TESTAMENT

de Tudor Arghezi

 poezie modernistă
 artă poetică aparținând modernismului

Revendicat de clasici și moderni deopotrivă, Tudor Arghezi este un înnoitor al limbajului poetic, prin
încălcarea convențiilor și a regulilor. Particularități ale modernismului în creația argheziană sunt: estetica
urâtului – Din bube, mucegaiuri și noroi / Iscat-am frumuseți și prețuri noi, limbajul șocant cu neașteptate
asocieri lexicale și semantice ( arhaisme, neologisme, termeni argotici sau religioși), fantezia metaforică sau
înnoirile prozodice.
Poezia Testament de Tudor Arghezi se înscrie în categoria artelor poetice moderne, interbelice și a fost
așezată în debutul volumului Cuvinte potrivite, apărut în 1927.
Testament este o artă poetică modernă , deoarece autorul își exprimă propriile convingeri despre arta
literară, despre menirea literaturii, despre rolul artistului în societate, accentuând problematici specifice
liricii moderne – transfigurarea socialului în estetic, raportul dintre inspirație și tehnica poetică.
Tema poeziei o reprezintă creația literară în ipostaza de meșteșug, creație lăsată moștenire unui fiu
spiritual – posterității.
Poezia este concepută ca un monolog adresat de tată unui fiu spiritual căruia îi este lăsată drept unică
moștenire cartea / opera literară. Cele două ipostaze lirice sunt desemnate de pronumele eu ( tatăl
spiritual/poetul) și tu ( fiul/cititorul,urmașii), respectiv robul și Domnul.
Lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică transmisă în mod direct și, la nivelul expresiei
poetice, prin mărcile eului liric: forme verbale și pronominale de pers. I și a II-a (eu am ivit, am
preschimbat, te, tine, urci), substantivul în vocativ – fiule care marchează adresarea directă.
Arta poetică Testament ilustrează viziunea lui Arghezi asupra lumii, atitudinea sa de poet responsabil în
fața urmașilor cititori, responsabil pentru mesajul și valoarea estetică a operei sale. Este un poet angajat
social, care își transfigurează în artă suferințele, apelând la estetica urâtului: Din bube, mucegaiuri și
noroi / Iscat-am frumuseți și prețuri noi. Creatorul se proiectează în ipostaza poetului meșteșugar ( poeta
faber), un șlefuitor de cuvinte: Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/Eu am ivit cuvinte potrivite. Poezia sa
este o carte, adică un bun spiritual prin care scriitorul contribuie la emanciparea neamului său.
Titlul poeziei poate fi înțeles atât în sens denotativ, cât și în sens conotativ. Amintind de cărțile Bibliei –
Vechiul și Noul Testament, sensul denotativ desemnează actul juridic prin care o persoană lasă o moștenire
după moartea sa. De aici derivă însă, și sensul conotativ – creația argheziană, cartea, este o moștenire
spirituală lăsată de poet urmașilor.
Textul poetic este structurat în cinci strofe cu număr inegal de versuri, grupate în trei secvențe poetice.
Prima secvență ( strofele I – II ) sugerează legătura dintre generații: străbuni, poet și cititorii-urmași.
Incipitul, conceput ca o adresare directă a eului liric către un fiu spiritual, evidențiază sensul titlului, ideea
moștenirii spirituale: Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte/Decât un nume adunat pe-o carte. Formula de
adresare fiule desemnează un potențial cititor, poetul identificându-se, în mod simbolic, cu un tată. Cartea
este o treaptă în desăvârșirea cunoașterii. În prima strofă, secvența râpi și gropi adânci/Suite de bătrânii mei
pe brânci sugerează drumul dificil al cunoașterii străbătut de înaintași.
În strofa a doua, cartea, creația elaborată cu trudă de poet, este numită metaforic hrisovul vostru cel
dintâi, cartea de căpătâi a urmașilor.
Secvența a doua ( strofele III și IV ) redă rolul etic, estetic și social al poeziei. Ideea centrală din cea de-
a treia strofă este paralelismul și suprapunerea cu lumea obiectuală. Astfel, sapa, unealtă folosită pentru a
lucra pământul, devine condei, unealtă de scris, iar brazda devine călimară, munca poetului fiind diferită, ca
material întrebuințat, de a înaintașilor lui țărani. Poetul este un născocitor și un meșteșugar de cuvinte, care
transformă graiul lor cu-ndemnuri pentru vite în cuvinte potrivite, metaforă ce desemnează poezia ca
meșteșug. Astfel, prin intermediul poeziei, trecutul se sacralizează, devine îndreptar moral și dobândește
veșnicie: Am luat cenușa morților din vatră/Și am făcut-o Dumnezeu de piatră.
În strofa a patra apare ideea transfigurării socialului în estetic, prin faptul că durerea, revolta socială sunt
concentrate în poezie, simbolizată prin metafora vioară: Durerea noastră surdă și amară/O grămădii pe-o
singură vioară. Poetul angajat filtrează prin sufletul său suferințele poporului și le transpune artistic în
poezia de revoltă socială, cu valoare justițiară.
La fel ca poetul francez Charles Baudelaire, în volumul Florile răului, Tudor Arghezi consideră că orice
aspect al realității, indiferent că este frumos sau urât, sublim sau grotesc, poate constitui material poetic: Din
bube, mucegaiuri și noroi / Iscat-am frumuseți și prețuri noi.
A treia secvență poetică , strofa a V-a reprezintă contopirea dintre har și trudă în poezie. Muza, arta
contemplativă, Domnița, pierde în favoarea meșteșugului poetic: Întinsă leneșă pe canapea,/Domnița suferă
în cartea mea. Poezia este atât rezultatul inspirației, al harului divin, sugerat de metafora slova de foc, cât și
rezultatul meșteșugului, al trudei poetice, dedus din metafora slova făurită. Condiția poetului este redată în
versul: Robul a scris-o, Domnul o citește; artistul este un rob, un truditor al condeiului, iar de munca lui se
bucură fără efort cititorul – Domnul.
La nivelul limbajului poetic se remarcă sursele expresivității și ale sugestiei, Tudor Arghezi fiind
renumit pentru înnoirile lexicale, uneori șocante. Figurile de stil și imaginile artistice sunt puse în relație cu
o concepție nouă, modernă, privind poezia, resursele ei și misiunea poetului. Materialitatea imaginilor
artistice se realizează prin fantezia metaforică inedită, rezultând din asocieri semnatice surprinzătoare:
comparația inedită Împărechiate-n carte se mărită/Ca fierul cald îmbrățișat în clește, epitetul rar:
durerea…surdă și amară, seara răzvrătită, Dumnezeu de piatră, oximoronul Veninul strâns l-am
preschimbat în miere.
La nivel prozodic se îmbină tradiția și modernitatea. Poezia cuprinde strofe inegale ca număr de versuri,
cu măsură de 9-11 silabe și ritm variabil, în funcție de intensitatea sentimentelor și de ideile exprimate. Rima
ține de vechile convenții, fiind împerecheată.
În opinia mea, în poezia Testament de Tudor Arghezi țin de tradiție ideea legăturii cu strămoșii și
responsabilitatea poetului față de urmași. Modernitatea acestei creații se regăsește în ipostaza poetului
născocitor, meșteșugar al cuvintelor, în introducerea unei noi concepții – estetica urâtului, asocierile lexicale
surprinzătoare și înnoirea versificației.
Astfel, poezia Testament de Tudor Arghezi este o artă poetică de sinteză pentru orientările poeziei
interbelice, tradiționalism și modernism. Pornind de la aspectele liricii tradiționale, această creație oferă
alternative poetice moderne, fiind o operă poetică originală.