PARTICULARITĂȚI DE CONSTRUCȚIE A UNUI PERSONAJ DIN

ROMANUL REALIST BALZACIAN

ENIGMA OTILIEI

Introducere
În contextul perioadei interbelice, George Călinescu este creatorul și teoreticianul
romanului realist balzacian. El susține acest tip de creație, respingând proustianismul și consideră
că romnanul obiectiv este singurul care definește literatura noastră, iar realismul clasic
este ,, singurul mod de a crea durabil și esențial”.
Publicat în 1938, romanul ,, Enigma Otiliei” apare la sfârșitul perioadei interbelice și este
cel de-al doilea din cele patru romane scrise de George Călinescu. Creația călinesciană a fost
apreciată de criticul literar Nicolae Manolescu drept ,,un roman de critic în care realismul,
balzacianismul și obiectivitatea au devenit program estetic”.
Opera este un roman realist balzacian prin tema familiei, motivul moștenirii și al
paternității, prin tehnica detaliului descriptiv, din exterior către interior și mai ales prin tipizarea
personajelor pentru o anumită categorie socială. Însă, romanul depășește modelul realismului
clasic, prin spiritul critic și polemic, prin ,,ochiul unui estet” și elementele de modernitate, ca
ambiguitatea personajelor, ceea ce l-a determinat pe Nicolae Manolescu să vorbească
despre ,,balzacianismul fără Balzac’’.
Frescă a burgheziei bucureștene de la începutul sec.al XX-lea, acțiunea romanului se
desfășoară pe parcursul a douăzeci de capitole, pe două planuri narative care urmăresc lupta
clanului Tulea pentru averea lui moș Costache și inițierea erotică a lui Felix Sima, prin
experiența de dragoste trăită alături de Otilia Mărculescu. Narațiunea este relatată la persoana a
III-a de un narator obiectiv, care nu se implică în faptele prezentate, dar condiția
impersoanlității este încălcată prin comentariul unui estet. Deși adoptă un ton obiectiv, naratorul
omniscient comunică, prin postura de spectator și de comentator al comediei umane, cu
instanțele narative. Acesta se ascunde în spatele diverselor măști, ca personajul reflector, Felix
Sima, din al cărui punct de vedere sunt prezentate personajele și situațiile epice.
Personajele romanului ,,Enigma Otiliei ” sunt niște caractere clasice, precum: tipul
avarului- moș Costache Giurgiuveanu; tipul arivistului- Stănică Rațiu; al moșierului înavuțit-
Pascalopol ; al tânărului îndrăgostit- Felix Sima ; al babei absolute – Aglae ; al fetei bătrâne –
Aurica; al senilului- Simion Tulea, dar și al cochetei fermecătoare- Otilia Mărculescu. Toate
acestea, cu excepția Otiliei, sunt caracterizate prin tehnica focalizării, în mod clasic prin cele
două modalități.
Statutul social, psihologic, moral, al Otiliei
Otilia Mărculescu este personajul eponim al romanului și reprezintă dimensiunea
eternului feminin, psihologia adolescentei din secolul al XX-lea.
Ea are un statut social modest, fiind orfană, fata celei de-a doua soții a lui Costache
Giurgiuveanu. Statutul ei este incert din cauza avariției bătrânului și a respingerii de către
neamul Tulea. Ipostaza de orfană este marcată în mod direct de către Aglae, sora lui moș
Costache, în scena intrării lui Felix în casa unchiului său. Când aceasta aude că Felix va sta în
casa bătrânului rostește replica ironică ( ,, Nu știam ca faci azil de orfani.”).
Studentă la conservator, are un statut psihologic ambiguu, din cauza temperamentului
de artistă, Otilia fiind o fire melancolică, boemă, dar și cu o personalitate exuberantă. Ea este un
personaj atipic, în contextul social în care trăiește prin aura de mister care dă farmec feminității

1
sale. Din descrierea camerei, prin intermediul lui Felix, naratorul surprinde în mod indirect atât
feminitatea protagonistei, cât și eleganța, bunul gust, Otilia studiind cu plăcere pianul, citind cărți
și reviste franțuzești și fiind total indiferentă față de averea lui moș Costache. Felix descoperă în
camera fetei amestecul de dantele, partituri, romane franțuzești, cutii de pudră și parfumuri,
aruncate pe pat și pe jos. Dezordinea din camera Otiliei evidențiază firea visătoare și melancolică
a acesteia.
Statutul moral este complex și contradictoriu. Otilia este o ființă a contrariilor, amestec
de inocență și maturitate, cu un comportament care intrigă sau încântă. Ea se detașează de planul
material, dar își dorește haine de lux, trăsură, îl iubește pe Felix, dar se mărită cu Pascalopol,
având nevoie de o figură paternă în viața ei. Ea este delicată, blândă, inteligentă, dar și
capricioasă
Evidențierea unei trăsături de caracter
O trăsătură de caracter relevantă este misterul Otiliei. Latura enigmatică a acesteia
reiese indirect din comportamentul derutant față de Felix. Ea trece brusc de la o stare la alta,
recunoscând cu sinceritate că este foarte capricioasă și că are un comportament nefericit.
O primă scenă în care se reflectă această trăsătură este scena în care Felix sosește în casa
lui Costache. Tânărul este întâmpinat de Otilia care exclamă cu bucurie ”Papa, dar e Felix”.
Acesta face un gest de politețe și încearcă să-I sărute mâna fetei, dar ea și-o retrage brusc și îl
apucă familiar de braț, ca și cum s-ar fi cunoscut de-o viață și ar fi fost cei mai buni prieteni, deși
se văzuseră o singură dată în copilărie, iar ani de zile făcuseră schimb de scrisori. Familiaritatea
Otiliei îl intimidează pe Felix și marchează începutul unei relații confuze pentru tânărul ce
parcurge o primă criză erotică.
În același timp, recunoaște, în capitolul VIII, că este o fire visătoare, autocaracterizându-
se : (,,Știi că sunt o zăpăcită.”). Această trăsătură reiese din scena discuției cu Felix despre
sentimentele acestuia și despre scrisoarea lăsată. El nu îndrăznește să-și declare sentimentele,
de aceea îi lasă o scrisoare în cameră, așteptând zadarnic o reacție din partea acesteia. Când o
întreabă dacă îl iubește, ea răspunde evaziv: “n-a zis nimeni că te urăște” iar în privința scrisorii
de dragoste, fata susține că a și uitat de ea, ceea ce îi produce lui Felix o mare confuzie
accentuată de comportamentul familiar al Otiliei și de plecările ei neanunțate la Paris cu
Pascalopol.
Astfel, comportamentul și replicile fetei marchează în mod indirect ambiguitatea
protagonistei, lăsând în sufletul tânărului dezamăgire și nedumerire (,, - Ți-am spus eu că nu te
iubesc? Felix tresări deodată înfocat: -Otilia, e adevărat? Mă iubești? – Ei, ei, nu ți-a spus nimeni
că te urăște. Felix fu iar dezamăgit”).
Misterul personajului pare a se ascunde într-o replică adresată lui Felix la un moment dat:
,, Noi nu trăim decât 5-6 ani.” Astfel, firea sa expansivă o determină să trăiască intens orice clipă
și de aceea ia hotărâri bruște cum ar fi plecarea la Paris cu Pascalopol sau manierea de a părăsi
casa lui moș Costache, căsătorindu-se cu moșierul, după ce a petrecut noaptea cu Felix. Otilia
recurge la această decizie pentru că se consideră un impediment în viitoarea carieră de medic a
lui tânărului.
O altă secvență ce conturează misterul protagonistei se regăsește în epilogul romanului,
odată cu întâlnirea lui Felix cu Pascalopol în tren. Moșierul îi dezvăluie acestuia că i-a redat
Otiliei libertatea de a-și trăi tinerețea, devenind soția unui conte exotic. Pascalopol mărturisește
că pentru el, Otilia ,, e o enigmă”. Felix observă, în fotografia pe care i-o arată moșierul, o
femeie frumoasă, dar lipsită de exubernța de altă dată, fiindcă ,,un aer de platitudine feminină
stingea totul”.

2
 Pe de altă parte, autorul precizează că ,,Nu Otilia are o enigmă, ci Felix crede că are.
Pentru orice tânăr de 20 de ani, enigmatică va fi în veci fata care îl va respinge, dându-i dovezi
de afecțiune.”
Valorificarea conceptelor de titlu, conflict, modalităţi de caracterizare
Latura enigmatică a protagonistei este anunțată încă din titlul operei și accentuată și
reluată în finalul romanului de către Pascalopol (,, A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru
mine e o enigmă.”). În schimb, titlul inițial, ,,Părinții Otiliei”, reflectă motivul balzacian al
paternității şi statutul de orfană.
Portretul Otiliei este realizat nu numai prin modalități clasice de caracterizare, ci și
prin tehnici moderne: comportamentismul și reflectarea poliedrică. Până în capitolul al
XVI-lea, protagonista este caracterizată indirect prin fapte, gesturi, replici, cititorul cunoscându-i
gândurile, doar din propriile mărturisiri, fără a beneficia de perspectiva unică a naratorului.
Această tehnică este dublată de reflecatrea poliedrică a personalității Otiliei în conștiința
celorlalte personaje, ceea ce conferă ambiguitate personajului. Astfel, pentru moș Costache, ea
este ,, fe-fetița cuminte și iubitoare”, pentru Felix, este ,,fata exuberantă, admirabilă și
superioară”,iar Pascalopol o consideră o ,,fată delicioasă, dar ciudată cu un temperament de
artistă”. Pe de altă parte, Aglae o numește ,, dezmățată, o stricată”, iar Stănică Rațiu o vede ca pe
,,o fată deșteaptă”, ,,cu spirit practic” cu care se identifică. Prietenul lui Felix, Weissmann
intuiește inteligența Otiliei, numind-o ,, fată deșteaptă”.
Întâiul portret fizic al Otiliei este realizat din perspectiva lui Felix, prin modalitatea
directă, în scena sosirii la București, în casa unchiului Costache Giurgiuveanu. Frumusețea și
delicatețea fetei îl impresionează pe Felix ,, Felix privii spre capătul scării... și văzu în apropierea
lui Hermes cel vopsit cafeniu, un cap prelung și tânăr de fată încărcat cu bucle, căzând până pe
umeri”. Personajul feminin este caracterizat în antiteză cu Aurica, fata bătrână ,, Fata părea să
aibă 18-19 ani. Fața măslinie cu nasul mic și cu ochii foarte albaștri, arăta foarte copilăroasă între
multele bucle și gulerul de dantelă.” Alături de aceste trăsături, ,,trupul subțiratic al Otiliei” apare
în opoziție cu ,, slăbiciunea suptă și pătată a Aureliei.” Ambiguitatea este anunțată din acest
portret fizic, naratorul precizând în mod direct că se observă,, o mare libertate de mișcări, o
stăpânire desăvârșită de femeie”.
Totodată, adolescenta dă naştere, aproape fără vina sa, la principalele conflicte ale
romanului. Acestea se bazează pe relaţiile dintre două familii înrudite (Giurgiuveanu şi
Tulea). ,,Istoria unei moşteniri” include două conflicte succesorale: primul este iscat în jurul
averii lui moş Costache (adversitatea Aglaei faţă de Otilia), iar cel de-al doilea destramă familia
Tulea( interesul lui Stănică Raţiu pentru averea bătrânului). Deşi prin zestrea mamei ei sporeşte
averea lui Costache, ea tensionează relaţiile dintre Aglae şi frate, familia Tulea considerând-o un
pericol pentru moştenirea ce i s-ar fi cuvenit în totalitate.
Conflictul erotic priveşte rivalitatea adolescentului Felix şi a maturului Pascalopol pentru
mâna Otiliei. Apoi, familiaritatea şi simpatia de care Otilia dă dovadă în relaţiile cu maturul
Pascalopol stârnesc gelozia nou- venitului Felix Sima, instaurându-se conflictul.
Aşadar, Otilia se dovedește a fi tipul eternului feminin și al femeii enigmatice prin
trăsăturile contradictorii care îi compun personalitatea, enigma ei fiind, de fapt, imaginea
idealizată pe care i-o construiesc cei doi bărbați, tânărul Felix și maturul Pascalopol.