Mihnea si Baba - Dimitrie Bolintineanu Trecuta prin mai multe prelucrari succesive, balada fantastica Mihnea si baba a aparut

in forma definitiva in culegerea Poezii atat cunoscute cat si inedite, Bucuresti, 1865, in ciclul Basme*. Cercetatorii literari i-au constatat influenta baladei romantice germane, subliniind mai ales filiatii cu Lenore de Burger, Noaptea Walpurgiei a lui Goethe sau Blestemul bardului a lui Uhland. Notam si influenta esteticii romantice, care cultiva deopotriva fantasticul macabru, demonicul, misterele, universul cetos, ca si presupusa apropiere de creatia populara (sub titlul baladei se specifica: Dupe o traditie"), ca si de istorie (insa nu putem spune cu certitudine ca Mihnea, eroul baladei lui Bolintineanu, este prototipul literar al domnitorului cunoscut in istorie sub numele de Mihnea Voda cel RaU). Balada este considerata, pe drept cuvant, cea mai rezistenta creatie a lui Bolintineanu, aproape o capodopera. Textul, compartimentat in noua parti, inegale ca valoare artistica, brodeaza un subiect nebulos, a carui nebulozitate este intarita si de faptul ca poetul renunta, in maniera moderna, la obisnuitele concatenari intre secventele epice, dand astfel personalitate fiecareia. Scenariul epic ar fi urmatorul: Mihnea, un om oarecare" (se afirma in texT), rataceste prin munti si patrunde in pestera Carpatilor", in templul pacinatilor" (al pecenegilor?!) cazut in ruine. Aici, o baba, la lumina unei flacare misterica", face vraji si, la vederea lui Mihnea, se dezvaluie a fi mama unui tanar de a carui moarte acesta este vinovat. Pentru fiul sau, pe care dorise sa-l faca intre oameni ferice si mare", baba se dase in pierzare", vanzandu-si sufletul la negru tartar". Dar nu poate razbuna uciderea fiului sau, caci el in ultima-i stare Opri orice mana a da razbunare". in schimb, batrana ii da lui Mihnea sa bea, dintr-o harca, din sangele fiului sau, in valvoarea demonilor, a varcolacilor, a mortilor din mor-manturi", a soimanelor", abatand inca asupra lui un blestem devastator. Mihnea incearca sa scape calare, intr-o cavalcada impresionanta. Ultimele versuri sugereaza salvarea eroului: insa pe crestetul muntilor, zorile Zilei venise", ca si posibilitatea interpretarii intregii trame epice ca rod al unui cosmar, al unei constiinte tulburate de crima ce a savarsit-o" (Dumitru PoP). Cateva secvente ale baladei constituie realizari poetice demne de retinut. Astfel, balada se deschide cu un peisaj specific romantic. Aparitia damnatului Mihnea se produce intr-o atmosfera misterioasa, cu demoni, morminte, buha, pestera: Cand lampa se stinge la negrul mormant Atinsa de aripi, suflata de vant; () / Cand demoni si spaime pe munti se aduna De urla la stele, la nori si la luna ()". Atmosferei cetoase, macabre de la inceputul baladei ii urmeaza, in sensul unei elaborari estetice superioare, blestemul batranei, pagina considerata pe drept cuvant antologica:

Oriunde vei merge sa calci, o, tirane, Sa calci p-un cadaver si-n visu-ti sa-l vezi, Sa strangi tu in mana-ti tot maini diafane, Si orice ti-o spune tu toate sa crezi. Sa-ti arda plamanii d-o sete adanca Si apa, tirane, sa nu poti sa bei, Sa simti totdauna asupra-ti o stanca, Sa-nclini a ta frunte la cine nu vrei". Blestemul este o acumulare de interdictii si esecuri, o premonitie care vizeaza trupul si spiritul, dezagregarea lenta, caderea in starea teribila de atonie si mizantropie neagra" (Eugen SimioN). El imbraca, uneori, surprinzatoare haine moderne: Sa crezi ci esti geniu, sa ai zile multe Si toti ai tai moara; iar tu sa traiesti!" Pedepsele, de maxima concretete sau, dimpotriva, de neasteptata forta a abstractiei, pun parca totul sub semnul dorintei de aneantizare: Nimic sa-ti mai placa, nimic sa doresti!" Cavalcada fantastica, cealalta pagina antologica, incheie balada. Sunt versuri de o muzicalitate stranie (figura plastica des intalnita in text este onomatopeeA), debordanta, data si de folosirea rafinata a ritmului dactilic, de rima savant pusa intr-o alternare de stihuri si hemistihuri: Mihnea incaleca, calul sau tropota, Fuge ca vantul; Suna padurile, fasie frunzele, Cerne pamantul; Fug legioanele, zbor cu cavalele, Luna dispare". Bolintineanu, observa Eugen Simion, epuizeaza verbele care pot sugera sunetul confuz al materiei dezmembrate: fasaie, geme, sfaraie, falfaie, muge, murmura etc." Este o involburare universala, declansata de rasetele demonice: Cerul se-ntuneca, muntii se cleatina Mihnea tresare. Fulgerul scanteie, tunelul bubuie, Calul sau cade; Demonii rasera; o, ce de hohote! Mihnea jos sare." Pactul cu diavolul, submotiv al operei epice, isi gaseste inca in balada lui Bolintineanu prima exprimare notabila in literatura romana.