Enigma Otiliei (roman realist, modern, interbelic, obiectiv, de tip

balzacian)
de George Călinescu

0. Romanul – definiție, trăsături, clasificare

Definiție: Romanul (< fr. roman, atestat în Franța, începând cu secolul XII) este o
specie a genului epic, în proză, de mari dimensiuni, cu acțiune complexă, desfășurată pe mai
multe planuri narative, care antrenează un număr mare de personaje surprinse în conflicte
puternice (exterioare și/sau interioare).
Trăsături:
-acțiunea este dominantă și se întinde pe o perioadă lungă;
-intriga este complexă;
-dezvoltă o problematică gravă;
-permite desfășurarea subiectului în planuri paralele;
-prezintă destinul unor personalități bine individualizate sau al unor grupuri de
indivizi.
Clasificare:
a) după tematică: de dragoste, social, de aventuri, autobiografic, psihologic, mitic, al
inițierii;
b) după arta narativă: tradițional, modern;
c) după situarea în timp a acțiunii: istoric, contemporan, de anticipație;
d) după cadrul geografic sau social: urban, rural, provincial, exotic;
e) după forma de organizare epică: epistolar, jurnal, eseistic;
f) după raportul cu realitatea: alegoric, fantastic, realist, parabolic, existențialist;
g) după tehnica narativă: de tip balzacian, de tip avangardist, de tip tolstoian;
h) după viziunea narativă: obiectiv, subiectiv (de analiză psihologică).

1. Încadrare în epocă
George Călinescu (1899-1965) este o personalitate românească de tip enciclopedic. El
își desfășoară activitatea la sfârșitul perioadei interbelice și începutul celei contemporane,
fiind deopotrivă critic și istoric literar, biograf, monografist, eseist, romancier, poet și
dramaturg.
Opera sa de referință rămâne „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”,
o lucrare foarte valoroasă a culturii naționale. De asemenea, creația sa include 4 romane:
„Cartea nunții”, „Enigma Otiliei”, „Bietul Ioanide” și „Scrimul negru”.

2. Tematica prozei călinesciene

Scriitorul a cunoscut toate tehnicile românești de până la el (sferoidul lui Rebreanu,
memoria involuntară a lui Camil Petrescu sau jurnalul lui Eliade), oprindu-se asupra unei
formule estetice noi în spațiul literaturii române: balzacianismul evitând, astfel, o supărătoare
imitație.
 Pe la jumătatea secolului al XIX-lea, Balzac a realizat o adevărată „Comedie umană”,
bazată pe societatea franceză contemporană lui. Câteva elemente se constituie în trăsături
definitorii ale operei sale:
 prezența tipurilor umane, care gravitează în jurul avarului și arivistului;
 observarea atentă până la detaliu a realității;
 relația directă dintre mediul social și personaj;
 prezentarea obiectivă a situaților, personajelor și conflictelor;
 pluriperspectivismul și relativizarea perspectivei narative.
Toate aceste trăsături vor fi exploatate literar și de către George Călinescu. În plus,
balzacianismul său are câteva note specifice datorită autohtonizării tehnicii lui Balzac. Astfel,
Parisul jumătății de secol XIX este înlocuit cu Bucureștiul începutului de secol XX. Relațiile
temporale și spațiale se realizază literar în interiorul lumii bucureștene, cu trimiteri spre
Bărăgan și Paris. Atitudinea cititorului față de personaje este diferită de cea a lui Balzac,
deoarece la Călinescu sunt eliminate diferențele dintre rău și mai rău în sensul că: Stănică este
lichea, dar simpatic. Avarul moș Costache este compătimit ca victimă a lui Stănică. Cititorul îi
acceptă ciudățenia, la sugestia Otiliei, tot așa cum îl acceptă și pe Stănică. Personajele binelui
(Felix, Otilia, Pascalopol) nu intră în conflict major cu cele ale răului, destinul lor
interferându-se doar în planul exterior al existenței.
Modul în care Călinescu se folosește de tehnica balzaciană, pe care o impune în
literatura română, e semnul talentului său, iar „Enigma Otiliei” rămâne unul dintre cele mai
reușite romane ale perioadei interbelice, o operă în care realismul de factură balzaciană se
îmbină în mod original cu trăsături reprezentative moderniste.

3. Încadrarea în specia literară și în curentele literare

Romanul este o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu personaje
numeroare și acțiune complexă, desfășurată pe mai multe planuri narative și dezvoltând
conflicte puternice.
Pentru realizarea acestei capodopere, Călinescu îmbină elementele care aparțin:
a) clasicismului: construcția simetrică; personajele sunt construite în jurul unei trăsături
dominante;
b) romantismului: valorificarea antitezei pentru caracterizarea unor personaje (Otilia-
Aurica, Felix-Titi, Costache-Pascalopol); valorificarea motivului orfanului evidențiat
în roman prin personajele Felix-Otilia; prezentarea iubirii adolescentine dintre Felix și
Otilia;
c) realismului: prezentarea veridică a evenimentelor; naratorul omniscient și
omniprezent, care relatează la persoana a III-a; perspectiva narativă obiectivă;
preferința pentru tipurile umane; integrarea descrierilor minuțioase în structura epică;
reliefarea individului ca produs al mediului căruia îi aparține;
d) modernismului: ambiguitatea unor personaje, interesul pentru fenomenele psihice
deviante (alienarea, senilitatea, ereditatea), simbioza formulelor estetice;
e) tehnici balzaciene: tema abordată – prezentarea vieții burgheziei din București de la
începutul secolului al XX-lea, a cărei zeitate supremă este banul; tipologia
 personajelor; tehnica detaliului; valorificarea motivului moștenirii și al paternității,
Călinescu intitulându-și inițial romanul „Părinții Otiliei”.

4. Temă. Apariție.
„Enigma Otiliei” este un roman realist, obiectiv, de factură balzaciană, care înglobează
elemente de modernitate. El apare în 1938, la sfârșitul perioadei interbelice și prezintă, în
manieră realistă, viața burgheziei bucureștene, dezvoltând în egală măsură problematica
moștenirii și pe cea a paternității.

5. Semnificația titlului
Titlul inițial al romanului a fost „Părinții Otiliei”, ilustrând motivul paternității. Acesta
a fost ulterior schimbat pentru a se accentua o trăsătură de caracter definitorie a eroinei.
Personalitatea Otiliei este enigmatică, fiind interpretată în mod diferit de fiecare dintre
personajele romanului, ceea ce constituie o notă de modernitate a scrierii și anume:
relativizarea perspectivei narative.

6. Structură
Creația epică e amplă, fiind alcătuită din 20 de capitole și structurată în 2 planuri
narative principale: istoria complicată a unei moșteniri și destinul tânărului Felix Sima,
orfanul care observă minuțios degradarea umană, cauzată de dorința de acumulare materială.

7. Construcția subiectului
Incipitul romanului fixează coordonatele temporale și spațiale, prezentând un mediu
social nou pentru tânărul care, în 1909, pășește pentru prima oară pe strada Antim din
București. Finalul romanului e în strânsă legătură cu incipitul, cu care e simetric, trăsătură
specifică scrierilor realist-obiective. După trecerea anilor, Felix revine la locurile străbătute ca
licean, pe strada Antim, care însă se schimbase și ea, și își amintește cu nostalgie de cuvintele
cu care îl întâmpinase Costache: „Aici nu stă nimeni!”. Romanul are un final închis, prin
rezolvarea conflictului principal.
Caracterul circular al romanului e demonstrat și prin dispunerea personajelor în jurul
averii lui moș Costache.
Un joc al destinului plasează personajele între aparență și esență. Astfel, aparent, toată
averea este a lui moș Costache, însă în esență cea mai mare parte este a lui Felix și a Otiliei.
Aparent, averea ar trebui să-i rămână Otiliei, lui Felix, eventual Aglaei, în esență rămâne în
bani lui Stănică. Aparent, Otilia îi corespunde lui Felix ca vârstă și aspirații, dar în esență ea îl
alege pe Pascalopol.

8. Caracterizarea personajelor
Caracterizarea personajelor se realizează, în general, ca și în romanul de tip balzacian,
realist. Caracterul acestora se dezvăluie treptat, pornind de la date exterioare ale existenței lor
(prezentarea mediului în care trăiesc, descrierea locuinței, a camerei, a fizionomiei, a
gesturilor etc.), apoi sunt realizate portrete fizice ale personajelor cu detalii, care sugerează în
manieră clasică trăsături de caracter (tehnica focalizării).
 „Enigma Otiliei” prezintă lupta dintre avar și arivist. Până la Călinescu în literatura
română cele două tipuri de personaje au fost prezentate separat, iar atunci când au apărut
împreună, accentul a căzut pe conturarea imaginii unuia dintre personaje.
Costache-avarul, Stănică-arivistul, Felix-intelectualul, ambițiosul, Otilia-ingenua, cocheta, Pascalopol-aristocratul
rafinat, Aglae-baba absolută, Simion-dementul senil, Titi-debilul mintal, Aurica-fata bătrână, Olimpia-femeia plată.

a) Costache Giurgiuveanu
Este personajul central al romanului, pentru că, direct sau indirect, averea sa hotărăște
destinele personajelor din jurul său. El trăiește cu ideea longevității și este tipul avarului
simpatic, această trăsătură fiindu-i sugerată prin detaliile descriptive referitoare la aspectul
exterior și interior al casei, aflată aproape în ruină, dar și prin ținuta vestimentară: „Avea
ciorapi de lână găuriți, pantalonii largi erau prinsi și sfoară și purta ghete de gumilastic”. Ca
orice avar, Giurgiuveanu se teme de orice nou venit, văzând în acesta un potențial atentator la
averea sa, în acest sens fiind sugestive cuvintele cu care îl întâmpină pe Felix : „Nu, nu stă
nimeni aici”.
Personajul este caracterizat prin gesturi, gânduri, atitudini, vorbe și prin întâmplările la
care participă. Iubind banii nu ca valoare în sine, nici ca instrument de evaluare a bunurilor
deținute, ci ca pe o prezență concretă, fără de care nu poate trăi, Costache nu finalizează
niciun proiect pentru a nu cheltui. Obsesia lui este aceea de a găsi locul cel mai potrivit, unde
să-și ascundă banii pentru a-i feri de rudele sale, care fac tot posibilul să intre în posesia lor.
Frica de a nu fi furat îl transformă într-un adevărat detectiv (îi supraveghează pe toți, își mută
banii dintr-un loc în altul), relația cu celelalte personaje fiind dominată de o suspiciune
permanentă. Gesturile, răgușeala și bâlbâielile sunt reacții determinate de teama de a nu fi pus
în situația de a da bani celui care i-ar cere, devenind arme de apărare.
Costache are și un simț remarcabil al speculațiilor bănești (împrumută bani fără a-i
restitui, cumpără cărămizi rezultate din demolări pentru că erau mai ieftine).
Destinul său este, însă, unul dramatic, moartea fiindu-i provocată de spaima ce l-a
urmărit toată viața: aceea de a nu-i fi luați banii, ultimele sale cuvinte fiind sugestive: „banii,
pu-pungașule!”

b) Stănică Rațiu
În galeria aspiranților la averea lui Giurgiuveanu se înscrie și omul-spectacol al
romanului: Stănică Rațiu, un ratat în cariera sa, „avocat fără procese”. El pândește din umbră
moartea avarului Costache, îl urmărește cu abilitate și, când prinde momentul potrivit, îl
jefuiește provocându-i moartea.
Stănică e tipul arivistului, dar și al demagogului. Gălăgios și abil, e prezent peste tot,
așteptând „lovitura cea mare”, care să îi schimbe cursul vieții. E conturat tot timpul în
mișcare, fiind un personaj intrigant, tenace, escroc și aventurier. Cu lejeritate ține discursuri
demagogice despre societate, libertate, religie, principii morale, demonstrând astfel că ideile
exprimate nu-l caracterizează: „Stănică vorbea sonor, rotund, cu gest artistic, declamator”.
Acesta este și un actor talentat, care joacă diverse roluri în funcție de interes. Are
capacitatea de a exercita o influență puternică asupra interlocutorului (spre exemplu, în timpul
bolii lui Costache, îi povestește acestuia despre decesele unor persoane tocmai pentru a-l
speria).
 Stănică Rațiu e omul de tip cameleon, care își schimbă atitudinea, comportamentul și
limbajul în funcție de situație pentru a-și atinge scopul propus.
La final, se implică și în viața politică, devenind reprezentantul societății, în care
valoarea omului este dată de averea sa.

c) Felix Sima
Felix este unul dintre personajele principale ale romanului, îndeplinind totodată rolul
de: observator al unui mediu social viciat, personaj-martor al evenimentelor (prin intermediul
căruia cititorul se familiarizează cu celelalte personaje), personaj-reflector (viziunea lui fiind
comună cu cea a naratorului în multe situații).
El reprezintă tipul intelectualului lucid, în formare, iar tehnica utilizată în portretizarea
lui este cea a focalizării, remarcându-se utilizarea tuturor modalitățile de caracterizare: directă
(realizată de narator, de alte personaje sau autocaracterizare) și indirectă (prin fapte, gesturi,
relația cu celelalte personaje, prin raportarea la mediul în care trăiește etc.).
Ca și celorlalte personaje, i se realizează și lui, la începutul romanului, un portret fizic,
ce ilustrează, prin detaliile descrierii, portretul moral.
Deoarece „Enigma Otiliei” prezintă formarea personalității lui Felix, opera poate fi
considerată un bildungsroman. După moartea tatălui său, Iosif Sima, personajul merge în
București pentru a urma cursurile Facultății de Medicină. Încă de la început îi este pus în
evidență spiritul de observație. Comportamentul, gesturile și replicile personajului conturează
o fire înclinată spre analiză și autoanaliză.
Aflându-se în plin proces de formare a personalității, Felix încearcă să asigure vieții
sale un echilibru între sentiment și rațiune, între viața socială și studiu. Comparat cu celelalte
personaje, Felix reprezintă intelectualul de tip superior, care depășește mediocritatea,
situându-se deasupra mizeriei morale superficialității societății burheze, ghidându-și viața
după un cod superior de norme etice.

d) Otilia
Este un personaj complex, dar și modern, atât prin tehnica de portretizare, cât și prin
problematica sa existențială. Otilia este cel mai controversat personaj al romanului, generând
contradicții surprinzătoate prin opiniile foarte diferite ale altor personaje despre ea.
Portretul Otiliei este realizat prin tehnica modernă a reflectării poliedrice, chipul ei
compunându-se din mai multe imagini, ce reprezintă modul în care acest personaj s-a reflectat
în conștiința celorlalți eroi.
Portretul ei fizic sugerează trăsături de caracter, precum: cochetăria, distincția,
vitalitatea, inocența, dar în același timp și maturitatea.
Otilia este, într-adevăr, o fire enigmatică, stăpânită de porniri contradictorii: dorința
satisfacerii nevoii de lux, dar și dragostea pentru Felix, care nu-i mai poate oferi decât o iubire
sinceră. Aceste oscilări derutante îi atrag pe Felix și pe Pascalopol deopotrivă.
Este o fire exuberantă, stârnind simpatia și admirația celor din jur. Sub masca voioșiei
se ascunde însă o tristețe reală. Lipsa unei familii și a unui adevărat sprijin moral au
maturizat-o mai repede. Prezența lui Pascalopol (tipul aristocratului rafinat, al cărui viciu era
Otilia ca și prezență) îi generează un sentiment de siguranță, însă plecarea Otiliei cu acesta
stârnește nedumerirea lui Felix, care nu-i poate înțelege gestul. Otilia are un comportament
derutant, trecând brusc de la o stare la alta.
Definită prin gesturi, gânduri, fapte, replici, Otilia este o persoană imprevizibilă.
Fiecare personaj al romanului și-a format propria imagine despre ea. Relativizarea imaginii
prin reflectarea în mai multe oglinzi alcătuiește un portret complex și contradictoriu, ceea ce
conferă ambiguitatea personajului, iar în plan simbolic sugerează enigma feminității.
Felix e convins de faptul că Otilia e o fată inteligentă, superioară „Te iubesc pe tine
care ești frivolă numai în aparență, fiind în fond inteligentă și profundă”. Imaginea lui Felix
este una ideală, creată conform structurii sale sufletești și aspirațiilor sale înalte, acesta
neavând în vedere anumite elemente definitorii ale Otiliei. Această imagine e înlocuită cu alta
spre sfârșitul romanului, când privește o fotografie arătată de Pascalopol, ce dezvăluie o
femeie, care nu mai seamănă cu cea din conștiința lui: „Un aer de platitudine feminină stingea
totul”.
Pascalopol e cel care observă firea capricioasă și contradictorie a Otiliei, recunoscând,
în final, faptul că nu a reușit să o înțeleagă, rămânând pentru el o enigmă.
Pentru Stănică Rațiu, Otilia e o femeie pragmatică, știind cum să se descurce în viață.
Pentru Aglae, Otilia e „o dezmățată, o stricată”.
Iubirea față de Otilia îl mai umanizează și pe avarul Costache pentru care ea este „fe-
fetița lui”.
Felix, maturizat, recunoaște faptul că nu doar femeia (Otilia) e o enigmă, ci destinul
uman e un mare mister.
Excelând mai ales sub raport tipologic, „Enigma Otiliei”rămâne opera unui scriitor
original, care a reușit să dea romanului său o armonie deplină.