ENIGMA OTILIEI

GEORGE CĂLINESCU
1)Plecând de la ideea că orice artă majoră este clasică, în opinia lui
G. Călinescu, romancierul trebuie să înfăţişeze, în spiritul clasicismului,
aspecte eterne ale naturii umane, marile tipuri umane. De aceea, el
priveşte cu scepticism, tendinţele novatoare ale unor romancieri
interbelici, influenţaţi de metoda lui Proust, considerînd că ceea ce s-a
schimbat de-a lungul timpului este phihologia ca ştiinţă şi nu psihicul
omenesc.
2)Romanul apare in 1938 ca o demonstratie a criticului si istoricului
literar George Calinescu asupra perenitatii formulei balzaciene de
roman.El considera ca romanul prustian,la moda in perioada
interbelica,contravine mentalitatii epocii.
IPOTEZA
Aceste concepţii estetice despre arta romanului sunt ilustrate mai
ales în Enigma Otiliei (1938), roman realist de tip balzacian, cu elemente
moderniste, aparţinând prozei interbelice. De asemenea este roman social
şi citadin.
ARGUMENTE
ROMAN REALIST. Opera literară Enigma Otiliei este
roman(specie epica in proza) prin amploarea acţiunii, desfăşurată pe mai
multe planuri, cu conflict complex, la care participă mai multe personaje.
Este roman realist prin: temă, structură (închisă), spacificul secvenţelor
descriptive, realizarea personajelor(tipicitate), dar depăşeşte modelul
realismului clasic, balzacian, prin spiritul critic şi polemic şi prin
elemente ale modernităţii.
TEMA. Prin temă, romanul este balzacian şi citadin, caracterul
citadin fiind un aspect al modernismultui lovinescian. Frescă a burgheziei
bucureştene de la începutl secolului al XX-lea, prezentată în aspectele ei
esenţiale, sub determinare social economică (banul ca valoare într-o
societate degradată moral), imaginea societăţii constituie fundalul pe care
se proiecteză maturizarea unui tânăr care, înainte de a-şi face o carieră,
trăieşte experienţa iubirii şi a relaţiilor de familie. Roman al unei familii
şi istorie a unei moşteniri, romanul este realist-balzacian prin motivul
moştenirii şi al paternităţii.
 TITLU. Titlul iniţial „Părinţii Otiliei” reflectă ideea balzaciană a
paternitţii, conform careia iti sunt parinti toti cei care iti influenteaza
intr-un fel sau altul destinul. Paradoxal si Aglae si Stanica devin parinti
ai Otiliei. Autorul schimbă titlul din motive editoriale şi deplasează
accentul de la un aspect realist, tradiţional, la tehnica modernă a
reflectării poliedrice, plasand astfel in centrul romanului povestea de
iubire in care Otilia ramane pt Felix o enigma.
MODURI DE EXPUNERE. Dialogul conferă veridicitate şi
concentrare epică. Descrierea spaţiilor şi a vestimentaţiei susţine
autenticitaea, iar detaliul semnificativ ajută la conturarea caracterelor.
PERSPECTIVA NARATIVĂ. Perspectiva narativă a romanului
doric în care se înscrie Enigma Otiliei, presupune un narator omniscient,
omniprezent, obiectiv, impersonal, neimplicat, care utilizează persoana a
III-a şi un stil neutru, urmărind relaţia cauză-efect, specifică realismul
balzacian. Se remarcă însă limitarea omniscienţei şi a obiectivităţii, prin
introducerea personajului martor, Felix Sima, şi prin faptul că naratorul
se ascunde în spatele măştilor sale, care sunt personajele, dovada fiind
limbajul uniformizat.
STRUCTURA. Romanul alcătuit din 20 de capitole, este construit
pe mai multe planuri narative, care urmăresc destinul unor personaje. Un
plan prezintă lupta dusă de clanul Tulea pentru obţinerea moştenirii lui
Costache Giurgiuveanu şi înlăturarea Otiliei Mărculescu; al doilea plan
se costituie ca bildungsroman, urmărind procesul maturizării tânărului
Felix Sima care, rămas orfan, vine la Bucureşti pentru a studia medicina,
locuieşte la tutorele său şi trăieşte iubirea adolescentină pentru Otilia.
Autorul acordă interes şi planurilor secundare, pentru susţinerea
imaginii ample a societăţii citadine.
Succesiunea secvenţelor narative este redată prin înlănţuire,
completată prin inserţia unor micronaraţiuni în structura romanului.
CONFLICT. Conflictul exterior este declanşat de moştenirea care se
cuvine Otiliei, dar care este vânată de clanul Tulea, condus de autoritara
soră a lui Costache şi de avocatul Stănică Raţiu. Conflictul interior
aparţine lui Felix şi se relaţionează cu meandrele sentimentului erotic.
INCIPIT-FINAL. Începutul romanului realist fixează veridic cadrul
temporal: „într-o seară de la începutul lui iulie 1909” şi spaţial
 (descrierea străzii Antim, a arhitecturii casei lui moş Costache), prezintă
principalele personje, sugereză conflictul şi traseză pricipalele planuri
epice. Finalul este închis prin rezolvarea conflictuluişi este urmat de un
epilog. Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea străzii
şi a casei lui moş Costache, din perspectiva lui Felix.
VIZIUNEA DESPRE LUME. Viziunea despre lume a autorului este
cea a unui moralist şi a unui realist care înregistrează detaliile pentru a
oferi iluzia vieţii, dar şi pentru a-şi exprima prin intermediul naratorului
atitudinea ironică.
ACŢIUNEA. Acţiunea debutează cu venirea lui Felix Sima la
Bucureşti pentru a urma medicina şi are ca deznodământ plecarea Otiliei
cu Pascalopol, după moartea lui Giurgiuveanu. Epilogul informează
cititorul asupra carierei şi căsătoriei lui Felix, succesului noului mariaj a
lui Stănică şi asupra evoluţiei Otiliei, care eliberată de moşier, se
căsătoreşte cu un conte sau aşa ceva.
SCENA SEMNIFICATIVA(de grup)-nelipsita in rom realist
Dupa patrunderea in locuinta a lui Felix urmeaza scena de grup,
nelipsita din orice roman realist. Personajele principale sunt prezentate
prin portrete care dezvoltate pe percurs evidentiaza in spirit realist
legatura dintre individ si mediu. In acelai timp scena de grup anticipeaza
lait-motivele romanului: problema patermitatii si mostenirea. Masa de
joc, in jurul careia se gasesc personajele e o metafora pt. destinul omenesc
guvernat de hazard. Singurul personaj care nu participa la joc, Felix, va
fi cel care isi va hotari singur destinul prin munca si tarie de caracter.
ELEMENTE ALE MODERNITĂŢII. Dincolo de dimensiunea
balzaciană se remarcă latura modernă a operei.
1. AMBIGUITATEA PERSONAJEOR. Un element al formulei estetice
moderne este ambiguitatea personajelor: moş Costache nu este un avar
dezumanizat deoarece nutreşte o iubire paternă sinceră pentru Otilia,
Pascalopol o iubeşte pe Otilia patern şi viril în acelaşi timp, iar Felix nu
este ambiţiosul lipsit de scrupule, ci un adolescent orfan capabil de a iubi
dezinteresat , dar hotărât să-şi facă o carieră.
2. INTERESUL PENTRU PROCESELE PSIHICE DEVIANTE. Alt aspect
modern este interesul pentru procesele psihice deviante, motivate prin
ereditate şi mediu, alienarea şi senilitatea. Simion Tulea reprezintă
 categoria estetică a urâtului, grotescul, Titi, fiul retardat care se
îndreaptă spre demenţă, este o copie a tatălui, iar Aurica, fata bătrână,
invidioasă şi rea, este o copie degradată a mamei. Lumea lor se află sub
semnul bolii, al degradării morale reflectate în plan fizic.
3. TEHNICI MODERNE DE CARACTERIZARE. Portretul Otiliei este
realizat prin tehnici moderne: comportamentism (fapte, gesturi, replici,
fără a-i cunoaşte gândurile cu excepţia celor mărturisite chiar de
personaj) şi reflectare poliedrică a personalităţii Otiliei în conştiinţa
celorlalte personaje.
Personajul eponim al romanului, Otilia Mărculescu, reprezintă misterul
feminităţii adolescentine.
MODALITĂŢI DE CARACTERIZARE. Otilia este caracterizată
atât prin modalităţi de caracterizare specifice romanului realist (legătura
cu mediul, descrierea camerei, portretul direct , detaliat, ce încadrează de
la început personajul în tipologie), cât şi prin tehnici moderne precum
comportamentismul şi pluriperspectivismul, care îi întreţin aura de
mister şi limitează omniscienţa.
Mijloacele balzaciene introduc imaginea contradictorie a
adolescentei prin descrierea camerei şi a portretului fizic. Interiorul
dezvăluie preocupările artistice, naturaleţea, cochetăria, curiozitatea,
atracţia spre nou, neliniştea, nerăbdarea specifică tinereţii. Portretul fizic
surprinde vârsta,frumuseţea, eleganţa, delicateţea, trăsături ce o opun
Auricăi, dar şi fragilitatea, vulnerabilitatea ei.
Întâiul potret fizic al Otiliei este realizat din perspectiva lui Felix
prin caracterizare directă. „Verişoara” Otilia pe care o ştia doar din
scrisori îl surprinde în mod plăcut, mai ales că portretul ei apare conturat
în totală opoziţie cu acela al fetei bătrâne, Aurica.
Prin autocaracterizare, personajul îşi dezvăluie propria
personalitate şi anume: că este capricioasă, se plictiseşte repede şi nu
suportă să fie contrazisă.
Alte trăsături ale Otiliei se desprind din caracterizarea indirectă
conturată cu ajutorul faptelor, dialogurilor sau relaţiilor cu alte personaje
şi prin utilizarea tehnicilor moderne: comportamentism şi
pluriperspectivism.
Până în capitolul al XVI-lea, Otilia este prezentată exclusiv prin
coportamentism (fapte, gesturi, replici), fără ca naratorul omniscient să
susţină, prin perspectiva sa unică, una sau alta dintre laturile
personalităţii personajului.
Această tehnică este dublată de reflectarea poliedrică a
personalităţii Otiliei în conştiiţa celorlalte personaje, ceea ce conferă
ambiguitate personajului, iar în plan simbolic sugerează enigma, misterul
feminităţii.
În roman, personajele masculine, cu excepţia lui moş Costache, văd
în Otilia promisiunea erotică: directă-Felix, mascată-Pascalopol, senzual
vulgară-Stănică şi sexual maladivă-Titi. Pentru personajele lipsite de
feminitate, Aglae şi Aurica, Otilia este o femeie frivolă, fără preocupări
gospodăreşti şi nu reprezintă siguranţă în căsnicie.
Reflectarea poliedrică alcătuieşte un portret complex şi
contradictoriu al Otiliei. Singurul care intuieşte adevărata dimensiune a
personalităţii Otiliei este Weissmann, prietenul lui Felix, care, la un
moment dat, într-o discuţie cu tânărul Sima afirmă că Otilia este o fată
inteligentă şi că ea îl iubeşte pe Felix.
SCENA SEMNIFICATIVA
Otilia este tipul cochetei. Studentă la Conservator, înzestrată cu un
temperament de artistă, Otilia studiază cu plăcere pianul, citeşte cărţi şi
reviste franţuzeşti şi este indiferentă în ceea ce priveşte averea lui moş
Costache. Fata îi va purta de grijă lui Felix încă din seara sosirii
tânărului în casa lui moş Costache. Neavând unde să-l găzduiască, Otilia
îi va oferi cu generozitate camera ei, prilej pentru Felix de a descoperi o
parte din personalitatea exuberantă a Otiliei.
SCENA SEMNIFICATIVA
Ultima întâlnire dintre Felix şi Otilia, înaintea plecării ei din ţară
împreună cu Pascalopol, evidenţiază misterul care defineşte
personalitatea eroinei. În timp ce tânăra percepe iubirea în felul
aventuros al artistului, cu dăruire şi libertate absolută, Felix are despre
dragoste păreri romantice, el fiind gata să aştepte oricât în virtutea
promisiunii că, la un moment dat, se va căsători cu Otilia. Dându-şi
seama de această diferenţă, dar şi de faptul că ar putea reprezenta o
piedică în calea realizării profesionale a lui Felix, Otilia îl părăseşte pe
tânăr şi alege siguranţa căsătoriei cu Pascalopol.
 ÎNCHEIERE. Otilia reprezintă una dintre ipostazele feminităţii
înfăţişate în roman: femeia fascinantă, enigmatică. Prin construcţia sa ca
personaj, autorul ilustrează condiţia femeii în contextul social plăsmuit în
viziune realistă. Romacierul a acordat un loc aparte acestui personaj,
ideal de frumuseţe şi feminitate, în care mărturiseşte că regăseşte o parte
din sine.
Deşi triunghiul amoros din comedia clasică se regăseşte în grupul
Felix-Otilia –Pascalopol sau Otilia-Felix-Georgeta, se poate argumenta
faptul că Felix şi Otilia alcătuiesc un cuplu de personaje care ilustrează
tema iubirii, în acest roman realist.
Cocheta şi ambiţiosul din tipologia clasică, fata exuberantă şi
tânărul raţional, personaje ce pun în evidenţă antiteza romantică, dar şi
atracţia contrariilor, au în comun condiţia socială – adolescenţi orfani
care au încă nevoie de protectori (Costache şi Pascalopol) – şi statutul
intelectual superior faţă de copiii cu părinţi din familia Tulea. Deşi orfani,
sunt studenţi în Bucureştiul anului 1909.
Între cei doi se naşte încă de la început o afecţiune delicată,
determinată şi de condiţia lor de orfani. Impulsiv şi încă imatur, Felix
percepe dragostea la modul romantic, transformând-o pe Otilia într-un
ideal feminin. El are nevoie de certitudini, iar comportamentul derutant
al fetei îl descumpăneşte, pentru că nu-şi poate explica schimbările de
atitudine, trecerea ei bruscă de la o stare la alta.
Potretizat în incipit, Felix înfăţişează tânărul surprins în procesul
maturizării şi tipul ambiţiosului având conturată deja imaginea viitorului
şi a unui ideal pe care vrea să-l atingă. El este fiul doctorului Sima din
Iaşi, orfan din copilărie de mamă şi apoi de tată care, prevăzător îi
asigură din punct de vedere financiar, viitorul. Crescut într-o atmosferă
rece, lipsit de prezenţă feminină, Felix este timid, sensibil, dornic de
afecţiune şi de protecţia unei familii.
ÎNCHIERE. Otilia reprezintă pentru Felix o imagine a eternului
feminin, iar pentru Pascalopol o enigmă. Misterul personajului pare a se
ascunde în replica de neînţeles la începutul romanului: „Noi nu trăim
decât patru-cinci ani”.