 Este autorul unor studii fundamentale despre scriitori români (M.

Eminescu, I.Creangă, V.Alecsandri ș.a.), al unor studii de estetică și

de literatură universală (Principii de estetică,1939) și al remarcabile
sinteze „Istoria literaturii române de la origini până în
prezent” (1941).
 A fost și scriitor – poet, prozator, dramaturg:
Poezie: Poezii (1937), Lauda lucrurilor (1963), Lauda zăpezii (1965)
Teatru: Șun, mit mongol sau Calea netulburată (1943), Ludovic al XIX-lea (1964), Teatru (1965)
PROZA:  Cartea nunții (1933)
 Enigma Otiliei (1938)
 Trei nuvele (1949)
 Bietul Ioanide (1953)
 Scrinul negru (1965)
,,Enigma Otiliei”
de George Călinescu
ROMAN REALIST
ROMAN OBIECTIV
Roman de OBSERVAȚIE SOCIALĂ
ROMAN de PROBLEMATICĂ
MORALĂ
prof. Rodica Lungu
 Roman realist - obiectiv, de observaţie socială
și de problematică morală; sinteză estetică
Teme realiste, de inspirație balzaciană:
 existenţa burgheziei bucureştene la început de veac XX
 tema moştenirii  tema parvenirii  tema paternităţii.
Structuri narative specifice:
- narațiune heterodiegetică, ulterioară;
- narator heterodiegetic, anonim, creditabil;
- perspectiva narativă obiectivă, omniscientă
a naratorului este dublată de perspectiva
subiectivă a unor personaje-focalizator
Personaje realiste:
 tipologice (tipologii sociale/general-umane)
 dinamice (elemente de bildungsroman)
 complexe (având o dominantă morală).
 Enigma Otiliei
Elemente realiste de tip balzacian (Honoré de Balzac, 1799-
1850):
roman de observaţie socială: „dosare de existenţă” ale unor tipuri umane determinate
de factorul ereditar, de mediul şi de circumstanţele sociale.
construcția personajelor: portretul iniţial (detaliul fizic, trăsătura morală dominantă),
modalităţi diverse de caracterizare: ticul nervos şi cel verbal, descrierea vestimentaţiei
şi a mediului, prezentarea relaţiilor dintre eroi şi a determinărilor sociale etc.
tipologii balzaciene centrate pe o dominantă morală (caractere): avarul, parvenitul

tema principală (existenţa societății burgheze) şi ariile tematice conexe

structuri narative specifice: naraţiune heterodiegetică, ulterioară, narator omniscient în
ipostază demiurgică, focalizare zero
incipitul descriptiv,  „efectul de real”
principii compoziţionale: cronologie, simetrie
(2 fire epice, focalizate tematic: moştenire/iubire)
construcţia subiectului (cu ritm lent la început,
accelerat doar în ultima parte – cap. XVIII-XX).
prof. Rodica Lungu
prof. Rodica Lungu
Subiectul este linear: desfăşurarea epică este lentă, rezultând din însumarea
unor „dosare de existenţă” care fixează tipuri sociale și psihologice bine
determinate; mişcarea epică se precipită brusc în ultimele 3 capitole.
►Spaţiul citadin în care evoluează personajele asociază periferia capitalei cu
existența micii burghezii, cu o lume de parveniți (strada Antim, o caricatură
în moloz a unei străzi italice” în „satul mai mare care era pe atunci
capitala”); în antiteză, Calea Victoriei, unde se află locuința lui Pascalopol,
ilustrează existența marii burghezii, a aristocraților autentici.
Spaţiul rustic este doar un element de contrast: conacul și moșia din Bărăgan ale
lui Pascalopol oferă „o priveliste sinistră si grandioasă”.
►Timpul real, obiectiv: primul deceniu al veacului XX; la nivelul discursului această
durată obiectivă, lineară, e marcată prin: imperfect, perfect simplu / compus,
m.m.c.p. („Se numea Felix Sima şi sosise cu o oră mai înainte în
Bucureşti, venind din Iaşi, unde fusese elev în clasa a VIII-a a Liceului
Internat. Sfârşise liceul, trecând examenul de capacitate, şi acum
venea în Bucureşti la tutorele său, Costache Giurgiuveanu.”)
durata diegetică: trei ani (1909-1912); finalul cu rol de epilog proiectează peste
prof. Rodica Lungu
ani destinele personajelor, urmărind evoluția lor după război.
 ACȚIUNEA generează un desen epic cu:
 două fire narative
 dezvoltând arii tematice diferite
 aflate în relație antitetică

conflict de interese / material

existența „clanului”
ISTORIA MOȘTENIRII  conflict moral între „fiare
 mica burghezie
citadine”: Aglae, Stănică

existența individuală:
conflict erotic (triunghi erotic)
POVESTEA de IUBIRE intelectualul, artista,
 conflicte psihologice
aristocratul
 DESEN EPIC cu două paliere narative
PA R
RV om
EN anu
IȚ l
ILO
R

u l OR
an IȚIL
o m ST
R GO
R Ă
D
ÎN
 Mama lui Felix Tatăl Otiliei,
murise demult murise demult
Dr. Iosif Sima, Mama Otiliei
frați
tatăl lui Felix recăsătorită

PERSONAJ COSTACHE GIURGIUVEANU

E tatăl vitreg al Otiliei

SIMION TULEA, AGLAE TULEA,

soțul Aglaei sora lui Costache

TITI AURICA OLIMPIA

ANA SOHA ȚCHI

prof. Rodica Lungu STĂNICĂ RAȚIU
soția lui Titi avocat, soțul Olimpiei
 OTILIA MĂRCULESCU, personajul feminin principal
ilustrează canonul modernismului prin:

 „Otilia este oglinda mea de argint,

proiectia mea exterioară, este o enigmă a
…A fost o fată
delicioasă, dar
ciudată. Pentru mine
e o enigmă.”

„striiccata ca
ar
mințile bă e sucește
rbaților” (
Aglae)
Enigma Otiliei, capitolul I
 FELIX SIMA
protagonistul romanului

Statutul social: Statutul psihologic:

1. student strălucit la adolescentul ce-și învinge
Facultatea de Medicină, timiditatea și se adaptează
din București; noului mediu existențial;
2. condiție materială bună, intelectualul însetat de
deși tutorele lui îi cunoaștere care se afirmă ca
deturnează sume student strălucit;
importante din moștenire. Trăsături definitorii: îndrăgostitul ce nu consideră
inteligență, voință, iubirea o valoare absolută
orgoliu, luciditate, fire
echilibrată, rațională

Personaj realist, tipologic,

dinamic, „rotund”.
Prof.Inc.
© 2004, 2002 Elsevier Rodica Lungu
All rights reerved.
reserved.
Capitolul XVIII: Jocul reîncepu şi convorbirea continuă. Felix n-o putea urmări, dar auzea, rând pe rând,
frânturi din frazele fiecăruia, distingându-le după timbru,căci jucătorii erau ascunşi, ca zeii, în nori de fum.
Aglae: Am început să am junghiuri reumatice, ceea ce n-aveam mai înainte. Eu cred că toate astea sunt
din supărare, nimic nu îmbătrâneşte mai mult ca supărarea. Iau iod şi nu văd nici un folos, cu toată
reclama. Îmi spunea o damă să mă duc la băi, la Pucioasa. Odată şi odată, când oi scăpa de necazurile
astea, tot am să mă duc.
Stănică: Parc-aş mânca ceva bun, ceva rar. Îmi vine un miros cunoscut, de la bufetul ăsta şi nu ştiu ce.
Aurica: Dacă n-ai noroc, e degeaba. Poţi să fii frumoasă, poţi să ai zestre, să ieși în lume şi bărbaţii nu
se uită la tine. Pentru asta trebuie să te naşti. Mai sper şi eu câtăva vreme şi pe urmă, adio. Nu mai sunt
nici bărbaţi cavaleri, ca înainte, azi te invită, ies cu tine în lume şi apoi se fac că nu ştiu.
Stănică: Am păzit odată un unchi trei zile şi trei nopţi în şir, până am picat jos de oboseală, şi bolnavul nu
mai murea. Când ne-am sculat, a patra zi, l-am găsit rece.
Olimpia: Bărbaţii nu pot să stea două zile fără femei şi fără băutură. Sunt blânzi numai o lună înainte şi o
lună după nuntă. Şi pe urmă cad iar în patimile lor. Şi dacă ar fi ceva de capul femeilor după care umblă !
Georgeta, de exemplu, ce-ai văzut tu la ea, Stănică, de-o ridici în slava cerului?
Aglae: Copilul să asculte de mama lui, fiindcă nimeni mai mult decât mama lui nu-i doreşte binele.
Dragoste? Fleacuri! Pe vremea noastră nu mai era asta. După nuntă vine şi dragostea. […] În familia
noastră, toţi au fost strângători şi au ţinut la neamuri. Numai Costache nu ştiu cui a semănat că a fost
tăcut, secret cu rudele, de nu ştie nimeni cum stau lucrurile lui.
Olimpia: Eu cred, mamă, c-ar trebui să-l întrebi dacă a făcut vreun testament şi unde l-a pus, nu să-l
căutăm, ca nişte nebuni, în urmă.
Toată această hârâială fragmentată, Felix o auzi fără atenţie voită, privind la Otilia şi la bolnav. Ultimele
vorbe ale Olimpiei îl izbiră prin brutalitatea lor.
Cap. XX: Războiul dădu lui Felix, peste câţiva ani, prilejul de a se afirma încă de tânăr. După încheierea păcii fu
aproape numaidecât profesor universitar, specialist cunoscut, autor de memorii şi comunicări ştiinţifice, colaborator la
tratate de medicină cu profesori francezi. Se căsători într-un chip care se cheamă strălucit şi intră, prin soţie, într-un
cerc de persoane influente. Stănică se însură cu Georgeta, cu care nu avu,,fii“, dar avu protectori asidui, făcu politică;
politică
declară că simte „un ritm nou“, fu chiar prefect într-o scurtă guvernare, şi acum este proprietarul unui blockhaus, pe
bulevardul Tache Ionescu. Unele gazete de şantaj îl acuză că patronează tripouri şi cercuri de morfinomani. Felix l-a
întâlnit odată, şi Stănică, bătându-l pe umeri familiar, l-a felicitat: – Bravo, ştiu că te-ai ajuns. Era şi de prevăzut. Ştii
că Otilia nu mai e cu Pascalopol? […]
A divorţat de Pascalopol, după ce l-a tocat, şi acum e prin Spania, prin America, nu ştiu pe unde, nevasta unui conte,
aşa ceva. Şi aia s-a ajuns.
Pe Pascalopol, Felix îl întâlni, o dată, în tren, în drum spre Constanţa. După câteva vorbe banale, moşierul scoase din
buzunar o fotografie care înfăţişa o doamnă foarte picantă, gen actriţă intreţinută, şi un bărbat exotic, cu floare la
butonieră. Fotografia era făcută la Buenos Aires. […] Femeia era frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata
nebunatică. Un aer de platitudine feminină stingea totul. Avusese dreptate fata: „noi nu trăim decât cinci-şase ani!“
– Şi... şi de ce v-aţi despărţit?
– O! Eram prea bătrân, vedeam că se plictiseşte, era o chestiune de umanitate s-o las să-şi petreacă liberă anii cei
mai frumoşi. S-a căsătorit bine şi-mi scrie, uneori. Pe dumneata te-a iubit foarte mult şi mi-a spus chiar că, dacă ar şti
că suferi, nu s-ar da înapoi de a mă înşela cu dumneata. Mi-a spus aceasta...dar n-a făcut-o. A fost o fată delicioasă,
dar ciudată. Pentru mine e o enigmă. […]
Nu numai Otilia era o enigmă, ci şi destinul însuşi. Dinadins, într-o duminică, o luă pe strada Antim. Prefacerile nu
schimbaseră cu totul caracterul străzii. Casa lui moş Costache era leproasă, înnegrită. Poarta era ţinută cu un lanţ, şi
curtea toată năpădită de scaieţi. Nu mai părea să fie locuită. Cele patru ferestre din faţă, de o înălţime absurdă,
înălţau rozetele lor gotice prăfuite, iar marea uşă gotică avea geamurile plesnite. Felix îşi aduse aminte de seara când
venise cu valiza în mână şi trăsese de schelălăitorul clopoţel. I se păru că ţeasta lucioasă a lui moş Costache apare la
uşă şi vechile vorbe îi răsunară limpede la ureche: „Aici nu stă nimeni!“