„Enigma Otiliei”, G.

Călinescu

Roman interbelic de sinteză, balzacian, obiectiv, realist

1. Informaţii despre autor şi operă
Spirit enciclopedic al culturii române, numit de Geo Bogza „o plăsmuire de geniu a acestor
pământuri şi a acestui popor”, „una dintre cele mai fertile şi inspirate minţi de cărturar”, G. Călinescu este
critic şi istoric literar, eseist, romancier, poet şi dramaturg care-şi desfăşoară activitatea la sfârşitul
perioadei interbelice şi începutul perioadei contemporane. Scrie lucrări de critică şi istorie literară
(„Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, „Clasicism, romantism, baroc” etc.), poezii
(volumul „Lauda lucrurilor”), romane („Cartea nunţii”, „Enigma Otiliei”, „Scrinul negru”, „Bietul
Ioanide”).
2. Romanul - caracteristici
Creaţie epică de mare întindere, cu personaje numeroase, cu o acţiune complexă, desfăşurată pe
mai multe planuri narative, cu un conflict puternic, „Enigma Otiliei”, apărut în anul 1938, este un roman
realist, obiectiv şi, totodată, un roman de sinteză, care îmbină elemente specifice realismului de
factură balzaciană cu elemente clasice, romantice şi moderne.
3. Titlul
Titlul ales iniţial de autor a fost „Părinţii Otiliei”, subliniind elementele de factură balzaciană
precum motivul literar al paternităţii. Editorul schimbă ulterior titlul operei, evidenţiind, prin alegerea sa,
elementele de modernitate. Substantivul „enigmă” sugerează atât misterul feminin ce caracterizează
eroina romanului („Enigmă este tot acel amestec de luciditate şi ştrengărie, de onestitate şi uşurătate”,
G. Călinescu) cât şi misterul unei vârste şi al vieţii însăşi (Felix: „Nu numai Otilia era o enigmă, ci şi
misterul însuşi”)
4. Tema
Tema romanului este de factură realistă, balzaciană. Tema centrală este reprezentată de existenţa
burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-lea. Aceasta se dezvoltă însă în alte patru arii
tematice, trei de factură balzaciană (tema paternităţii, a moştenirii şi a parvenirii) şi una de factură
romantică (iubirea), care generează un conflict psihologic.
5. Structura.
La nivel structural, romanul este organizat pe baza simetriei compoziţionale. Acţiunea celor
douăzeci de capitole se dezvoltă între cele două replici, plasate simetric, ale lui Costache Giurgiuveanu.
Rămas orfan şi abia sosit în Bucureşti cu intenţia de a urma Facultatea de Medicină, Felix Sima este
întâmpinat de unchiul şi tutorele său legal cu replica: „Nu-nu nu ştiu ... nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc.”
Întors, zece ani mai târziu, pe aceeaşi stradă, tânărului îi răsună limpede în ureche aceeaşi replică a lui
moş Costache: „Aici nu stă nimeni!” Tot de simetria compoziţională ţine şi prezenţa celor două fotografii
în care lui Felix îi este greu s-o recunoască pe Otilia. La început, acesta nu recunoaşte imaginea fetei în
ipostaza de copil tuns scurt şi îmbrăcat băieţeşte. Istoria se repetă şi în final, când lui Felix îi este
imposibil să vadă în femeia „frumoasă, cu linii fine”, dar cu un „aer de platitudine feminină”, din
fotografia pe care i-o arată Pascalopol, întâlnit întâmplător în tren, pe Otilia, „fata nebunatică de
altădată”.
6. Roman de sinteză – elemente balzaciene, moderne şi romantice

1
 Roman de sinteză, textul reflectă ideea lui G. Călinescu, exprimată în eseul „Clasicism,
romantism, baroc” conform căreia „nu există în realitate un fenomen artistic pur.” Curentele literare nu
există „în stare genuină”
Elementele realist-balzaciene ţin de prezentarea veridică a evenimentelor plasate într-un spaţiu
real (Bucureşti, strada Antim, Calea Victoriei, Câmpia Bărăganului etc.) la începutul secolului al XX-lea
(„Într-o seară de la începutul lui iulie 1909”), de tehnica detaliului semnificativ. După modelul balzacian,
incipitul este unul de tip descriptiv, iar descrierea urmăreşte trecerea de la general spre particular
(prezentarea străzii Antim, arhitectura caselor de aici, descrierea casei lui Costache Giurgiuveanu). Dacă
însă Balzac are vocaţia de a crea viaţă, G. Călinescu o are pe aceea de a o comenta, spune Nicolae
Manolescu în „Arca lui Noe”. Atmosfera de ansamblu – casa strivită între arbori, vegetaţia năvalnică,
zdăria scorojită, lemnul „bubos”, praful „străvechi”, geamurile cu vitralii false „pătate de urmele melcilor
fără casă”, toate sunt imagini ale paraginii, sugerând, în manieră realistă (mediul caracterizează
personajul) degradarea morală a locatarilor dincolo de lipsa acestora de gust. Aceeaşi tehnică a
detaliului semnificativ este folosită şi în descrierea camerei Otiliei, un adevărat sanctuar al feminităţii.
Plin de batiste, cutii de pudră, rochii, pălării şi pantofi, jurnale de modă franţuzeşti, panglici, toate ca
nişte „intestine colorate”, spaţiul subliniază trăsături ale personajului: spiritul nonconformist, frivolitatea,
rafinamentul, personalitatea imprevizibilă.
La nivelul construcţiei personajelor, elementele balzaciene ţin de caracterizarea directă şi
indirectă (fizionomie, vestimentaţie, gestică, mimică, mediu). Structura schematică, rigidă a acestora
aminteşte de commedia dell arte din clasicism. În roman doar două personaje sunt surprinse în evoluţie
(Felix şi Otilia), toate celelalte sunt construite caricatural, în jurul unei trăsături dominante. Astfel,
Costache Giurgiuveanu este avarul, Stănică Raţiu – parvenitul, Aglae – baba absolută, fără cusur în rău
etc. Aceste personaje sunt expresive prin exces de însuşiri sau defecte. Astfel, răutatea Aglaei este în
afara comunului, la fel şi avariţia lui moş Costache, deşi acesta din urmă se deosebeşte de tipul avarului
din literatura universală, fiind umanizat de dragostea pentru fiica sa Otilia, pe care însă nu o înfiază din
zgârcenie. Schematismului şi caricaturalului li se adaugă lipsa de mister moral. Gândurile şi intenţiile
personajelor sunt dezvăluite de narator sau de personajul însuşi. Astfel, viclenia lui Stănică nu este niciun
moment ţinută secret. La fel se întâmplă şi cu gândurile Aglaei care, atunci când îl vede pe Felix, îi spune
lui moş Costache: „-Aşa-i? se miră Aglae. N-am ştiut. Faci azil de orfani?”
Perspectiva narativă obiectivă respectă şi ea formula realist – balzaciană. Relatarea se face la
persoana a III-a de către un narator omniscient, omniprezent, un demiurg al lumii ficţionale create, care
cunmoaşte gândurile şi trăirile personajelor. G. Călinescu recurge însă şi la elemente de modernitate,
prin multiplicarea perspectivelor narative, căci evenimentele sunt prezentate şi din perspectiva
personajului reflector Felix, care preia astfel o parte din atribuţiile naratorului.
Elementele moderne ţin şi de interesul pentru procesele psihice precum alienarea, senilitatea,
dedublarea conştiinţei (Simion Tulea), sau de studiul consecinţelor eredităţii (Titi) cât şi de folosirea
tehnicii reflectării poliedrice în construcţia personajelor. Astfel, Otilia este pentru moş Costache
„fefetiţa cuminte şi calină”, fata exuberantă şi copilăroasă pentru Felix, de o feminitate precoce şi
capricioasă pentru Pascalopol şi zăpăcită şi dezmăţată pentru Aglae.
Introducerea unor secvenţe specifice genului dramatic într-o structură narativă ţine tot de
modernitatea creaţiei. Capitolul al XVIII-lea este realizat scenic. Moş Costache, după un prim infarct,
zace bolnav în cameră. Membrii clanului Tulea, Stănică Raţiu şi doctorul Vasiliad, care ocupă milităreşte
casa bătrânului de frică să nu-i fie sustrasă averea, joacă cărţi şi vorbesc cu totală indiferenţă faţă de
2
ceilalţă, ca într-o scenă de teatru absurd. Felix apare ca martor involuntar: „auzea, rând pe rând,
fragmente din frazele fiecăruia, dar nu le vedea chipurile ascunse în nori de fum, ca ale unor zei.”
Un prim element romantic este reprezentat de planul erotic al romanului. Deşi Otilia pare a-l
iubi pe Felix, ea îi părăseşte totuşi pentru a se căsători cu Pascalopol. Fata înţelege că prima ei iubire se
poate destrăma în „micul infern” al căsniciei. Pentru că n-ar fi putut suporta vinovăţia dacă Felix şi-ar fi
sacrificat cariera pentru a întreţine o familie, ea preferă despărţirea. În felul acesta, dintr-un instinct
feminin, reuşeşte să păstreze pură prima ei experienţă de iubire.
Un alt element romantic este reprezentat de descrierea Bărăganului. Peisajul este perceput aici
printr-o hiperbolizare fantastică, specifică romanticilor: „un cal ieşit pe neaşteptate în marginea
câmpurilor părea gigantic, copilul care-l mîna din urmă cu o nuia, un ciclop.”
7. Concluzie
Pornind de la formula romanului balzacian, G. Călinescu reuşeşte să creeze în „Enigma Otiliei” un alt
stil care-l individualizează, îndepărtându-l de model.

Curentele literare nu există în stare genuină (pură).(G. Călinescu, Clasicism. Romantism. Baroc)

„Enigma Otiliei”, G. Călinescu

Caracterizarea personajului – Otilia Mărculescu
3
Roman interbelic de sinteză, balzacian, obiectiv, realist
1. Informaţii despre autor şi operă
Spirit enciclopedic al culturii române, numit de Geo Bogza „o plăsmuire de geniu a acestor
pământuri şi a acestui popor”, „una dintre cele mai fertile şi inspirate minţi de cărturar”, G. Călinescu este
critic şi istoric literar, eseist, romancier, poet şi dramaturg care-şi desfăşoară activitatea la sfârşitul
perioadei interbelice şi începutul perioadei contemporane. Scrie lucrări de critică şi istorie literară
(„Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, „Clasicism, romantism, baroc” etc.), poezii
(volumul „Lauda lucrurilor”), romane („Cartea nunţii”, „Enigma Otiliei”, „Scrinul negru”, „Bietul
Ioanide”).
2. Romanul - caracteristici
Creaţie epică de mare întindere, cu personaje numeroase, cu o acţiune complexă, desfăşurată pe
mai multe planuri narative, cu un conflict puternic, „Enigma Otiliei”, apărut în anul 1938, este un roman
realist, obiectiv şi, totodată, un roman de sinteză, care îmbină elemente specifice realismului de factură
balzaciană cu elemente clasice, romantice şi moderne.
3. Titlul
Titlul ales iniţial de autor a fost „Părinţii Otiliei”, subliniind elementele de factură balzaciană
precum motivul literar al paternităţii. Editorul schimbă ulterior titlul operei, evidenţiind, prin alegerea sa,
elementele de modernitate. Substantivul „enigmă” sugerează atât misterul feminin ce caracterizează
eroina romanului („Enigmă este tot acel amestec de luciditate şi ştrengărie, de onestitate şi uşurătate”,
G. Călinescu) cât şi misterul unei vârste şi al vieţii însăşi (Felix: „Nu numai Otilia era o enigmă,
ci şi misterul însuşi”)
4. Personajul
În centrul operei se află imaginea Otiliei Mărculescu, cel mai modern personaj al romanului,
prezenţă complexă şi enigmatică, în continuă devenire, înscriindu-se „în eternul feminin şi în clipă” (C.
Ciopraga). Despre Otilia autorul însuşi afirmă: „Eroina este tipizarea mea fundamentală, în ipostază
feminină. Otilia este oglinda mea de argint” (G. Călinescu, „Esenţa realismului”)
Este unul dintre personajele feminine cele mai complexe ale literaturii noastre, prezenţă
memorabilă, cu un farmec inefabil, amestec de candoare şi rafinament, de copilărie şi maturitate, de
capriciu şi devotament, de inconştienţă şi luciditate. Fata – pe care prozatorul o descrie astfel: „capul
prelung şi tânăr, încărcat cu bucle, căzând până la umeri” – însumează toate crizele şi contradicţiile, toate
neputinţele şi victoriile omului modern.
Biografia eroinei este singulară şi enigmatică. Rămasă orfană, fata îl are drept tutore pe Costache
Giurgiuveanu, care doreşte să o infieze, dar amână, din avariţie, împlinirea acestei decizii. Deşi iubită de
moş Costache, Pascalopol şi Felix, Otilia are un statut social precar, ea trăieşte drama singurătăţii şi a
incertitudinii viitorului. După moartea bătrânului va fi alungată din casă de Aglae şi va accepta
protecţia lui Pascalopol, căruia îi devine soţie.
O primă imagine a personajului este sugerată, încă de la începutul romanului, prin procedee de
caracterizare indirectă. Tehnica realistă a detaliului semnificativ este folosită în descrierea camerei
Otiliei. Privită prin ochii lui Felix Sima, abia sosit în Bucureşti în casa unchiului său Costache
Giurgiuveanu, camera, plină de batiste, cutii de pudră, rochii, pălării şi pantofi, jurnale de modă
franţuzeşti, panglici, toate ca nişte „intestine colorate”, îi apare tânărului ca un adevărat sanctuar al

4
feminităţii. Spaţiul subliniază trăsături ale personajului: spiritul nonconformist, frivolitatea, rafinamentul,
personalitatea imprevizibilă.
Procesul devenirii eroinei este urmărit din perspectiva nemediată a faptelor, a comportamentului,
a vorbirii şi a gândirii personajului. Comportamentul fetei este contradictoriu, derutant. Nonconformista
adolescentă pare capricioasă, instabilă, luând decizii care dezarmează. Acestea ascund însă maturitatea, o
justă apreciere a oamenilor şi a situaţiilor, o intuiţie remarcabilă. Sub aparenţa frivolităţii, a cochetăriei
se disimulează convingerea fermă a eroinei că, într-o lume a bărbaţilor, o fată fără zestre nu-şi poate
afla un loc acceptabil decât prin lumina frumuseţii, a tinereţii, a spiritului şi a sensibilităţii. Cu o
intuiţie remarcabilă, Otilia se comportă adecvat fiecărei situaţii, fiecărui om: este copilăroasă şi
nebunatică alături de Pascalopol, veselă, grijulie, generoasă cu moş Costache, dar ironică şi distantă faţă
de clanul Tulea. Astfel se explică diferenţele de percepţie a celor din jur în legătură cu aceasta. Imaginea
personajului este construită prin tehnica modernă a reflectării poliedrice. Astfel, Otilia este pentru moş
Costache „fe-fe-tiţa cuminte şi calină”, fata exuberantă şi copilăroasă pentru Felix, de o feminitate
precoce şi capricioasă pentru Pascalopol, zăpăcită şi dezmăţată pentru Aglae, pentru Stănică Raţiu este
femeia deşteaptă care ştie să se descurce în viaţă.
Tot printr-o remarcabilă intuiţie, din instinct feminin, Otilia reuşeşte să păstreze pură prima ei
experienţă de iubire. Deşi aceasta pare a-l iubi pe Felix, ea îl părăseşte totuşi pentru a se căsători cu
Pascalopol. Fata înţelege că prima ei iubire se poate destrăma în „micul infern” al căsniciei. Pentru că n-
ar fi putut suporta vinovăţia dacă Felix şi-ar fi sacrificat cariera pentru a întreţine o familie, ea preferă
despărţirea.
Motivul celor două fotografii - de la începutul şi de la sfârşitul romanului, elemente ce
contribuie la realizarea simetriei compoziţionale a textului - în care lui Felix îi este greu s-o recunoască
pe Otilia, sugerează mobilitatea psihică şi continua devenire a personajului. La început, acesta nu
recunoaşte imaginea fetei în ipostaza de copil tuns scurt şi îmbrăcat băieţeşte. Istoria se repetă şi în final,
când lui Felix îi este imposibil să vadă în femeia „frumoasă, cu linii fine”, dar cu un „aer de platitudine
feminină”, din fotografia pe care i-o arată Pascalopol, întâlnit întâmplător în tren, pe Otilia, „fata
nebunatică de altădată”. Otilia Mărculescu şi Felix Sima reprezintă astfel singurele personaje
surprinse în evoluţie, toate celelalte personaje având la bază o structura schematică, rigidă ce aminteşte
de commedia dell arte din clasicism, căci sunt construite caricatural, în jurul unei trăsături dominante.
5. Concluzie
Prin arta construirii personajelor, ca şi prin arta narativă, prin stilul intelectualizat, adecvat
mediului citadin căruia îi aparţin eroii, romanul lui G. Călinescu îşi demonstrează virtuţile de „sinteză
estetică”, fiind una dintre operele reprezentative ale prozei româneşti interbelice.