SUBIECTUL al III-lea Mircea Eliade, Maitreyi

Maitreyi – (1933) aparţine literaturii autenticităţii: scrisul e văzut ca experienţă

soteriologică, având o finalitate catharctică, evidenţiată prin nevoia devastatoare de "a
spune tot, tot,…Tot adevărul". Este:
 un roman ce se înscrie în estetica existenţialismului (“trăirismul” - doctrină
estetică modernă care surprinde condiţia umană )
 un roman exotic şi erotic;  romanul unei experienţe ontice şi morale;
 un roman al unei duble iniţieri:
 în orizontul fascinant al spiritualităţii indice,
 în zariştea iubirii revelate ca experienţă a sacrului.
Raportul dintre universul romanesc şi realitatea trăită este evidenţiat în Memorii: În
faţa hârtiei albe, scriind despre oameni şi întâmplări care au avut un rol în viaţa mea, mi-
era peste putinţă să inventez. Am schimbat, evident, numele personajelor, în afară de al lui
Maitreyi şi al surorii ei, Chabu, dar am lăsat întocmai datele, adresele şi numerele de
telefon. Schimbasem, de asemenea, meseria lui Dasgupta şi a povestitorului şi am
modificat radical finalul, ca şi cum aş fi vrut să mă despart definitiv de Maitreyi."
 Titlul fixează în centrul aventurii cunoaşterii prin eros o eroină misterioasă şi
fascinantă, cu nume de zeitate indică (în limba hindusă, cuvântul – pronunţat
“maitrý ” – înseamnă “bunătate”), personaj real, fiică a profesorului Dasgupta.
 Motto-ul: “Îţi mai aminteşti de mine Maitreyi, şi dacă da, ai putut să mă ierţi?”
e o emblemă a autenticităţii prin adresarea directă;
pune întregul univers al cărţii sub semnul amintirii şi al interogaţiei.
 Tema iubirii imposibile este învestită cu atributele sacrului; dragostea este
trăită ca ruptură de nivel ontic, ca renaştere existenţială, ca experienţă a libertăţii
absolute.
 Compoziţional, romanul se alcătuieşte ca o confesiune la persoana întâi:
 formula narativă: jurnalul comentat (André Gide)
 15 capitole, fără titlu, se succed cronologic;
 registrele stilistice sunt foarte diverse: însemnările din jurnal sunt parafrazate /
citate secvenţial (cap.VI,VII,VIII) sunt comentate, adnotate, dezvoltate sau
infirmate în notaţii din registrul eseului, al reportajului, al corespondenţei, reflecţiei,
amintirii, descripţiei ori naraţiunii.
 principii compoziţionale: cronologic, al contrapunctului, al colajului.
 Structura: două planuri:
 al prezentului trăirii (timp al naraţiunii consemnat în jurnal, în simultaneitate
cu evenimentul trăit – 1928-1931)
 al reflecţiilor ulterioare, al analizei lucide făcute din perspectiva deznodământului
deja ştiut (timpul narării, precizat în finalul romanului: ianuarie-februarie, 1933).
 Raportul dintre cele două planuri: de complementaritate Pendularea personajului-
narator între cele două planuri generează modernitatea acestei structuri
(contrapunctică)
Subiectul este linear, reconstituind cronologic traseul iniţierii prin iubire, construind
treptat, dramatic, mitul fecioarei bengaleze.
 Conflictele:
 conflict psihologic (raţiune / pasiune);
 conflict interior de ordin moral (bine / rău: sentimentul culpabilităţii…);
 conflict exterior de ordin moral (bine / rău: dezonorarea familiei Sen…)
 conflict exterior de ordin cultural (între mentalităţi caracteristice celor două civilizaţii
Prof. Rodica Lungu
 Particularitățile romanului al experienței, ilustrate într-o creație epică studiată
INTRODUCERE: Romanul experienței
Reprezentând un tip particular de roman modern, romanul experienței
transformă faptul biografic în experienţă structurantă a operei și în experiență de
cunoaștere, trăită cu fervoare, de un personajul-narator.
CUPRINS:
Item 1: prezentarea conceptului de roman al experien ței, prin eviden țierea a două trăsături prezente în textul literar
studiat
Un asemenea personaj este Allan, protagonistul romanului Maitreyi, fiind un
alter-ego al scriitorului, căruia acesta îi „împrumută” propriile experiențe și propria
ipostază auctorială. Cartea scrisă şi publicată în 1933 este un roman exotic şi erotic,
este romanul unei experienţe ontice şi morale. Înscris în categoria ficţiunii
autobiografice, acest roman al experienței ilustrează literatura autenticității. Raportul
dintre universul romanesc şi realitatea trăită este evidenţiat în Memorii: „scriind
despre oameni şi întâmplări care au avut un rol în viaţa mea, mi-era peste putinţă să
inventez. Am schimbat, evident, numele personajelor, în afară de al lui Maitreyi şi al
surorii ei, Chabu […]. Şi, evident, scăldasem lumea aceea depărtată în lumina palidă,
aurie, pe care o irizau amintirile şi melancolia." Relația directă între realitate și ficțiune
este subliniată și prin elemente metatextuale. Mottoul: Îţi mai aminteşti de mine
Maitreyi, şi dacă da, ai putut să mă ierţi? e o emblemă a autenticităţii prin adresarea
directă, punând, în acelaşi timp întregul univers al cărţii sub zodia experienței trăite
direct, sub semnul amintirii şi al interogaţiei. Titlul fixează în centrul acestei experiențe
de cunoaştere prin eros o eroină misterioasă şi fascinantă, cu nume de zeitate indică
(în limba hindusă, bunătate), pe Maitreyi Devi, fiica profesorului Dasgupta, pe care
Eliade a cunoscut-o în timpul studiilor la Calcutta.
Item 2: prezentarea a patru elemente de structură și de compozi ție ale textului narativ studiat, semnificative pentru
romanul experienței
Temele romanului se leagă direct de experiențe cu rol inițiatic: iubirea imposibilă
– trăită ca ruptură de nivel ontic, ca experienţă a libertăţii absolute –, cunoașterea ca
revelare a sacrului, creația, ca act de autoîntemeiere.
Alcătuit ca o confesiune la persoana întâi (narațiune autodiegetică), romanul
ilustrează o formula narativă modernă, cea a jurnalului comentat. Aceasta e
textualizată prin tema naratorului şi laitmotivul jurnalului care apar în incipitul
romanului, ca şi în deschiderea capitolelor III, V, VII etc. Cele cincisprezece capitole,
fără titlu, se succed cronologic, alcătuind „o monografie a turburării" (I. Lotreanu).
Însemnările din jurnal sunt parafrazate ori citate secvenţial, sunt comentate, adnotate,
dezvoltate sau infirmate în notaţii din registrul eseului, al reportajului, al
corespondenţei, al reflecţiei și amintirii, al descripţiei sau al naraţiunii. Sub raportul
structurii, formula jurnalului comentat determină configurarea a două planuri: unul al
prezentului trăirii (timp al naraţiunii consemnat în jurnal, în simultaneitate cu
evenimentul trăit: 1928-1931) şi unul al reflecţiilor ulterioare, al analizei lucide făcute
din perspectiva deznodământului deja ştiut (timpul narării, precizat în final: ianuarie-
februarie, 1933). Rezultanta alternării planurilor temporale este surprinzătoare:
povestea de iubire, asemeni mitului, iese din durată, devine supratemporală,

Prof. Rodica Lungu

 aparţinând unui prezent etern (Niciodată n-am trăit mai total şi mai nemijlocit ca în
acele clipe care mi s-au părut fără durată.)
Subiectul este linear, reconstituind traseul iniţierii prin iubire, construind treptat,
dramatic, mitul fecioarei bengaleze. Cei doi protagonişti – Allan, inginerul englez venit
să lucreze în India şi Maitreyi, fiica lui Narendra Sen, personalitate locală şi şef al lui
Allan – se situează încă de la început în centrul naraţiunii. Prima imagine a Maitreyei,
privită cu indiferenţă de tânărul european, e închisă în notaţii lapidare de jurnal.
Treptat însă, impresia iniţială se destramă, înlocuită de curiozitate (Căci nu
înţelegeam ce taină ascunde făptura asta), de uimire, de fascinaţie, de tulburare.
După ce se vindecă de malaria contractată pe şantierul de la Tamluk, Allan este invitat
să locuiască în casa inginerului Narendra Sen. Descoperind treptat bogăţia,
frumuseţea, profunzimea unei civilizaţii şi spiritualităţi străvechi, Allan se simte
fascinat de această lume. Curând apare şi dilema sufletească, marcată de atracţia tot
mai puternică faţă de Maitreyi şi, pe de altă parte, de revolta împotriva unei presupuse
conspiraţii a familiei Sen de a-l atrage în capcana căsătoriei. Fermecătoarea
adolescentă cu suflet complicat şi comportament contradictoriu, reprezintă însă o
provocare şi un continuu izvor de uimiri şi delicii intelectuale. Conflictul psihologic se
accentuează, generând metamorfoza eroului: Ceva se schimbase, desigur. Nu mă
mai interesa aproape nimic din vechea mea lume.
Item 3: evidențierea relaţiilor dintre două personaje, semnificative pentru romanul al experien ței
Captiv în universul magic şi derutant al iubirii, Allan este gata să se
căsătorească, dar Maitreyi îl roagă disperată să nu le dezvăluie părinţilor tăinuita lor
dragoste, convingându-l că aceştia nu vor fi niciodată de acord cu o căsătorie ce
încalcă legile castei. Oficiază apoi o logodnă mistică, adresându-se cerului, pădurii şi,
mai ales, pământului-mumă. Jurământul de dragoste şi fidelitate al eroinei, rostit în
marginea unor simbolice lacuri, sub lumina stelară, este o tulburătoare „nuntă în cer”.
Allan e învăluit de magia ritualului, trăind o emoţie dincolo de fire, hotărât să se
convertească la hinduism, spre a nu o pierde pe Maitreyi. Idila este însă descoperită
printr-o indiscreție a lui Chabu, sora mai mică a eroinei, și Allan, alungat din casa
protectorului său, trăieşte suferința devastatoare a pierderii celei preaiubite, dar și
sentimentul vinovăției față de Narendra Sen care l-a primit în casa lui, hotărât să-l
înfieze. Revenirea la o existenţă oarecare, golită de magie şi de pasiunea mortală a
iubirii de peste fire nu mai e cu putinţă.
Sublima iubire a celor doi protagoniști e proiectată în mit prin sacrificiul ultim al
eroinei (încercarea disperată a Maitreyiei de fi alungată de acasă spre a-şi urma
iubitul în lumea lui) și prin retragerea lui Allan în singurătatea munţilor Himalaya. Lipsit
de certitudinile fanatice ale celei ce trăise iubirea mai ales în plan metafizic, Allan
eşuează între întrebări fără răspuns: De ce să cred? De unde ştiu? Aş vrea să privesc
ochii Maitreyiei. Acest optativ care încheie cartea, lăsând totuşi finalul deschis,
exprimă, mai elocvent decât orice, convingerea că numai prezenţa ființei iubite e
unica certitudine a existenței.
Item 4: susținerea unei opinii despre modul în care se reflectă o idee / o temă în romanul experien ței

Prof. Rodica Lungu

 În opinia mea, eroii romanului personalizează două ipostaze ale iubirii și ale
tipologiei intelectualului: Maitreyi simbolizează dragostea spiritualizată și gândirea
mistică, supralogică și creativă, în timp ce, Allan întruchipează iubirea omenească,
contradictorie, amestec de spiritualitate, pasionalitate și luciditate. Pe de o parte,
personajul narator este şi eul-conştiinţă al cărţii, întruchipând tipologia intelectualului
european, modelat de raționalism și pragmatism. Este o natură dilematică în care
sensibilitatea romantică se combină cu luciditatea extremă, cu gustul experienţei
cognitive şi morale. Aflat într-o febrilă căutare a valorilor existenţiale, Allan descoperă
adevărata iubire ce-i realcătuieşte fiinţa după modelul marilor obsedaţi. Elanul pur al
iubirii este însă permanent cenzurat de luciditate, de o continuă introspecţie analitică.
Această trăire duală nu-l va ajuta însă să se rupă de sub fascinaţia iubirii imposibile.
Pe de altă parte, Maitreyi este o „armonie de antinomii, femeie şi mit, simbolul
sacrificiului în iubire." (Pompiliu Constantinescu). Brahmana poetă şi filozof cu
prestigiu la numai 16 ani, îi revelează tânărului european un univers de mare
complexitate în care iubirea este o entitate metafizică proteiformă. Pentru ea, creaţia
şi iubirea sunt modalităţi alternative de existenţă, una solară, cealaltă nocturnă,
fiecare punând un rost şi un miracol în coaja timpului trecător. Alături de ea, Allan
descoperă că dragostea şi creaţia sunt doar întrupări fulgurante ale absolutului care
nu alungă suferinţa, ci o presupun.
INCHEIERE
Concluzionând, apare evident faptul că aceste personaje, obsedate de
cunoaşterea sinelui şi cunoaşterea lumii, trăiesc iubirea ca experienţă a sacrului şi ca
magie. Ei încearcă să-şi ordoneze epic (jurnalul lui Allan și romanul personajului
auctorial), liric sau filozofic (creațiile lui Maitreyi) experienţele trăite, pentru a afla
răspunsuri la întrebări grave despre sensul existenţei. Prin sinceritatea absolută, prin
trăirea devastatoare şi prin autenticitatea confesiunii, se transcende individualul, într-
un roman al experienței care „sporeşte cu unul seria miturilor umanităţii"
(Perpessicius).

COMENTARIU

Opera literară a lui Mircea Eliade, solidară cu opera teoretică prin aceleaşi structuri
culturale, ideatice, sufleteşti, impune în proza românească o problematică de tip
existenţia-list şi o nouă viziune. M.Eliade aderă, ca şi André Gide, Jean Paul Sartre,
Albert Camus, W.Faulkner, Camil Petrescu, ori Anton Holban, la estetica autenticităţii:
"Departe de a trăda o atitudine antimetafizică, autenticitatea exprimă o puternică sete
ontologică de cunoaştere a realului" - afirmă scriitorul în Fragmentarium. El considera
că numai prin trăire autentică dublată de imaginaţie poate fi surprinsă viaţa cu valorile,
limitele şi personalizările ei. Astfel înţeleasă, autenticitatea trebuie să cuprindă
“experienţa erotică, cea a sacrului, cea estetică.” (Imagini şi simboluri). Cel ce
reproşase romanului românesc interbelic“lipsa unei tensiuni a ideii şi a personajului”
afirma că o mare creaţie epică (precum cea a lui Dostoievski, Balzac, Tolstoi, Th. Mann)
trebuie să reflecte “şi mijloacele de cunoaştere ale epocii, sensul vieţii şi valorile omului,
Prof. Rodica Lungu
cuceririle ştiinţifice şi filozofice ale veacului” (Teorie şi roman). Eliade năzuieşte să
confere prozei un orizont metafizic, depăşind spaţiu social şi spaţiul psihologicului. El
experimentează romanul-problemă, romanul-jurnal, romanul indirect. În romanele
indice – Izabel şi apele diavolului (roman de memorii), Maitreyi (roman-jurnal), Lumina
ce se stinge (romanul-problemă), Şantier (roman-indirect) – ca şi în romanele
existenţialiste (Huliganii, Întoarcerea din rai), eroii sunt tineri intelectuali de o extremă
luciditate, obsedaţi de cunoaşterea sinelui şi cunoaşterea lumii. Ei încearcă să-şi
ordoneze epic experienţele trăite pentru a afla răspunsuri la întrebări grave despre
sensul existenţei. Prin sinceritatea absolută, prin trăirea devastatoare şi prin
autenticitatea confesiunii, se transcende individualul. Naraţiunea nu rămâne astfel doar
o mărturie despre o experienţă particulară, ci devine o tehnică soteriologică, o cale de
mântuire prin depăşirea crizei de valori existenţiale.
Maitreyi este o asemenea experienţă soteriologică, având o finalitate catharctică,
evidenţiată prin nevoia devastatoare de "a spune totul, totul,…tot adevărul".
Cartea scrisă şi publicată în 1933 aparţine literaturii autenticităţii, este romanul unei
duble iniţieri: în orizontul fascinant al spiritualităţii indice şi în zariştea iubirii revelate ca
experienţă a sacrului şi ca magie. Este, aşadar, un roman exotic şi erotic, este
romanul unei experienţe ontice şi morale (caracteristice existenţialismului).
Raportul dintre universul romanesc şi realitatea trăită este evidenţiat în Memorii: "În faţa
hârtiei albe, scriind despre oameni şi întâmplări care au avut un rol în viaţa mea, mi-era
peste putinţă să inventez. Am schimbat, evident, numele personajelor, în afară de al lui
Maitreyi şi al surorii ei, Chabu, dar am lăsat întocmai datele, adresele şi numerele de
telefon. Schimbasem, de asemenea, meseria lui Dasgupta şi a povestitorului şi am
modificat radical finalul, ca şi cum aş fi vrut să mă despart definitiv de Maitreyi
(aruncând-o în braţele unui vânzător de fructe, împingând-o până la marginea
sinuciderii). Şi, evident, scăldasem lumea aceea depărtată în lumina palidă, aurie, pe
care o irizau amintirile şi melancolia." Motto-ul: “Îţi mai aminteşti de mine Maitreyi, şi
dacă da, ai putut să mă ierţi?” e o emblemă a autenticităţii prin adresarea directă,
punând, în acelaşi timp întregul univers al cărţii sub semnul amintirii şi al interogaţiei.
Titlul fixează în centrul aventurii cunoaşterii prin eros o eroină misterioasă şi
fascinantă, cu nume de zeitate indică (în limba hindusă, cuvântul – pronunţat “maitrý ” –
înseamnă “bunătate”), personaj real, fiică a profesorului Dasgupta.
Tema iubirii imposibile este învestită cu atributele sacrului; dragostea este trăită ca
ruptură de nivel ontic, ca renaştere existenţială, ca experienţă a libertăţii absolute. Se
naşte, astfel, un nou mit care "sporeşte cu unul seria miturilor umanităţii" (Perpessicius).
Compoziţional, romanul se alcătuieşte ca o confesiune la persoana întâi, formula
narativă fiind cea a jurnalului comentat. Această formulă, introdusă în literatură de
André Gide, este textualizată prin "tema" naratorului şi laitmotivul jurnalului care apar în
incipitul romanului, ca şi în deschiderea capitolelor III, V, VII etc. Cele cincisprezece
capitole, fără titlu, se succed cronologic, alcătuind "o monografie a turburării" (I.
Lotreanu), "un amestec de asceză, de exaltare metafizică şi sexualitate" (Mircea
Eliade). Acest "amestec" de senzaţii, sentimente, intuiţii, reacţii şi reflecţii se
materializează la nivelul textului prin diversitatea registrelor stilistice. Însemnările din
jurnal sunt parafrazate ori citate secvenţial, (capitolele VI, VII, VIII: principiul
Prof. Rodica Lungu
compoziţional al colajului), sunt comentate, adnotate, dezvoltate sau infirmate în notaţii
din registrul eseului, al reportajului, al corespondenţei, reflecţiei, amintirii, descripţiei sau
naraţiunii. Sub raportul structurii, formula jurnalului comentat determină configurarea a
două planuri: unul al prezentului trăirii (timp al naraţiunii consemnat în jurnal, în
simultaneitate cu evenimentul trăit – 1928-1931) şi unul al reflecţiilor ulterioare, al
analizei lucide făcute din perspectiva deznodământului deja ştiut (timpul narării,
precizat în finalul romanului: ianuarie-februarie, 1933). Raportul dintre cele două planuri
este unul de complementaritate. Pendularea personajului-narator – eul-conştiinţă al
cărţii – între cele două planuri generează modernitatea acestei structuri, prin tehnica
numită a contrapunctului. Rezultanta alternării planurilor temporale este surprinzătoare:
povestea de iubire, asemeni mitului, iese din durată, devine supratemporală, aparţinând
unui prezent etern (“Niciodată n-am trăit mai total şi mai nemijlocit ca în acele clipe care
mi s-au părut fără durată.” Acelaşi sentiment al ilimitării este exprimat şi de eroii cărţii-
replică, scrisă de Maitreyi Devi, Dragostea nu moare: Mircea - “Experienţa asta a fost
atât de sacră, astfel încât eu te-am scos din spaţiu şi timp.”; Anritta: “Am ieşit în afara
timpului. Nu mai e nici o îndoială, totul e conspiraţia timpului etern” ).
Subiectul este linear, reconstituind cronologic traseul iniţierii prin iubire, construind
treptat, dramatic, mitul fecioarei bengaleze. Prima consemnare a eroului ce se
confesează evidenţiază obsesia fidelităţii faţă de actul trăirii. Incipitul ce pune întrega
evocare sub semnul incertitudinii (“Am şovăit atâta în faţa acestui caiet pentru că n-am
izbutit să aflu ziua precisă când am întâlnit-o pe Maitreyi.”) impune şi "tema" naratorului
şi pe cea a jurnalului. Cei doi protagonişti – Allan, inginerul englez venit să lucreze în
India şi Maitreyi, fiica lui Narendra Sen, respectabilă personalitate locală şi şef al lui
Allan – se situează încă de la început în centrul naraţiunii. Prima imagine a Maitreyei,
privită cu indiferenţă de tânărul european, e închisă în notaţiile lapidare din jurnal.
Amintirile eroului-narator completează această imagine cu detalii ce dau viaţă
personajului feminin, exprimând în acelaşi timp opinia europenilor şi a eurasiaticilor
asupra frumuseţii sau mai degrabă a urâţeniei fetelor indiene. Treptat însă, impresia
iniţială se destramă, înlocuită de curiozitate ("Căci nu înţelegeam ce taină ascunde
făptura asta"), de uimire, de fascinaţie, de tulburare. Figura Maitreyei e astfel pusă sub
semnul enigmaticului (categorie estetică textualizată prin termeni ca: “straniu, ciudat,
sigilat, neînţeles, farmec, fascinant, miraculos, ireal”). Pentru Allan, fata cu ochi “prea
mari şi prea negri” e purtătoare a misterului lumii ei şi, în acelaşi timp, reprezintă "o
ispitire", o adevărată provocare adresată intelectualului ce are orgoliul de a înţelege
toate enigmele pe care viaţa i le scoate în cale (“Dar aş minţi dacă n-aş spune că
întreaga mea viaţă din Bhowanipore – nu numai fata – mi se părea miraculoasă şi
ireală”). După ce se vindecă de malaria contractată pe şantierul de la Tamluk, Allan este
invitat să locuiască în casa inginerului Narendra Sen. Descoperind treptat bogăţia,
frumuseţea, profunzimea unei civilizaţii şi spiritualităţi străvechi, ignorate până atunci,
privite cu suficienţa şi aroganţa unui european mărginit, Allan se simte fascinat de
această lume. Curând apare şi dilema sufletească, marcată de atracţia tot mai puternică
faţă de Maitreyi şi, pe de altă parte, de revolta împotriva unei presupuse conspiraţii a
familiei Sen de a-l atrage în capcana căsătoriei. Fermecătoarea adolescentă cu suflet
complicat şi comportament contradictoriu, în care inocenţa şi rafinamentul se împletesc,
Prof. Rodica Lungu
reprezintă însă o provocare şi un continuu izvor de uimiri şi "delicii intelectuale".
Sentimentele lui Allan sunt complexe, nuanţate, contradictorii. Raţiunea (idei,
reprezentări şi prejudecăţi, sisteme de valori şi comportamente ce definesc gândirea şi
mentalitatea europeană) intră în conflict cu aceste sentimente tulburătoare. Conflictul
psihologic se accentuează, generând metamorfoza eroului (“Ceva se schimbase,
desigur. Nu mă mai interesa aproape nimic din vechea mea lume, nu mai vedeam pe
nimeni în afară de musafirii familiei Sen şi începusem aproape să-mi schimb chiar
lecturile” – cap.V).Tulburarea creşte, alimentată de setea de cunoaştere, de prietenie şi
descoperiri reciproce, de întâmplări norocoase şi atracţia din ce în ce mai irezistibilă,
mai devoratoare. Dinamica stărilor sufleteşti, de la “ciudată tresărire şi surprinzător
dispreţ” la şovăială şi incertitudini, de la joc şi amuzament la explozii temperamentale, la
beatitudine şi miracol este surprinsă nuanţat, cu subtilitate. Maitreyi i se dezvăluie
mereu mai stranie, mai irezistibilă. Odată conştientizată şi acceptată, dragostea se
manifestă devastator. Captiv în universul derutant, imprevizibil şi magic al iubirii, Allan
este gata să capituleze, să o ceară în căsătorie pe frumoasa fiică a inginerului Sen.
Maitreyi se abandonează şi ea pasiunii, renunţând la tot ce înseamnă “trecutul” ei –
însemnele veneraţiei şi iubirii filiale pentru guru al ei, Robi Thakkur. Îl roagă însă
disperată pe iubitul ei să nu le dezvăluie părinţilor tăinuita lor dragoste, convingându-l
că aceştia nu vor fi niciodată de acord cu o căsătorie ce încalcă legile castei lor. Apare
astfel un nou motiv de tulburare şi derută (conflict interior de ordin moral), dar şi dorinţa
lui Allan de a depăşi toate obstacolele. Devenit “un pasionat care înţelege prin iubire
sufletul oriental şi se contopeşte cu lumea” (N. Manolescu), eroul îşi recunoaşte limitele
şi e gata să se convertească la hinduism: “Cât de complicat îi era sufletul! Înţelegeam
încă o dată că simpli, naivi şi clari suntem numai noi, civilizaţii. Că oamenii aceştia pe
care-i iubeam atât de mult încât aş fi voit să ajung unul dintre ei, ascund fiecare o istorie
şi o mitologie peste putinţă de străbătut, că ei sunt stufoşi şi adânci, complicaţi şi
înţelepţi”. Transfigurat prin magia pasiunii, smuls din egotismul şi condiţia sa existenţială
mediocră, eroul participă la un ceremonial de logodnă mistică. Într-un spaţiu feeric,
spiritualizat parcă de lumina stelară, în marginea unor simbolice lacuri, Maitreyi rosteşte
un legământ sacru, adresându-se cerului cu stele, pădurii şi, mai ales, pământului-
mumă. Jurământul de dragoste şi fidelitate al eroinei este o tulburătoare oficiere a unei
“nunţi în cer”, mai adevărată şi definitivă ca orice căsătorie săvârşită de oameni.
Cuvintele curg vrăjite, cu rostire şi putere de logos, însoţite de gesturi de început de
lume: “Mă leg de tine, pământule, că voi fi a lui Allan şi a nimănui altuia. Voi creşte din
el ca iarba din tine. Şi cum aştepţi tu ploaia, aşa îi voi aştepta eu venirea […] Tu mă
auzi, mamă pământ, tu nu mă minţi…”. Deşi trăieşte mai întâi momentul cu sentimentul
artificialului, al “spectacolului” patetic oferit de literatura romanţioasă, Allan e învăluit de
magia clipei, de solemnitatea şi gravitatea legământului de iubire, trăind “o emoţie
dincolo de fire”, simţindu-şi fiinţa dezmărginită, restituită ritmului cosmic universal şi
esenţei sacre. Natura, ca şi cartea (cartea stabilise punţi de legătură între cei doi: Allan
o întâlneşte mai întâi pe Maitreyi în faţa unei biblioteci, învaţă împreună franceza şi
bengaleza din cărţi, îşi dăruiesc cărţi şi flori etc.), îngăduie accesul fiinţei la creaţie.
Germinaţia spirituală şi cea terestră – creaţia – se identifică cu principiul feminin, iar
Maitreyi devine esenţa şi centrul de iradiere al acestui univers sublimat (ea este
Prof. Rodica Lungu
poetesa îndrăgostită odinioară de un copac). Iubind-o, Allan descoperă că dragostea şi
creaţia sunt doar întrupări fulgurante ale absolutului care nu alungă suferinţa, ci o
presupun. Va trăi şi el, destrămat lăuntric, suferinţa geloziei revărsate asupra pomului
îndrăgit cândva de Maitreyi, asupra maestrului ei spiritual, asupra necunoscutului a
cărui scrisoare o citeşte după despărţire. Alungat din casa protectorului său după
descoperirea idilei, Allan trăieşte ca-n transă, refuzând s-o vadă pe Maitreyi, să-i
citească scrisorile disperate. Împlineşte astfel o târzie reparaţie morală pe care i-o
datorează celui ce l-a primit în casa lui, gata să-l înfieze. Durerea atroce nu-şi află
alinare nici în asceza impusă în singurătatea munţilor Himalaya, nici alături de Geurtie
sau Jeny Isaac. Revenirea la o existenţă oarecare, golită de magie dar şi de pasiunea
mortală a iubirii de peste fire nu mai e cu putinţă. Aurora sublimei iubiri e proiectată în
mit prin sacrificiul ultim (încercarea disperată a Maitreyiei de fi alungată de acasă spre
a-şi urma iubitul în lumea lui). Lipsit de certitudinile fanatice ale celei ce trăise iubirea
mai ales în plan metafizic, Allan refuză reintrarea în orizontul pasiunii devastatoare,
eşuând între întrebări fără răspuns: “De ce să cred? De unde ştiu? Aş vrea să privesc
ochii Maitreyiei.” Acest optativ care încheie cartea, lăsând totuşi finalul deschis,
exprimă, mai elocvent decât orice, convingerea că numai prezenţa iubitei e unica
certitudine a iubirii, aducând cu ea singurul adevăr.
Eroii romanului personalizează două ipostaze ale iubirii: Maitreyi simbolizează
dragostea spiritualizată, Allan – iubirea omenească, contradictorie, amestec de
spiritualitate şi senzualitate. Personajul narator este şi eul-conştiinţă al cărţii,
întruchipând tipologia intelectualului. Este o natură dilematică în care sentimentalismul
romantic (pe care îl reprimă, temându-se de ridicol) se combină cu luciditatea extremă,
cu gustul experienţei cognitive şi morale. Aflat într-o febrilă căutare a valorilor
existenţiale, Allan descoperă adevărata iubire ce-i realcătuieşte fiinţa după modelul
marilor obsedaţi. Superficialul inginer, ce avea la început orgoliul superiorităţii rasei
sale, devine treptat o fiinţă sensibilă, receptivă, pasionată, trăind intens aventura
cunoaşterii prin eros. Elanul pur al iubirii este însă permanent cenzurat de luciditate, de
o continuă introspecţie analitică. Această trăire duală nu-l va ajuta însă să se rupă de
sub fascinaţia iubirii imposibile. Absolutul relevat o clipă prin dragoste magică nu poate
fi atins din nou, nici măcar prin amintire. El se retrage însă într-un plan contemplativ
purificator.
Trăirea erosului ca aventură iniţiatică se materializează prin continua devenire
lăuntrică a personajului. Ipostaza iniţială de tehnocrat european care se simte asemeni
eroului civilizator menit să aducă progresul tehnic într-o lume primitivă, e marcată de
sentimentul superiorităţii, de prejudecăţile şi tiparele de gândire caracteristice
europeanului. Descoperind însă o civilizaţie străveche cu o bogăţie şi complexitate
spirituală nebănuite, Allan se redefineşte în raport cu lumea hindusă ca intelectual
însetat de cunoaştere. Mirarea şi admiraţia sunt acum trăirile dominante (Înţelegeam
încă o dată că simpli, naivi şi clari suntem numai noi, civilizaţii. Că oamenii aceştia pe
care-i iubeam atât de mult încât aş fi voit să ajung unul dintre ei, ascund fiecare o istorie
şi o mitologie peste putinţă de străbătut, că ei sunt stufoşi şi adânci, complicaţi şi
înţelepţi”). Cea de-a treia ipostază este cea de îndrăgostit. Devenit “un pasionat care
înţelege prin iubire sufletul oriental şi se contopeşte cu lumea” (N. Manolescu), Allan
Prof. Rodica Lungu
pare a-şi regăsi eul de adâncime, singurul care poate comunica cu natura primordială,
cu ilimitatul: “Nu ştiu ce suflet necunoscut din mine izbucni atunci, chemat de toată
această Indie nebănuită. Pădurea părea că n-are nici început, nici margini.” Ultima
ipostază este cea a intelectualului conştient de limitele gândirii sale. Afirmaţii precum
"Nu mai înţelegeam nimic. Şi nici acum nu înţeleg", ori interogaţiile cu care se încheie
romanul "De ce să cred? De unde ştiu?" exprimă toată disperarea celui care descoperă
că experienţa totală a iubirii nu poate fi cuprinsă în paradigma gândirii raţionale.
Maitreyi este o prezenţă inefabilă, exotică, de neuitat. Personalitatea ei puternică
este o "armonie de antinomii, femeie şi mit, simbolul sacrificiului în iubire. Fiinţă umană
şi aspiraţie metafizică, naivitate animală şi trecere lunară printre nori diafani, ingenuitate
şi rafinament, pudicitate şi îndrăzneală impetuoasă, pachet de senzaţii forte şi
prelungire de vis magic, consumare de simţuri şi ecou de adoraţie mistică – în această
armonie de antinomii trăieşte, ca într-o transă, nefericita Maitreyi." (Pompiliu
Constantinescu). Maitreyi, brahmana poetă şi filozof cu prestigiu la numai 16 ani, îi
revelează tânărului european un univers de mare complexitate în care iubirea este o
entitate metafizică proteiformă. Pentru ea, creaţia şi iubirea sunt modalităţi alternative
de existenţă, una solară, cealaltă nocturnă, fiecare punând un rost şi un miracol în coaja
timpului trecător. Ea trăieşte cele două experienţe cu devoţia unui spirit mistic ce-şi
asumă până la capăt destinul. Viaţa lăuntrică a personajelor se dezvăluie prin dialog
sau monolog interior, prin introspecţia eroului-narator, prin "tehnica replay-ului şi a stop-
cadrului" (N.Manolescu). Impresia de autenticitate, de sinceritate, de emoţie şi nelinişte
intelectuală se comunică printr-un limbaj intelectualizat, de referinţă culturală, cu
divagaţii eseistice, cu formulări gnomice sau vibrant-lirice. Lexicul nuanţat pune alături
termenul neologic şi termenul din vocabularul fundamental, cuvântul neutru din punct de
vedere stilistic şi cuvântul metaforic. Registrele stilistice variate generează tipuri diferite
de discurs: când impersonal (notaţia concisă, obiectivă), când puternic marcat afectiv.
Carte "cu destin de miracol" (Paul Constantinescu), romanul Maitreyi este una dintre
cele mai tulburătoare creaţii despre dragoste, despre cunoaştere, despre exaltare şi
luciditate, despre fericire şi suferinţă.

Prof. Rodica Lungu