Eseu literar - roman social realist balzacian, Enigma Otiliei de George Călinescu

George Călinescu se încadrează în seria personalităților românesti de tip enciclopedic fiind

caracterizat de Geo Bogza: o plăsmuire de geniu a acestor pămînturi si a acestui popor, una din cele mai
fertile si inspirate minti de cărturar de la Dimitrie Cantemir până în zilele noastre. Este un spirit
polivalent, critic si istoric literar, biograf, monografist, eseist, romancier, poet, dramaturg, desfăsurându-si
activitatea la sfârsitul perioadei interbelice si începutul perioadei postbelice. Scrie volume de versuri:
poezii, Lauda lucrurilor, romane: Cartea nuntii, Enigma Otiliei, Bietul Ioanide, Scrinul negru, piese de
teatru: Sun sau Calea neturburată. Mit mongol, Ludovic al XIX-lea, lucrări de critică si istorie literară:
Istoria literaturii române de la origini până în present, Viata lui Mihai Eminescu, Opera lui Mihai
Eminescu, Ion Creangă (viata si opera), Estetica basmului, etc. George Călinescu considera că între
spiritual creator și cel critic există legături și interferențe și că, uneori, scriitorul poate împrumuta
metodele sale criticului de artă și invers.Un alt punct de referință al creației lui George Călinescu pornește
de la ideea că, pentru a fi un bun critic sau istoric literar, trebuie să încerci cel puțin câteva din formele
beletristice.
Ca teoretician al romanului, George Călinescu respinge proustianismul în romanul românesc,
sustinut de Camil Petrescu, optând pentru romanul realist balzacian, obiectiv, creator de tipuri si pentru
clasicim: un mod de a crea durabil si essential.
In ceea ce priveste romanele călinesciene, se pot distinge trei trăsături principale care le conferă
individualitate. În primul rând, caracteristicile realiste se îmbină cu experienta romanului modern al
secolului al XX-lea – prezenta elementelor eseistice sau lirice, relativizarea imaginii, În al doilea rând,
sunt create caractere marcate de o trăsătură dominant de character, transformate în tipoogii de circulatie
universală: avarul si arivistul. A treia trăsătură importantă a prozei călinesciene este adoptrea metodei
balzaciene de scriere: tehnici narative specifice, fixarea caracterelor în timp si spatiu, descrierea
minutioasă, notarea amănuntului semnifiativ, descrierea mediului dinspre exterior spre interior, fresca din
viata burgheziei, caracterizarea personajelor urmărind fizionomia, vestimentatia, cadrul ambient, gena
ereditară în cadrul familiei, tendinta de generalizare către o tipologie, lipsa de idealizare, motivul
paternitătii, tema averii, mostenirii, înavutirii
Apariția operei literare Enigma Otiliei a fost precedată de publicarea în anul 1937 a unor
fragmente independente, dintre care cel mai important este La doctor, inserate ulterior în capitol mai
mari. Geneza romanului nu rîmâne înafara biografiei autorului, care a lăsat în urmă mai multe însemnări
frapante în acest sens. După declarațiile lui George Călinescu, s-a gândit initial la romanul Istoria soților
Popescu, având în centru tema balzaciană a moștenirii, sugerată de o întâmplare referitoare la niște rude
apropiate, soții Popescu, după decesul cărora Bică Simion, fratele, a invadat cu numeroșii săi copii casa,
dibuind banii și luând lacom din ei, ducând lucrurile în spate, peste grădină. Alt fragment de jurnal
povestește despre o călătorie la Iași, prilej cu care autorul și-a amintit de atmosfera casei unde a crescut și
unde a cunoscut o fată. Ulterior, în 1960 în Esența clasicismului, face câteva observații asupra
personajului Otilia din roman: Copil fiind, am cunoscut în mediul familial o fată cu mult mai în vârstă
decât mine și care îmi era rudă. Nimic de niciun ordin afectiv n-a putut săse ivească nici dintr-o parte,
nici din alta, nici nu știam atunci că exită dragostea. Acea Otilie, căci așa se numea, îmi inspira respect
pentru că îmi dăduse o carte de lectură în limba germană, cu frumoase ilustarții. Cred că urmase un
institut strain. Pe urmă dispăruse din atenția mea. Cert este că această Otilie, devine pentru scriitor un
model al feminității la care au fost raportate toate femeile cunoscute ulterior. Ideea eternului feminin
subliniază personajul romanului: Ori de cite ori admirația mea a înregistrat o ființă feminine, în era un
minimum de Otilia, scrie George Călinescu. Din perspectiva declarațiilor din Estetica clasicismului,
romanul reprezintă o posibilitate de recuperare a candorii copilăriei, iar Otilia, o ipostază a propriei
finite: Otilia este eroina mea lirică, proiecția mea în afară, o imagine lunară și feminine. Flaubertian aș
putea spune și eu: Otilia c”est moi, e fondul meu de ingenuitate și copilărie. Detalii din existența și
imaginea scriitorului se regăsesc în personajul Felix Sima, tenul măsliniu, nasul tăiat elinic, aerul feminin
al feței juvenile, se regăsesc și în lucrara Portret, semată George Călinescu. Ca titluri anterioare pentru
romanul de față, sunt folosite Istoria soților Popescu, urmărindu-se problematica moștenirii, Părinții
Otiliei, evidențiindu-se motivul balzacian al paternității și în final Enigma Otiliei: Voisem să numesc
cartea Părinții Otiliei, dar editorului I s-a părut mai sonor titlul Enigma Otiliei. Dacă am pus acest titlu,
1
e ca să se vadă că enigma este și nu este, este pentru a sugera procesele unei vârste. Nu Otilia are o
enigmă, ci Felix crede că are.
Creația în proză Enigma Otiliei a văzut lumina tiparului în anul 1938, este al doilea roman al
scriitorului, un roman social, realist balzacian. Scriitorul își propune să creeze prin această opera un
model de roman românesc actual: ceea ce conferă originalitatea unui roman nu este metoda ci realismul
fundamental….Ce este pe scurt un roman? O scriere tipic realist, demonstararea unei idei printr-o
experiență – Reflecții mărunte asupra romanului. Cartea reprezintă și o pledoarie a criticului pentru
romanul realist și a ideii că, tipul firesc de roman românesc este deocamdată cel obictiv. Romanul,
romanul social, realismul, caracteristici ale realismului – teorie……
În roman coexistă pe lângă elementele realist – balzaciene, elemene preluate din clasicism și
romantism. Astfel, clasicismul se remarcă prin gradarea acțiunii și respectarea clor cinci momente,
crearea tipologiilor de personaja bazate pe o singură trăsătură de caracter, reprezentativă pentru o
catrgorie de indivizi: avarul și arivistul, ei evidențiind conflictul asupra averii, cu problematica asupra
averii și lupta pentru moștenire. Romantismul este evidențiat prin pasiunie devastatoare, descrierile în
notă de fantastic – câmpia Bărăganului, un exemplu elocvent și preocuparea pentru culoarea locală,
imaginea mediului social în complexitatea lui. Elementele originale balzaciene preluate în roman de la
scriitorul francez urmăresc: plasarea caracterelor în mediul lor existential, personajele devin tipuri, se
realizează legătura dintre pesonaj și mediu, accentual cade asupra burgheziei, se studiază mediul familial,
evidențiindu-se clanul și influențele ereditare. De asemenea, se remarcă interesul pentru fiziognomonie –
arta de a cunoaște oamenii prin fizionomie, Balzac considerând că fizionomia trădează caracterul.
Naratorul omniscient este un fin observator al epocii, prin tehnica observației realiste, romanul devine un
document, un tablou al epocii. Planurile secundare ale romanului sunt la fel de importante ca cele
principale. Modernismul romanului reiese din ambiguitatea personajelor, folosirea tehnicii
comportamentismului și a tehnicii reflectării poliedrice în conturarea acestora. Se remarcă și interesul
pentru procesele psihice deviante și degradarea morală reflectată în plan fizic.
Titlul operei este un element de paratext, sugestiv prin forța de sugestie a simbolisticii
personajului feminin. Este un titlu analitic, format morfologic dintr-un substantiv comun și unul propriu
care în sens denotative fac referire la aura de mister cu care este învăluit personajul feminin. În sens
conotativ, titlul insistă asupra elementului modern al eternului feminin întruchipat de Otilia, personaj
repezentativ pentru procesele vârstei adolescentine, spontane și contradictorii, care intră în contact cu
mintea fatalistă și rațională a lui Felix, prototipul tânărului genial aflat pe drumul afirmării. Cu atitudini
de neînțeles pentru personajele masculine din viața ei. Otilia se dezvăluie pe parcursul operei ca o ființă
schimbătoare, ce nu poate fi înțeleasă pe deplin.
În spiritul lui Balzac, din punct de vedere tematic, romanul urmărește fresca socială citadină,
conturând viața burgheziei bucureștene la început de secol XX. În centrul cărții stă tema balzaciană a
moștenirii, aceasta împletindu-se cu tema iubirii. Construcția la nivel tematic impune și dezvoltarea
planurilor narative ale operei. Astfel sunt două planuri narative în roman, ele arată: planul social cu
agitația clanului Tulea în jurul moștenirii lăsate de Costache Giurgiuveanu și planul erotic sau
sentimental, al formării personalității lui Felix cu iubirea lui pentru Otilia.
Folosirea detașării în narațiune, cea mai contestată trăsătură balzaciană, este specifică naratorului
omniscient și omniprezent care dezvoltă o perspectivă narativă obiectivă asupra lumii romanului. Aceasta
este dublată de prezența personajului reflector, personajul literar Felix Sima având acest rol în cadrul
romanului. Opera cuprinde douăzeci de capitole, în finalul acestora aflându-se un epilog, acțiunea
desfășurându-se pe mai multe planuri narrative ce evidențiază evoluția personajelor prin acumularea
detaliilor. Succesiunea secvențelor narative se realizează prin înlănțuire, aceasta este completată de
inserția unor micronarațiuni în structura romanului. Mai apar tehnica narativă a simetriei, tehnica
detaliului semnificativ, comportamentismul și reflectarea poliedrică.
Conflictul romanului se bazează pe relațiile dintre două familii înrudite, Giurgiuveanu și Tulea.
Istoria unei moșteniri cuprinde două conflicte succesorale, primul este iscat în jurul averii bătrânului
Costache și se arată adversitatea arătată de Aglae împotriva orfanei Otilia iar al doilea destramă familia
Tulea prin interesul manifestat de Stănică Rațiu pentru averea lui Costache Giurgiuveanu. Există și un
conflict erotic care privește rivalitatea adolescentului Felix și a maturului Pascalopol pentru mâna
Otiliei.Felix Sima și Otilia Mărculescu alcătuiesc un cuplu de personaje care ilustrează tema iubirii, chiar
2
dacă se remarcă triunghiul amoros din comedia clasică: Felix-Otilia-Pascalopol sau Otilia-Felix-Georgeta.
Cocheta și ambițiosul din tipologia clasică sau fata exuberantă și tânărul rational, personaje ce pun în
evidență antiteza romantic dar și atracția contrariilor, au în comun condiția socială: adolescenți orfani care
au nevoie de protector, regăsiți în Costache și Pascalopol și statutul intellectual superior față de copiii cu
părinți din familia Tulea. Deși orfani, sunt student în Bucureștiul anului 1909.
În deschiderea romanului, se remarcă pe deplin omnisciența. Incipitul este realizat cu ajutorul
tehnicii narative a detaliului semnificativ. Astfel, mai întâi, cronotopul arată plasarea acțiunii în anul
1909, la începutul lunii iulie, în Bucureștiul antebelic, definit ca un sat mai mare, din care se detașează
în mod descriptive strada Antim pe care intră personajul literar Felix Sima, venind dinspre strada Sfinții
Apostoli. Strada este văzută detaliat în ciuda obscurității. Dar nu numai strada este în atenția naratorului
ci și gesturile personajului, ori îmbrăcămintea acestuia: Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puțin
înainte de orele 10, un tânăr de vreo 18 – 19 ani, îmbrăcat în uniformă de licean, intra în strada Antim,
venind dinspre strada Sf. Apostoli… Tehnica detaliului semnificativ este o modalitate epică a
romancierului, prin care încadrează cu precizie acţiunea în timp şi spaţiu: „Într-o seară, de la începutul
lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele zece, [...] în strada Antim, venind dinspre strada Sfinţii
Apostoli...”, descrie casa lui Costache Giurgiuveanu: „zidăria era crăpată şi scorojită [...] un grilaj înalt
şi greoi ruginit şi căzut puţin pe spate...”, creează atmosfera în care se vor derula destinele personajelor,
dar are şi implicaţii caracterologice pentru proprietar.Costache Giurgiuveanu era “un omuleț subțire și
putin incovoiat. Capul îi era atins de o calviție totală și față părea aproape spâna, și, din cauza aceasta,
pătrată. Buzele îi erau întoarse inafara și galbene de prea mult fumat, acoperind numai doi dinți vizibili,
că niște așchii de os. Omul, a cărui vârstă desigur inaintata ramanea totuși incertă, zâmbea cu cei doi
dinti, clipind rar și moale, întocmai că bufnitele suparate de o lumina bruscă, dar privind intrebător și
vădit contrariat”.Întrebarea adresată de tânăr primește un răspuns neașteptat: Nu stă nimeni
aici.Prezentarea principalelor personaje anticipează conflictele operei
Finalul operei este închis prin rezolvarea conflictelor și este urmat de un epilog. Simetria
incipitului cu finalul este asigurată prin descrierea străzii și a casei lui Costache Giurgiuveanu din
perspectiva lui Felix. Această întoarcere a tânărului după 10 ani pe strada Antim are loc după întâlnirea
din trenul care mergea spre Constanța cu Leonida Pascalopol. Discuția tânărului cu moșierul are în centru
existența Otiliei, fotografia arătată lui Felix arătând o femeie frumoasă, gen actriță de cinema, dar un aer
de platitudine feminină stingea totul. Felix nu o mai recunoaște pe tânăra exuberantă de altădată.
Leonida Pascalopol îl informează că a lăsat-o liberă pentru că simțea că se plictisește alături de el. A
devenit soția unui conte exotic undeva în Argentina. Moșierul recunoaște că Felix a fost iubit de Otilia dar
cu toate acestea nu l-a înșelat niciodată, caracterizând-o:A fost o fată delicioasă dar ciudată. Pentru mine
e o enigmă. Felix se întoarce pe strada Antim duminică și retrăiește nostalgic momentul venirii în casa
unchiului Costache când bătrânul i-a răspuns morocănos: Aici nu stă nimeni.
Acțiunea romanului începe cu venirea lui Felix Sima, orfan, absolvent al Liceului Internat din Iași
la București, în casa tutorelui său, bătrînul avar Costache Giurgiuveanu, cu scopul de a urma Facultatea
de Medicină. Costache ete un rentier avar care o crește în casa lui pe Otilia Mărculescu, fiica sa vitregă
din partea celei de-a doua soții, cu intenția de a o înfia. Aglae Tulea o constituie un pericol pentru
moștenirea fratelui ei. Expozițiunea, realizată în manieră realist, fixează exact indicia cronotopici, cu
veridicitate sunt susținute detaliile topografice, iar descrierea străzii se realizează prin tehnica detaliului
semnificativ:Nicio casă nu era prea înaltă și aproape nici una nu avea cat superior. Însă varietatea cea
mai neprevăzută a arhitecturii, mărimea neobișnuită a ferestrelor, în raport cu forma scundă a
clădirilor, ciubucăria ridicolă prin grandoare, amestecul de frontoane grecești, chiar ogive făcute însă
din var și lemn vopsit …, făceau din strada bucuresteană o caricature în moloz a unei străzi
italice.Pătruns ân locuință, Felix îl cunoaște pe unchiul său, un omuleț straniu care îi răspunde bâlbâit:
nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc, pe verișoara Otilia, în timp ce asistă la o scenă de familie, jocul de table.
Naratorul îi atribuie lui Felix ca personaj reflector, observarea obiectivă a personajelor, cu detalii
vestimentare și fiziologice care sugerează în manieră clasică trăsături de character și este prezentată în
mod direct, starea civilă, statutul în familie, elemente de biografie. Toate aceste aspect configurează
atmosfera neprimitoare, imaginea mediului în care pătrunde tânărul și prefigurează cele două planuri
narrative și conflictul. Replicile Aglaei subliniază conflictul suuccesoral iar atitudinea protectoare a
Otiliei, motivează atașamentul lui Felix. Intriga se dezvoltă pe două planuri care se întrepatrund; istoria
3
moștenirii lui Costache și destinul tânărului Felix. Competiția pentru moștenirea bătrânului avar este un
prilej pentru observarea efectelor, în plan moral, ale obsesiei banului. Bătrânul avar, proprietar de
immobile, restaurant, acțiuni, nutrește iluzia longevității și nu pune în practică niciun proiect privitor la
asigurarea viitorului Otiliei. Deși o iubește pe fată, bătrânul amână înfierea ei, de dragul banilor și de
teama de Aglae. Clanul Tulea urmărește succesiunea totală a averii lui, plan periclitat de ipotetica înfiere
a fetei.Inițial, într-un plan secundar, Stănică Rațiu, urmărește și el moștenirea clanului Tulea, în ideea
parvenirii, dar reușește în deznodământ să smulgă banii lui moș Costache. Desfășurarea acțiunii arată
alături de avariție, lăcomie și parvenitism, fenomene sociale supuse observației și criticii în romanul
realist, sunt înfățișate aspect ale familiei burgheze, relația dintre părinți și copii, relația dintre soți,
căsătoria și orfanul. Căsătoria este parte dintre preocupările unor personaje. Aurica, fata nemăritată, este
educată de mamă în spiritual căsătoriei cu un bărbat bogat, are obsesia căsătoriei. Titi se tulbură erotic și
trăiește o scurtă experiență matrimonială. Pascalopol dorește să aibă o familie și se căsătorește într-un
final cu Otilia. Stănică se însoară cu Olimpia pentru zestrea niciodată primită, dar nu își asumă rolul de
soț sau de tată. Mai târziu o va părăsi pe Olimpia după ce fură banii lui Costache și își va găsi fericirea
conjugală alături de Georgeta. Felix, se va căsători , ratând prima iubire, după ce își va face o carieră.
Între soți, relațiile sunt pervertite, alterate din cauza banilor: Stănică nu își asumă rolul de cap al familiei,
în clanul Tulea, Aglae conduce autoritar, în timp ce Simion brodează și mai târziu este abandonat în
ospiciu. Motivul paternității este surprins diferențiat. Orfanii au doi protector: Costache și Pascalopol.
Moș Costache este zgârcit dar își iubește sincer fiica, deși nu o adoptă legal, este umanizat prin
sentimente, în timp ce Aglae strivește personalitatea copiilor ei, anulându-le șansa împlinirii
matrimoniale.
Planul formării tânărului Felix, student la medicină, urmărește experiențele trăite de acesta în casa
unchiului său, în special iubirea adolescentină pentru Otilia. Este gelos pe Leonida Pascalopol dar nu ia
nicio decizie fiindcă primează dorința de a-și face o carieră. Otilia îl iubește pe Felix dar după moartea lui
Costache îi lasă tânărului libertatea de a-și împlini visul și se căsătorește cu Pascalopol, bărbat matur care
îi poate oferi protective și înțelegere. În epilog, se află că Leonida Pascalopol i-a redat cu generozitate
libertatea de a-și trăi tinerețea iar Otilia devine soția unui conte exotic, căzând în platitudine, Pentru Feix
va rămâne un simbol al eternului feminine în timp ce pentru Leonida Pascalopol, cel care părea că o
cunoaște și o înțelege, o enigma.
Desfășurarea acțiunii precizează și conturează conflictele. Rivalitatea se adâncește între două
familii: o familie este a lui Costache Giurgiuveanu și Otilia Mărculescu, unde pătrunde și Felix Sima, fiul
surorii bătrânului. Un alt intrus este Leonida Pascalopol, prieten al bătrânului care pătrunde în casa
Giurgiuveanu atras de dorința de a avea o familie și de afecțiunea pentru Otilia, pe care o cunoștea de
mica. A doua familie, vecină și înrudită este Tulea, familia surorii lui Costache, Aglae. Clanul mai este
alcătuit din Simion, tatăl, cei trei copii: Aurica, Titi și Olimpia, în familie pătrunzând și Stănică Rațiu.
Aglae speră că averea fratelui ei va reveni copiilor ei, Titi și Aurica, Olimpia fiind ca și abandonată prin
faptul că se va căsători cu Stănică, Speranțele Aglaei par să prindă contur atunci când Costache are primul
atac de apoplexie. Aglae devine mai atentă la lucrurile din casă dar, consultat de mai mulți medici pare că
își revine, urmează cu strictețe tratamentul și regimul, fiind mai atent cu sănătatea spre disperarea lui
Stăncă. Punctul culminant al acțiunii este marcat de momentul în care, țintuit la pat, Moș Costache asistă
neputincios la invazia casei de către clanul Tulea. După mai multe zile de urmărire, Stănică Rațiu pune
mâna pe banii bătrânului , ceea ce îi provoacă acestuia atacul fata. Otilia după ce îl pune la încercare pe
Felix în a alege cariera sau iubirea, părăsește casa în care a crescut și alături de Pascalopol pleacă la Paris
căsătorindu-se. Felix își termină studiile, ajunge professor universitar și se căsătorește bine.
Deznodământul este conturat de epilog ce prezintă destinul personajelor. Întâlnirea lui Felix cu
Pascalopol în tren subliniază misterul feminin întruchipat de Otilia, asociat de Felix cu misterul
destinului: Nu numai Otilia era o enigma ci și destinul însuși Felix se închise în biroul lui și scoase vechea
fotografie pe care i-o dăduse Otilia. Ce deosebire! Unde era Otilia de altădată? Nu numai Otilia era o
enigmă, ci și destinul însuși”.
Fresca socială este realizată în mare parte prin ochii personajului reflector, Felix Sima, o inovație
față de romanul balzacian. Cele mai multe impresii asupra mediului bucureștean de la începutul secolului
XX sunt redate prin ochii personajului. Tabloul bucureștean se construiește gradat, de la structurile
familiei spre cele sociale, deși determinismul este în sens invers. Mai întâi, societatea , mediul
4
bucureștean, este marcat de pierderea valorilor morale care sunt suplinite de cele materiale. Balzac
spunea: Zeul la care se închină toți este banul. Societatea este surprinsă stratificat, de la moșieri și
burghezi la mahalagii, curtezane, studenți și mici comercianți. Din acest peisaj uman lipsește elita politică
și aristocrată, ceea ce face ca lumea să fie sortită mediocrității și decăderii morale. Acest aspect rezultă
din descrierile arhitectonice ale caselor pitice, izbitoare prin ruină, caricatură de stiluri și kitsch, sugerând
ideea că lumea este instabilă și se complace în jocuri de aparențe. Moravurile și mentalitățile epocii
privesc autoritatea părintească, îmbogățirea prin căsătorie, unele prejudecăți legate de vârsta celor care se
căsătoresc sau de studiile lor. De asemenea, viața religioasă este formală, convențională ca și cultura
devenită snobism. Societatea este un mediu negativ, caracterizată de pierderea valorilor. Mai apoi, mediu
negativ devine și cel familial. Familia nu este privită ca o instituție, ca un nucleu al societății. Ea se
întemeiază pe rațiuni financiare, părinții hotîrând în locul copiilor ce legături să stabilească. Cele mai
multe destine sunt marcate în mod negativ de tutela părintească excesivă sau de absența ei. În acest sens
se conturează viața Auricăi, a lui Titi, a Georgetei. Interesele comune ale familiei se leagă de moșteniri,
avere, testamente, afaceri ilicite, venituri misterioase. Familia se transformă în clan, sentimentele de
dragoste dispar dintre rudesau sunt atenuate. Descrierea interioarelor precum și a exterioarelor
demonstrează statutul social în cazul lui Leonida Pascalopol, ori dimpotrivă în cazul lui Moș Costache, îl
ascunde. Existența averii în familie, determină clasificarea membrilor în două categorii: cine are banii
devine avar și cine îi vânează devine parvenit. În plus, mediul individual este marcat de vicii. Are
influență din cele două medii care favorizează o singură trăsătură dominantă, un viciu de multe ori.
Devenit o caricatură, portretul insistă pe această trăsătură care se observă în vestientație, gesturi, ticuri,
fizionomie, preferința pentru anumite obiecte, nume și fapte. Individul esențializează categorii sociale
întregi, cele patru tipuri vizate fiind: avarul, parvenitul, femeia rea și fata nemăritată.
Galeria de personaje oferă o imagine complexă asupra societății bucureștene de la început de
secol. Costache Giurgiuveanu reprezintă avarul caracteristic epocii dar umanizat prin sentimente; Leonida
Pascalopol este un aristocrat, moșier rafinat, care își caută ieșirea din blazare prin comportări rafinate și
manifestări erotice; Stănică Rațiu este arivistul fără niciun scrupul și escrocul locvace; Aglae este avara
total, dezumanizată, Aurica reprezintă fata nemăritată, muncită de complexe erotice nesatisfăcute;
Simion Tulea este maniacul decrepit, căzut în senilitate; Titi reprezintă cazul patologic de idioție și
alienare mintală; Olimpia este mama și soția degenerate, Otilia reprezintă idealul feminității, eternul
feminin surprins în condițiile procesului complex al societății burgheze, iar Felix subliniază naivul și
ambițiosul, tânărul în devenire, surprins pe fondul contradictoriu al sentimentelor de iubire și dorința de
a se realiza professional.
Personajele, sunt realizate în mare parte prin tehnica balzaciană dar pe alocuri apare și nuanța
clasică sau modernă. Personajul-reflector are și aici un rol important, redând în mod obiectiv portrete și
caractere. Costache Giurgiuveanu este personajul central al romanului pentru că, direct sauindirect, el
hotărăște destinele celorlaltepersonaje care se conturează în jurul averiisale în goana după moștenire.
Costache are o vârstă înaintată, dar sperasa poată trăi mult.Este un însetat de bani, și deviata.Moș
Costache este tatăl vitreg al Otiliei si unchiul dar și tutorele legal al lui Felix. Otilia era fata fostei sale
soții, ce a murit pe când aceasta era copil, Costache o iubea dar nu intreprinde nimic pentru a-i asigura
viitorul și nici pentru a o înfia. Bătrânul se ocupă de toate cheltuielile de școlarizare a băiatului, cu toate
că aproape că nu se vedeau. Costache era detinătorul unei mari averi, deși nimeni nu știa cu exactitate
valoare aacesteia. Datorită avariției, duce o viață lipsita de lux. La îndemnul lui Pascalopol, Costache
doreste să o adopte pe Otilia, dar o scrisoare anonimă îi zădărniceste bătrânului planurile. Tehnica
detaliului semnificativ se evidențiază și în portretizarea lui Costache de la începutul operei:“un omuleț
subțire și putin incovoiat. Capul îi era atins de o calviție totală, și față părea aproape spâna, și, din
cauzaaceasta, pătrată. Buzele îi erau întoarse inafară și galbene de prea mult fumat, acoperind numai
doi dinți vizibili, că niște așchii de os. Omul, a cărui vârstă desigur inaintata rămânea totuși incertă,
zâmbea cu cei doi dinti, clipind rar și moale, întocmai ca bufnitele supărate de o lumină bruscă, dar
privind intrebător și vădit contrariat”.
Aglae Tulea este "baba absolută, fără cusur în rău", așa cum o caracterizează Weissman, este
sora lui Costache Giurgiuveanu, mama a trei copii: Olimpia, Titi și Aurica și soția lui Simion Tulea.
Portretul fizic este detaliat și are semnificații pentru portretul moral: "cu părul negru pieptănat bine într-o
coafură japoneză", cu fața "gălbicioasa", cu "buzele subțiri", cu nasul încovoiat, obrajii brăzdați de cute
5
adânci și ochii bulbucați ca ai lui moș Costache, împroașcă ura și venin, fiind mereu invidioasă și
arțăgoasă. Lacomă și obsedată de averea lui Costache, are un singur scop, pe care nu și-l împlinește:
realizarea copiilor ei. Mărginită, odioasă, meschină, înveninată împotriva Otiliei, Aglae se opune cu tărie
încercării fratelui ei de a înfia fata: "Cât trăiesc eu, niciodată. Doar mai sunt legi în țară asta, mai sunt
tribunale. Îl dau pe mâna parchetului pe Costache, asta-i fac. L-a amețit stricata asta. Cine știe ce-o fi
între ei". Desconsideră orice procupare intelectuală, consideră că prea multă carte strică mințile
oamenilor, de aceea îl înțelege pe Titi, căruia-i curge sânge din nas de prea multă învățătură, acesta
împlinise 22 de ani și rămăsese repetent mereu, nereușind să-și termine școală. Greșește profund în
metodele de educație, pe Titi îl trimite să se legene ca să se liniștească, amplificandu-i astfel boala
psihică, iar pe Aurica o îndeamnă să-și găsească un bărbat și să se mărite, iubirea neintrând în calculele
sale. Pe soțul ei, deși bolnav, îl disprețuiește, îl ignoră și îl abandonează într-un ospiciu, fiind total lipsită
de sentimente umane. O urăște profund pe Otilia, pe care o disprețuiește pentru că e "orfană", o jignește
fără niciun fel de jenă, spunându-i "stricată"și "dezmățată", oferind-o ca exemplu negativ Auricăi.
Autoritară, dar plină de răutate față de toată lumea, anihilează pesonalitatea copiilor ei, pe care nu-i
înțelege și care eșuează lamentabil: Olimpia e părăsită de Stănică, Titi cade tot mai mult în mania
leganatului, iar Aurica rămâne fată bătrână. Zgârcită și rapace, invidioasă și plină de ura, ea sfârșește prin
a moșteni o casă ruinată și dărăpănată, fiind înșelată de Stănică, de Costache, deși instalase în casă fratelui
ei un adevărat cartier general, organizase un asediu militar, astfel că nimeni să nu poată scoate nimic din
casă, suspectand pe oricine, cade ea însăși în țesătură propriilor intrigi. Este o femeie rea până la
monstruozitate.
Pe o imaginară scară a evoluției în timp a unui tip anume de personaj, s-ar părea că Aurica este
imaginea Aglaei în tinerețe. Aurica este fiica cea mică a Aglaei, în antiteză cu feminitatea și delicatețea
Otiliei, supusă de la început și până la sfârșit unui automatism psihologic, și întreaga ei mișcare în roman
se petrece între coordonatele strâmte ale familiei Tulea, ale casei lui moș Costache, mișcare monotonă,
întreruptă doar, la un moment dat, de „turneele de pe calea Victoriei”. Personajul este prezentat de Felix,
primele imagini ale fetei ne sunt comunicate de către acesta: „Felix privi sfios la aceea pe care o chema
Aurica. Era o fată cam de treizeci de ani, cu ochii proeminenți că și ai Aglaei, cu fața prelungă, sfârșind
printr-o barbie că un ac, cu tâmple mari încercuite de două șiruri de cozi împletite. [] La apropierea lui
Felix ridică ochii fixând cu avidă curiozitate pe tânăr și întinzându-i o mâna arcuită.”Aurica e obsedată
de neîmplinirea ei în plan sentimental, căci consideră drept unic scop al existenței, căsătoria. Aglae și
Aurica sunt construite din același aluat, Otilia și Aurica însă apar în cel mai perfect contrast. Cunoscând-o
bine și pe Aurica, Otilia îl previne pe Felix:„– Să te ferești de ea, că umblă să se mărite și se
îndrăgostește de cine-i iese-n cale!” Aurica o urăște cu mult mai mare intensitate pe Otilia decât mama
ei. Este relevată pe deplin superioritatea pe care Aurica și-o abordează față de Otilia, condamnată parcă la
toate eșecurile din lume pentru că e „față fără părinți”. Ura îi întunecă judecată în asemenea grad, încât
se lansează în aprecieri defăimătoare, debitează invective, devenind nesuferită și arțăgoasă. Din arsenalul
armelor de atac îndreptate asupra oricărui bărbat, face parte și compoziția ținutei, prin care Aurica speră
să convingă pe toată lumea de nenumăratele ei calități. Aurica „arată față de Felix din ce în ce mai multă
familiaritate. În fiecare zi după orele cinci, Aurica se îmbracă pretențios în bluze albe și foi negre,
minuțios plisate, și se pudra pe față în chip bătător la ochi, carminandu-și prea tare pomeții slabi ai
obrajilor, ceea ce în acea epoca se socotea încă scandalos.” Mergea pe Calea Victoriei străbătând același
itinerar cu speranța de a avea o aventură, care însă întârziase să se întâmple. De la stadiul apatic,
personajul trece dintr-o dată la o atitudine de adevărat atac al bărbaților, vulgaritatea nemaifiind în nici un
fel acoperită. Personajul trăiește pe treaptă cea mai de jos a umanului, foarte aproape de câmpul
instinctualitățîi. Lumii îi îngăduie o singură latura, cea erotică. „Aurica avea despre bărbați o concepție
mistica, în care și impertinențele deveneau calități. Simpla prezență a unui bărbat, mai cu seama tânăr și
necăsătorit o emoționa. A fi acostată de un individ mai bine îmbrăcat pe drum nu i se părea necuviincios.
Nu răspundea, firește, dar iuțea pășii, cu o surpriză pe față, în așteptarea unei asiduităti mai flagrante”.
Unica ei preocupare era căsătoria și „vorbea despre căsătorie cu un interes tehnic, că și când ar fi fost
unicul scop serios în viață. O căsătorie, oricât de banală i se părea pentru o fată un noroc”. Ura Auricai
față de Otilia creștea mereu, pe măsură ce descoperea că Otilia este apreciată de toți cei ce o cunosc. „Ce-
o fi văzând Pascalopol la Otilia?” Momentul în care reușește să-l întâlnească pe Felix pe Calea Victoriei
și să se plimbe cu el la braț o umple de satisfacție. După câteva încercări de cucerire a lui Felix, Aurica,
6
neputincioasă, încearcă cu disperare o ultima soluție, dorind să-l constrângă pe Felix să o ia de nevasta.
Răutatea Auricai nu are margini. Ea cere ajutor în numele onoarei pătate: „s-a plâns lui moș Costache că
el, Felix, n-a fost cavaler cu ea, că ia dat brațul în văzul tuturor pe stradă și a intrat de atâtea ori în
odaia ei, inducând-o în eroare că ar avea intențîi serioase”. Otilia vede în Aurica un adevărat reper al
răului și al bârfei. Personajul pendulează constant între comic și grotesc. Își dorește cu o ardoare de
neexplicat pianul Otiliei, deși nu știe să cânte, dar e convinsă că o fată fără pian în casă nu se poate mărita
ușor. În final Aurica nu-și va vedea realizat unicul ei vis. Urâțenia sufletului se convertește mereu în
urâțenia trupului.
Titi Tulea, întruchipează retardatul din roman, este mezinul familiei Tulea, un tânăr neputincios,
incapabil de a gândi creativ. Descrierea detaliată a înfăţişării lui Titi este realizată, în mod direct, de Felix,
cu prilejul, primei lui vizite la familia Tulea. Tânărul era „mai în vârstă decât Felix cu câţiva ani”, avea
„o uşoară mustaţă şi bărbia despicată în două”, semănând cu Simion la barbişonul abia schiţat de câteva
tuleie.Este dominat de automatisme, copiază note muzicale şi cărţi poştale, nu este în stare să înveţe şi
rămâne repetent de mai multe ori, abandonând şcoala. Este încurajat de mama sa, Aglae, în manifestările
psihice, când, aflat în criză, se legăna ore în şir. Îl moşteneşte ereditar pe tatăl său, Simion Tulea,
devenind treptat la fel de apatic şi dezinteresat de tot ce se petrece în jurul lui. O ascultă pe Aglae şi în
relaţiile amoroase, aceasta îi dirijează întreaga viaţă, fiind autoritatea supremă cu care îi şi ameninţă pe
cei care-l supără: „Vă spun la mama!”.
Stănică Rațiu personaj secundar și realist, este tipul parvenitului, al arivistului, fiind în același
timp și tipul demagogului. "Avocat fără procese", Stănică provine dintr-o familie numeroasă care-și
împărțise diferitele moșteniri, fiind produsul societățîi în care trăiește, o lume în care banii reprezintă
totul, căsătoriile se bazează pe interese materiale, ca și cariera, succesul în viața politică, respectul și
statutul social. Stănică Rațiu, fără succes în profesie, este tipic pentru categoria parvenitilor și
demagogilor care doresc o ascensiune ușoară, bazată pe înșelăciune, care vehiculează principii în care nu
cred și pe care nici nu le aplică. El este ginerele Aglaei Tulea, fiind căsătorit cu fiica cea mare a acesteia,
Olimpia, cu care, însă, trăise în concubinaj până când fata primise drept zestre casa promisă de tatăl ei,
Simion Tulea. Personajul este construit, asemenea celorlalți, din detalii fizice cu semnificații morale,
portretul fizic fiind sugestiv pentru trăsăturile caracteriale: "de o sănătate agresivă", cu "părul mare și
negru, foarte creț și cu mustață în chip de muscă", îmbrăcat "într-un costum deschis", cu "o
lavalieră"înfoiată, semn al dorinței sale de a părea un om de lume, în pas cu modă. El își face apariția în
casă lui Costache Giurgiuveanu, unde se adunaseră toate personajele romanului la o partida de cărți, cu
scopul de a-l convinge pe socrul său, Simion Tulea, să-i dea dota promisă Olimpiei, pentru că, la rândul
lui, să-și respecte promisiunea de a se căsători legal cu dansa. Leneș și incapabil să muncească pentru a-și
câștiga existența, Stănică stă gata de atac, fiind în permanență în așteptarea unei moșteniri, care i se pare
singura soluție de trai. Mediul ambiant, ca procedeu modern de caracterizare indirectă a personajului
realist, îl definește pe avocatul ratat, al cărui mod de a gândi se înscrie în mentalitatea epocii privind
avantajele moștenirii, ilustrativă fiind propria replică: "Dacă familia mea nu s-ar fi prășit atâta, vă spun
pe onoarea mea, azi aș fi milionar [...]. Am unchi și mătuși foarte bogate, cât păr în cap. Însă toți au
copii și nepoți, până să-mi vie rândul, mai bine mă lipsesc. [...] Unul se zbate de mic, învață, își umple
plămânul de oftica, și altuia îi pică moștenirea de-a gata".Gesturile, atitudinea, acțiunile compun,
indirect, locvacitatea personajului, parvenitismul și demagogia tipică: "Stănică vorbea sonor, rotund, cu
gest artistic și declamator". Dotat cu o limbutie nestăpânită, Stănică ține discursuri demagogice despre
orice: familie, societate, principii morale, libertate, religie, cu o ușurință ce demonstrează că niciuna
dintre ideile exprimate nu-l definește, așteptând cu nerăbdare "lovitură cea mare care să-i schimbe cursul
vieții". În speranța îmbogățirii, el cere, cu nerușinare, bani de la oricine. Prin cuvinte mieroase, Stănică o
abordează pe Otilia într-o seară, că să-i ceară "douăzeci de franci împrumut", dar să nu afle nimeni. Altă
dată, îi scrie lui Pascalopol un bilet, pe care-l trimite prin comisionar acasă la Giurgiuveanu, bănuind că
moșierul îi va da suta de franci cerută, pentru a nu o pune pe Otilia într-o situație jenantă. Impertinența lui
Stănică nu are limite, el cere bani de la oricine, de la Aurica și chiar de la Marina, servitoarea lui
Costache. Fără rușine, nu se dă în lături de la nimic pentru a capătă fie și sume derizorii, oferă sfaturi pe
care nu i le cere nimeni, se amestecă în cele mai personale acțiuni ale altora, face promisiuni pe care nici
nu se gândește să le respecte, fiind agitat și mereu în mișcare, prezent oriunde și peste tot, agasând pe
toată lumea: "informează și se informează, trage sfori cu indiscreție și cu un tupeu revoltător" .
7
Stănică Rațiu rezolva obținerea de bani nemunciți, plângându-se și autocompatimindu-se: "Eu, un
intelectual, un om destinat carierelor superioare, n-am zece lei. E intolerabil.". Apoi, amenință eficient:
"Voi reda bietei Olimpia libertatea ei", cuvintele stârnind îngrijorarea Aglaei, care era înspăimântata de
rușinea ca fata ei să se întoarcă acasă cu un copil și fără bărbat. Alte trăsături de caracter definesc,
indirect, personajul realist modern prin reflectarea sentimentelor dominate de interese materiale. Ipocrit și
fanfaron, inteligent și abil, se iluzionează cu marea iubire pentru Olimpia, cu care trăiește în concubinaj,
nădăjduind că ea va moșteni o avere importantă face "un calcul de maestru care nu se uită la bunurile
imediate, ci la cele ce pot decurge mai târziu". Acest fel de "iubire" demonstrează meschinăria și perfidia
lui Stănică Rațiu, care, după ce fură banii lui Giurgiuveanu, își schimbă radical sentimentele, considerând
că Olimpia nu este femeia potrivită care să-l ajute în ascensiunea socială. De aceea se hotărăște să se
despartă de ea, dar, din perfidie structurală, nu lasă să se întrevadă adevăratele motive, ci dă vina pe faptul
că este lipsit de "fericirea paternității" - după moartea lui Relișor- și face paradă de sensibilitatea sa,
ducând "o lupta dureroasă între sentimente și datorie". Demagog, susține teorii sforăitoare despre
importanța și binefacerile familiei, dar refuză cu încăpățânare să oficializeze relația lui cu Olimpia, deși
aveau un copil, până când aceasta nu intră în posesia casei promise ca zestre. Când îi moare copilul este
îndurerat ostentativ și, ipocrit, se văicărește gălăgios, urmărind numai să capete niște bani de la oricine se
lasă înduioșat de "suferința" lui. Tot copilul este folosit ca argument și după ce-l jefuiește pe moș
Costache și vrea să se despartă de Olimpia, care nu mai corespundea noilor sale pretenții de om de lume.
Într-o seară, ține soției somnoroase un discurs demagogic despre "neputința fiziologică" a acesteia, care
născuse "un copil neviabil"și o acuză că se sustrage "îndatoririlor morale față de societate", de asemenea
că e posibil să ia droguri numai că să împiedice "crearea unei familii". Nevasta, placidă și mai mult
adormită, obișnuită cu vorbele ridicole și lipsite de conținut ale lui Stănică, nu reacționează în niciun fel
atunci când el concluzionează verdictul: "Nemaifiind soția mea". Motivul real al bărbatului era însă acela
de a-și schimbă statutul social modest și să intre în elita societății, având acum banii furați de la
Giurgiuveanu. Stănică se căsătorește cu Georgeta, care nu-i face nici ea un copil, dar care avea - în
schimb - "protectori asidui", ajutându-l să urce pe scara societății. Își împlinește astfel visul de a fi un om
bogat și însurat cu o femeie care să-i asigure menținerea în anumite cercuri. De la el află Felix că Otilia se
despărțise de Pascalopol și că "acum e prin Spania, prin America, nu știu pe unde, nevasta unui conte,
așa ceva".Stănică Rațiu este așadar profitorul de ocazie, escrocul ordinar, lipsit de orice scrupul, gata
oricând de orice josnicie fanfaron sentimental, afectând seriozitatea, cultivator de paradă a demnității
civile, demagog, schelălăitor, oferindu-și tuturor serviciile cu o limbutie violenta, hilară. El este un
personaj realist modern, atât prin tehnicile de caracterizare, cât și prin trăsăturile verosimile ale
parvenitului demagog.
Leonida Pascalopol, personaj secundar și realist, este tipic pentru categoria moșierilor și, mai
nou, a burgheziei aflate în plină ascensiune la începutul secolului al XX-lea. Moșierul are capacitatea de a
se adapta noilor condiții economice și, fără a fi tributar uzanțelor tradiționale, cultivă pământurile moșiei
sale din Bărăgan cu tot felul de plante ori cereale pe care le exportă, această abilitate în afaceri
incluzându-l în burghezia epocii.Portretul lui Pascalopol este prezentat prin ochii lui Felix, care, în
ipostază de personaj - reflector, vede "un om cam de vreo cincizeci de ani, oarecum voluminos, totuși
evitând impresia de exces, cărnos la față și rumen ca un negustor, însă elegant prin finețea pielii și
tăietură englezească a mustății cărunte. Părul rar dar bine ales într-o cărare care mergea din mijlocul
frunții până la ceafă, lanțul greu de aur cu breloc la vestă, hainele de stofă fină, parfumul discret în care
intră și o nuanță de tabac, toate acestea reparau cu desăvârșire, în apropiere, neajunsurile vârstei și ale
corpolenței". Detaliile trăsăturilor fizice sugerează, totodată, structura morală a personajului, care atestă o
educație solidă, inteligență, bun gust, elegantă și distincție, conturând, astfel, un burghez rafinat.
Câteva informații despre sine, pe care Leonida Pascalopol le oferă lui Felix, constituie și o
autocaracterizare din care se desprind elemente autobiografice, genetice și mici secrete ale firii sale
discrete. Leonida moștenise de la părinți o mare moșie în Câmpia Bărăganului și fusese predestinat să
facă studii fără utilitate practică, urmărind numai îmbogățirea spirituală prin formarea unui gust rafinat și
a unei culturi solide. Fusese doi ani "student în litere" la Bonn, în Germania, apoi se înscrisese la
Facultatea de Drept din Paris, perioada în care călătorise prin toată Europa. Se căsătorise, inainte de
terminarea studiilor, cu o femeie foarte frumoasă, de care se despărțise sau rămăsese văduv, ambiguitatea
afirmației fiind cauzată de faptul că Leonida "nu spunea limpede lucrurile", deoarece nu-i plăcea să
8
vorbească despre această experiență. După moartea tatălui, fusese nevoit să renunțe la studii și să se
întoarcă în țară că "să îngrijească de mama și de moșie". Autocaracterizarea scoate în evidență detalii ale
structurii interioare, prin confesiunea că are în el "puțin sânge grecesc", iar când Felix observă flautul din
biblioteca, Pascalopol îi răspunde ușor emoționat. "Sunt și eu un fel de boem". Comportamentul, gesturile
și atitudinile personajului conturează, indirect, un bărbat generos, rafinat, cu gusturi desavârsite, elegant,
iar casa mobilată cu distincție și pasiunea discretă pentru flaut completează un spirit cultivat și plin de
noblețe. În biblioteca lui Pascalopol se află "rafturi ințesate cu cărți", cuprinzând volume franțuzeșți,
nemțești și englezești, din domenii diferite, precum și carti de istorie, filologie, dar mai ales "foarte multă
literatură". Generozitatea deloc ostentativă a moșierului se manifestă în diverse situații, față de toate
personajele romanului. Pe Otilia o invită la plimbare cu trăsura, la teatru ori o însoțește la Paris, năzuind
să-i îndeplinească toate dorințele, întrucât o iubește sincer și vrea ca ea să fie fericită. Lui Stănică îi dă
bani de câte ori îi cere și contribuie substanțial, dar cu discreție, la înmormântarea copilului: "Eu și soția
mea va păstrăm [...] o recunoștință neștearsă pentru generozitatea cu care ne-ați ajutat atunci când am
pierdut pe scumpul nostru fiu". Felix rămâne uimit atunci când află că Pascalopol îi plătise taxele la
Universitate, acesta mărturisindu-i jenat: "Poate că n-ar trebui să-ți spun, dar domnișoară Otilia a venit
îngrijorată la mine și mi-a arătat că moș Costache nu vrea să dea bani ca să te înscrii la universitate și
celelalte. Ei bine, i-am dat eu". Nerealizat nu numai în planul studiilor, ci și în plan matrimonial, Leonida
Pascalopol se consideră un om ratat și vrea să se facă util celor care au nevoie de el. Trăiește în preajma
Otiliei, pe care o cunoaște de când era mică și-i satisface toate dorințele și capriciile, autocaracterizandu-
se: "Un astfel de ratat sunt și eu, însă vreau că aspirațiile mele de natură artistică să le realizez în
domnișoară Otilia". Singur, bogat și fără familie, Pascalopol are "nevoie de domnișoară Otilia, ea e
micul meu vițiu sentimental", acceptând, dacă ar fi nevoie și statutul de părinte: "Dacă nu pot fi un amant,
rămân întotdeauna un neprețuit prieten și părinte". Personajul este tulburat de dileme privind
sentimentele față de ea, admite că nu știe "dacă iubesc pe domnișoară Otilia ca părinte sau că bărbat"și
nu este lămurit "ce e patern și ce e viril"în această relație. În opinia celorlalte personaje, Pascalopol este
un domn de o noblețe desăvârșită, echilibrat și răbdător, plin de tact față de toți, deși observă răutatea
Aglaei, avariția lui Costache sau ipocrizia lui Stănică. Otilia îl vede ca pe un "om de lume", un "bărbat
șic și singur, săracul"și "un om de mare caracter". Cu timpul, afectivitatea lui paternă se schimbă într-un
puternic sentiment de dragoste pentru tânăra fermecătoare "ca o rândunică" fiind domic de a avea o
familie. Joacă și pierde la cărți în favoarea lui moș Costache, aduce delicatese pentru cină, rabdă cu
distincție răutățile Aglaei, flirturile grotești ale Auricăi și tupeul lui Stănică. Discret și delicat, bărbatul
este pentru Otilia nu numai un sprijin material, ci și unul moral, tânăra simțind din plin ocrotirea pe care
bărbatul o revarsă asupra ei cu noblețe și elegantă. Leonida Pascalopol se căsătorește cu Otilia și pleacă
împreună în străînătate, deoarece tinerei îi plăcea să călătorească, să trăiască în lux și să fie îmbrăcată
elegant. Cu aceeași noblețe sufletească, atunci când își dă seama, după câțiva ani de căsătorie, că nu mai
este potrivit pentru Otilia, Pascalopol îi redă acesteia libertatea, ca ea să poată deveni "nevasta unui conte,
așa ceva", decizia izvorând dintr-un profund sentiment "era un gest de umanitate, s-o las să-și petreacă
liberă anii cei mai frumoși".Limbajul personajului este elevat, frază amplă, în care se simte o politețe
respectuoasă, trădează, indirect, "creșterea lui aleasă și educația solidă. "
Otilia Mărculescu este personajul central al romanului, personaj realist – modern care fascinează
prin complexitate, la niciun alt personaj feminine din literatura română interbelică nu se remarcă o
combinație atât de omogenă de sensibilitate, capriciu, cochetărie și intuiție Pe parcursul romanului fata
aflată la o vârstă adolescentină este într-o continua metamorfoză. Caracterizarea directă realizată de
narator arată vârstă de 18 ani, tânăra este fiica celei de-a două soții a lui Costache Giurgiuveanu, el
crescând-o ca pe fiica lui. Otilia se diferențiază de celelalte personaje prin procesul dinamic al devenirii.
Caracterizarea directă prin intermediul altor personaje conturează portretul fizic, surprins prin ochii lui
Felix, portret care sugerează trăsăturile morale cu accent pe delicatețe, tinerețe, farmec, inocență și
maturitate “un cap prelung și tânăr de fată, încărcat de bucle, căzând până la umeri. Față subțirică,
îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strânsă tare la mijloc.” Mai mult, când este invitat să
se odihnească în camera ei, Felix intră în contact cu intimitatea în dezordine a fetei: luciul pereților,
ghemurile de panglici, cămășile de mătase mototolite, rochiile, pălăriile, jurnalele de modă franțuzești,
mirosul de pudră și de parfumuri, cele trei oglinzi mobile, conduc la o doamnă de lume, exagerată în ceea
ce privește cochetăria și imaginea ei în lume. În schimb harababura din camera, păpușile din stofă și patul
9
scund dau camerei aerul de zăpăceală specific adolescentei ce abia a deposit anii copilăriei.Tehnica
oglinzilor paralele sau reflectarea poliedrică, subliniază modul în care Otila este văzută de fiecare
personaj în parte: este fetița cuminte a lui Giurgiuveanu, astfel Moș Costache o iubește pe “fetița”sa, el
fiind “papa” care primește de la ea un strop de voiniciune, tinerețe și lumină, la simplă prezența a fetei,
râdea. Pentru Felix, Otilia este o fată deosebită, admirabilă, pe care o iubește, dar a cărui comportament
merge dincolo de puterea sa de a înțelege. Protagonistul ajunge să creadă că ea trăiește cum cântă la pian:
zguduitor și delicat. Își dorește să iasă din starea de protejat pentru a câștiga un statut superior, acela de
iubit. Primul sărut adevărat rămâne pentru Otilia un semn de recunoștință, după ce Felix acceptă ca
Pascalopol să redevină un vizitator obișnuit al casei. Pascalopol vede în Otilia o “mare strengariță”, “un
temperament de artista, femeie în devenire”. În ochii răi ai Aglaei, Otilia este o amenințare la averea lui
Costache și o consideră o “ușuratică” care cucerește mințile băieților din familie. În ochii lui Stănică
Rațiu, Otilia este fată delicioasă, realista. Otilia Mărculescu nu afirmă prea multe lucruri despre ea, ci lasă
faptele să vorbească de la sine. Este copilăroasă și matură în același timp “Eu am un temperament
nefericit, mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată”. Susține însă că frumusețea este trecătoare,
incluzându-se și pee a în categoria femeilor afectate de timp: noi nu trăim decât cinci – șase ani.
Caracterizarea indirectă prin fapte, acțiuni și gesturi arată că Otilia este un personaj complex cu un
comportament derutant, fiind capabilă de emoții puternice, pentru a trece cu ușurință de la o stare la alta,
împrăștiată și visătoare dar și lucidă. În relația cu celelalte personaje, ea da dovadă de înțelegere. Îl
iubește pe Felix, fiind pentru tânăr prima experiență erotică, dar pendulează între el și Pascalopol.
Motivația alegerii poate fi considerată un act de sacrificu făcut pentru Felix, al cărui viitor ar fi fost ruinat
în relație cu ea. Îi lasă tânărului libertatea de a-și îndeplini visul.Este mai matură în gândire decât Felix și
își dă seama că pentru tânăr iubirea pasională a venit prea repede. Pe baza acestei credințe, Otilia se
căsătorește cu Pascalopol, bărbat matur, care poate oferi înțelegere și protective, afirmând că ar sta în
calea afirmării lui Felix, spre dezamăgirea profundă a tânărului: Da, te iubesc dar tu ești așa de furtunos,
așa de înspăimântător de grav. Noi, Felix, fetele, suntem mediocre, interminabil mediocre și singurul
meu merit este acela că îmi dau seama. Cât crezi că mai am de trait în aevăratul sens? Cinci – șase ani!
Pe urmă am să capăt cearcăne la ochi, zbârcituri pe la obraz, o să devin agitate ca Aurica, imposibilă. În
epilog, aflăm că Pascalopol i-a redat cu generozitate libertatea de a-și trăi tinerețea, iar Otilia a devenit
soția unui conte exotic, căzând în platitudine. Ea rămâne pentru Felix o imagine a eternului feminin, iar
pentru Pascalopol o enigmă. În finalul romanului, Otilia este văzută diferit, fără farmecul de altădată
“După câteva vorbe banale, moşierul scoase din buzunar o fotografie care înfăţisa o doamnă foarte
picantă, gen actriţă întreţinută, şi un bărbat exotic, cu floare la butonieră. Fotografia era făcută la Buenos
Aires”. Enigma ei dispare. Otilia, fata însetată de viață şi aventură, devine o simplă aparență. Viaţa ei se
apropie de apogeu şi acest lucru vorbeşte de la sine: secrete au numai femeile tinere sau care îşi menţin
tinereţea printr-o forţă interioară enigmatică.
Felix Sima este personajul principal al operei, caracterizat direct și indirect, este unpersonaj
rotund, dinamic, fiind tipul intelectualului naiv. Caracterizarea directă este realizată de narator și de alte
personaje. La început, Felix esteprezentat de către narator ca fiind “un tînăr de vreo optsprezece ani,
îmbrăcat în uniformă de licean”, arătând vârstă fragedă, dar și începutul vieții de adult. El este obosit din
cauza greutății genții pe care o “trecea des dintr-o mană în altă”, aducând cu el toată viață lui de până
atunci într-o valiza. Fața ii este descrisă ca fiind “juvenilă și prelungă aproape feminină din pricina
șuvițelor mari de par ce-i cădeau de sub spaca”. Astfel, trăsăturile feminine ii sunt înlăturare de “tăietură
elinică a nasului”. Din chipul “dezorientat” se arată nesiguranța personajului care nu știa încotro se
îndreaptă viață lui. Celelalte personaje îl caracterizează pe Felix plasându-l în diferite ipostaze. Otilia îl
consideră mai mult un frate sau un copil, nu îl lua în serios deoarece știa de ce este capabilă “zicea ea cu
o comică maternitate”. Față de primirea ciudată a bătrânului, primirea sinceră a Otiliei îl impresionează
pe Felix. Aglae îl privește cu austeritate, văzând în el încă un posibil pretendent la averea bătrânului. E
încrezătoare în carieră pe care băiatul se străduiește s-o facă, dar precizează că “medicina, cere ani
mulți”. În relația cu celelalte personaje, Felix apare ca un intelectual superior.Autocaracterizarea arată
ambiția personajului, optimismul și bună părere a personajului despre propria persoană “să-mi fac o
educație de om. Voi fi ambițios, nu orgolios”.Comportamentul, gesturile, faptele conturează indirect o
fire rațională, lucidă, cu o mare nevoie de certitudini, o fire analitică și un spirit de observație foarte
dezvoltat. De la început, Felix simte pentru Otilia o simpatie, care se transformă în iubire, fiind chinuit
10
între a crede bârfele din clanul Tulea sau a păstra o dragoste pură pentru ea . Comportamentul Otiliei îl
derutează și nu-și poate explică schimbările bruște ale fetei. Plecarea ei cu Pascalopol la Paris îl
dezamăgește, dar nu renunță la carieră, esecul în iubire maturizandu-l.Felix Sima evoluează de la
adolescență la maturitate, trăind experiența iubirii, dar și ambiția realizării pe plan profesional. Georgeta
este un personaj care contribuie la maturizarea lui, arătându-i importanța în a nu renunta la adevăratele
lucruri care contează. El se comportă frumos și respectuos chiar și cu familia Tulea care încercau să îl
tragă în jos. Chiar dacă devine gelos pe Pascalopol din cauza Otiliei își dă seama că interzicându-i să-l
mai vadă relația se va distruge. El reușește să-și mențină viață profesională și cariera pe primul loc, dând
dovadă de perserverență. Se căsătorește bine, cu cineva care să-l susțină în carieră. Finalul romanului
arată că iubirea pentru Otilia capătă note idealizante, năruite doar de întâlnirea lui Felix cu Pascalopol,
iubirea a fost păstrată într-un loc al sufletului tânărului medicinist care se schimbase, maturizându-se. În
el nu se mai regăsește cel care îi declama cu ceva timp în urmă femeii iubite că nu suportă locul secund în
domeniul său de activitate: Nu trebuie să crezi că sunt ambițios sau mândru. Poate că asta vine mai
degrabă din cauză că am copilărit singur, dat la o parte de alții. Nu pot suferi ideea de a nu însemna
nimic în viață, de a nu contibui cu nimica la ea, de a nu-mi lega numele de ceva. Deoarece deși obținuse
ceea ce și-a dorit în viață, ajungând profesor universitar, Felix trebuie să se supună normelor ipocrite ale
societății, așa încât, după cum notează cu ironie naratorul: se căsători într-un chip care se cheamă
strălucit și intră prin soție, într-un cerc de persoane influente Despărțirea de imaginea de altădată a fetei
și de amintirea unei povești a vieții sale de tânăr în devenire, se petrece când se întoarce pe strada Antim,
după întâlnirea cu Leonida Pascalopol și constată că aici nu stă nimeni.
La nivelul stilului literar, deşi naratorul pare a nu se implică în acţiune, comentează permanent
evenimentele, ceea ce a şi determinat observaţia că George Călinescu îşi prelungeşte mijloacele criticii în
literatură. De asemenea, umorul este un alt element al originalităţii scriitorului, romanul fiind considerat
comic prin folosirea unor procedee caracteristice: tipologia redusă la esenţă, personajele – caricaturi ,
prezenţa unor teme şi motive specifice comediei. De pildă, romanul abundă în părinți denaturați cu
valențe comice: Aglae și Simion atenuează atât de mult personalitatea Auricîi sau a lui Titi, încât prima
rămâne aproape toată viața o frustrată din punct de vedere sentimental iar Titi, un debil mintal. Olimpia și
parvenitul Stănică își neglijează copilul, determinându-I moartea după doar două luni de viață. De
asemenea, în ciuda iubirii sincere pe care le-o purta lui Felix și Otilia, tatăl adoptiv, avarul Costache,
obține venituri mari de pe urmele lor, uitând mereu să le dea până și suma modică prevăzută ân contractul
tutorial. Nici problematica moștenirii ori a morții nu păstrează nota gravă.Scena priveghiului înainte de
vreme este construită de George Călinescu ca într-o comedie. Așezați în jurul mesei de cărți, Aurica, Titi,
Olimpia, Aglae, sau impostorul medic Vasiliad, adus de Stănică Rațiu pentru a constata decesul
premature al lui Costache, sunt auziți de Felix fragmentar, frazele fiecăruia distingându-le după timbre,
căci, jucătorii erau ascunși ca zeii în nori de fum. În plus, formarea sentimentală a tânărului medicinist
urmează un traseu care mai mult l-ar putea deforma: înconjurat de persoane îndoielnice din punct de
vedere moral, Felix primește primul sărut din partea Otiliei abia după ce îi satisfice capriciul de a-l primi
în preajma ei pe Pascalopol iar prima experiență sexuală se datorează josnicului Stănică ce îl duce la
frivola Georgeta. Cât despre transformarea sa psihologică, simptomatice rămân atât căsătoria sa din
interes prin care după război are acces deplin la lumea bună a capitalei, precum și faptul că în final purul,
naivul și romanticul de odinioară este substituit de un bărbat pragmatic.Limbajul este uniformizat, ceea ce
trădează faptul că naratorul se ascunde în spatele personajelor sale. Sunt utilizate aceleaşi mijloace
ligvistice, indiferent de situaţia socială sau de cultura acestora. Modurile de expunere au un rol important
în text. Dialogul conferă veridicitatea și concentrarea epică, dinamizează acțiunea și caracterizează
indirect personajele. Descrierea în proza realistă, evidențiază spațiile: elemente de amănunt pentru
stradă, arhitectură, decorul interior – camera și personajele prin portretizare, elementele de vestimentație
susțin impresia de univers autentic, iar prin observarea și notarea detaliului semnificativ descrierea
artistică devine mijloc de carecterizare indirectă.Narațiunea evidențiază planurile narrative, faptele se
petrec cronologic, naratorul omniscient și omnipresent fiind dublat de pesonajul – reflector.
În lumina celor evidențiate și exemplificate anterior, se poate afirma că opera literară Enigma
Otiliei este un roman social, realist, balzacian, prin care George Călinescu dezvăluie o viziune
caricaturală asupra unei realități a societății burgheze de la început de secol XX, contaminată de carențe
sociale și psihologice, susținând idea că Enigma Otiliei este o desăvârșită comedie molierească.
11