Enigma Otiliei

de George Călinescu
-eseu de caracterizare a protagonistei-

Date despre autor şi despre modernism

Unul dintre cei mai importanţi critici literari români din toate timpurile alături de
Titu Maiorescu şi Eugen Lovinescu, George Călinescu a fost şi istoric literar, scriitor,
publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii şi literaturii române.
Modernismul este un curent în arta şi literatura secolului al XX-lea, caracterizat prin
negarea tradiţiei şi impunerea unor noi principii de creaţie, înglobând mai multe curente
literare novatoare. În literatura noastră, acesta s-a aflat sub activitatea critică şi ideologică
a lui Eugen Lovinescu care a reuşit, în scurt timp, să impună o direcţie modernistă vieţii
literare româneşti
Modernismul se baza pe ideea sincronismului potrivit căruia literatura românească
trebuie să se intelectualizeze şi să treacă de la sat la oraş şi de la liric la obiectiv, intrând
astfel în ritm cu evoluţia vieţii sociale raţionale.
George Călinescu susţine ideologia lui Lovinescu, afirmând într-un articol că un
roman valoros este „un document de personalitate”. La întrebarea pusă în epocă dacă un
roman trebuie să fie „balzacian”, „tolstoian”, „dostoevskian” sau „pruoustian”, autorul
răspundea că romanul trebuie să fie cât mai original, de „un realism fundamental” şi, de
asemenea, analitic. Urmând în tocmai ideologia pe care o susţinea, George Călinescu
zămisleşte o astfel de operă în care se îmbină armonios două tendinţe care se manifestau
concomitent în epocă: tradiţia şi noul.
Prin urmare, în cazul romanului „Enigma Otiliei” vorbim despre o scriere obiectivă,
realistă, tipologică, de tip monografic, în care se regăsesc atât elemente moderne, cât şi
tradiţionale şi care aparţine prozei interbelice.

Date despre operă, temă, titlu

Ideea plăsmuirii romanului i-a venit autorului odată cu vestea morţii uneia dintre
mătuşile sale, locatară a „casei cu molii”. Apoi, ideea s-a cristalizat cu ocazia unei
deplasări la Iaşi unde autorul a candidat la postul de profesor al unei catedre universitare.
Aici, în oraşul copilăriei, scriitorul şi-a amintit de anii în care fusese elev al „Liceului-
internat”. Poate tot „Oraşul teilor” a fost acela care i-a amintit şi de Otilia, o rudă
îndepărtată. Imaginea Otiliei, farmecul oraşului copilăriri, moartea mătuşii sau Bică
Simion sunt faptele care l-au obsedat pe scriitor, determinându-l să creeze romanul
intitulat iniţial „Părinţi Otiliei”.
 Opera literară „Enigma Otiliei” este un roman deoarece are o acţiune amplă,
desfăşurată pe mai multe planuri narative, cu un conflict puternic şi complex, la care
participă numeroase personaje. Este un roman realist, citadin, de tip balzacian, deoarece
apar tema familiei şi motivele moştenirii şi al paternităţii; structura este închisă, iar
relatarea întâmplărilor este făcută la persoana a III-a, din perspectiva unui narator
omniscient, omniprezent şi obiectiv. Este utilizată tehnica detaliului semnificativ (ajută la
încadrarea în timp şi spaţiu, la descrierea amănunţită a străzii Antim, a caselor aflate pe
stradă şi a locuinţei lui Costache Giurgiuveanu, la realizarea portretelor fizice), iar
personajele sunt prezentate în relaţie cu mediul din care provin.
Prin temă, romanul este unul balzacian şi citadin, caracterul citadin fiind un aspect
al modernismului lovinescian. Frescă a burgheziei de la începutul secolului al XX-lea,
prezentată în aspectele ei esenţiale, imaginea societăţii constituie fundalul pe care se
proiectează formarea unui tânăr care, înainte de a-şi face o carieră, trăieşte experienţa
iubirii şi a relaţiilor cu familia. Roman al familiei şi al moştenirii, romanul este realist-
balzacian prin motivul moştenirii şi cel al paternităţii.
Titlul iniţial reflectă ideea balzaciană a paternităţii pentru că fiecare dintre
personajele participante la acţiune determină, într-un fel, soarta orfanei Otilia, ca nişte
„părinţi”. Autorul schimbă însă titlul din motive editoriale şi deplasează accentul de la un
aspect realist, tradiţional, la tehnica modernă a reflectării poliedrice prin care se realizează
personajul titular.

Caracterizarea Otiliei şi relaţia cu celelalte personaje

Otilia Mărculescu este „eroina mea lirică”, „tipizarea mea în ipostaza
feminină”, îşi mărturisea George Călinescu afinităţile cu acest personaj. Otilia este
personajul principal şi „rotund”, reprezentativ pentru modernitatea romanului atât prin
tehnicile de realizare, cât şi prin problematica sa existenţială, reprezentând enigmatica
dramă a feminităţii, din această cauză fiind şi personaj eponim.
Statutul social şi moral al Otiliei este acela de orfană, aceasta fiind fiica celei de-a
doua soţii a lui Moş Costache, rămas tutorele fetei. Portretul fizic, relatat direct prin ochii
lui Felix ca personaj-martor şi construit prin tehnica detaliului sugerează trăsăturile morale
proprii feminităţii: delicateţe, tinereţe, farmec, cochetărie, distincţie, ingenuitate: „… un
cap prelung şi tânăr de fată, marcat de bucle, căzând până la umeri. Fata, subţirică,
îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strânsă tare la mijloc şi cu o mare
coleretă de dantelă pe umeri, îi întinsese … un braţ gol şi delicat…”.
Pentru Felix este idealul feminin şi soţia dorită, dar tânăra concepe iubirea în felul
aventuros al artistului cu dăruire şi libertate absolută. Dându-şi seama că viziunea lor
despre iubire este una diferită şi de faptul că ar putea fi o piedică în calea carierei sale,
Otilia îl părăseşte pe Felix, preferând siguranţa oferită de căsătoria cu Pascalopol pe care îl
părăseşte mai târziu pentru un conte spaniol.
Este dificil de fixat o trăsătură principală de caracter a Otiliei, deoarece elementul
care îi defineşte cel mai bine personalitatea îl reprezintă misterul feminităţii, dat de
inconsecvenţa în atitudini şi în comportament. Două scene sunt semnificative pentru
ilustrarea portretului personajului.
Una dintre scenele semnificative pentru evoluţia personajului este cea în care, prin
intermediul unei scrisori, Felix îi mărturiseşte Otiliei că o iubeşte. Pentru că fata nu
reacţionează în nici un fel, într-un gest de exaltare nebunească tânărul fuge de acasă,
căutându-l peste tot, Otilia îl găseşte în parc, aşezat pe o bancă încărcată cu zăpadă. În
discuţia purtată, comportamentul fetei este la fel de neclar şi de misterios ca întotdeauna,
lăsând în sufletul lui Felix dezamăgire şi nedumerire când îi spune „Ţi-am spus eu că nu te
iubesc? Nu ţi-a spus nimeni că te urăşte!”.
Ca eroină realist-modernă, Otilia este tipică pentru categoria tinerelor inteligente, cu
sensibilitate artistică către lux şi călătorii în străinătate, ceea ce ar constitui o componenţă
importantă a femeii enigmatice dintotdeauna. Firea captivantă a tinerei este sugerată direct
şi de titlul romanului care scoate în evidenţă un personaj tipic de feminitate enigmatică şi
controversată pentru toate personajele romanului.
Definită, indirect, prin felul de a fi, prin fapte, acţiuni, gesturi, vorbe şi gânduri,
Otilia este un personaj complex şi „rotund”, cu un comportament derutant, fiind capabilă
de emoţii puternice, apoi trecând brusc de la o stare la alta, împrăştiată şi visătoare, deseori
dovedind în mod surprinzător luciditate şi tact.
Relaţia Otiliei cu personajele romanului, ca formulă estetică modernă de
caracterizare, scoate în evidenţă ambiguitatea personajului în percepţia celorlalţi, „părinţi
buni” sau „părinţi vitregi” pe care scriitorul îi aşează în două tabere: cea care vânează
averea şi cea care o apără. Relativismul cu care este privită din mai multe unghiuri de
vedere, foarte diferite, asociază în mod fericit puritatea şi farmecul natural al vârstei cu o
maturitate surprinzătoare, Otilia dând dovadă de o tulburătoare seriozitate ori de o
zvăpăială ca de fetiţă ceea ce dă o fascinaţie cuceritoare personajului.
Tânăra enigmatică este cel mai controversat personaj al romanului, apărând în
opinia personajelor în mod diferit, stârnind contradicţii surprinzătoare. Moş Costache o
iubeşte pe „Otilica”, „pe fe-fetiţa mea”, el fiind „papa” care primeşte de la ea un strop de
tinereţe, lumină şi vioiciune. Raţionalul Felix vede în Otilia „o fată admirabilă, superioară,
pe care n-o înţeleg”. Pascalopol o priveşte pe Otilia o ca pe femeie în devenire, are răbdare
cu ea, dar nu distruge „ce e patern şi ce e viril” în dragostea sa pentru tânăra pe care o
consideră „o artistă” şi care îl încântă şi îl emoţionează ca „o rândunică”. Pentru Stănică
Raţiu, Otilia este o femeie cu „spirit practic” care ştie ce vrea şi cum să se descurce în
viaţă. Aglae o consideră „o zănatică”, „o dezmăţată” şi „o stricată” care suceşte capul
băieţilor de familie, în timp ce Aurica o urăşte şi o invidiază pentru că are succes la
bărbaţi.
Finalul romanului este deschis în privind destinului Otiliei, modernismul
personajului constând şi în faptul că nimeni nu poate dezlega misterul ce se ţesuse în jurul
ei, Pascalopol însuşi afirmând că, după atâţia ani, pentru el Otilia rămăsese „o enigmă”.
Fotografia pe care o priveşte Felix dezvăluie o „femeie frumoasă, cu linii fine, dar nu era
Otilia, nu era fata nebunatică”, ci avea un aer de platitudine feminină, care nu mai semăna
cu imaginea din conştiinţa lui. De aici reiese că Otilia este un personaj modern, plin de
contradicţii, limbajul eroinei fiind unul elevat, plin de fraze cultivate în care se simte
sensibilitatea şi forţa lăuntrică, trădând în mod indirect firea delicată a acesteia şi educaţia
solidă pe care o primise.

Opinia şi concluzia propriu-zisă

În opinia mea, Otilia Mărculescu este personajul reprezentativ pentru tânăra
generaţie din societatea burgheză bucureşteană a începutului secolului al XX-lea, care
conferă un nou statut feminităţii. Construcţia personajului este realizată în conformitate cu
tema principală a moşteniri cât şi cu cele secundare, cum este tema orfanului şi cea a
paternităţii eşuate, aproape toate personajele erijându-se în părinţi ai fetei.
În concluzie, Otilia este o imagine a eternului feminin, prin amestecul de naturaleţe,
eleganţă şi cochetărie. De asemenea, este unul dintre cele mai complexe personaje
feminine din proza românească, personaj realist, plin de un amestec de sensibilitate.