Mircea cel Mare şi solii
Mircea cel Mare şi solii, de Dimitrie Bolintineanu, este o legendă istorică,
în care elemente de ficţiune artistică dau strălucire personajului central,
un moment din lupta marelui domnitor pentru ţară.Pentru Bolintineanu,
zugrăvirea faptelor de arme şi a eroilor din trecutul istoric de luptă al
poporului nostru este un mijloc de educare a conştiinţelor în spiritul
dragostei de ţară.
Cu mijloace sobre, dar convingătoare, poetul cântă virtuţile patriotice,
curajul în luptă, setea de libertate naţ[Link] plin de maiestate al
lui Mircea este conturat cu ajutorul unor metafore şi epitete deosebit de
sugestive: încărcat de ani, un stejar, bătrânul munte, albit de ninsori.În
versurile următoare, se prezintă sosirea solilor otomani, care aduc
firmanul prin care se cere înrobirea ţării. Poetul dă dramatism acţiunii,
prin prezenţa dialogului. Apare apoi frecvent ideea că viaţa fără libertate
nu merită trăită.
Personalitatea puternică a lui Mircea este cunoscută. Ceea ce se poate
remarca este dinamica interioară, sonoritatea versurilor. Multe din
versurile lui Dimitrie Bolintineanu, prin forma şi conţinutul lor, au pătruns
în limbă ca nişte maxime.
Muma lui Stefan cel Mare
Muma lui Stefan cel Mare, de Dimitrie Bolintineanu, este o legenda, scrisa
in 1847, despre mama lui Stefan cel Mare care refuza sa primeasca
noaptea la castel pe Stefan, fiul sau, daca nu este invingator in lupta cu
turcii. Respins, Stefan se intoarce, aduna oastea sa zdrobita si lupta cu
dusmanii, invingandu-i.
Dezvoltand, repetand aceste idei, Bolintineanu pune in miscare un aparat
de comparatii, repetitii, alegorii care sa sustina discursul. Discursul uzeaza
de o scenografie simpla si eficace. Dovada ca poetul o foloseste in mai
toate piesele. Modelul cel mai pur il aflam in Muma lui Stefan cel Mare.
Primul tablou infatiseaza atmosfera care precede evenimentul: peisajul,
timpul, pozitia astrelor. O descriptie (evocare) cu elemente luate din
recuzita romantica: castelul fixat pe o stanca neagra, pestera unui
sihastru sub o rapa stearpa, o manastire...in aceasta descriere intra si
preciziuni de ordin temporal, climateric («vanturile negre, intr-a lor
turbare», «noaptea-i furtunoasa», «noaptea se intinde si din geana sa»,
«ca un glob de aur luna stralucea» etc.). Luna este, de regula, sursa de
lumina pentru decoruri.
Urmeaza al doilea moment (tablou), cu o mica nota de mister («Un
orologiu suna noaptea jumatate /in castel in poarta oare cine bate?»),
risipit repede de un dialog sever in care apare evidenta ireductibilitatea
pozitiilor. Dialogul (un monolog fragmentat, reinnodat printr-o replica
necesara demonstratiei) constituie esenta poemului. Aici Bolintineanu,
priceput in genul declamator, dezvolta dialectica lui celebra despre
datorie si eroism. Retorica, adesea, goala, imagini ce au facut o lunga
cariera in ironie («De esti tu acela, nu-ti sunt mama eu»), insa ceva
ramane din aceasta rostogolire de silabe cantatoare: muzica exterioara,
adevarul elementar al propozitiilor...
Urmeaza partea a treia care prezinta efectele lectiei morale dinainte. Este
o ilustrare a vitejiei, cu unele momente de descriptie (urmarirea, batalia)
care deviaza de la obisnuita retorica seaca. Aceasta este schema. In
interiorul ei poetul schimba, uneori, ordinea, pune evocarea la urma sau
renunta pur si simplu la cadru,intrand direct in subiect (discursul moral si
patriotic). Este inutil sa cautam, in poemele acestea facute sa
imbarbateze inimile si sa seduca urechea, un peisaj, o forma de
sensibilitate fata de lucruri, pentru simplul fapt ca universul material
dispare pur si simplu din poem.
Stanca neagra, raul spumegos, rapa stearpa, luna ce se retrage dupa deal
constituie un nevinovat repertoriu de regie. Discursul este aproape alb,
imaginile - putine - sunt stereotipe.
Imposibil de surprins o miscare mai originala a imaginatiei. Bolintineanu
nu renunta, nici aici, la unele obsesii. Dalbul il urmareste («dalbe lupte»,
«dalb mormand», «vorbe dalbe»), dulcele este, oricand, gata sa
innobileze o propozitie.
Mihnea și baba
Capodopera basmelor lui D. Bolintineanu era fara indoiala Mihnea si
baba. Cu o structura dramatica, alcatuita din noua tablouri, ea inaugura in
poezia noastra culta romantismul gotic si sonoritatile versului macabru.
Intr-o pestera dintr-un munte rapos, la ora cand „lampa se stingea la
negrul mormant” si „buha plangea prin triste suspine”, in „templul ruinat
al pacinatilor” babe blestemate isi ascundeau vrajile si farmecele pentru
fetele nenuntite. Intr-un asemenea decor macabru o batrana, ce
„oroarele uscasera in lume”, rascolea vulvoarele soptind incet un nume.
Negrele locuri erau tulburate de prezenta unui om cu „ochii de sange, cu
fruntea uscata” ale carui vorbe starneau in munti vijeliile. Baba
marturisea celui adus de vrajile sale ca era mama unui fecior disparut
prematur in razboaie si se razbuna acum pe cel care provocase disparitia
feciorului obligandu-l sa bea dintr-o harca sange cald. Tarat intr-o
halucinanta vraja, Mihnea se scufunda in haosul regretelor. Tabloul ororii
care vibreaza in straturile ancestrale ale constiintei omenesti este alcatuit
din morti „ca frunzele de toamna”, din varcolaci „ce tipa in zbor” si din
soimane „ce calca in vai”.
Punctul culminant al baladei il reprezenta blestemul babei, unul dintre
momentele remarcabile in dezvoltarea imprecatiunii in literatura romana.
Mihnei ii era harazit: sa calce pe cadavre, sa stranga in brate forme
diafane, sa se increada in tot ce i se spune, sa-i arda plamanii de sete, sa
nu-si poata implini dorintele, sa traiasca singur pe lume, uitat de toti si
neascultat de nimeni. El era inconjurat de himere: naiba cu capul de taur
si gheare de strigoi; nagode cu cap de mistret, cu lungi si strambe raturi;
diavoli cu parul valvoiat; spaime razande.
In cele din urma Mihnea incaleca si se pierdea intr-o cavalcada a
remuscarilor si a teroarei de a fi descoperit chinurile vesnice ale iadului,
intr-o sarabanda dezlantuita de tropote, fasaituri, sforaituri, hohote si
bubuituri. Istoria literara, desi a recunoscut perfectiunea stilistica si
inovatia prozodica a acestei poeme.
Dochia
In poemul Dochia, inspirat dintr-o straveche legenda, eroina avea un
profil inedit: moarta inainte de vreme ea aparea in visele iubitului pentru
a-i sanctiona infidelitatea si a-l invita in lumea umbrelor. Iata chemarea
tinerei moarte: „Vino scumpul meu barbat!/ Vin’! Caci ora a sunat,/ Sa
traim d-aici-mpreuna/ In al mormintelor pat// Vin’! Caci umbrele se-
ndeasa . / Vezi? Ce bine m-am gatit!/ Cum mi-e parul impletit!/ Vezi ce
tanara mireasa/ Ai tu, mandrul meu iubit!”. In poemul lui Bolintineanu,
fecioara dacilor devenea o femeie tradata in dragoste de un barbat,
nedemn de iubirea ei. Autorul a dezvoltat aceasta imagine inedita a
Dochiei si in Traianida, unde femeile, indurerate si speriate de perspectiva
unui lung razboi sangeros, favorizasera victoria romanilor, grabind astfel
nasterea noului popor roman.
