Caracterizarea personajului Otilia

Romanul este publicat în 1938 fiind un roman interbelic, realist cu elemente moderniste. De
asemenea este și un roman balzacian, citadin și social.
Între personajele feminine din literatura română, Otilia din romanul Enigma Otiliei de
George Călinescu ilustrează în mod remarcabil dimensiunea eternului feminin, dar și psihologia
adolescentei și statutul social al femeii la începutul secolului al XX-lea.
Otilia este un personaj atipic în contextul social în care trăiește, prin aura de mister care dă
farmec feminității sale.
Otilia este personajul principal și „rotund" reprezentativ pentru modernitatea romanului,
atât prin tehnicile de realizare (comportamentism și reflectarea poliedrică), cât și prin faptul că ea
reprezintă enigmatica dramă a feminității. Otilia este „eroina mea lirică", proiecția autorului în afară,
„tipizarea mea în ipostaza feminină", după cum mărturisea George Călinescu.
Din punctul de vedere al statutului social, Otilia este o talentată studentă la Conservator
(pian). Tânăra este fiica celei de a doua soții a lui Costache Giurgiuveanu, o femeie frumoasă și bogată,
care murise „de supărare" și care îi lăsase lui Costache toată averea, alături de obligația de a o crește pe
Otilia (care rămâne de mică, orfană). Costache o iubește ca pe fiica lui, dar avariția îl împiedică s-o
înfieze sau să-i asigure, în mod concret, un viitor.
Fascinantă și imprevizibilă, Otilia se diferențiază de alte personaje feminine din literatura
română, de Sașa Comăneșteanu din „Viața la țară", de Duiliu Zamfirescu sau de Olguța din „La
Medeleni", de Ionel Teodoreanu, prin aceea că ea se afla într-o continuă devenire (transformare).
Portretul fizic, relatat direct prin ochii lui Felix, ca personaj-martor, și construit prin tehnica
detaliului, sugerează trăsaturile morale specifice feminității: delicatețe, tinerețe, farmec, cochetărie,
distincție, ingenuitate: „... un cap prelung și tânăr de fată, încărcat de bucle, căzând până la umeri. Fata,
subțirică, îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strânsă tare la mijloc și cu o mare coleretă
de dantelă pe umeri, îi întinse cu franchețe (hotărâre) un braț gol și delicat...".
Caracterizarea Otiliei se face preponderent indirect, prin faptele sale, prin dialoguri, prin
relațiile pe care le stabilește cu alte personaje.
Un aspect pe care naratorul îl subliniază prin caracterizare directă și pe care celelalte
personaje par a-l trece cu vederea este poziția ei socială/intelectuală: este singurul personaj feminin
rafinat, deoarce ea citește cărți, reviste franțuzești, studiază pianul, are o relativă independență
economică și o atitudine relaxată față de moștenirea lui Costache Giurgiuveanu.
Ca eroină realistă modernă, Otilia este tipică pentru categoria tinerelor inteligente, cu
sensibilitate artistică și atracție către lux și călătorii în străinatate, ceea ce ar constitui o componentă
importantă a femeii enigmatice dintotdeauna. Firea plină de farmec a tinerei este sugerată indirect și
de titlul romanului.
Portretul Otiliei este realizat prin tehnici moderne, precum: tehnica comportamentismului
și tehnica reflectării poliedrice. Până în capitolul al XVI-lea, Otilia este prezentată exclusiv prin
comportamentism (fapte, gesturi, replici), cititorul cunoscându-i gândurile doar din propriile mărturisiri.
Tehnica reflectării poliedrice sau tehnica oglinzilor paralele se referă la reflectarea personalității Otiliei,
în conștiința celorlalte personaje. Prin această tehnică este evidențiată ambiguitatea personajului, ceea
ce în plan simbolic sugerează enigma, misterul feminității.
Ambiguitatea protagonistei reprezintă o trăsătură esențială a acesteia. Tânăra enigmatică
este cel mai controversat personaj al romanului. Ea apare în opinia personajelor, în mod diferit. Moș
Costache o iubește pe „Otilica", „pe fe-fetița mea", el fiind „papa" care primește de la ea puțină
tinerețe, lumină și poftă de viață. Raționalul Felix vede în Otilia „o fată admirabilă, superioară, pe care n-
o înțeleg". Pascalopol o privește pe Otilia ca pe femeia în devenire, are răbdare cu ea, dar nu distinge

1
„ce e patern și ce e viril (bărăbtesc)" în dragostea lui pentru tânăra, pe care o considera „o artistă".
Pentru Stănică Rațiu, Otilia este o femeie cu „spirit practic", care știe ce vrea și cum să se descurce în
viață: „deșteaptă fată!". Aglae o consideră „o zănatică", „o dezmățată", „o stricată", care sucește capul
băieților de familie bună, deoarece chiar și pe Titi reușise să-l cucerească. Aurica o urăște și o invidiază
pentru că are succes la bărbați.
Relativismul (subiectivismul) cu care este privită din mai multe unghiuri de vedere, foarte
diferite, asociază trăsături ca și: puritatea și farmecul natural al vârstei cu o maturitate surprinzătoare.
Otilia este uneori de o exagerată seriozitate, alteori zvăpăiată (jucăușă) ca o fetiță, ceea ce dă o
fascinație (frumusețe) distinctă acestui personaj.
Este dezordonată, dar și stilată, temperament de artist, dar și fire copilăroasă, descrierea
camerei fiind una dintre secvențele narative cele mai relevante. Astfel, în mica odaie se pot observa
răsfirate și împrăștiate pe fotolii: rochii, pălării, „pantofi pe sub masă”, reviste de modă franțuzești,
„cutii cu pudră numeroase, unele desfundate, flacoane de apă de Colonia, destupate erau aruncate în
dezordine pe masa de toaletă, ca într-o cabină de actriță…”. Temperamentul copilăresc este revelat și
în scevența narativă a vizitei la moșia lui Pascalopol de la Ciulnița. Cu prilejul micii escapade din
provincie, Otilia nu pierde nici o clipă și îl atrage și pe Felix în fel de fel de manifestări pline de
exuberanță: urcă în podul cu fân, „atacă” toate stogurile de fân pe care le vede pe câmp, spre
disperarea lui Pascalopol, intră în eleșteu, se dă în leagănul improvizat de o creangă de nuc, călărește
peste tot vizitând, împreună cu Felix proprietățile moșierului. De altfel, naratorul subliniază faptul că
Oliliei nu îi era greu să născocească tot felul de distracții.
Ea rămâne enigmatică prin amestecul unui farmec juvenil (tineresc) cu o maturitate
profundă, caracterul enigmatic fiind o importantă trăsătură a personajului, care se face cunoscută de
la începutul și până la finalul romanului. Incitanta (interesanta)„enigmă a Otiliei" se naște mai ales în
mintea lui Felix, care „își dădea prea bine seama că iubește pe Otilia, fără să poată determina conținutul
acestui sentiment", fiind derutat (încurcat) de reacțiile fetei. Biletul de amor stârnește în tânărul
îndrăgostit stări contradictorii, de la speranță, la deprimare. Tânărul nu poate da explicatii plauzibile
pentru comportamentul fetei, care rămâne până la sfârșitul romanului o tulburatoare manifestare a
naturii contradictorii a sufletului feminin. Față de Felix, Otilia are gesturi familiare, tandre, care
ilustrează deseori o grijă maternă pentru el. Îndrăgostit total de Otilia, Pascalopol o admiră și o înțelege,
dar nici el nu poate descifra în profunzime reacțiile și gândurile fetei, confirmandu-i lui Felix în finalul
romanului: „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă". Scriitorul însuși justifică
misterul personajului feminin prin prisma imaturității lui Felix, afirmând: „Nu Otilia are o enigmă, ci
Felix crede că are. Pentru orice tânăr de douăzeci de ani, enigmatică va fi în veci fata care îl va
respinge, dându-i dovezi de afecțiune.”
Caracterizată indirect, prin felul de a fi, prin fapte, acțiuni, gesturi, vorbe și gânduri, Otilia
este un personaj complex „care nu poate fi caracterizat succint și exact", E.M.Forster. Este un amestec
ciudat de atitudine copilaroasă și matură în același timp: aleargă desculță prin iarbă din curte, se urcă pe
stogurile de fân în Bărăgan, stă ca un copil pe genunchii lui Pascalopol, dar este profund rațională și
matură atunci cand îi explică lui Felix motivele pentru care ei doi nu se pot căsători, dovedind o
autocunoaștere desăvârșită a propriei firi: „Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr
când sunt contrariată".
Un procedeu modern de caracterizare a personajelor realiste este mediul ambiant, camera
Otiliei definind-o întru totul prin detaliile cu semnificații comportamentale: „o masă de toaleta cu trei
oglinzi mobile și cu multe sertare, [...] un scaun rotativ pentru pian", ceea ce ar putea fi interpretat ca
sugestie pentru firea ei imprevizibilă, manifestându-se aici motivul oglinzilor. Dezordinea tinerească a
lucrurilor aruncate amestecat peste tot - rochii, pălării, pantofi, jurnale de modă franțuzești, cărți, note

2
muzicale, păpuși - sugerează exuberanță juvenilă, un univers spiritual al „ascunzișului feminin", după
cum afirma în mod direct naratorul omniscient.
Finalul romanului este deschis în privința destinului Otiliei, modernismul personajului
constând și în faptul că nimeni nu poate dezlega misterul, Pascalopol însuși concluzionând că, dupa
atâția ani, pentru el, Otilia rămăsese „o enigmă". Fotografia pe care o privește Felix dezvăluie o „femeie
frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata nebunatică", ci avea un aer de platitudine
(plictiseală) feminină, care nu mai semănă cu imaginea din conștiinta lui. De aici reiese că Otilia este un
personaj modern, plin de contradicții. Limbajul eroinei este elevat, fraza cultivată, în care se simte o
sensibilitate și forța lăuntrică, aspect care trădează, indirect, firea delicată și educația solidă.
Personaj bovaric, Otilia trăiește drama singurătății, a viitorului ei ambiguu, departe de mult
visata fericire, deoarece - se destăinuie ea lui Felix - o femeie se bucură de viața adevarată doar câțiva
ani: „Cât crezi tu ca mai am de trait, în înțelesul adevărat al cuvantului? Cinci, șase ani!".
Ea se definește prin autocaracterizare, dovedind o profundă cunoaștere de sine, atunci când
îi dezvaluie lui Felix: „eu sunt o zăpăcită, nu știu ce vreau, eu sunt pentru oamenii blazați, care au nevoie
de râsetele tinereții, ca Pascalopol".
Înțelegătoare și plină de tact în comportamentul ei față de moș Costache, rămâne aparent
imună la răutățile celor din clanul Tulea.
Intitulat inițial Părinții Otiliei, titlul cărții ilustra ideea balzaciană a paternității. Otilia, Felix,
Stănică Rațiu și Pascalopol au o copilările cu note comune: toți sunt orfani și au nostalgia unei familii.
Dar, în același timp, din obligație morală, ori dintr-un interes material, multe personaje devin „părinții
Otiliei”. La sugestia editorului, care cerea un titlu comercial, George Călinescu și-a intitulat romanul
Enigma Otiliei. Astfel, accentul nu mai cade pe caracterul realist balzacian al romanului, ci pe tehnica
modernă a reflectării poliedrice, prin care este realizat personajul Otilia.
Proza realist-obiectivă se caracterizează printr-o perspectivă narativă obiectivă. Perspectiva
narativă a romanului este obiectivă, prin prezența unui narator care este obiectiv, detașat (nu se
implică în faptele prezentate, lasă viața să curgă), omniscient (știe mai mult decât personajele sale,
omnipresent (dirijează evoluția personajelor ca un regizor universal), narațiunea se realizează la
persoana a III-a, viziunea „din dărăt”, focalizarea este zero. !!!DAR, deși adoptă un ton obiectiv,
naratorul nu este absent, el se ascunde în spatele măștilor sale, care sunt personajele.
Conflictul romanului este generat /dat de relația de opoziție dintre cele două familii:
Giurgiuveanu și Tulea. Pe de o parte este Costache Giurgiuveanu, care intenționează să o adopte pe
Otilia Mărculescu, fiica din prima căsătorie a primei soții. Intervenția nu va deveni realitate, pentru că
Moș Costache amână mereu. Pe de altă parte se situează clanul Tulea, compus din: Aglae, sora lui moș
Costache, Simion și copiii - Olimpia, Aurica și Titi. Romanul conține și două conflicte succesorale: unul se
datorează moștenirii averii lui Costache Giurgiuveanu și al doilea se datorează moștenirii averii lui
Simion Tulea. Există și un conflict erotic care se referă la rivalitatea dintre Felix și Pascalopol pentru
iubirea Otiliei.
În concluzie, Otilia este, așadar, un personaj realist modern, prin complexitate și relativism,
care fascinează prin amestecul de sensibilitate. Chipul fetei rămâne pentru totdeauna învăluit în mister,
o imagine derutantă, amestec de onestitate și cochetărie, puritate, iubire incertă. Finalul romanului
întărește ideea că Otilia a fost un vis tulburător al iubirii adolescentine.