GEORGE BACOVIA  S-a nascut la Bacău in 1881 – Gheorghe Vasiliu;

 Pseudonimul literar G.B. l-a luat din dicţionarul lui Hasdeu (numele latin al
oraşului Bacău; Baco+via= Calea lui Bacchus);
Volume de versuri  1899 debut literar în revista “Literatorul” cu poezia “Şi toate”;
 1916 “Plumb”  1903 – 1905 studii de drept la Bucureşti; colaborează la revista “Arta”,
 1926 “Scântei galbene” “Românul literar”, “Viata nouă”;
 1930 “Cu voi”  1907 – 1911 Facultatea de Drept din Iaşi; se stabileşte la Bacău;
 1936 “Comedii în îndeplineste funcţii mărunte;
fond”  1915 scoate revista “Orizonturi noi”;
 1946 “Stante  1916 volumul de debut “Plumb”;
burgheze”  1917 – 1922 stabilit la Bucureşti;
 1972 “Stante târzii”
 1922 – 1928 revine la Bacău şi apoi iar la Bucureşti (1928 – 1957).

Simbolismul, curent artistic cristalizat în ultimele două decenii ale veacului al XIX-
lea (1886, manifestul lui Jean Moréas) s-a manifestat ca o reacţie antiparnasiană,
descinzând din poetica lui Baudelaire, Verlaine şi Rimbaud. Simbolismul românesc, al
cărui teoretician a fost Alexandru Macedonski (autorul mai multor articole programatice
publicate în revista “Literatorul”, precum “Poezia viitorului”, 1892), este o mişcare literară
cu trăsături originale, generate din efortul desprinderii de fascinaţia versului eminescian.
Estetica simbolistă se defineşte prin cultivarea unor sentimente imprecise, difuze,
neconturate încă deplin, sugerate prin simbolul multisemnificativ, prin imagini sinestezice,
prin tehnica vagului, a sugestiei, prin principiul corespondenţelor pe care se construieşte
viziunea poetică ori prin muzicalitatea deosebită a versurilor (obţinută prin tehnica
refrenului, prin recurenţă, figuri de sunet, prozodie etc.). Simbolismul românesc,
reprezentat în etapa a doua – a cristalizărilor formale – de Ştefan Petică, de Ion
Minulescu, Dimitrie Anghel, Traian Demetrescu, Mihai Săulescu ş.a., îşi descoperă abia
în a treia etapă viziunea autentică şi originală, prin George Bacovia.
Cel mai mare poet simbolist român a provocat, înainte de L. Blaga, T. Arghezi, I.
Barbu, Al. Philippide o mutaţie de structură şi de viziune în lirica românească. El
operează o distanţare de romantism, substituind mesianismului solar şi visării lunare ale
romanticilor, apocalipsa saturniană.
Universul poetic bacovian e o structură lirică de mare coerenţă, întemeiată pe câteva
obsesii stilistice. Sub aparenta monotonie a celor câtorva simboluri-cheie veghează o
conştiinţă neliniştită şi tragică ce despoaie realitatea de orice confortabile iluzii. Poetul îşi
construieşte cu luciditate un univers în care metafizicul este echivalent cu neantul, în care
absolutul este exprimat prin metafora plumbului, iar existenţa prin simboluri thanatice.
“Bacovia îşi compune o mască, îşi face din suferinţă un stil, o convenţie care e
manierismul decadent. Poetul se joacă pe sine…dar nu spre a se disimula, ci spre a se
exprima” (N. Manolescu).
„Eroul” liric bacovian este omul ce trăieşte, destrămat de spaime, sentimentul
eşecului. El se simte ameninţat, invadat, anulat de mecanica distrugătoare a unei lumi în
dezagregare. Această lume se configurează ca un topos al morţii, ca o multiplicare
halucinantă de spaţii închise. Cosmosul bacovian fiinţează în orizontul limitei şi al
închiderii. „Un cer ca pământul”, o „zare grea de plumb” îşi lasă povara pe „lumea asta cu
dugheni” (“Furtună”, “Proză”, “Gri”, “Note de toamnă”, “Vobiscum”). „În cercul lumii comun
şi avar” pe pământul ce pare un vast cavou, ori un mormânt, ţara “tristă, plină de umor”
pare şi ea un “cerc barbar şi fără sentiment” (“Cu voi”). Sub aceeaşi figură a cercului în
care fiinţa e iremediabil prizonieră se schiţează “provincia pustie”, “târgul mizerabil”
(“cetatea blestemată”, oraş – cavou), muzeul pustiu cu figurile sale de ceară, hanul
solitar, cârciuma murdară, liceul, “cimitir cu lungi coridoare”, catedrala ce “stă fără noimă”,
abatorul, parcul “devastat”, casa („case de fier în case de zid/ şi porţile grele se închid”),
prof. Rodica Lungu
1
odaia (“în care mă-nchid/ ca-ntr-un sicriu”). Această întreagă lume ontologic “eronată”
este esenţial antimetafizică. Ea există sub teroarea realului “concret”, a stereotipiilor, a
prozaicului, a urâtului. Geometric, poate fi figurată prin cercuri concentrice ce se reduc în
final la un punct inert, la “nimicul” din noi şi din afară (“Gaudeamus”, “Altfel”, “Nihil”) sau la
un punct dens ce absoarbe totul ireprimabil, asemeni unei cosmice “găuri negre”:
“Chemări de dispariţie mă sorb” (“Amurg de iarnă”), “…ochii să-i închid/ Pot./ În curând,
încet va cădea în vid/ Tot.” (“Monosilab de toamnă”).
Asemeni spaţiului, timpul şi anotimpul bacovian este unul simbolic, puternic
personalizat. Modelul ontologic bacovian are drept centru imaginar motivul “prea-
târziului”. El exprimă ideea că omului îi este refuzat “dreptul la timp”, că i-a fost dăruită o
durată mult prea îngustă, un prezent fragil mereu ameninţat de eternitatea morţii. “Oră
târzie”, “amiază târzie”, “noapte târzie”, “toamna târzie” desemnează un timp crepuscular,
agonie în care s-a instalat deja nefiinţa (“eternitatea negativă”): “Nu mai veni, e prea
târziu,/Nu mai veni!” (”Ecou de romanţă), “Mai citesc şi-mi pare că sunt viu-/ Cine iar
aprinde lampa / Când e prea târziu?” (“Tăcere”). Sentimentul prea-târziului e atât de
copleşitor, încât el contaminează nu numai viitorul, ci şi clipa de-acum. Subiectul liric,
personajul bacovian îşi ratează astfel prezentul încărcându-l cu presimţirea clipei finale, a
neantului: “Acum cad flori de sânge-n parcul gol” (“În parc”); “Veşnic, veşnic, veşnic /
Rătăciri de-acum / N-or să mă mai cheme” (“Rar”); „E toamnă şi de-acum s-a-nnoptat”
(“Plumb de toamnă”). Sub continua teroare a căderii din timp, “ieri”, “azi”, “mâine”,
“acum”, “curând”, “niciodată” şi “ totdeauna” devin echivalente [Nu-i mâini/ Nici azi/ Nici
ieri / Timpul” (“Cogito”), “A fost odată… va fi odată…/ Nu spune zarea, dar spune omul-/
Numai acuma e niciodată…/ Adânc, prezentul, închide tomul…” (“Belşug”)], devin netimp,
“gol istoric”: “Un gol istoric se întinde/ Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc…”. Torturat de
mecanica goală a clipelor ce repetă monoton “tic-tacul târziului” (“Şi iar toate-s triste/ Şi
azi ca şi ieri” – Piano) eul liric preferă grăbirea sfârşitului în locul aşteptării chinuitoare:
“Pe vreme de toamnă,/ Mă urmăreşte-un gând/ Ce mă îndeamnă:/ Dispari mai curând!”
(“Spre toamnă”). Aceeasi năzuinţă a ieşirii din timpul bolnav răsună tragic în celebrele
versuri “Şi tare-i târziu/ Şi n-am mai murit…” (“Pastel”) sau în “Poema finală”: “ E timpul…
toti nervii mă dor… o, vino odată, măreţ viitor”. Ironia amară, râsul strident, hohotit sunt
singurele replici pe care luciditatea celui ce se rosteşte în vers le opune neantului, vieţii
fără sens, lumii ostile, timpului rotitor ce “dă nebunie”. Ca şi timpul, anotimpul bacovian e
o durată degradată, dăruită nu pentru a fi trăită cu bucurie, ci ca un “memento mori”.
Anotimpul predilect este toamna târzie sau mai precis “Şi toamna şi iarna/ (ce) coboară-
amandouă;/ Şi plouă şi ninge-/ Şi ninge şi plouă” (“Moină” – vreme tipic bacoviană).
Toamna bacoviană e o “voce” a morţii, vestite, prevestite prin “şoapte sinistre”, prin
scârţâit de “crengi ostenite”, prin vaiet de vânt, prin hohot strident, prin plânset, ori bocet
de ploi nesfârşite (“Pastel”, “Lacustră”, “Amurg de toamnă”, “În grădină”, “Spre toamnă”,
“Amurg violet”, “Melancolie”, “Nervi de toamnă”, “Plumb de toamnă”, “Note de toamnă”,
“Toamnă”, “Amurg”, “Plouă”, “Monosilab de toamnă”, “Vânt”, etc.). Toamna cu “vremea de
plumb” sau “de beţie”, cu amurgurile ei violete, cu nopţile ce-şi sună orele laşităţii, cu
frunze şi fecioare bolnave, este metafora absolută a universului lăuntric devastat de
spleen sau de teroarea singurătăţii şi a neantului. Ca şi înserările agonice, ca şi
nocturnul, somnul sau beţia, toamna e o imagine stilizată a fiinţei agresate de pustiul şi
absurdul dinafară, a fiinţei dezaxate de mecanica spiralei descendente ce-l proiectează în
tăcere, mizantropie, în “pace de plumb”, în vidul nefiinţei: “Vai, şi va veni o vreme/ Când
adormi-vom amândoi,/ Şi-nstrăinaţi, prin cimitire,/ Va plânge toamna peste noi” (“Să ne
iubim”). Iarna figurează şi ea nefiinţa, încremenirea, absenţa. Frigul, ninsoarea, plânsul
cristalizat al materiei (“Potop cad stele albe de cristal” – “Singur”) împietresc fiinţa, o
izolează, o împing spre regnul mineral, spre “plumbul de iarnă”, spre moarte: “Copacii rari
prof. Rodica Lungu
2
şi ninsi par de cristal/ Chemări de dispariţie mă sorb” ( “Amurg de iarnă” ); “Ninge, parcă
toţi muriră, parcă toţi au înviat/…/ Ninge cu nimic în noaptea vastă…” (“Plumb de iarnă”).
Primăvara şi vara – prezenţe fulgurante în “calendarul” bacovian – trimit, paradoxal, tot la
reprezentări ale morţii. Primăvara e anotimpul nevrozelor şi al melancoliei (“Nervi de
primăvară”, “Note de primăvară”: “Verde crud, verde crud/ Mugur alb şi roz şi pur,/ Vis de-
albastru şi de-azur/ Te mai văd, te mai aud!”// Oh! Punctează cu-al tău foc/ soare,
soare…/ Corpul ce întreg mă doare/ Sub al vremurilor joc”). În “Imnul” închinat primăverii,
Paştelui, obsesia morţii e prezentă ca un somn ritualic: “Să dorm…/ Să dorm, din ce în ce
murind/ Deşi oriunde e o reînviere…/ Iată sunt goale dumbrăvile sacre - / Poetul a
plecat”. Vara e coborâtă şi ea în orizontul extincţiei, al descompunerii materiei (“Cuptor”),
al descompunerii existenţei (“Strigoii”) şi al descompunerii poeziei (“Noapte de vară” este
o replica la pastelul lui Coşbuc: “Este linişte, răcoare/ Codrul e de farmec plin – Pe sub
teii încă-n floare – Poezie sau destin” ).
Anotimpurile, sau mai degrabă vârstele universului bacovian, sunt exprimate printr-o
perspectivă subiectivă ce parcurge spectrul dinspre alb spre “noian de negru”. Depăşind
estetica simbolistă, ce asocia cumva întâmplator culoarea unei senzaţii, Bacovia face din
culorile sale un limbaj personalizat de o mare rigoare simbolică. “Poetul […] se
proiectează cromatic, în text […]. În devenirea lor, formele existenţei trec prin diferite
momente cromatice, de alb, de roz, de roşu, de violet, de cenuşiu, de negru. Poetul
“colorează” existenţa,, inclusiv poezia sa (“poema roză” ) ori stările existenţiale (“spaima
violetă”) recurgând la un scenariu subtil.” (V. Fanache, “Bacovia. Ruptura de utopia
romantică”). Culoarea bacoviană se revarsă într-un anume moment în lume, dizolvând
culorile diverse, reale ale obiectelor şi fiinţelor, obligându-se să reflecte tonurile şi
nuanţele ei. Celebrul violet al lui Bacovia se întinde ca o pată de culoare peste întregul
univers, (cel dinafară şi cel lăuntric), creând o suprarealitate estetică (precum în pânzele
lui Chagall). În toamna violetă, în “Amurg violet”, “Oraşul tot e violet”, “Mulţimea toată
pare violetă”. În “violeta ceaţă” “străbunii trec în pâlcuri violete”; în “zăvoiul violet” plopii
par “apostoli în odăjdii violete” , roata morii e şi ea violetă. La fel sunt incendiul şi frigul
(imagini contrastante ale distrugerii), spaima şi agonia ce colorează universul lăuntric
“când fâlfâie, pe lume, violetul” (“Note de toamnă”, “Plumb de iarnă”). Violetul bacovian e
culoarea unei lumi fantomatice care îşi pierde fragila consistenţă, unificându-se în
nuanţele crepusculare. Prin contrast, cenuşiul plumbului accentuează până în pragul
delirului consistenţa, densitatea, greutatea materiei, trăgând fiinţa în inerţia regnului
mineral (“Plumb”, “Plumb de toamnă”, “Plumb de iarnă”, “Gri”, “Tablou de iarnă”, “Dialog
de iarnă”, ‘Nervi de toamnă”, “Altfel”, “Amurg de iarnă”). Culoarea urâtă a plumbului
exprimă prozaicul, mediocritatea unei lumi lipsite de strălucirea visului, a speranţei, jefuite
de orizontul transcendenţei. Plumbul din aripi, plumbul – reziduu din suflet sunt metafore
ale conştiinţei eşecului, ale reducerii fiinţei la biologie şi, mai departe, la materia inertă.
Galbenul e “culoarea deznădejdii […]. Plumbul ars e galben. Sufletul ars e galben. În
eprubeta mea orice precipitat chimic dă precipitat galben” – afirmă Bacovia într-un
interviu. Galbenul bacovian e mai ales epidermic. Este paloarea copilului, a fetei, a
lucrătoarei, a visătorului dar şi a făcliei, a rozei, a amurgului, a sufletului (“În grădină”,
“Pălind”, “Panoramă”, “Nocturnă”, “Plumb de toamnă”, “Nervi de toamnă”, “Scântei
galbene”, “Pastel” ): ‘Amurgul galben m-a-ngălbenit şi m-apasă/ Ca geamuri galbene, cu
lacrimi ce nu mai curg” (“Scântei galbene”). Existenţa secătuită de viaţă e închipuită şi în
culoarea rănii nevindecate – roşul. Ca şi galbenul, roşul e alt nume dat bolii, ftiziei,
agoniei, materiei în flăcări. Culoarea roşie e a sângelui, a amurgurilor “însângerate”, a
parcului devastat, a frunzelor ruginii, a lacului, a lunii, a focului (“În parc”, “Amurg antic”,
“Tablou de iarnă”, “Amurg”: “Ca lacrimi mari de sânge/ Curg frunze de pe ramuri / Şi-
nsângerat amurgul / Pătrunde-ncet prin geamuri // …De sânge urcă luna / De sânge pare
prof. Rodica Lungu
3
lacul / Mai roş ca-ntotdeauna” ). Roşul agonic maculează strident zăpada sau incendiază
apocaliptic negrul noptatec. El amplifică, aşadar, nemăsurat simbolurile cromatice ale
morţii care sunt albul şi negrul. În chip paradoxal cele două culori dominante în universul
bacovian semnifică acelaşi lucru: absenţa vieţii. Poezia “Decor” este demonstraţia
perfectă a echivalenţei culorilor antinomice: “Şi frunze albe, frunze negre;/ Copacii albi,
copacii negrii; / Şi pene albe, pene negre, / Decor de doliu, funerar”. Culorile decorului se
adună în “noiane” îngropând aproapele şi departele, clipa şi veacurile, omul şi lumea lui.
(“Decembre”: “Şi ningă… zăpada ne-ngroape”; “Negru”: “Carbonizate flori, noian de
negru…/ Sicrie negre, arse, de metal,/ Veştminte funerare de mangal,/ Negru profund,
noian de negru…”). Dacă albul se asociază mai ales ninsorii, negrul proliferează ucigător
de la “umbrele ce dau nebunie” ale amurgului până la noaptea cosmică, a tenebrelor
primordiale (“Nocturnă” – şapte poezii cu acest titlu - , “Lacustră”, “Noapte”, “Miezul
nopţii”, “Noapte în oraş”, “Ecou târziu”, “Tăcere”, “Singur”, “Sonet”, “Rar” ). Câmpul
semantic al adjectivului “negru” proliferează şi el halucinant: doliu, funebru, pâcla, umbră,
întuneric, “veşnicul nimic”, “carbonizat, “cernit”, “corb”, etc. “Negrul desemnează absenţa,
pata care în cele din urma acoperă şi înghite ca un hău formele divers colorate ale lumii.
Albul deschide drumul căderii, negrul închide spectacolul funebru în misterul imensităţii
invizibile. Poate că suferinţa fiinţei bacoviene provine din această decolorare saturniană
a universului” ( V. Fanache). Suferinţa personajului liric se exprimă acut în sentimentul
solitudinii absolute: “Tot mai tăcut şi singur/ În lumea mea pustie - / Şi tot mai mult m-
apasă / O grea mizantropie” (“Ego”); “Te pierzi în golul singurătaţii / O, suflet, mereu de
lume fugar” (“Nocturnă” ); “Singur să mă pierd în lume, neştiut de nimeni/ Altfel e greu pe
pământ…’ (“Poema finală” ); “Cumplit / E golul singurătăţii / Sunt ucisul ei…”
(“Singurătate, nu te-am voit”). În golul singurătăţii şi al tăcerii se sting toate zvonurile
stridente ale lumii, toate vocile universului ce reverberează în trei registre sonore:
 “plânsul materiei” (de la foşnet la râs tragic, hohotire, răcnet, la bocet) şi al fluidului
cosmic („aerul morţilor”, fâlfâirea, muzica şi disonanţele vântului)  plânsul omului (de la
hohot la tăcere)  “vocile” instrumentelor. Simbolicul spaţiu bacovian se umple astfel de o
muzică stranie în care se amestecă tonalităţi rebele, nebune, stridente, cu “satanice
ecouri” şi sunete profunde, stinse, şoptite, tragice până la insuportabil. Percepţia auditivă,
muzicală a lumii se amplifică astfel nemăsurat până în marginea terorii: “Acorduri,
arpegii, armonii…/ Orice-au voit din mine au făcut;/ -Să stau cu anii mei pustii/ -Să plâng
în orele târzii-/ În tristele ore necunoscut./ Acorduri, arpegii, armonii” (“Versuri”).
Instrumentele muzicale impun un simbolism cu semnificaţii stabile. Cele mai multe dintre
instrumente exprimă resemnarea (clavirul, harmonica, orga, vioara, naiul). Flautul cântă
notele unei palide şi fără speranţe răzvrătiri. Goarna, buciumul, clopotul fac să răsune
panica, alarma. Suspinul clavecinului şi al viorii dau glas neputinţei, tânguirii ontologice.
Fanfara clamează mediocritatea agresivă a lumii provinciale, în vreme ce caterinca şi
flaşneta sonorizează existenţa ei mecanică, de o monotonie exasperantă. Iremediabil
captiv în acest univers sonor, eul liric e pândit de nevroze, delir şi nebunie. Salvarea e în
jocul bufonului, cu gesturi teatrale, dezarticulate, cu “râsu’-plânsul” său ironic, sarcastic
sau grotesc (ca Poe, Baudelaire, Verlaine). Discursul poetic suferă şi el o transformare,
dinspre muzicalitatea simbolistă bazată pe repetiţie, înspre discontinuităţile voite şi
extrema esenţializare a versului modern. Imposibil de imitat, poezia lui Bacovia rămâne o
tulburătoare “propunere de realitate”, foarte apropiată de viziunea şi sensibilitatea
actuală.
Criticul Mircea Scarlat deosebeşte patru faze în creaţia bacoviană:
 eminescianism – primele poeme (de pe la 1900)
 neoromantic,
 simbolist până la 1916, îşi asumă paradigma poetică simbolistă,
prof. Rodica Lungu

4 bacovianismul se cristalizează după 1916, anul apariţiei volumului Plumb. până la
ultimele, din preajma anilor '50.