1938

Roman interbelic, realist, balzacian, modern, social,

citadin, obiectiv
Caracterizare Otilia
Enigma Otiliei
de George Călinescu

Supranumit de către Geo Bogza „o plăsmuire de geniu a acestor

pământuri și a acestui popor”, George Călinescu este o personalitate culturală
românească de tip enciclopedic. El își desfășoară activitatea la sfârșitul perioadei
interbelice și începutul celei contemporane, fiind deopotrivă critic și istoric literar,
scriitor, publicist, romancier, poet, dramaturg.

Publicat în 1938, la sfârșitul perioadei interbelice, romanul „Enigma

Otiliei” este al doilea dintre cele patru romane scrise de G. Călinescu și prezintă, în
manieră realistă, viața burgheziei bucureștene de la începutul secolului al XX-lea.

Opera literară „Enigma Otiliei” de George Călinescu este un roman

realist obiectiv de tip balzacian, care înglobează elemente de modernitate, având
o acțiune amplă, desfășurată pe mai multe planuri, cu un conflict complex, la care
participă numeroase personaje.

Titlul inițial, „Părinții Otiliei”, reflectă ideea balzaciană a paternității,

deoarece fiecare dintre personaje determină cumva soarta orfanei Otilia, ca niște
„părinți”. Autorul schimbă titlul din motive editoriale și deplasează accentul de la
motivul realist al paternității spre misterul protagonistei.

Tema centrală a operei este moștenirea, dar aceasta se îmbină și cu alte

teme precum parvenirea, paternitatea și iubirea. Opera, urmărind istoria
moștenirii lui Costache Giurgiuveanu, dezvoltă o temă de factură balzaciană, cea a
familiei dintr-o societate burgheză, în care pozițiile sociale se stabileau după avere.

Personajul eponim al romanului, Otilia Mărculescu, reprezintă misterul

feminității adolescentine, aceasta fiind prezentată ca o ființă enigmatică, marcată
de un puternic conflict interior.

Statutul social al acesteia este incert, ea fiind fata a celei de-a doua soții a
lui Costache Giurgiuveanu, acesta amânând adoptarea ei după moartea mamei sale.
Este respinsă de clanul Tulea, în ciuda faptului că este indiferentă față de averea lui
moș Costache. Fiind studentă la Conservator, are temperament de artistă, studiază
pianul și alege să citească reviste și cărți franțuzești.

Statutul psihologic al tinerei este marcat de faptul că, încă de la o vârstă

fragedă, a rămas orfană. Obișnuită cu luxul și răsfățată când mama sa trăia, odată
ajunsă sub tutela tatălui său vitreg, Costache Giurgiuveanu, copila începe să învețe
ce înseamnă singurătatea și răutatea celor din jur. Aglae o consideră o amenințare
în ceea ce privește moștenirea bătrânului, dar comportamentul frumos al Otiliei
rămâne neschimbat față de clanul familiei Tulea. Personalitatea ei este în formare,
fiind sensibilă, imprevizibilă, chiar capricioasă, reprezentând o imagine a
misterului feminin dar și un ideal de feminitate pentru Felix și Pascalopol.

Statutul moral, oscilația între Felix și Pascalopol, respectiv decizia ei finală

sunt discutabile. Fire enigmatică, rațională, Otilia îl iubește pe Felix, dar alege
siguranța și stabilitatea financiară oferită de moșier, motivându-și opțiunea ca pe o
dovadă de altruism, deoarece ea pretinde că nu dorește să stea în calea realizării
profesionale a tânărului „o dragoste nepotrivită pentru marele viitor”.

Trăsătura dominantă a Otiliei este inconsecvența, prezentă pe tot

parcursul romanului.
 O primă scenă în care se reflectă această trăsătură este scena în care Felix
sosește în casa lui Costache. Tânărul este întâmpinat de Otilia care exclamă cu
bucurie ”Papa, dar e Felix”. Acesta face un gest de politețe și încearcă să-i sărute
mâna fetei, dar ea și-o retrage brusc și îl apucă familiar de braț, ca și cum s-ar fi
cunoscut de-o viață și ar fi fost cei mai buni prieteni, deși se văzuseră o singură
dată în copilărie, iar ani de zile făcuseră schimb de scrisori. Familiaritatea Otiliei îl
intimidează pe Felix și marchează începutul unei relații confuze pentru tânărul ce
parcurge o primă criză erotică.

O altă scenă semnficativă ce subliniază inconsecvența personajului este

ultima întâlnire dintre Felix și Otilia, înaintea plecării ei din țară împreună cu
Pascalopol, fiind esențială pentru înțelegerea personalității tinerilor și a atitudinii
lor față de iubire. Astfel, Otilia percepe iubirea în felul aventuros al artistului, cu
dăruire și libertate absolută, în timp ce Felix este dispus să aștepte oricât în virtutea
promisiunii că, la un moment dat, se va căsători cu ea. Dându-și seama de faptul că
ar putea reprezenta o piedică în calea realizării profesionale a lui Felix, Otilia îl
părăsește și alege siguranța căsătoriei cu Pascalopol.

Otilia este caracterizată direct (de către narator, de către alte personaje),
dar și indirect (fapte, mediul în care trăiește, relațiile cu celelalte personaje).

Prin intermediul caracterizării directe, naratorul prezintă portretul fizic al

fetei, realizat din perspectiva lui Felix „fața măslinie, cu nasul mic și ochii foarte
albaștri”. Otilia este caracterizată și de către alte personaje, prin tehnica
pluriperspectivismului. Astfel, pentru moș Costache, Otilia este o fată cuminte și
iubitoare; pentru Felix este o fată exuberantă, admirabilă și superioară; pentru
Pascalopol este o femeie capricioasă, „cu temperament de artistă”; pentru Aglae
„o dezmățată, o stricată”; pentru Stănică „o fată deșteaptă”, cu spirit practic.
 Otilia este caracterizată indirect prin mediul în care trăiește, în manieră
balzaciană. Mediul ambiant este relevant pentru caracterul fetei: camera plină de
lucruri scumpe, frumoase, moderne, însă dezordonate. Prezența cărților denotă
firea sensibilă; pianul dezvăluie înclinațiile ei spre muzică, spre frumos, în general.
În relația cu celelalte personaje, Otilia dă dovadă de maturitate. Dându-și seama
că ar putea fi un obstacol în cariera profesională a lui Felix, Otilia îl părăsește și îl
alege pe Pascalopol.

Puternicul conflict interior al Otiliei este generat de alegerea între iubirea

ideală despre care vorbește Felix și viața lipsită de orice griji reprezentată de
Pascalopol. Trecerile de la o stare la alta sunt dovezi clare ale zbuciumului său
interior, care generează în Otilia o nevoie puternică de libertate, această necesitate
fiind justificarea sa pentru plecarea la Paris cu Pascalopol.

În concluzie, Otilia întruchipează eternul feminin plin de mister, tainic şi

cuceritor, care fascinează prin amestecul de sensibilitate şi profundă maturitate.
Roman al unei familii și istorie a unei moșteniri, „Enigma Otiliei” de George
Călinescu se încadrează în categoria prozei realist-balzaciene, deși criticul N.
Manolescu consideră că este de un „balzacianism fără Balzac”.