chiar pe dama aceea cu care-atunci vorbeşte;
/ I-o dă în nas, se pleacă, şi în sfârşit o lasă, / Zicându-i: Ce lornetă! Te-
arată mai frumoasă. // Fieşcine cunoaşte ce cap tânărul are; / Dar pentru
că dă bine din mâini şi din picioare, / Şi trânteşte la vorbe fără să se
gândească, / Am văzut multă lume cu duh să-l socotească; / Iată de ce
talente avem noi trebuinţă”.
Finalul poeziei aduce cu sine o amplificare a ironiei şi autoironiei, pentru
că poetul îşi povăţuieşte „duhul” să înveţe toate acele lucruri care îi sunt
străine, ce sunt inadecvate cugetului său iubitor de frumos şi ideal („Aşa,
în loc să critici greşalele streine, / În loc să râzi de alţii, mai bine râzi de
tine: / Învaţă dansul, vistul şi multe d-alde alea; / Iar dacă vrei să faci
versuri, ia pildă de la Pralea”).
 Epistola
Epistola dedicată lui Ion Câmpineanu are un dublu caracter; pe de o
parte, avem de a face aici cu o artă poetică in nuce, aşadar cu o scriere de
aspect programatic, în care autorul îşi exprimă concepţia sa despre artă,
despre raporturile, atât de subtile şi de nuanţate, dintre artă şi societate
şi, pe de altă parte, această operă ni se înfăţişează ca o scriere de aspect
autobiografic, ca o oglindă a spiritului creator, ce se priveşte pe sine cu
nesaţ al autocunoaşterii şi cu luciditate necomplezentă. Evident, cele
două planuri ale poeziei, cel didactic şi cel autobiografic, sunt în
consonanţă, se împletesc şi-şi răspund la nivel ideatic. „Poetul se
analizează, remarcă Şerban Cioculescu, în stările sale de conştiinţă
neparoxistică, cu mai multă luciditate”. Transformând propriile sale stări
sufleteşti într-un adevărat document moral, poetul simte totodată nevoia
unei limpeziri a opţiunilor sale estetice, a unei asumări a destinului său
artistic din unghiul adecvării fondului la formă, a viziunii la expresie.
Poezia începe pe un ton colocvial, familiar, marcat de interogaţii şi de
modalităţi ale oralităţii, mijloace care par a se transpune în adevărate
forme de captatio benevolentiae a cititorului: „Prietene, mai ţii minte
acele povăţuiri / Care-mi dai la ale mele trecute nemulţumiri? / C-aveai
cuvânt o văz bine; eu prea înşelat eram, / Când socoteam de cumplite
relile ce-atunci cercam. / Într-o zi (de atunci însă multă vreme a trecut), /
Povestindu-ţi eu o nouă neplăcere ce-am avut, / Te-ai întors, şi c-o
zâmbire: «Văz adevărat, mi-ai zis, / Şi cunosc că ai dreptate, dar arată-o în
scris, / Şi în versuri iar nu-n proză, căci oricâţi sunteţi poeţi, / Voie a vă
plânge-n proză de l-Apolon nu aveţi»”. Tonul acesta de confesiune,
vădind propensiunea poetului pentru exprimarea pornirilor sale cele mai
adânci, are rolul de a pune în scenă meditaţia despre poezie, despre
rostul poetului situat într-un peisaj inadecvat. De altfel, referindu-se la
rolul „obiectului” în poezia lui Grigore Alexandrescu, Eugen Simion
remarcă faptul că „introdus în poem, obiectul este lăsat deoparte până ce
tema morală se consumă. Poemul trece, în acest timp, de la regimul
grandorii, de la tonul înalt, de o pasionalitate lipsită de căldura intimităţii
(imitaţii, modele prea vizibile...), la climatul de uscăciune al demonstraţiei
morale, pentru a căpăta, în scurtele fragmente confesive, un aspect de
pasionalitate mai sinceră”. Şi în Epistolă se poate observa o astfel de
împletire a descripţiei reci şi a unei retorici a pasiunii, într-o încercare de a
uni vizionarismul de stirpe romantică al poetului cu eticismul său de
sorginte clasică.
Poetul descrie, astfel, spaţiul în care îi este dat să trăiască la un moment
dat, pe un ton sarcastic, conturând, în imagini aici hiperbolice, aici
contrase, o falsă Arcadie, în care austeritatea peisajului e, în fond, o satiră
voalată a peisajelor bucolice în vogă în epocă. În aceste pasaje, descripţia,
meditaţia, amprenta afectivă şi accentul etic se întâlnesc, conferind
originalitate creaţiei: „Sunt încredinţat c-ai râde, când vrodată ai putea /
Să mă vezi umblând pe câmpuri, rătăcit cu muza mea / Şi vânând câte-o
idee, câte-o rimă, un cuvânt, / Când pân lună şi pân stele, când pe cer şi
pe pământ, / Iar de gropi nici că e vorbă, căci în câte-am căzut eu, /
Căutând câte-un fraz nobil, ştie numai Dumnezeu. // Nu gândi cu toate-
acestea cum că mă gătesc să cânt / Slava vremilor trecute, veacuri care nu
mai sunt, / Sau să laud pe vitejii fii ai vechii libertăţi, / Care cu fierul în
mână, pe zidul sfintei cetăţi, / Pentru a unei cruci umbră în războaie au
pierit, / Şi ghirlanda veciniciei cu-a lor moarte-au dobândit. / Astfel de
nalte sujeturi, pentru muza mea nu sunt / Pân’ a nu zbura în ceriuri, ea se
cearcă pe pământ, / Precum soldatul ce este pentru război pregătit, / Pân’
a nu pleca şi-ncearcă al sabiei ascuţit”. Repudiind subiectele „înalte” şi
temele de consacrat prestigiu estetic, poetul se apleacă asupra acelor
aspecte ale societăţii, aflate în proximitatea sa, pe care pana sa le
zugrăveşte nu într-un avânt al sublimului, ci într-un ton voit prozaic, care
să dea o culoare autentică „obiectului” reprezentat. Am putea chiar
spune că suntem, oarecum, împingând lucrurile spre limita verosimilităţii
lor, în prezenţa unei poetici a cotidianului, a unei concepţii estetice,
pentru care apte de a fi preluate în spaţiul poetic nu sunt doar temele,
subiectele nobile, cum ar fi trecutul, istoria, iubirea etc., ci şi acele
aspecte oarecum banale, aparent convenţionale, acele detalii
insignifiante ce beneficiază totuşi de o importanţă subsidiară.
Redarea unui peisaj de o monotonie deplină, de o paupertate estetică
absolută e realizată cu scopul – polemic – de a demitiza acele peisaje
pastorale prin care spaţiul e idilizat, deformat, estetizat în sens peiorativ:
„Vino, dar, de ai răbdare, şi ascultă să-ţi descriu / Un coprins unde-
întâmplarea astăzi voieşte să fiu. / Ca să n-ai cuvânt a zice c-a mea muză
n-a făcut, / Pentru buna ta plăcere, orce-n mână-i a stătut. / Aici nu sunt
văi sau dealuri, nu sunt crânguri sau păduri, / Care-mpodobesc cu fală
sânul veselii naturi, / Şi de unde îşi înalţă cântăreţul zburător / Imnurile-
armonioase l-al naturei ziditor. / Nu e locul însuflărei şi-al înaltei
cugetări, / Ce umple duhul de gânduri, inima de desfătări, / Ci câmpie fără
margini, ce arată nencetat / O vedere monotonă ochiului cel întristat. /
Spre amiazăzi se vede nişte pomi şi nişte vii, / Nişte salcii semănate ici şi
colea pe câmpii. / (...) / Alt oriîncotro-ntorci ochii şi oriîncotro priveşti, /
Nimic nu se mai arată, deşărtul îl întâlneşti. / Se preumblă peste câmpuri
milioane de ţânţari, / Care după răutate seamănă a oameni mari”. Muza
poetului nu e, aşadar, una atrasă de înălţimi, de spaţiile celeste, ci mai
curând una întoarsă spre pământ, spre aspectele oarecum banale,
prozaice ale existenţei. Poetul îşi mărturiseşte chiar o anumită
inaptitudine pentru reprezentarea existenţei în registrul sublimului,
sugerând incapacitatea sa de a transfigura o realitate pauperă, de a da un
sens nobil unor caractere şi destine meschine, de anvergură banală, ca şi
de a transmuta simţirea sa în spaţiul sentimentului de absolută
amplitudine: „Acum însă ce poci face, cu ce mijloc să suspin, / Când
nimica nu mă doare şi când nu simţ nici un chin? / Bine-ar fi dacă vederea
aş putea s-o amăgesc, / Ş-un object ce urât este frumos să-l închipuiesc; /
Dar măcar deşi-nchiz ochii, nu poci imita de tot / Pe modelul rătăcirei, pe
viteazul Don Quichotte. / Aşa mărginit în sine-mi, trăiesc aici ca un sfânt, /
Şi-mpărat al nefiinţii mi se pare cum că sunt”. Întâlnim, şi în Epistola
dedicată lui Câmpineanu, aceeaşi ascuţime a observaţiei, aceeaşi
exprimare concisă, colocvială, de acută prestanţă ideatică, după cum
întâlnim, valorificată la cote înalte, o concepţie despre poezie cu totul
modernă. Georgeta Antonescu remarca, pe bună dreptate, că „în satire şi
fabule, Alexandrescu îşi însuşeşte, în aparenţă, atitudinea de observator
detaşat, dar discreţia înnăscută şi bunul gust în alegerea termenilor, ca şi
predilecţia pentru caracterizările tipologice nu pot deghiza cu totul
pasiunea personală pe care poetul o pune în scrutarea realităţii familiare
şi în denunţarea anomaliilor şi ridicolelor ei”.
 Soarecele și pisica
Fabula este opera epică de dimensini reduse în care
întâmplările cu caracter satiric și moralizator sunt puse în seama
animalelor și relațiilor dintre acestea, ca întruchipare a tipurilor umane și
a defectelor acestora.
Una dintre trăsăturile principale ale fabulei este evidențierea figurilor de
stil, anume personificarea și alegoria. Personificarea este procedeul care
atribuie animalelor insusiri si comportamente umane în vreme ce alegoria
face referire la o metafora mai ampla prin care sensul operei se
descoperă într-un altul, ascuns ( spre exemplu întâmplările fictive din
lumea animală care de fapt ascund ironizarea societatii umane și a
diverselor sale caractere).
Două exemple pentru aceste două figuri de stil se regasesc în fabula
aleasă, în urmatoarele fragmente : « Dar smeritul cotoi, cu ochii în
pământ(…) / Începu a striga (…) », « Raton înduplecat (…)/ Își ceru
iertaciuni și-l pofti a veni » - personificarea este aici figura de stil
evidentiată. În același timp, alegoria este una simplistă atât în privința
cuprinsului cât și a sensului operei. Alte trăsături ale fabulei sunt sursele
umorului, evidențierea tipurilor umane satirizate de autor ( în această
fabulă este vorba despre omul ipocrit întruchipat de motanul Pisicovici, în
aparență smerit), dar și existența moralei (care poate fi sau nu explicată
de autor în versurile finale ale operei).
Fabula, este o operă ce se încadrează în genul literar epic,
deoarece cuprinde trăsăturile acestuia : mesajul este transmis indirect,
prin intermediul personajelor, al naratorului și al acțiunii. În cazul operei
de față, mesajul transmis, anume referința la tipul uman prefăcut și care
își urmărește intențiile viclene mascându-le cu o aparență de bunătate,
este ilustrat de Pisicovici în vreme ce o alta trăsătură umană, naivitatea,
este portretizată de Raton și șoricimea iar mesajul este redat prin
relatarea faptelor petrecute intre cei doi- Raton și șoricimea se lasă
păcăliți de falsa prietenie cu motanul, a cărui ultimă intenție, cea
firească, este de a-i mânca.
 O altă trăsătură a genului epic reflectata in aceasta opera consta in
prezenta modurilor de expunere, în cazul de fata fiind vorba de narațiune
(naratorul începe o scurtă povestire pentru a rezuma intâmplarea a cărei
învățătura urmează sa ne-o dezvăluie) și dialogul (între cele două
personaje, Pisicovici și Raton). Naratorul în această operă este unul
obiectiv, care joacă rolul unui martor distant, detașat emotional de
personajele intâmplării.
În această operă nu este redat cadrul spațio-temporal, aceasta
fiind și o sugestie la universalitatea caracterelor din lumea oamenilor
precum si la o atemporalitate a faptelor prezentate, morala fabulei fiind
una general valabila in orice timp si spatiu- ipocrizia umana se ascunde
sub diferite masti(in special cea a bunatatii si a inofensivitatii) insa
indiferent de moment, mastile vor fi descoperite.
 Câinele și cățelul
Tema
Fabula „Cainele si caţelul” de Grigore Alexandrescu satirizează dorinţa
celor care vor să panvină prin orice mijioace, să ajunga puternici prin
ipocrizie, aroganţa şi amenintari. Autorul pune în discuţie prin
intemnediul personajelor sale, întruchipate de animale personificate,
principiul egalităţii între semeni.

Titlul
Titlul subliniaza confruntarea în planul ideilor dintre cele doua personaje,
câinele si caţelul. Ele se afla în antiteza si reprezintă niște tipuri umane
generale, pe care le putem întâlni și astăzi și totdeauna. Câinele este un
simbol pentru omul nesincer, al cărui ţel ascuns în spatele unor vorbe
frumoase, dar ipocrite, este să parvină, să ajungă în rândurile celor
puternici. Căţelul întruchipează pe omul naiv, care dă crezare cu ușurinţa
cuvintelor frumoase și promisiunilor nesincere.

Universul operei
Fabula începe cu vorbele arogante ale dulăului Samson care îsi exprimă
indignarea faţă de pretenţia celor mai puternici, precum lupii, că
„preţuiesc ceva” prin originea lor nobilă. El consideră că acest aspect este
o întamplare și apreciază cu falsa modestie: „Şi eu poate sunt nobil, dar s-
o arat nu-mi place”. În felul acesta, el criticș lipsa de modestie a celor mai
puternici decât el.
În sprijinul afirmațiilor sale, aduce exemplul tarilor civilizate în care există
egalitate. Cum societatea este în schimbare („lumea se cioplește”),
așteapta ca progresul să se manifeste și în societatea noastră unde, din
păcate, există multă aroganţă din partea celor puternici: „Numai pe noi
mandria nu ne mai părăsește”. Pentru a fi cât mai convingător în ceea ce
susține, el aduce în discuție propriul său exemplu. El afirmă cu
tărie și cu falsă modestie că îi face plăcere când este considerat un om
obișnuit și fiecare i se adresează cât mai simplu:
„fieştecine știe / C-o am de bucurie / Cand toată
lighioana, măcar și cea mai proastă, / Câine șadea îmi zice, iar nu Domnia
voastra”.
În acest moment intervine povestitorul care privește scena din exterior,
aducând câteva precizări legate de timp și personaje:
„Așa vorbea deunazi cu un bou oarecare Samson, dulău de curte, ce lătra
foarte tare”.
Prin câteva cuvinte, sunt portretizate sumar cele două personaje
prezente: „un bou oarecare”, fără identitate precizată, un animal
puternic, dar tăcut, care nu intervine în discursul celuilalt. Samson este
definit drept „dulău de curte”, mai puţin puternic decât boul, dar mai
zgomotos. El vrea să atragă atenția asupra sa și asupra ideilor pe care le
susține.
Scena este animată de intervenția lui Samurache care, încurajat de
cuvintele promiţătoare ale lui Samson, părăsește poziția lui de „simplu
privitor”, într-un elan de fraternitate. El „S-apropie îndata / Să-și arate
iubirea ce are pentru ei:
/ «Gandirea voastră, zise, îmi pare minunată, / Şi simțimentui vostru îl
cinstesc, frații mei.»”
Încântat de ideile expuse de Samson, el își arată admirația față de mai
puternicii ogrăzii, trătându-i de la egal la egal, ca pe niște frați. Afirmația
lui Samurache stârnește mânia lui Samson, uimit de îndrăzneala bietului
căţel. Pe un ton jignitor, îi răspunde amenintându-l cu bătaia: „Noi, fratii
tăi, potaie! / 0 sa-fi dăm o bataie / Care s-o pomenesti.” El restabilește
diferenţa de rang și putere dintre ei, coplesindu-l pe Samurache cu jigniri
pentru lipsa de respect pe care le-o arătase:
„Cunoști tu cine suntem, și ți se cade ție, / Lichea nerușinată, astfel saăne
vorbești?” încercarea sărmanului cățel de a se justifica este tăiată cu
autoritate și dispreț, dulaăul explicându-i cu aroganţă adevăratul sens al
cuvintelor sale:
„Adevărat vorbeam / Că nu iubesc mândria și că uresc pe lei, /Că voi
egalitate, dar nu pentru caţei”.
Morala este simplă: dulăul dorea egalitate cu cei mai puternici decât el,
iar în fața celor slabi dorea să menţină diferenţa de poziție socială, ca o
certificare a puterii sale.

Moduri de expunere

Naraţiunea este realizată prin succesiunea de secvenţe care ţin de

întâmplarea petrecută, transpusă în lumea animalelor.
Dialogul rămâne modul de expresie dominant și principalul mijioc de
caracterizare a personajelor. Modul în care acestea vorbesc, tonul și
atitudinea lor reflectă în chip expresiv felul în care gândesc și
sentimentele lor. Replicile vii dinamizează narațiunea,transpunând
întamplarea într-o mică scenetă, plină de viaţă și umor.
Descrierea este utilizată puţin, în cateva notaţii legate de caracterizarea
personajelor, surprinzând plastic gesturi și atitudini:
Samson, „dulău de curte”, „lătra foarte tare”; Samurache „şedea la o
parte / Ca simplu privitor”.

Fabula
Această poezie reprezinta o fabula, respectiv o creație epică povestind o
întamplare prin intermediul unor personaje animaliere. Creația satirizează
ipocrizia și parvenitismul, cu scopul de a le îndrepta. Structura atestă
existenţa fabulei, poezia având două părți: întamplarea și morală sau
învăţătură, existența la sfârşit și separată de prima parte printr-un spaţiu.
Această creație, bazată pe dialog, are caracterul unei mici scenete.
Alegoria reprezintă procedeui prin care ghicim că oamenii se ascund în
spatele măștilor de animale pentru a critica idei și sentimente: falsitatea,
minciuna, vorbele goale fără acoperire în fapte, naivitatea etc.
Personificarea rămâne figura de stil centrală prin care se realizează acest
transfer dinspre lumea animalelor spre lumea oamenilor, cu toate
defectele care există aici și pe care fabula ni le dezvăluie pentru a ne
atrage atețtia și a le îndrepta.
Realizarea artistică

Limba vorbită, cu accente populare („dobitoace”, „neam”, „se cioplește”,

„fiestecine”) sau neologice („civilizate”, „egalitate”, „capriţii”, „nobil”)
subliniazaăalternanţa de registre corespunzătoare oamenilor simpli sau
celor puternici, boierilor.
Replicile personajelor, pline de naturalete, realizează un dialog viu, plin de
umor, la care concură construcțiile exclamative („Cât îmi sunt de urâte
unele dobitoace, /[…]
Care cred despre sine că prețuiesc ceva: „Noi, frații tăi, potaie!”) sau
interogative („Noi, frații tăi?”, „Te-ntreb eu, ce ziceam?”). Formulele de
adresare, depreciative, accentuează umorul: „potaie”, „lichea
nerușinată”.
Figurile de stil utilizate în mod echilibrat conferă și ele notă unui stil viu și
natural prin care animalele dobândesc însușiri umane, printre care și
defecte pe care autorul le critică. Samson este echivalentui omului ipocrit,
Samurache reprezintă omul naiv, iar boul ar fi martorul nepăsător.
Personificarea este figură de stil dominantă.
Epitetele evidenţiază sugestiv trăsături ale personajelor sau ale acţiunilor:
„Gandirea […] îmi pare minunată”; „capriţii deşarte”; „răspunse Samson
plin de mânie”; „lichea nerușinată”, „câine șădea” etc.
Comparaţia accentuează postura unor personaje: „şedea la o parte / Ca
simplu privitor”.
Repetiţiile scot în evidenţă idei și sentimente cum ar fi egalitatea,
fraternitatea:
„gândirea voastră… / Şi simțimentul vostru îl cinstesc, fraţii mei”; „Noi,
fraţii tăi?„,
„Noi, fraţii tai, potaie!”.
Enumeraţiile accentuează ipocrizia discursului:
 „unele dobitoace / Cum lupii, urşii, leii şi alte câteva”; „Toate au o
schimbare și lumea se cioplește”.
Figurile de stil subliniază și ele oralitatea stitului, naturaleţea dialogului,
care sonferă fabulei caracteristicile unei scenete.
Ceea ce constituie esențialul acestei fabule a lui Grigore Alexandrescu
este, în opinia criticilor: „dubla atitudine și alternare de limbaje a lui
Samson, „dulău de curte ce lătra foarte tare”. Din atitudinile deosebite –
amical deferentă faţa de bou și aspră faţă de caţel – din confruntarea
frazelor sonore și înșirate cu ușurinţă cu cele câteva vorbe repezite cu
care e pus la locul lui caţelul, se deseneazaă tipul. […]
Dupa exemplul lui La Fontaine, Alexandrescu transformă fabulele în mici
scenete, nu numai intensificând dialogul, ci urmarind pas cu pas acţiunea
personajelor și reprezentăndu-le gesturile și mimica.”

Personajele

Samson simbolizeaza dorinţa de parvenire vadită în discursul nesincer

prin care cauta sa-i impresioneze pe ascultatorii sai. Minciuna îl ajuta sa-si
susţina ideile si poziţia pe care o doreste egala cu a celor mari, cei de rang
boieresc. Afisand o falsă modestie, el caută să atragă mulţimea de partea
sa, iar prin tonul sforăitor, bazat pe argumente de ordin social-politic
(„lumea se ciopleste”, „În ţări civilizate / Este egalitate”), el vrea sa-i
convinga pe cei simpli, care nu cunosc bine situaţia si pot fi usor
manevraţi si păcăliţi de falsii politicieni. El susţine egalitatea între semeni,
ceea ce se dovedeste a fi, în final, o minciuna.
Samurache este cel care cade prada primul ipocriziei si falsitatii lui
Samson. Naiv si încrezator, el este atras de cuvintele promiţatoare ale
dulaului „care lătra foarte tare”. Credulitatea sa va fi sancţionata cu
asprime chiar de Samson, care îi precizeaza pe un ton jignitor („potaie”,
„lichea nerusinata”) si plin de ameninţari („O sa-ţi dam o bataie / Care s-o
pomenesti”) care este adevaratul sens al cuvintelor sale: „Ca voi egalitate,
dar nu pentru caţei”. El îi arata astfel ca îi dispretuieşte pe cei mai slabi
decat el, pe care vrea sa-i menţina în starea lor de supunere fafa de cei
puternici. Cand Samurache îsi arata sentimentele de admiratie si
fraternitate fata de puternicul Samson, este repede pus la punct pentru
îndrazneala lui de acela care doreste egalitatea cu cei „de neam mare”.
Samurache, al carui nume sugereaza un om slab si naiv, greseste numai în
masura în care crede promisiunile mincinoase ale lui Samson si nu
asteapta sa vada faptele acestuia, care sa-i probeze cuvintele.
Al treilea persona] este „un bou oarecare”, un personaj neutru, care nu
intervine în discuţie. El este un simplu martor al întamplarii. Prin puterea
fizica pe care o are, el este considerat de Samson ca facand parte din
randul celor puternici, fiind un parvenit recent. El asculta cu nepasare
cuvintele lui Samson si faptul ca nu participa la discutie poate demonstra
ca reprezinta clasa nobililor, dar nu prin nastere, asa cum sunt vechii
boieri: „lupii, ursii si leii”, pe care Samson îi dispreţuieste. Faptul ca el nu
sare nici în apararea lui Samurache poate confirma ca este, în mod tacit,
de partea lui Samson.