Enigma Otiliei

de G. Călinescu

CONTEXT:
Încă din timpul vieții, G. Călinescu devenea o legendă. Se vorbea despre irascibilitatea
sa, despre firea schimbătoare, judecățile severe care puteau răni sau îndepărta și poate tocmai
de aceea era considerat „un drum închis”. G. Călinescu devenea încet, dar sigur, inimitabil, un
mod de a gândi fundamental, o mare capacitate de expresie prin cele patru romane ale sale,
precum „Enigma Otiliei” , „Bietul Ioanide” și „Scrinul negru”.

IPOTEZĂ:
În 1932, G. Călinescu (1899-1965) susținea necesitatea apariției în literatura română a
unui roman de atmosferă modernă, deși respingea teoria sincronizării obligatorii a literaturii
cu filosofia și psihologia epocii, agumentând că literatura trebuie să fie în legătură directă cu
sufletul uman. Călinescu depășește realismul clasic, creează caractere dominate de o singură
trăsătură definitorie, realizând tipologii (avarul, arivistul), modernizează tehnica narativă,
folosește detaliul în descrieri arhitecturale și în analiza personajelor, înscriindu-se, astfel, în
realismul sec. al XX-lea, cu trimitere către creația lui Balzac. Nicolae Manolescu afirma, în
Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, că ,,Balzac are vocația de a crea viața.
Călinescu o are pe cea de a o comenta.” Roman de sinteză, opera „Enigma Otiliei” este
publicat în anul 1938.

SPECIE:
Enigma Otiliei este un roman realist obiectiv de factură balzaciană, care înglobează
elemente de modernitate.
Romanul realist presupune observație socială și problematică morală, veridicitatea
faptelor, analiza psihologică și sociologică, personaje tipice în împrejurări tipice, personaje
complexe, tehnica detaliului, rolul expozițiunii, stilul sobru, obiectiv, cu aspect critic.
Este un roman cu elemente moderne, întrucât G. Călinescu este un colecționar de
artificiu, de procedee, de documente artistice și de formule narative, creând o operă cu aspecte
moderne prin elemente precum: tehnica poliedrică în caracterizarea personajului, elementul
muzical, simbolul „eternului feminin”, identificarea autorului cu Otilia (,,proiecția mea
lirică”, ,,proiecția mea în afară”) și Felix, bogăția sufletească a personajelor care trăiesc drame
psihologice, interesul prozatorului pentru personajele maladive(tipul senilului-Simion Tulea,
tipul alienatului-Titi Tulea).
Roman balzacian (vezi caiet).

TITLU:
Titlul inițial al romanului, a fost Părinții Otiliei, subliniind tema paternității. Apoi, din
motive editoriale, titlul este schimbat în Enigma Otiliei, relevând eternul mister feminin
(„enigma este tot acel amestec de luciditate și ștrengărie, de onestitate și ușurătate”), misterul
unei vârste, misterul vieții înseși.
 TEMA:
Tema fundamentală a romanului este de factură balzaciană: existența societății
burgheze bucureștene în primul sfert de veac al secolului al XX-lea. Această temă se
dezvoltă pe patru arii tematice: tema moștenirii, tema balzaciană bazată pe conflictul
economic, tema parvenirii, identificată din conflictul de ordin moral, tema paternității,
relevată prin conflictul moral, iar tema iubirii, sugerată de conflictul psihologic.

COMPOZIȚIA:
Compoziția romanului este clasică, având douăzeci de capitole fără titlu, care se
descriu prin simetria incipitului cu finalul. Acțiunea începe „într-o seară de la începutul lui
iulie 1909...pe strada Antim Ivireanul, orele zece”, când un tânăr licean este frapat de replica
„Nu-nu-nu știu... nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc”. În final, peste aproximativ zece ani,
Felix-„intrusul”- își amintește aceeași replică, aude aceleași cuvinte cu putere de destin: „Aici
nu stă nimeni”.

STRUCTURA:
Structura romanului însumează trei planuri, unul epic, principal, care urmărește
destinul clanului familial Giurgiuveanu-Tulea-Rațiu, dezvoltându-se în jurul moștenirii și
paternității.
Al doilea plan narativ e centrat pe tema iubirii, urmărind povestea de dragoste dintre
Felix și Otilia, iar planul cadru este cel monografic, în care este surprinsă existența burgheziei
bucureștene.

SIMETRIE INCIPIT-FINAL (vezi schemă)

MOMENTELE SUBIECTULUI (vezi schemă)

PERSONAJE:
*CARACTERIZARE OTILIA – statut social, moral și psihologic + o trăsătură
dominantă ilustrată prin 2 scene semnificative:
- statut social: aparține burgheziei bucureștene, este fiica vitregă a lui Costache
Giurgiuveanu, este studentă la Conservator;
- statut moral: matură în gândire, nu rămâne cu Felix pentru a nu-i împiedica acestuia
cariera;
- statut psihologic: imprevizibilă, visătoare, misterioasă

*RELAȚIE ÎNTRE DOUĂ PERSONAJE:

În această atmosfera balzaciană, tehnica detaliului semnificatv primează. Aici, Felix si
Otilia, intelectualul în formare și femeia enigmatică, alcătuiesc un cuplu de personaje care
ilustrează tema iubirii adolescentine.
Otilia are o fire oscilantă, uneori imprevizibilă, capabilă de hotarari extreme. Personaj
complex, Otilia este inocentă, naturală, demonstrând o fragilitate mascată. Moș Costache o
privește pe Otilia ca pe o fiica. Pascalopol o protejează în mod patern, neștiind ce tip de
dragoste să aleagă, de tată sau de bărbat. Stanică Rațiu o consideră „o protejată”, Aurica o
vede „parvenită”, iar Felix receptează imaginea ei asa cum este în realitate, copilaroasă,
generoasă, capabilă de mari gesturi.
Caracterul enigmatic al fetei poate fi dedus din împrejurările multiple: din descrierea
camerei în care locuiește, unde își ține darurile primite de la Pascalopol, din relațiile cu
celelalte personaje, din preocupările artistice și din interesul pentru muzică.
Felix Sima ocupă un loc privilegiat. El vine la București pentru a studia medicina,
locuiește la unchiul și tutorele lui, bătrânul avar Costache Giurgiuveanu și trăiește iubirea
adolescentină pentru Otlia , o tânără cu temperament de artistă. Când ajunge în casa unchiului
său, unde prin vocea Aglaei i se amintește că este orfan, Felix este întâmpinat de fata „cu
capul prelung și tânăr, încărcat cu bucle, căzând până pe umeri”, pentru care simte de la
început o caldă simpatie. De acum, Felix o consideră o ființă ocrotitoare, iar Otilia este
mijlocitorul ce-i permite tânărului doctor să cunoască și celelalte caractere ale clanului Tulea.
Treptat, dragostea pentru Otilia începe să se contureze și, în curând, Felix realizează că o
iubește pe Otilia. Pentru că o adoră, acesta visează la o iubire ideală și, deplin conștient de
sentimentele sale, nu întrevede nicio piedică în calea dragostei lui.
Felix Sima, străinul, o întâlnește pe „verișoara” Otilia în momentul în care vine de la Iași
la București la tutorele său legal, Costache Giurgiuveanu. Pe fată o știa doar din scrisori, iar
momentul de întâlnire îl surprinde în mod plăcut, mai ales pentru că frumusețea ei este ieșită
din comun: „fața măslinie, cu nasul mic și ochii foarte albaștri, arăta și mai copilarească între
multele bucle și gulerul de dantelă”. În scena jocului de table, Aglae îi așază pe Felix și pe
Otilia în aceeași categorie: „N-am știut, faci azil de orfani”, îi reproșează ea fratelui său,
potențând condiția de orfan a ambelor personaje.
Otilia îi va purta de grijă lui Felix încă din scena sosirii tânărului în casa lui Moș
Costache. Neavând o cameră pregătită, Otilia îi oferă, cu generozitate, odaia ei, prilej pentru
Felix de a descoperi în amestecul de dantele, partituri, romane frantuzești, cutii de pudră și
parfumuri, o parte din personalitatea exacerbată a Otiliei.
Între cei doi se naște o afecțiune delicată, determinată și de condiția lor de orfani.
Impulsiv și încă imatur, Felix percepe dragostea la modul romantic, transformând-o pe Otilia
într-un ideal feminin. El are nevoie de certitudine, iar comportamentul derutant al fetei îl
descumpănește pentru că nu-și poate explica schimbările de atitudine, trecerea ei bruscă de la
o stare la alta. Însuși scriitorul justifică misterul personajului feminin prin prisma imaturității
lui Felix: „Nu Otilia are o enigmă, ci Felix crede ca are”. Pentru orice tânăr, enigmatică va fi
în veci, fata care îl va respinge, dându-i dovezi de afecțiune.
Planul erotic al romanului propune o dezbatere pe o temă general-umană. Iubirea este
problematică prin diversitatea și complexitatea situațiilor de viață surprinse. Povestea
romantică de iubire dintre cei doi adolescenți, Felix si Otilia, urmărește monografic dilemele
primei iubiri, de la fascinația atracției spontane la incertitudinea sentimentului deja cristalizat,
de la inițierea erotică la opțiunea lucidă care pune capăt idilei.
Aflat în vizită la moșia lui Pascalopol din Bărăgan, alături de Felix, Otilia comunică
moșierului dorința ei de a merge în străinătate. De asemenea, Felix remarcă faptul că
Pascalopol îi face „un program deosebit, izolat de al Otiliei”. Ieșind într-o zi la plimbare cu
Otilia, Felix recunoaște: „îmi pare bine, dar într-un fel și rău că am venit aici, și la voi!”.
Otilia nu exclude posibilitatea de a pleca cu Pascalopol, dar, nedorind să-l părăsească pe Moș
Costache, nu face acest lucru. Fata se simte bine la moșie „izbutind să capete colaborarea
binevoitoare a oamenilor de la curte”, în satisfacerea plăcerilor ei. Deși părea o poveste de
dragoste indestructibilă, comportamentul derutant al fetei creează un final de neînchipuit.
Otilia recunoaște cu sinceritate față de Felix că este o ființă dificilă, autocaracterizându-se:
„Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă! [...] eu am un temperament nefericit: mă
plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată”. Portretul Otiliei este realizat prin tehnici
moderne. Relativizarea imaginii, prin reflectarea în mai multe oglinzi, alcătuiește un portret
complex și contradictoriu: „fe-fetița cuminte și iubitoare” pentru Moș Costache, „admirabilă
și superioară” pentru Felix, „un temperament de artistă” pentru Pascalopol, „o dezmățată, o
stricată” pentru Aglae, „o fată deșteaptă cu spirit practic” pentru Stănică.
Contradicțiile Otiliei îl nedumeresc pe Felix. Inițial, tânărul ezită între bârfele clanului
Tulea și dragostea pură pentru Otilia.
Ultima întâlnire dintre Felix și Otilia, înaintea plecării fetei din țară împreună cu
Pascalopol, este esențială pentru înțelegerea personalității tinerilor și a atitudinii lor față de
iubire. Dacă Felix este intelectualul ambițios, care nu suportă ideea de a nu realiza nimic în
viață, Otilia crede că rostul femeii este să placă, în afară de asta neputând exista fericire. Otilia
concepe iubirea în felul aventuros al artistului, în timp ce Felix este dispus să aștepte oricât în
virtutea promisiunii că, la un moment dat, se va căsători cu Otilia. Dându-și seama de această
diferență, Otilia îl părăsește pe tânăr și alege siguranța căsătoriei cu Pascalopol.
În epilog, Felix, câțiva ani mai târziu de la aceste întâmplări, se întâlnește în tren cu
Pascalopol, care îi dezvăluie faptul că i-a redat Otiliei libertatea de a-și trăi tinerețea, iar ea a
devenit soția unui conte exotic: „A fost o fată delicioasă, dar ciudată: Pentru mine e o
enigmă!”.

OPINIE/REPER CRITIC (un exemplu pentru relație):

În opinia mea, în cuplul Felix-Otilia, femeia este cea care, plecând cu Pascalopol,
dovedește că are puterea de a decide pentru amândoi și de a face un sacrificiu din iubire, dând
tânărului posibilitatea de a-și împlini visul: să devină un medic foarte bun. În schimb, nici
fetei nu i s-ar fi potrivit o viață modestă, plină de privațiuni la început, pe care ar fi fost
obligată să o ducă alături de Felix. Moartea lui Moș Costache și pierderea moștenirii impun
acest deznodamant al romanului.
Pe de altă parte, consider că misterul Otiliei pare a se ascunde în replica: „Noi nu trăim
decât cinci-șase ani.”. Romancierul însuși a acordat un loc aparte acestui personaj feminin, în
care mărturisește că regăsește o parte din sine.

CONCLUZIE (pentru tema și viziunea despre lume):

Romanul este unul modern, în ciuda tehnicilor realiste preluate de la Balzac și a creării
unor personaje clasice, atingându-și scopul de a zugrăvi ideea destinului marcat de paternitate
prin relațiile dintre personaje și situațiile cu care se confruntă acestea, ideile cu caracter
universal, neputând fi surprinse în mod esențial decât dându-se iluzia veridicității, asigurată
de scrierea de tip realist.
Romanul Enigma Otiliei întrunește, așadar, spiritul clasic balzacian, cu elemente de
factură romantică și cu trăsături puternice ale romanului modern, realist și obiectiv, prin
introspecția personajelor și a analizei psihologice a personajelor, din care se desprind
psihologii derutante (Otilia), degradări psihice ca alienarea (Simion), consecințele eredități
(Aurica-Aglae, Titi-Simion), constituindu-se într-o creație fundamentală a literaturii române.

CONCLUZIE (pentru particularități de construcție a unui personaj):

În concluzie, Otilia Mărculescu este cel mai modern personaj al romanului, prezență
complexă și enigmatică, un etern feminin (C. Ciopraga). Portretul acesteia este realizat prin
tehnici moderne, precum reflectarea poliedrică, pluriperspectivismul sau relativizarea
imaginii. G. Călinescu afirma despre Otilia că ,,este eroina mea lirică, proiecția mea în afară,
o imagine lunară și feminină [...], e fondul meu de ingenuitate și copilărie [...]. Otilia este
oglinda mea de argint.”.

CONCLUZIE (pentru relație între două personaje):

În concluzie, Otilia reprezintă pentru Felix, mai degrabă, o imagine idealizată decât o
femeie pe care o iubește cu adevărat. Misterul personajului feminin este generat de trăirile
contradictorii ale cochetei cu temperament de artistă și susținut prin tehnicile moderne de
portretizare.