ENIGMA OTILIEI

INTRODUCERE
Integrându-se realismului, G. Călinescu este tipul scriitorului total: este critic şi istoric
literar – „Istoria Literaturii Romane de la Origini pana in Prezent”, publicist – „Cronica optimismului”,
estetician – „Estetica basmului”, poet – „Poezie”, dramaturg – „Ludovic al XIX – lea”, romancier –
„Cartea nunţii”, „Scrinul negru”, „Enigma Otiliei”. Romanul „Enigma Otiliei” ilustrează astfel cu succes
viziunea despre lumea a autorului, aceasta fiind una a esteticianului care vrea să demonstreze
vitalitatea formulei balzaciene într-un moment în care literatura română se îndrepta spre romanul de
analiză. G. Călinescu scrie acest roman pentru a face legătura între romanul „doric”, reprezentat de
„Ion” de Liviu Rebreanu şi cel „ionic” – „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil
Petrescu, romanul balzacian fiind o treaptă imposibil de depăşit în evolutia oricărei literaturi, o verigă
de legatură între cele două tipuri de roman. Scrie acest roman având critic conştiinţa
balzacianismului, ce presupune detaşare de obiect, importantă în roman fiind observaţia şi nu
schema. De aceea, N.Manolescu va afirma că „este vorba de un balzacianism fără Balzac", deoarece
„Balzac creează viaţa, în timp ce Călinescu o comentează”.

INCADRAREA INTR-O TIPOLOGIE

Fiind o specie literară a genului epic în proză, de mărime substanţială, complexă în raport
cu celelalte specii înrudite prin dezvoltarea de regulă a unei problematici grave, fiind o
naraţiune fictivă în care acţiunea dominantă, bazată pe evenimente reale, uneori pe
documente, se desfăşoară pe mai multe planuri, fiind susţinută de numeroase personaje, bine
individualizate şi antrenate de o intrigă complexă, „Enigma Otiliei” -1938, este un roman. Acest
roman este unul realist prin faptul că oferă o imagine monografică a lumii prezentate
(Bucureștiul antebelic). Este roman realist de tip balzacian prin tematică (averea, conflictul
succesoral, eșecul marital sau erotic), obiectivitatea narațiunii, veridicitatea întâmplărilor,
tehnica detaliului semnificativ în descriere (descrierea de fațade și de interioare cu scop de
caracterizare indirectă a personajului, portretul demonstrativ sau în trepte) personaje tipice
acționând în împrejurări tipice ( avarul, parvenitul). Prin inserarea unor elemente romantice,
clasice, moderne, G. Călinescu depășește realismul, creând un roman de sinteză estetică.
Datorită complexităţii de metodă şi viziunii estetice a autorului, acest roman are un caracter
proteic, beneficiind de elemente clasice, romantice şi moderne. Elementele clasice: atenţia acordată

1
portretului moral, caracterul scenic al unor secvenţe, încadrarea clară în timp şi spaţiu, se îmbină cu
cele romantice: motivul orfanului, antitezele, descrierea câmpiei Bărăganului şi cu cele moderne:
tehnica reflectării poliedrice, investigarea psihologiilor, depăşirea clişeelor, lacuna diegetică şi
intertextualitatea.

TEMA
Tema fundamentală a romanului, viața burgheziei bucureştene de la începutul secolului al
XX-lea, se dezvoltă pe mai multe arii tematice: moștenirea – de factură balzaciană – este susținută
de un conflict economic; paternitatea, aflată sub același ecou al scriitorului francez, ilustrează un
conflict moral (dorința lui Costache Giurgiuveanu de a o înfia pe Otilia și teama de Aglae);
parvenirea, tot de sorginte balzaciană, bazată pe un conflict moral, surprinde destinul lui Stănică
Rațiu, care parvine datorită averii lui Costache; iubirea, ce dezvoltă un conflict psihologic,
îmfățișează atât iubirea adolescentină dintre Felix și Otilia, cât și pe cea târzie/matură, trăită de
Pascalopol.

SCENE SEMNIFICATIVE
O secvență semnificativă pentru ilustrarea uneia dintre teme este aceea a sosirii lui Felix Sima
în casa unchiului său, Costache Giurgiuveanu. Pătruns în locuință, Felix asistă la o scenă de familie:
jocul de cărți. Observația Aglaei Tulea, sora lui Costache, potrivit căreia bătrânul face azil de orfani, îi
vizează direct pe Felix și Otilia, punând în lumină motivul literar al orfanului; Aglae îi percepe pe tineri
ca pe niște rivali la moștenirea fratelui ei. VEZI DEZVOLTAREA ACESTEI SCENE ÎN RELAȚIA
INCIPIT-FINAL!!!!
Un alt episod ilustrativ pentru tema balzaciană a moștenirii este acela în care moș Costache
suferă un atac de apoplexie și întreaga familie Tulea ocupă militărește casa, temându-se că Otilia
sau Felix și-ar putea însuși banii pe care Costache refuză să-i depună în bancă.
O secvență descriptivă relevantă pentru faptul că mediul în care trăiește devine un mijloc de
caracterizare indirectă a personajului este cea în care apare camera Otiliei, de la finalul capitolului I,
atunci când Felix este invitat să doarmă acolo, pentru că nu i se pregătise o odaie. Percepută de
tânăr ca un original ,ascunziş feminin", camera pare inițial o aglomerare haotică de obiecte, a căror
logică practică și, mai ales, simbolistică, se dezvăluie treptat. Mobila veche, de lemn masiv, îi asigură
„un aer bătrânesc şi elegant", atenuat de lucirea pereților tapetați. Masa de toaletă prevăzută „cu trei
oglinzi mobile" mărturiseşte plăcerea locatarei de a se studia îndelung, în vreme ce dezordinea de pe
ea, ca și mulțimea fardurilor, îi evocă lui Felix „0 cabină de actriță". Firea artistică a Otiliei este vizibilă

2
în existența unui taburet rotativ de pian, pe când cărțile - ,cele mai multe nemțeşti, dar și romane
franțuzești" - se constituie în indicii ale preocupărilor ei culturale. Cu alte cuvinte, toate obiectele
„vorbesc" despre personalitatea fetei, configurând un tablou anticipativ al evoluției acesteia de-a
lungul romanului.

ELEMENTE DE STRUCTURA SI COMPOZITIE

SEMNIFICATIA TITLULUI
Titlul inițial, „Părinții Otiliei”, schimbat de editor din motive comerciale, subliniază tema
balzaciană a paternității, autorul dorind să sugereze că, în mod simbolic, personajele joacă rolul
„părinților”, influențând, în mod deliberat sau involuntar, destinul eroinei. Astfel, Costache, chiar dacă
este realmente părinte al Otiliei, crescând-o împreună cu mama acesteia și iubind-o sincer, îi
schimbă destinul pentru că amână înfierea, de teama surorii Aglae, netrecând nici bani, nici bunuri
materiale pe numele fetei pentru a-i asigura independența financiară. Pascalopol este un „părinte”
simbolic, fiindu-i alături în toate împrejurările, protejând-o, iubind-o deopotrivă viril și patern, după
cum mărturisește. Stănică Rațiu reprezintă un alt „părinte”, schimbându-i Otiliei destinul, deoarece
fură banii lui Costache, ce i se cuveneau, de drept, fetei. Săracă, Otilia trebuie să decidă dacă va
alege o viață cu privațiuni alături de Felix, fiind o piedică în calea realizării lui profesionale sau viața
fără griji materiale, alături de Pascalopol.
Opțiunea finală , a editorului, „Enigma Otiliei” , trimite către misterul feminității, Otilia
reprezentând o „enigmă” atât pentru personajele romanului (după cum mărturisesc Felix și
Pascalopol- , afirmă Felix având pretenția de a fi deslușit misterul, pe când Pascalopol
permanentizează ideea ființei enigmatice care nu se lasă interpretată până la capăt, folosind
prezentul- Otilia e o enigmă), cât și pentru lector. Dezlegarea titlului se realizează, cumva, în epilogul
romanului, când Felix meditează retrospectiv: Nu numai Otilia era o enigmă, ci și destinul însuși.
Numele eroinei, Otilia, apare în ambele titluri și înseamnă în germană „bogăție”, trimițând către tema
moștenirii. O moștenire de care Otilia este dezinteresată, dar care, finalmente, îi hotărăște destinul,
deoarece se căsătorește cu Pascalopol și îl părăsește pe Felix tocmai pentru a nu sta în calea
realizării lui profesionale. Alegerea ei finală, neexplicată de narator, mărește ambiguitatea
personajului: este ea o femeie interesată de averea lui Pascalopol, neputând trăi o viață modestă
alături de Felix? Sau este capabilă de sacrificiu pentru bărbatul iubit?

3
STRUCTURA SI COMPOZITIE
Semnificative pentru viziunea asupra lumii sunt elementele de structură și compoziție: tehnici
narative, planuri narative, perspectiva narativă, construcția personajelor, moduri de expunere.
Compozițional, romanul este structurat relativ linear, în 20 de capitole, fără titluri,12 dintre
acestea având incipit de tip dată ( a doua zi, în ziua următoare, cu timpul, pe la începutul lunii
august , toamna târziu etc.) și respectă trei principii de compunere: cronologic, simetria incipit-
final și colajul. Primul principiu este strâns legat de tehnica înlănțuirii, prin care sunt relatate
cronologic întâmplările și prin care se asigură fixarea cronotopului la începutul fiecărui capitol („Într-
o seară de la începutul lui iulie 1909”). Finalul romanului însă surprinde întâlnirea din tren dintre
Pascalopol și Felix care are loc , conform aserțiunii naratorului, După încheierea păcii , făcând
trimitere la Tratatul de Pace de la Paris din 1919 , marcând astfel o elipsă temporală de aproximativ
10 ani. Se confirmă astfel caracterul de Bildungsroman al operei, întrucât excipitul operei marchează
evoluția tânărului de vreo 18 ani din incipit într-un strălucit profesor universitar,specialist cunoscut,
autor de memorii și studii științifice. Simetria incipit-final este realizată prin descrierea străzii Antim,
a casei lui Costache, dar și prin replica „Aici nu stă nimeni”, absurdă la început, încadrându-l pe
Giugiuveanu în tipologia avarului prin teama de eventuali străini percepuți ca amenințare , dar care își
dovedește valoarea oraculară în final prin imaginea casei părăsite asupra căreia timpul îți pusese
amprenta ca o lepră. Cea de-a treia tehnică narativă, a colajului, vizează nu doar juxtapunerea unor
fragmente de scrisori, articole de ziar, rețete medicale peste relatarea evenimentelor, ci și a dosarelor
de existență, ritmul narativ precipitându-se în ultimele două capitole ale cărții.
Structural, în roman se disting mai multe planuri narative, prezentate prin tehnica modernă
a cercurilor concentrice. Primul „cerc” , cel al destinului individual, urmărește devenirea celor doi
tineri, Felix și Otilia, povestea lor de iubire. Circumscris este planul care surprinde destinul familiilor
Giurgiuveanu, Tulea și Rațiu. Ultimul plan, cadru, conturează monografic existența bucureșteană de
la începutul secolului al XX-lea, autorul realizând o frescă socială (element realist): viața mondenă,
economică, politică etc.
RELATIA INCIPIT-FINAL
Relația incipit-final stă sub semnul jocului romanesc prin care autorul pare să „recicleze" savant
clişeele romanului clasic. Se poate vorbi, astfel, de un dublu incipit al romanului – căutarea,
găsirea și descrierea casei prin ochii lui Felix ar fi un prim moment semnificativ, urmat de
(re)cunoașterea locatarilor (Giurgiuveanu, Otilia), apoi a participanților și a spectatorilor la jocul de
table (Pascalopol, Aglae, Aurica, Simion). Prima replică a bătrânului – „Nu-nu-nu știu... nu-nu stă
nimeni aici, nu cunosc..." – din pragul uşii deschise, pare desprinsă din teatrul absurd, bulversându-l

4
complet pe Felix. Tot acum se realizează, într-o primă scenă discret dramatizată, fixarea imaginii
personajelor, percepute sintetic și obiectiv de același musafir, intrat „din afară" - „înăuntru", ca o
verigă între realitate și ficțiune, rol pe care și-l va asuma și la finalul romanului. Astfel, de la
Pascalopol reține, pe lângă trăsăturile fizice („Era un om ca de vreo cincizeci de ani, oarecum
voluminos, totuși evitând impresia de exces, cărnos la față și rumen ca un negustor, însă elegant prin
finețea pielii și tăietura englezească a mustății cărunte"), politețea simplă și „respectuoasă", eleganța
și impresia de bogăție pe care o lăsa fără ostentație. Aglae este acră, arțăgoasă, ironică și
disprețuitoare, portret moral perfect susținut de cel fizic („Fața îi era gălbicioasă, gura cu buzele
subțiri, acre, nasul încovoiat și acut, obrajii brăzdați de câteva cute mari, acuzând o slăbire bruscă.
Ochii îi erau bulbucați ca și aceia ai bătrânului.."). Aurica are gesturi prețioase - ,întinzându-i la buze
o mână arcuită" – si o privire care îl fixează „cu avidă curiozitate". Intr-un plan secund este lăsat
acum și de-a lungul întregii narațiuni – Simion, „uitat" de familie într-un colț, cu o broboadă pe umeri
și niște ochi grozav de spălăciți, care broda, absent la ce se întâmplă în jurul său.
Finalul romanului este construit însă simetric pentru a închide rotund opera. Finalul
romanului este de asemenea dublu. El cuprinde mai întâi deznodământul poveștii de iubire - după ce
doarme o noapte în camera lui Felix, Otilia pleacă dimineața la Paris, cu Pascalopol, explicându-și
decizia într-o carte poştală primită de Felix după două săptămâni („Cine a fost în stare de atâta
stăpânire e capabil să învingă și o dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor.") -, apoi
epilogul, reprezentat de întâlnirea neaşteptată din tren a celor doi bărbați, apropiați, din nou, de Otilia,
însă de această dată „privindu-i" dintr-o fotografie. Felix află acum că Pascalopol i-a redat libertatea
atunci când a simțit că se plictisește alături de el, aceasta ajungând „prin Spania, prin America...
nevasta unei conte, așa ceva". Universul ficțiunii este păràsit prin medierea aceluiași personaj, Felix,
care, într-o duminică, trece pe strada Antim, amintindu-și – în fața casei acum într-adevăr nelocuite -
de replica „Aici nu stă nimeni!", care încheie, de altfel, textul.

REPERE SPATIO-TEMPORALE
Evenimentele prezentate cronologic încep „într-o seară de la începutul lui iulie 1909" și se
termină „după încheierea păcii", așadar după Primul Război Mondial, la care aflăm că Felix a
participat în calitate de medic. Din cei aproximativ zece ani, cât durează suita de întâmplări ficționale,
perioada cea mai densă, care reprezintă, în fond, „povestea" romanului, este cea din prima parte,
după sosirea lui Felix în casa tutorelui său, de pe strada Antim. Spațiul narativ are ca centru
Bucureştiul – cu bulevardul Lipscani, Calea Victoriei, casele de pe strada Lăpuşneanu, străzile din
spatele Gării de Nord -, din care se „evadează" pentru vizitarea, de către Felix și Otilia, a moșiei lui

5
Pascalopol din Câmpia Bărăganului (localitatea Ciulnița) sau pentru escapadele pariziene ale fetei, în
compania rafinatului moșier.

ACTIUNEA
Romanul realist balzacian fixează clar spaţiul şi timpul, lumea fiind prezentată aşa cum este,
diegeza construind o monografie a burgheziei bucureştene din prima decadă a secolului al XX-lea.
„Intr-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele zece”, Felix Sima, un tânăr de
optsprezece ani, absolvent al Liceului Internat, soseşte de la Iaşi, pe strada Antim din Bucureşti,
acasă la Costache Giurgiuveanu, tutorele său, conturându-se astfel expoziţiunea. În casa tutorelui
său, tânărul o va cunoaşte pe Otilia şi pe toţi ceilalţi care se aflau în jurul unei mese rotunde jucând
cărţi şi table. Desfăşurarea acţiunii este integrată mai multor planuri narative. Felix se oferă să-l
mediteze pe Titi Tulea, fiul lui Simion şi al Aglaei, care la douăzeci şi doi de ani nu terminase încă
liceul, dar colaborarea nu durează niciodată mult. Olimpia, fata cea mare a Aglaei, trăieşte în
concubinaj cu Stănică Raţiu, un avocat care nu profesează din comoditate. După ce devin părinţi,
Simion îi dă fiicei sale casa promisă şi cei doi se căsătoresc, însă copilul de două luni este uitat cu
desăvârşire şi moare.
Într-un alt plan narativ Leonida Pascalopol, un moşier bogat, vine zilnic în casa lui Giurgiuveanu
pentru a o vedea zilnic pe Otilia. In acelaşi timp Felix se îndrăgosteşte de Otilia şi îi reproşează
acesteia familiaritatea excesivă pe care i-o acordă moşierului. Timpul petrecut de Felix şi Otlia la
moşia din Bărăgan a lui Pascalopol face ca iubirea tânărului să devină din ce în ce mai puternică, dar
fata îl sfătuieşte să nu se gândească la iubire înainte de a-şi face o carieră. Reveniţi la Bucuresti,
Felix se înscrie la Facultatea de Medicină. Costache amână la nesfârşit să o înfieze pe Otilia şi să-i
deschidă un cont în bancă. Otilia pleacă brusc cu Pascalopol la Paris, spre invidia Auricăi, o altă fiică
a Agalei, fată bătrână prin vocaţie. Între timp, Stănică îi face cunoştinţă lui Felix cu Georgeta, o
curtezană, cu care are o relaţie amoroasă, iar în familia Tulea, Simion este internat la un sanatoriu de
boli nervoase unde este definitiv abandonat. După întoarcerea Otiliei şi a lui Pascalopol, moş
Costache suferă un atac cerebral nu foarte violent, dar care mobilizează pe membrii clanului Tulea
care aşteaptă de mult moartea bătrânului. Acest moment poate fi considerat un punct culminant al
diegezei. Giurgiuveanu îşi revine, însă urmează o a doua cădere. Stănică, determinând-o pe Otilia
să plece în oraş, intră în camera bolnavului şi îl devalizează, întâmplare fatală pentru bătrân,
integrând deznodământul. Imediat sosesc Aglae şi ceilalţi, dar eforturile lor de găsire a banilor
eşuează, evident. Stănică o va părăsi pe Olimpia nemaiavând nevoie de ea, iar Otilia îi explică lui

6
Felix că este prea tânăr pentru ea, dar vrea să-i demonstreze în absenţa unor acte iubirea ei, acesta
respectând-o prea mult pentru a face acest lucru. A doua zi pleacă la Paris cu Pascalopol.
Finalul romanului consemnează în epilog destinele personajelor: Otilia se căsătoreşte cu
Pascalopol şi ulterior devine soţia unui conte, Felix ajunge profesor universitar şi are o căsătorie
fericită, Stănică Raţiu se însoară cu Georgeta şi devine proprietarul unui bloc de locuinţe. Felix se
întâlneşte în tren cu Pascalopol, acesta arătându-i o fotografie a Otiliei, dar acea femeie frumoasă nu
era fata nebunatică pe care o ştia Felix, epicul rămânând aici deschis în privinţa destinului Otiliei.

CONFLICTUL
Conflictul ce susține arhitectura narativă este pe de o parte exterior, determinat de relațiile
încordate dintre clanul Tulea și Costache Giurgiuveanu, dar şi din interiorul familiei lui Aglae, prin
intervenția ginerelui acesteia, Stănică Rațiu, care intuiește bogăția unchiului –- mascată de poza
permanentei strâmtorări materiale - și intră într-o competitie nedeclarată cu soacra sa, pentru a o
dobândi. Confictul interior este mai puțin nuantat, dar prezent, totusi sub forma dilemelor Otiliei, care
oscilează tacit între un viitor nesigur alături de ambițiosul Felix, căruia îi mărturisește vag iubirea, și
protecția delicată şi generoasă a maturului Pascalopol ale cărui sentimente, deși difuze (ceva între
paternitate, mondenitate și virilitate), sunt statornice. Trăiri contradictorii are și Felix, care caută
certitudini ale iubirii Otiliei, iar apoi explicații ale hotărârii acesteia de a-l părăsi după moartea lui
Costache.

PERSPECTIVA NARATIVA
Romanul realist balzacian are ca trăsătura definitorie perspectiva heterodiegetică , de tip
auctorial, cu narator „demiurg”, adică heterodiegetic, extradiegetic – nefiind implicat în
diegeză, creditabil, omniscient şi, uneori omniprezent, el prezentând fapte desfăşurate în
locuri diferite în acelaşi timp. Naraţiunea se realizează la persoana a treia, tiparul este auctorial,
naratorul creând impresia cunoaşterii deznodămânutului, focalizarea fiind dominant neutră, naratorul
cunoscând mai mult decât orice personaj. Aceasta este completată de perspectiva actorială, a lui
Felix, prin procedeul modern al focalizării interne. Nicolae Manolescu afirmă că naratorul omniscient,
omniprezent se ascunde în spatele personajului, spunându-i ce să observe și cum să observe („Arca
lui Noe”, capitolul „Ochiul estetului”). Astfel, prin ochii tânărului sunt percepute numeroase scene,
fiind descrise elemente de decor, observate amănuntele (Felix îl psihanalizează pe Titi, face
observaţii asupra clanului Tulea, comentează psihologia unor personaje). Tehnica dominantă uzitată

7
este cea a detaliului, evidenţiată încă din incipitul romanului prin descrierea elementelor arhitecturale
şi prezentarea trăsăturilor morale şi fizice ale personajului.

MODURI DE EXPUNERE
Modurile de expunere – narațiune, dialog, descriere – îndeplinesc o serie de funcții specifice la
nivel epic, dintre ele, accentul căzând asupra descrierii. G. Călinescu preferă narațiunea concisă,
construită mai ales prin surprinderea atitudinilor și creionarea atmosferei. Dialogul dinamizează firul
epic, accentuează veridicitatea relațiilor dintre personaje, le caracterizează indirect, individualizându-
le. O condiţie „sine qua non” a romanului realist balzacian este descrierea balzaciană, care se
bazează pe teoria determinismului ambiental, personajele fiind caracterizate prin mediul în care
trăiesc. Prima descriere balzaciană din roman este cea a caselor de pe strada Antim. Detaliul „nicio
casă nu era prea înaltă şi aproape niciuna nu avea cat superior” traduce lipsa de aspiraţii intelectuale
ale personajelor – Titi, Aurica, Aglae, aserţiunea „mărimea neobişnuită a ferestrelor în raport cu forma
scundă a clădirilor” ilustrează contrastul dintre ceea ce vor să pară unele personaje şi ceea ce sunt în
realitate, „amestecul de frotoane grecesti şi chiar ogive, făcute însă din var şi lemn vopsit” sugerează
zgârcenia lui moş Costache. Imaginea străzii bucureștene, de la începutul secolului al XX-lea,
alcătuită din case scunde cu ferestre prea mari, din stiluri arhitectonice diferite, combinate fără
metodă, sugerează caracterul locuitorilor, oameni prosperi, dar fără cultură solidă, finețe sau
rafinament, preocupați de bani și aparențe.
Descrierea de tip balzacian joacă un rol deosebit în caracterizarea personajelor. Imaginea
detaliată a mediului, prezentarea minuțioasă a interioarelor evidențiază trăsături ale personajelor. De
exemplu, camera Otiliei trimite către firea ei artistică, enigmatică; Descrierea portret, de asemenea
de factură realistă, anticipează prin trăsăturile fizice pe cele morale, anunțând de la început fiecare
caracter.

PERSONAJELE
Construcția personajelor susține viziunea autorului conform căreia romanul este un studiu al
oamenilor în caracterele lor generale și cu particularitățile lor individuale. De aceea, romanul pune în
lumină diferite tipologii: avarul – Costache, arivistul/parvenitul – Stănică Rațiu, fata bătrână –
Aurica, „baba absolută, fără cusur în rău” – Aglae, tânărul intelectual în formare – Felix, tipul
rafinatului/al aristocratului – Pascalopol, tipul femeii placide – Olimpia, tipul retardatului –Titi,
tipul bătrânului decrepit – Simion Tulea. Viziunea despre lumea a autorului nu se putea evidenţia
în această operă în afara unor personaje care să transmită mesaje dincolo şi prin text. In romanul

8
 realist balzacian personajele „fac concurenţă stării civile” – Balzac, acestea reprezentând nişte
tipologii: tipul parvenitului este reprezentat de Stănică, „baba absolută fără cusur în rău” este Aglae,
fata bătrână este Aurica, stundentul sărac este Weissmann, „dementul senil“ este Simion Tulea,
„imbecilul placid” este Titi, demimondena este Georgeta, toate acestea fiind personaje plate, statice
sau bidimensionale. Costache Giurgiuveanu este personajul central al romanului întruchipând avarul.
Spre deosebire de ceilalţi avari din literatură, precum Harpagon din „Avarul” lui Moliere, Felix Grandet
din romanul „Eugenie Grandet” de Balzac, Costache Giurgiuveanu nu este dezumanizat din cauza
patimei pentru bani, Călinescu însuşi opinând că a reusit să realizeze mai degrabă un zgârcit. Ca
instanţă narativă este personaj bidimensional şi central, graţie rolului în transmiterea mesajului
operei. Ca referent uman beneficiază de prosopografie, un crochiu realizat de narator: moş Costache
este „subţire şi puţin încovoiat”, cu o chelie de porţelan, „cu buzele galbene de prea mult fumat”.
Ethopeea este conturată cu ajutorul caracterizării directe, din aserţiunile Otiliei: „papa e om bun, dar
are ciudăţeniile lui”, sau ale lui Stănică: „moşneagul e mare pişicher”. Partea cea mai amplă însă a
portretului moral se desprinde din faptele şi vorbele personajului. Gesturile, bâlbâiala, răguşeala sa
sunt arme de apărare, reacţii provocate de teama de a nu fi jefuit, de a nu fi pus în situaţia de a da
vreun ban cuiva care îi cere.
In romanul realist balzacian sunt însă prezente şi personaje tridimensionale, critica
etichetându-le şi pe acestea: Felix este ambiţiosul, Otilia – „fata enigmatică” şi Pascalopol – „moşierul
epicureu”- Nicolae Manolescu.
Intre acestea, cel mai spectaculos personaj este cel reprezentat de Otilia Mărculescu.
Astfel, ca orice personaj literar, „fiinţă de hârtie” – R. Barthes, şi Otilia va fi construită pe baza a doi
parametri: ca instanţă narativă şi ca referent uman. Privit ca instanţă narativă, adică din punctul de
vedere al încadrării estetice, Otilia este personaj principal, datorită ocurenţei în discursul narativ,
central, graţie rolului în transmiterea mesajului operei, protagonist, ea centrând diegeza, tridimensional,
deoarece evoluează pe parcursul operei, eponim, numele sau fiind inclus în titlul operei. Ca referent
uman, adică fiinţa pe care o imaginează, Otilia beneficiază de prosopografie, realizată direct de către
narator: „Faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri”, în „trupul subţiratic”..„era o mare libertate
de mişcări”. Pentru conturarea portretului moral al Otiliei, naratorul uzitează o serie de tehnici cum ar fi
cea a oglinzilor paralele, a pluralităţii punctelor de vedere, a basoreliefului. Ethopeea o evidenţiază pe
Otilia ca personajul cel mai spactaculos al romanului. Beneficiază de caracterizare directă din
aserţiunile lui Felix „Otilia e foarte frumoasă şi apoi e cultă şi talentată ”, ale moşierului „ Ea nu a avut
niciodată ideea că e curtezană”, ale lui Weissmann „Domnişoara Otilia trebuie să fie foarte inteligentă ”,
ale Aglaei, care o considera o femeie uşoară „Fete ca ea pentru asta sunt. Să trăiască discret cu băieţii

9
de familie”, ea însăşi caracterizându-se ca fiind „zăpăcită, nu stiu ce vreau”. Însuşi Călinescu afirmă
despre ea „Otilia c'est moi, e fondul meu de ingenuitate şi copilărie, tipizarea mea fundamentală în
ipostază feminină". Camera sa o defineşte balzacian „o masă de toaletă, trei oglinzi mobile […] un
scaun rotativ pentru pian”, elemente ce simbolizează firea ei imprevizibilă. Faptele o dezvăluie altruistă,
grijulie faţă de cei apropiaţi şi chiar faţă de adversari. Îmbrăcămintea o arată doritoare de lux dar şi cu
bun gust. Otilia Marculescu ilustrează în mod strălucit acea „rezervă bogată de material sufletesc” – G.
Călinescu, care face din femei centrul atracţiei celor din jur.
O altă tehnică utilizată este cea a reflectarii poliedrice, personajul Otilia beneficiind de un
portret realizat în oglinzi paralele prin părerile celorlalţi despre ea. Otilia este singura care pare a se
desprinde din această „schemă”, neputând fi încadrată într-un tipar, atât datorită caracterului
contradictoriu (amestec de feminitate și copilărie), cât și tehnicilor moderne utilizate în caracterizarea
ei (pluriperspectivismul și comportamentismul). Personaj central (în jurul său se construiește firul
epic), eponim, rotund/tridimensional, Otilia Marculescu impresionează prin complexitatea
sufletului, prin farmec și delicatețe, depășind rigorile încadrării într-o anumită tipologie. Tocmai
enigma personalității ei conferă modernitate operei.
Statutul social inițial dezvoltă condiția de „intrusă” a fetei în casa lui Costache, căci, legal,
acesta ezită să o înfieze. Deși iubită de moș Costache, de Pascalopol și de Felix, Otilia are un statut
social precar, trăind drama singurătății și a incertitudinii viitorului. În final, ea acceptă să devină soția
lui Pascalopol, plecând cu el în străinătate. Imaginea definitorie, percepută atât de către celelalte
personaje, cât și de către lector, nu vizează latura socială, ci pe aceea morală, eroina descoperindu-
se pe tot parcursul operei ca însuși simbolul feminității, „fondul de ingenuitate și copilărie” al
scriitorului.
Portretul fetei este alcătuit dintr-o însumare de contraste, fiindcă Otilia reprezintă un amestec
de copilărie și feminitate, de naivitate și maturitate, o fire complexă, enigmatică. Trăsăturile îi sunt
surprinse atât prin intermediul caracterizării directe (realizată de către narator, de către alte
personaje și autocaracterizare), cât și al celei indirecte (atitudini, fapte, relațiile cu celelalte
personaje).
Naratorul îi schițează în mod direct portretul fizic: „fata părea să aibă 18-19 ani”, avea „fața
măslinie cu nasul mic și ochii foarte albaștri”, „trupul subțiratic, cu oase de ogar”, capul „prelung și
tânăr, încărcat cu bucle, căzând până pe umeri”. Imaginea conturată trimite către farmecul inefabil, ce
ascunde un caracter contradictoriu. Acesta este surprins și de către celalalte personaje, care o
percep diferit: Felix și Pascalopol drept o „enigmă”, Aglae ca pe „o dezmățată”, „o zănatică”, în timp
ce Stănică vede în ea o femeie deșteaptă.

10
 Personalitatea Otiliei este evidențiată prin reflectarea ei în conștiința celorlalte personaje, ca și
cum ar fi văzută în mai multe oglinzi paralele, prin tehnica reflectării
poliedrice/pluriperspectivismul (tehnica modernă de caracterizare, identificată de criticul Ovid S.
Crohmălniceanu, este „cea a realizării imaginilor printr-un sistem de oglinzi cu unghiuri de
incidenţă variate”). Acelaşi personaj este perceput şi apreciat diferit, în funcţie de interese şi
sentimente.
Astfel, moș Costache o consideră fată cuminte și iubitoare, „fe-fetița” lui, pe care o protejează,
deși nu are forța de a o înfia. Aurica o invidiază, considerând-o o rivală în alegerea bărbaților: „ E o
șireată, caută numai bărbați în vârstă, bogați”. Cel mai violent o sancționează Titi: „Otilia e o târfă
care a dormit cu Felix și acum doarme cu Pascalopol”. Stănică vede în Otilia o „fată faină, deșteaptă”,
colegii lui Felix o consideră „cea mai elegantă conservatoare”, iar Aglae o detestă, folosind apelative
precum „dezmățată”, „stricată”. Portretul e completat de perspectiva celor doi bărbați între care
pendulează: în timp ce pentru Felix, Otilia reprezintă feminitatea tulburătoare, Pascalopol
mărturisește că nu poate delimita sentimentele virile de cele paterne. Pentru amândoi, fata este, într-
o anumită etapă a vieții lor, o „enigmă”.
Autocaracterizarea îi completează portretul Otiliei: își cunoaște foarte bine soarta de ființă
tolerată, obligată să-și rezolve singură problemele vieții și are capacitatea de a-și analiza lucid
semtimentele (fapt ce reliefează modernitatea personajului): „Eu sunt o zăpăcită, nu știu ce vreau,
eu sunt pentru oameni blazați ca Pascalopol”. Interesant este că, deși superficială, ea are totuși
conștiința acestei superficialități: „când tu vorbeai de ideal, eu mă gândeam că n-am șters praful de
pe pian”; „Noi fetele, Felix, suntem mediocre, și singurul meu merit e că îmi dau seama de asta”.
Complexitatea personajului se dezvăluie și prin caracterizarea indirectă. Otilia pare singura
ființă care trăiește cu adevărat în acest roman, prin firea sa imprevizibilă, spontană. Titlul pune
accentul pe caracterul imprevizibil al eroinei, care face din operă o „poveste” a enigmei feminității .
Descrierea camerei fetei, care corespunde modelului balzacian și propune tehnica focalizării, are un
rol important în surprinderea trăsăturilor, căci devine modalitate de pătrundere în psihologia
personajului. Astfel, detaliile surprinse par să „vorbească” despre caracterul ei dezordonat și spontan:
„sertarele de la toaletă și de la dulapul de haine erau trase afară în felurite grade și în ele se vedeau,
ca niște intestine colorate ghemuri de panglici, cămăși de mătase mototolite”.
Ochiul lui Felix, care observă camera, surprinde totodată gustul tinerei pentru lux și capricii
mărunte: „cămași de mătase mototolite, batiste de broderie și tot soiul de nimicuri de fată”, „jurnale
de modă franțuzești”, „flacoane de apă de Colonia destupate erau aruncate în dezordine”. Asemenea
camerei, Otilia reprezintă o însumare de contraste: exaltare și tristețe, naivitate compensată de

11
aprecieri și atitudini mărunte, răsfățată și generoasă, luxoasă, dar dezordonată. Detaliul care
șochează este oglinda în trei canaturi, care trimite către una dintre tehnicile de caracterizare:
pluriperspectivismul.
Comportamentul fetei este derutant pentru cei din jur, fiind consecinţa impactului cu lumea în
care trăieşte. Ea impresionează prin naturalețe, prin calități tipice vârstei adolescentine: gustă oricând
farmecul jocurilor copilărești, escaladează, la moșia lui Pascalopol, stogurile de fân etc. Trăiește din
plin viața și nimic nu o împiedică să râdă în hohote sau să fie melancolică: „ Îmi vine uneori să râd, să
alerg, să zbor. Vrei să fugim? Hai să fugim!”
Maturizată înainte de vreme, prin statutul umilitor pe care societatea îl conferă orfanului, dar
profitând totodată de o libertate stimulativă, Otilia este înzestrată cu sensibilitate şi câştigă luciditate
prin experienţa directă; de aceea pendulează între iubirea profundă pentru Felix şi securitatea unei
căsătorii cu Pascalopol. Anticipându-i alegerea, autorul îi explică enigma printr-o observaţie a lui
Weissmann: „Orice femeie care iubeşte un bărbat fuge de el, ca să rămână în amintirea lui ca o
apariţie luminoasă. Domnişoara Otilia trebuie să fie o fată foarte inteligentă”. Deşi uşor exaltată,
afirmaţia este îndreptăţită pentru că personajul sintetizează tot atâta sentiment, cât şi raţiune. În timp
ce Felix abia descoperă lumea, Otilia are deja o concepţie bine definită despre viaţă.
Prin Otilia, Călinescu realizează unul dintre cele mai fascinante chipuri feminine din literatura
română. Ea risipeşte farmec juvenil, frumuseţe, aură spirituală, se manifestă cu inteligenţă sau cu o
exuberanţă cuceritoare, integrându-se acelor psihologii moderne, „capricioase” şi ambigue.
Derutantă, contradictorie, mişcată de emoţii puternice, „Otilia este enigma feminităţii înseşi”
(Constantin Ciopraga), rămânând un personaj ilustrativ, care sparge tiparele clasice și conferă
modernitate romanului.
Construirea personajului este legată de toate temele importante ale romanului. Prenumele ei,
Otilia, înseamnă în germană „bogăție” și trimite către tema moștenirii. O moștenire de care Otilia este
dezinteresată, dar care, finalmente, îi hotărăște destinul deoarece se căsătorește cu Pascalopol și îl
părăsește pe Felix tocmai pentru a nu sta în calea realizării lui profesionale. Alegerea ei finală,
neexplicată de narator, mărește ambiguitatea personajului: este ea o femeie interesată de averea lui
Pascalopol, neputând trăi o viață modestă alături de Felix? Sau este capabilă de sacrificiu pentru
bărbatul iubit? Construirea eroinei este conectată și cu tema paternității, fiecare dintre personajele
importante ale romanului fiind un „părinte” la modul simbolic, deoarece îi hotărăște destinul. Desigur,
construcția personajului este determinată și de tema iubirii: pe de o parte, iubirea juvenilă trăită alături
de Felix, pe de altă parte, iubirea matură pe care Pascalopol o nutrește pentru Otilia.
Misterul personajului feminin este dat de trăsăturile ei contradictorii și este susținut prin
procedeele moderne de caracterizare
12
CONCLUZIE
Așadar, „Enigma Otiliei” este un roman realist, obiectiv, de factură balzaciană, având drept
cadru al desfășurării epice mediul citadin. Interpretat drept roman de dragoste, realist, social, frescă,
„Enigma Otiliei” este un roman de sinteză estetică, pentru că pe structura sa realistă sunt grefate
elemente clasice, romantice, moderne.
Astfel, Mircea Cărtărescu are dreptate când afirmă că acest roman este de fapt „un
metaroman”, deoarece, depăşind balzacianismul, această operă anticipează romanul postmodern,
contemporan.

13