Andreea Avrămuț

Tema și viziunea despre lume în romanul „Enigma Otiliei” de George Călinescu

Perioada interbelică este una de diversitate la toate nivelurile, fapt vizibil prin coexistenta
unor direcții românești diferite. Astfel, Rebreanu ilustrează în opera lui un realism dur,
obiectiv, în timp ce Sadoveanu optează pentru un realism cu substrat mitic, iar G. Călinescu
pentru influența balzaciană. Acesta din urmă respinge proustianismul, formulă literară
adoptată de scriitori români precum Camil Petrescu sau Hortensia Papadat-Bengescu și
optează pentru romanul realist balzacian, epic și obiectiv, de factură clasicista, considerând
că tipul firesc de roman românesc este deocamdată acela obiectiv.
Publicat în 1938, romanul „Enigma Otiliei” apare la sfârșitul perioadei interbelice, fiind
ilustrativ pentru modul în care romancierul își trădează formația de critic literar, căci
comentariul comentariul vieții înfățișate în roman trece înaintea vieții create. Tipologic, este
un roman realist prin temă (reprezentarea verosimila a burgheziei citadine), prin tehnica
detaliului (fiecare amănunt este adus sub lupă și analizat), prin tipologia personajelor și
perspectiva narativă obiectivă. Are și elemente moderne, ce țin de construcția personajului
principal, dar și de ambiguizarea celorlalte personaje. Este, de asemenea, un roman citadin,
frescă a burgheziei bucureştene de la începutul secolului XX, ce surprinde efectele banului ca
formă de pervertire morală a individului. După tipologia făcută de Nicolae Manolescu în
„Arca lui Noe”, este un roman doric.
Balzacianismul romanului este evidențiat mai ales la nivel tematic: istoria unei moșteniri,
căreia i se asociază lupta pentru înavuțire și relația de paternitate. Totuși, scriitorul se
detașează de Balzac prin atitudinea comic-parodică și cultivarea grotescului. Este, așa cum
afirmă Nicolae Manolescu, o redescoperire polemică a Balzacianismul ui prin: teatralitatea
discursului narativ, caricaturizarea unor personaje, situațiile absurde.
Titlul este un element paratextual, care oferă cititorului un orizont de așteptare. Inițial,
acesta a fost „Părinții Otiliei”, reflectând ideea balzaciană a paternității, pentru că fiecare
dintre personaje determină într-un fel soarta orfanei Otilia, ca niște părinți. Titlul final
deplasează accentul de la un aspect tradițional la tehnica modernă a oglinzilor paralele, prin
care este realizat personajul titular.
Opera este alcătuită din douăzeci de capitole, organizate pe mai multe planuri: unul al
iubirii dintre Felix și Otilia, romanul fiind și unul de dragoste. Intrigat acestui plan este
reprezentată de gelozia lui Felix cauzată de relația Otiliei cu Pascalopol, bărbatul bogat și
matur. Celălalt plan, desfășurat în jurul clanului Tulea, este impulsionat de competiția pentru
moștenirea averii lui Costache.
Incipitul individualizează caracterul balzacian al romanului, fixează cadrul temporal (într-o
seară de la începutul lui iulie 1909) si spațial (strada Antim și arhitectura casei lui Moș
Costache), prezintă principalele personaje, sugerează conflictul și trasează principalele
planuri epice.
 Finalul este închis prin rezolvarea conflictului. Simetria incipitului cu finalul se realizează
prin descrierea străzii și a casei lui Moș Costache, din perspectiva lui Felix, în momente
diferite ale existenței sale (în adolescență și aproximativ zece ani mai târziu).
Conflictele romanului sunt numeroase și se manifestă în toate planurile narative. Conflictul
principal se declanșează între familia lui Costache Giurgiuveanu (posesorul averii, care are o
fiică vitregă, Otilia Marculescu) și cea a surorii acestuia, Aglae. Din familia ei fac parte: cei trei
copii, Olimpia, Aurica și Titi, și soțul, Simion. In această familie pătrunde Stănică Rațiu pentru
a obține zestrea, în calitate de soț al Olimpiei. Conflictele succesorale sunt iscate in jurul
averii lui Moș Costache (adversitatea manifestată de Aglae împotriva Otiliei, interesul lui
Stănică pentru aceeași avere etc.). Conflictul erotic se referă la rivalitatea dintre tânărul Felix
și maturul Pascalopol pentru dragostea Otiliei.
Personajele romanului sunt construite prin tehnica balzaciana a deducerii trăsăturilor de
caracter din descrierea mediului și a fizionomiilor. Portretul balzacian pornește de la
caracterele clasice (avarul, ipohondrul, gelosul etc.), cărora realismul le conferă dimensiuni
psihologice și sociale. Romanul realist tradițional devine o adevărată comedie umană, cu
persoane tipice, asa cum sunt cele menționate (avarul – Costache Giurgiuveanu, cocheta
fermecătoare – Otilia, baba absolută – Aglae, fata bătrână – Aurica, dementul senil – Simion,
imbecilul placid – Titi, arivistul demagog – Stănică Rațiu etc.).
Modernitatea personajelor este generată de trăsăturile care le conferă ambiguitate. Astfel,
Moș Costache nu este un avar dezumanizat, deoarece manifestă afecțiune pentru cei doi
orfani, cărora le ia mereu apărarea atunci când se vorbește rău despre ei. Pascalopol o
iubește pe Otilia în același timp viril și patern, fiind gata să fie în preajma ei ori ca tată,
adoptând-o, ori ca soț, căsătorindu-se cu ea. Felix este un adolescent orfan, dornic de
afecțiune și capabil de a iubi dezinteresat, dar hotărât să-și facă o carieră. Stănică este
arivistul prin excelență, escroc, hoț, dar și sentimental. Otilia este un personaj cu totul
contradictoriu, amestec de ingenuitate și senzualitate. Mereu imprevizibilă, Otilia este frivolă
nebunatică și exuberantă, meditativă și inteligentă, risipitoare și cochetă, dar și capabilă de
gesturi de pietate filială și devotament pentru Moș Costache etc. In portretizarea acesteia,
autorul folosește procedee moderne precum tehnica pluriperspectivismului/ oglinzile
paralele și comportamentismul: Otilia este văzută și caracterizată din punctul de vedere al
mai multor personaje: pentru Aglae este o zănatică, dezmățată, stricată, care sucește capul
băieților de familie, pentru Felix – o fată superioară, pe care n-o poate înțelege, rămânând
până la capăt o enigmă, pentru Pascalopol – femeia în devenire care îl încântă și îl
emoționează, pentru Stănică Rațiu este o fată deșteaptă, cu spirit practic.
Conștientă de propria frumusețe și tinerețe, Otilia știe in același timp că acestea sunt
efemere și că va trebui să le valorifice cât mai are timp – câțiva ani, așa cum îi mărturisește la
un moment dat lui Felix. Camera ei, cu rochii mai aruncate peste tot, cu române franțuzești
deschise sau azvârlite la întâmplare, depune mărturie pentru stilul de viață mai degrabă la
voia hazardului și pentru personalitatea provocatoare a fetei, liberă și dezinhibată. Este,
alături de Felix, singura complet dezinteresată de averea lui Costache. Faptul că optează
pentru Pascalopol, un moșier blazat, nu trădează dorința de a avea bani, ci nevoia de
siguranță. Și, poate, sugerează un anume secret al ființei ei feminine. Îl iubește pe Felix și îl
lasă să-și urmeze drumul în viață, intuind în tânărul mai degrabă timid un bărbat de carieră.
La un moment dat, înainte de a pleca la Paris cu Pascalopol, îi dă o șansă, pe care tânărul nu
știe sau nu vrea să o fructifice. Este momentul hotărâtor pentru relația dintre ei, iar
contrapunct în care se află psihologic și afectiv cei face ca întâlnirea să eșueze.
Finalul romanului, in care Otilia este prezentată prin intermediul unei fotografii (prin ochii
lui Felix o reîntâlnim pe Otilia, într-o caracterizare directă): „Femeia era frumoasă, cu linii
fine, dar nu era Otilia, nu era fata nebunatică. Un aer de platitudine feminină stingea totul
(...) Ce deosebire! Unde era Otilia de altădată? Nu numai Otilia era o enigmă, ci și destinul
însuși”.
„Enigma Otiliei” rămâne o realizare românească notabilă în perioada interbelică,
apropiindu-se de modelul balzacian prin îmbinarea la nivelul tematic a iubirii și a luptei
pentru moștenire, dar depășind balzacianismul prin complexitatea modernă a personajelor
centrale.