Enigma Otiliei

de George Călinescu

1) Introducere
a) Contextualizare
Ca teoretician al romanului românesc, George Călinescu pledează pentru romanul realist,
construit pe formula balzaciană, care presupune o relație de determinare între om și mediu.
⇓
preia de la Balzac- principiile:
1. mediul precede omul
2. filosofia este o funcție a mediului
⇓
Criticul Nicolae Manolescu consideră că în romanele lui George Călinescu se poate vorbi despre
un “Balzacianism fără Balzac”, autorul creionând în “Enigma Otiliei” un roman “al vocației critice
și polemice”.

⟹ dacă Balzac creează viață, Călinescu comentează viața

George Călinescu își explică preferința pentru realism și clasicism, în studiile “Romantism.
Clasicism. Baroc” și “Sensul clasicismului”, optând astfel pentru idealul clasic de artă.
⟶pentru el, clasicismul devine “un mod de a crea durabil și esențial”, deși recomandă
consonanța dintre operă și orientările moderniste, totuși autorul își manifestă preferințele
clasicizante, pledând în favoarea temelor, motivelor, personajelor capabile să exprime
conștientizări universale
⟶ clasicitatea, în viziunea călinesciană, înseamnă preferința pentru “grandiosul disciplinat” (E.
Simion), pentru creația durabilă care mizează pe valorile umane perene
⟶ în opera sa, preferă universalizarea tipologiilor, personajele conturate pe o anumită
constanta caractereologică (unitatea de caracter), iar structura textelor amintește, prin
gradarea tensiunii narative, de textul dramatic
⟶ de realism ține:

 atenta observație a socialului

 tematică – fresca societății
 zugrăvirea unor caractere bine definite/individualizate
 gustul detaliului
 observarea umanității sub latura ei morală
 obiectivitatea naratorului
 veridicitatea cronotopului
⟶ opera lui George Călinescu depășește limitele realismului clasic și se înscrie în modernism
prin:

 preferința pentru elemente de dezechilibru psihic

 preferința pentru tipologiile tulburi (senilul, arieratul)
 tematica citadină

b) Ipoteză
“Enigma Otiliei”=roman realist - balzacian
 tema=societatea burgheză, bucureșteană din primele decenii ale secolului al XX-
lea, privită în aspectele ei esențiale, sub determinarea economică, morală
 veridicitate, verosimilitate, obiectivitate
 relația de cauzalitate și determinare dintre mediu și individ
 conturarea tipologiilor
 personaj reprezentativ pentru societate

2) A1- tema și viziunea despre lume

Viziunea – principiile de creație/concepția despre literatură
⟶ în viziunea lui George Călinescu, romanul trebuie să fie neaparat epic (accentul pe fapte), să
dea impresia de viață, să fie autentic, obiectiv, să refuze lirismul
⟶ Călinescu definește romanul ca o scriere de dimensiuni mari, bazată pe fapte ca elemente
de documentare a conștiinței umane
⟶ consideră că doar orientarea spre o psihologie caracterologică și spre o umanitate canonică
duce la adevărata creație în roman
⟶ autorul pornește de la datele realității pentru a înfățișa imaginea societății burgheze ⟹
pune accent pe latura socială și surprinde ascensiunea acestor clase sociale avide de putere, de
bani, dornică să parvină prin orice mijloace, fără scrupule, imorală, încrezătoare în zeul
prosperității, banul
⟶ societatea este urmărită nu atât în modestele ei tranzacții economice, cât în privința
ALIENĂRII (înstrăinării) omului de el însuși, din cauza voinței oarbe de a face avere ⟹
interesele preponderent economice distrug coeziunea spirituală și relațiile intrafamiliale,
dezvăluind intrigile, rivalitățile pentru moștenire
⇓
aceste particularități ale viziunii sunt similare cu cele din opera lui Honore de Balzac
↳ pentru Călinescu, balzacianismul nu a fost doar modul de construcție epică, ci și un principiu
durabil de a crea, înțelegând prin aceasta plăcerea de a include în textul critic amănunte
revelatoare despre autorii operelor, transformând exceza unei cărți într-un fapt de imaginație
↳ de la Balzac preia tema averii, introducând în literatura română două motive adiacente, cel al
ARIVISTULUI (parvenitul) și cel al MOȘTENIRII, dezvăluind relațiile fals sentimentale, adesea
conflictuale din interiorul familiei bogate
⟶ romanul reflectă lupta acerbă pentru acumulare în ordine materială și pentru parvenire
socială ⟹autorul adaptează ambele motive la realitatea socială, românească, citadină din
deceniile al treilea și al patrulea ale secolului al XX-lea
⟹ critica literară a încadrat proza călinesciană în formula REALISM CLASIC, cu accente
moderniste și romantice
⟶ de asemenea, tot de la Balzac preia motivul paternității, care l-a preocupat pe autor și l-a
determinat să-l dezvolte în toate operele sale

Tema particularizează viziunea despre lume și respectă convenția balzaciană, prezentând

societatea burgheză românească de la începutul secolului al XX-lea, progresul micii burghezii
autohtone urmărite nu atât în micile ei tranzacții economice, cât în privința alienării, înstrăinării
omului de el însuși din cauza voinței oarbe de a face avere. Interesele preponderent economice
distrug coeziunea spirituală și relațiile intrafamiliale, intrigile și rivalitățile pentru moștenire,
anulând afectivitatea dezinteresată. Între clanurile Tulea și Giurgiuveanu se declanșează un
conflict pentru avere. Aglae Tulea, prin tenacitatea unui șef de trib agresiv, urmărește să-l
moștenească pe Costache, deși banii bătrânului reprezintă moștenirea Otiliei, fiica adoptivă
pentru care nu întocmește actele de tutelp din zgârcenie, dar și din teama de sora lui. În pofida
cosanguinității, Aglae are o atitudine tranșantă, agresivă, astfel că raporturile dintre ei sunt reci,
tensionate, marcate de suspiciuni reciproce de interse materiale, ajungând periodic la conflicte
grave, la epitropie. Clanul Tulea reprezintă o familie insolită, prin intermediul căreia autorul
surprinde o comedie umană, din roman nelipsind accentele comice și grotești. Acestea se
datorează discrepanței dintre meschinăria țelului urmărit- moștenirea unui biet avar și efortul
uriaș cheltuit inutil de familia Tulea, întrucât banii strânși de bătrân sunt furați cu nerușinare de
Stănică Rațiu, concubinul Olimpiei (fiica cea mare a Aglaei). Într-un anumit sens, romanul poate
fi considerat o parodie a scopurilor derizorii ale micii burghezii care se încăpățânează să își
sporească averea prin moșteniri sordite, ori acumulări accidentale.

Titlul
⟶ tema este anticipată de titlu
⟶ titlul inițial “Părinții Otiliei” ⟹ motivul paternității
⟶ noul titlu centrat pe ideea de mister al feminității

Elemente de structură și de compoziție

1. Instanțe narative/perspectiva narativă
În critica de specialitate se observă două direcții de interpretare în ceea ce privește tipul
naratorului și perspectiva narativă. Este sustinuță ideea unui narator omniscient, obiectiv,
detașat care știe mai multe decât personajele și omniprezent care controlează evoluția lor ca un
regizor universal. El plănuiește traiectoria personajelor, dar acestea acționează ca niște
marionete. Criticul Nicolae Manolescu consideră că naratorul este dublat de ochii unui “estet cu
veleități artistice” (informații despre stilurile arhetectonice, literare și muzicale). Deși adoptă un
ton obiectiv, naratorul se ascunde uneori în spatele unor măști. Un exemplu potrivit fiind Felix
Sima, prin intermediul căruia sunt prezentate alte personaje, fapt dovedit de limbajul
uniformizat.

2. Repere spațio – temporale

Viziunea despre lume este ilustrată încă din expozițiunea romanului, realizată pe metoda
realist- balzaciană: situarea exactă a acțiunii în timp și spațiu, veridicitatea susținută prin detalii
tipografice, descrierea amănunțită a străzii, finețea detaliului și a observației. Pentru ilustrarea
caracteristicilor arhitectonice ale străzii și casei, și implicit, pentru familiarizarea cu mediul se
recurge la tehnica cinematografică a restrângerii treptate a cadrului (de la stradă, la casă, la
interioare, la finețea detaliului psihologic și fizionomic a personajului) și la tehnica focalizării:
suprinderea mediului este o modalitate de pătrundere a psihologiei personajelor. Strada și casa
devin documente sociologice și morale și, prin imaginile deschise, surprind contrastul dintre
pretenția de confort și bun gust a unor locatari bogați, și realitate: incultura, kitsch-ul,
zgârcenia, snobismul, delăsarea.

3. Incipitul și finalul
Imaginile de decor sunt evidente și în finalul textului, creând o simetrie, însă sunt prezentate în
momente diferite. Incipitul balzacian, realist fixează veridic cadrul temporal într-o seară de la
începutul lui iulie 1909, iar finalul cu aproximativ 10 ani mai târziu. Finalul este închis deoarece
conflictul este soluționat, urmat de un epilog. Simetria este realizată și prin replica pe care moș
Costache i-o adresează lui Felix rememorată de tânăr: ”Nu stă nimeni aici, nu cunosc”.

4. Structura narativă/planuri/tehnici
Primul plan al romanului, moștenirea, ilustrează concepția balzaciană despre lume și descrie
mecanismele societății burgheze pe baza unor conflicte ordonate în jurul temei averii.
Principalul conflict pentru avere e declanșat de Aglae Tulea, sora lui Costache care vizează banii
bătrânului cu toate că aceștia îi aparțin de drept Otiliei. Aglae pune presiune asupra fratelui ei
care, de frică, nu trece averea pe numele Otiliei și nu face actele pentru tutelă. Jocul murdar al
Aglei atinge punctul culminant în momentul în care își acuză fratele de incest sau atunci cand îl
verifică, îl declară bolnav pentru a-i păzi averea. Romanul surprinde pe această cale conflictele
succesorale care vizează pe de o parte, averea bătrânului, pe de altă parte, dorința Olimpiei și a
lui Stănica Rațiu de a primi fiica cea mare a Aglaei sprijin financiar.
Cel de-al doilea plan al romanului îl urmărește pe Felix atât din punct de vedere afectiv în relația
cu Otilia, o iubire adolescentină, cât și din punct de vedere profesional, evoluția sa ca medic
renumit și căsătoria cu o femeie din înalta societate. Felix o percepe pe Otilia ca pe un ideal
feminin, o proiecție ideală a fericirii, eternul feminin, însă finalul romanului distruge iluziile
sentimentale prin intervenția voit prozaică a autorului în epilog despre evoluția ulterioară a
Otiliei. Prozatorul sugerează că timpul necruțător va distruge grația și spontaneitatea
adolescentei de altă dată, anulându-i astfel enigma feminității. Felix constată că Otilia s-a
adaptat la monotonia uniformizată a vieții și a devenit o femeie de nerecunoscut la antipodul
fetei pline de viață de altădată.

3) A2- personajul
Pe de altă parte, viziunea balzaciană asupra lumii este ilustrata prin galeria de personaje care
aparțin atât realismului, cât și clasicismului. Din perspectiva clasicismului, se observă
universalizarea tipologiilor: Costache Giurgiuveanu este zgârcitul, Aglae, “baba absolută”,
Aurica, fata bătrână, Titi, senilul/arieratul, Simion, senilul prin excelență. Ca personaj realist,
Stănică Rațiu este tipul parvenitului. Din această categorie ies Felix și Otilia, fiind greu de
încadrat într-o tipologie, însă ei ar putea reprezenta îndrăgostiții (Otilia, cocheta, Felix,
intelectualul în devenire).
În ceea ce privește tipologia Otiliei, este dificil de fixat o anumită trăsătură a ei, întrucât
elementul care îi definește cel mai bine personalitatea este misterul. Otilia reprezintă în roman
cocheta, o imagine a eternului feminin, o ființă cu o personalitate în formare, cu un
comportament contradictoriu. Ea este portretizată atât prin elemente de caracterizare specifice
romanului realist: descrierea camerei, relația cu mediul, portretul detaliat care încadrează de la
început personajul într-o tipologie, dar și prin mijloace moderne: pluriperspectivismul (sau
relativizarea perspectivei), precum și comportamentismul. Relativizarea perspectivei/imaginii
Otiliei limitează omnisciența auctorială și ambiguizează personajul.
Din punct de vedere social, Otilia, personajul eponim al textului este fiica fostei soții a lui
Costache Giurgiuveanu, crescută de bătrânul avar care însă, nu întocmește actele de tutelă, se
ferește să treacă banii pe numele ei și abia la insistențele lui Pascalopol depune o suma în
contul fetei. Atitudinea Otiliei față de bani este indiferența. Ea își iubește sincer tatăl adoptiv, îl
privește cu compasiune în momentul în care acesta vrea să îi ridice o casă din materiale la mâna
a doua pe terenul din curtea casei lui. Ea face studii la Conservator, îndrăgește pianul, citește
cărți și reviste franțuzești pe care i le procură Pascalopol. De la venirea lui Felix în casa lor, Otilia
îl va îngriji, îi oferă cu generozitate camera ei, prilej cu care tănărul descoperă o latură feminină
a acesteia, o parte din personalitatea ei. Prin tot ceea ce face, ea dovedește că este cocheta
care are o concepție feminină și feministă asupra vieții, considerând că fericirea femeii constă în
arta de a plăcea. Este de părere că rostul femeii se reduce la feminitate, pentru o femeie
“singura formă de inteligență, mai mult de instinct este să nu piardă cei cațiva ani de existență,
vreo zece ani cel mult”. Concepția ei despre viață se va adeverii în finalul cărții, întrucât Felix nu
o va recunoaște în poza arătată de Pascalopol.
Din punct de vedere psihologic, Otilia reprezintă misterul feminin. Ilustrative în acest sens sunt
nenumărate secvențe din roman care reflectă relația fie cu Felix, fie cu Pascalopol. Un exemplu
este în capitolul al optulea în care Felix îi trimite o scrisoare în care îi declară că o iubește și într-
un gest de exaltare nebunească, tânărul fuge de acasă supărat pe lipsa de reacție a fetei. După
o căutare asiduă cu trăsura, Otilia îl găsește în parc pe o bancă în ciuda vremii nefavorabile, nici
în aceste condiții răspunsul ei nu îl mulțumește: “Ce copil ești! Ți-am citit scrisoarea, dar am
uitat, știi că sunt o zăpăcită. De ce să fugi? Ți-am spus eu că nu te iubesc?[..] Nu ți-a spus nimeni
că te urăște”. O altă scenă se petrece în seara premergătoare plecării Otiliei la Paris însoțită de
Pascalopol, când Otilia vrea să i se dăruiască lui Felix, percepând iubirea în stilul aventuros al
artistului cu libertate absolută. Felix are însă o părere opusă despre iubire, romantică, ideală,
considerând că femeia trebuie să fie pura. Pentru el, iubita ideală trebuie să-i devină soție. Cel
care intuiește cu adevărat dimensiunea personalității Otiliei este Weissmann, prietenul lui Felix,
care, la un moment dat, într-o discuție cu acesta îi spune că Otilia este o fată inteligentă și îl
iubește.
Enigmatica Otilia este caracterizată în mod direct din perspectiva lui Felix, care îi conturează un
portret fizic: “cap prelung și tănăr de fată, încărcat cu bucle, căzând până pe umeri”. De
asemenea, mijloacele de caracterizare directă sunt ilustrate prin autocaracterizare: “eu am un
temperament nefericit, mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată”. Comportamentismul
(fapte, gesturi, replici) contribuie la caracterizare. În ceea ce privește reflectarea poliedrică,
ambiguitatea personajului este evidentă datorită modului în care se reflectă în conștiința
personajelor. Toate personajele masculine, cu excepția lui moș Costache văd în Otilia
promisiunea erotică: directă- Felix, mascată- Pascalopol, senzual, vulgară- Stănică Rațiu,
patologică- Titi. Inclusiv personajele feminine au o atitudine dezaprobatoare, considerând-o
frivolă, fără preocupări casnice, prezentând nesiguranța în căsătorie.

4) A3- opinia