construcția personajului

Baltagul
de Mihail Sadoveanu

Considerat cel mai prolific scriitor din literatura română, Mihail Sadoveanu a
publicat peste o sută de volume în lunga sa carieră și a rămas fidel, dincolo de schimbările
majore din literatura timpului, aceluiași stil și aceleași tematici. Paul Georgescu îl numește
”un scriitor de tip arhaic, epopeic, mitic și tragic” într-o perioadă în care romanul e analitic,
pshiologic, experimental și intelectualist. Tematica operei sale (natura, istoria, iubirea,
vânătoarea, pescuitul, viața socială), multitudinea speciilor abordate (schița, povestirea,
nuvela, romanul, memorialistica) și volumul de opere publicate îi conferă calitatea de
scriitor complet. Astfel, Nicolae Manolescu îl încadrează ca stil între Ion Neculce și Ion
Creangă.
În perioada interbelică, romanul românesc s-a sincronizat spectaculos cu proza
modernă europeană. Alături de romanul modern (numit roman de analiză de Garabet
Ibrăileanu sau ionic de Nicolae Manolescu), ”romanul tradițional își atinge apogeul abia în
deceniul al treilea al secolului al XX-lea”, potrivit lui Nicoale Manolescu. Un asemenea
roman de creație, care ”preferă pshiologiei fapta, iar analizei epicul” este ”Baltagul”,
publicat de Mihail Sadoveanu în anul 1930.
Cea mai cunoscută creație sadoveniană, inspirată din mitul existențial românesc
(mottotul din ”Miorița”), ori din mitul egiptean al lui Isis și Osiris (Alexandru Paleologu),
ilustrează perfect formula tradițională a romanului realist de observație socială și de
problematică morală. Reconstituind monografic viața muntenească din Moldova
începutului secolului al XX-lea, romanul ”Baltagul” este pură sinteză sadoviană, ducând la
desăvărșire formula realismului liric.
Titlul pune întregul univers al cărții sub simbolul dualității. Baltagul (toporul cu
ascutiș curb cu două tăișuri) este un obiect simbolic, și unealtă și armă, ambivalent: armă a
crimei și instrumentul actului justițiar, dar și obiect reparator, putând fi considerat un
suprapersonaj. De remarcat că în roman baltagul lui Nechifor îndeplinește cele două funcții,
iar baltagul tânărului Gheorghiță se păstrează nepătat de sângelele ucigașilor. Marin Mincu
asociază baltagul cu labrysul, securea dublă cu care a fost doborât minotaurul, monstrul
mitic. Chiar numele protagoniștilor ar avea semnificații simbolice, desemnând victoria
dreptății.
În profundă legătură cu multiplele coduri de lectură pe care le permite, tema
romanului ”Baltagul” are un grad mare de generalitate: relația dintre ordinea reală și cea
transcendentă a lumii, precum și condiția omului care trăiește în zona de interferența a
lumii vechi cu cea nouă. Din aceste teme se desfac, într-o rețea complexă, celelalte teme
subordonate. Roman al perioadei de maturitate, marile teme sadoviene se regăsesc aici:
viața pastorală, natura, miturile, iubirea, arta povestirii, înțelepciunea. Romanul prezintă
monografia satului românesc de la munte, lumea arhaică a păstorilor, având în prim-plan
căutarea și pedepsirea celor ce l-au ucis pe Nechifor Lipan. Însoțită de Gheorghiță, Vitoria
reconstituie drumul parcurs de bărbatul său, pentru elucidarea adevărului și săvârșirea
dreptății.
Romanul este structurat pe două coordonate fundamentale: aspectul realist
(reconstituirea monografică a lumii pastorale și căutarea adevărului) și aspectul mitic
(sensul ritual al gesturilor personajului principal). Orizontul mitic include modul de
întelegere a lumii de către personaje, tradițiile pastorale, dar și comuniunea om-natură și
mitul marii treceri. Căutarea constituie axul romanului și se asociază cu motivul
labirintului.
Timpul derulării acțiunii este vag precizat, prin repere temporale care marchează
calendarul popular în care se încadrează viața pastorală: ”aproape de Sf. Andrei”, ”în Postul
Mare”, ”10 marte”. Cititorul atent la indicii temporali observă că timpul evenimențial la care
se raportează personajele se plasează între două mari sărbători creștine, cu corespondent
în calendarul pastoral: Sâmedru (Sfântul Dumitru – 26 octombrie), patronul iernii
pastorale încuie vara și desfrunzește codrul și Sângiorz (Sfântul Gheorghe – 23 aprilie)
readuce codrul la viață și alungă iarna.
Cadrul acțiunii este Măgura Tarcăului, zona Dornelor și a Bistriței, dar și cel de
câmpie, Cristești, în balta Jijiei. Fiind un roman realist, pentru veridicitate, traseul urmat de
Vitoria împreună cu Gheorghiță, pe urmele lui Nechifor, conține toponime existente pe
hartă. Scriere ficțională cu valențe mititice, romanul imaginează satul Lipanilor, Măgura
Tarcăului, și utilizează toponime simbolice (satul Doi Meri, râul Neagra). Ca în toate
romanele tradiționale, structura narativă este perfect echilibrată, cu planuri clar delimitate,
dinamizate de conflicte puternice. Prim-planul este cel al existenței individuale și familiale.
Este un plan epic, urmărind călătoria explorativă a Vitoriei și este dinamizat de un conflict
exterior de interese care a dus la moartea lui Nechifor. Acest conflict exterior este iscat de
încălcarea unei rânduieli morale și creștine prin săvârșirea unei crime. Conflictul exterior
va naște unul interior, care se va acutiza în sufletul Vitoriei, pe măsură ce conștientizează că
soțul ei nu mai este în viață.
Incipitul de tip clasic rezumă o legendă cosmologică, având funcții multiple. Ea
integrează cosmic existența muntenilor, schitează un portret al personajului colectiv,
ciobanii cărora Dumnezeu le-a dat ”o inimă ușoară ca să vă bucurați cu al vostru”, ”Să vă
pară toate bune; să vie la voi cel cu cetera, și cel cu băutura, și s-aveți muieri frumoase și
iubețe” și introduce personajul absent al cărții: ”Povestea asta o spunea uneori Nechifor
Lipan la cumetrii și nunți, la care era nelipsit”. Incipitul deschide romanul pe un ton liturgic.
De altfel, finalul romanului prezintă ieșirea personajului principal din împărăția morții și
reluarea ritmurilor firești ale existenței. Mandatul justițiar al Vitoriei s-a împlinit, ritualul
întegrării cosmice a celui dispărut s-a finalizat, deci viața poate să meargă înainte în familia
Lipanilor, condusă acum de Gheorghiță. Putem observă că finalul intră într-un raport de
simetrie cu incipitul, prin destinul exponentului exemplar al oamenilor de la munte.
Din punct de vedere social, personajul feminin întruchipează tipologia muntencei.
Familia Lipan este una de tip patriarhal, în care bărbatul este cel care face legea, iar femeia
veghează la respectarea ei. Absența lui Nechifor este resimțită de Vitoria ca un
dezechilibru, ca o reală amenințare pentru omogenitatea și coerența microuniversului
familial. În acest scop, femeia încearcă să-l conștientizeze și pe Gheorghiță de importanța
călătoriei, de faptul că el urmează să devină capul familiei.
Viziunea despre lume a autorului se reflectă mai ales la nivelul statutului moral și
psihologic al personajului. Întregul comportament al Vitoriei îi reflectă inteligența, spiritul
practic, verticalitatea. Ea este expresia unei credințe străvechi, care se manifestă într-o
anumită structură psihică și înțelegere a vieții și a datinilor. Aceasta respectă tradițiile și nu
își poate găsi liniștea până nu realizează ritualul înmormântării, prin care sufletul soțului
său va fi legat de lanțurile eternității. Chiar dacă pătrunde într-o lume nouă, Vitoria Lipan
nu renunță la tradiție.
Portretul fizic al protagonistei este realizat în mod direct de către narator,
concentrând în câteva linii, frumusețea și forța ei lăuntrică. Deși nu mai este tânără, Vitoria
are o frumusețe aparte: ”ochii ei căprii în care parcă se răsfrângea lumina castanie a
părului”. Portretul fizic suprinde elemente ce-i configurează trăirile interioare. Imaginea ei
stând singură pe prispă și torcând este simbolică pentru destinul ei: ”fusul se învârtea
harnic dar singur”. Astfel, fizionomia ei este în concordanță cu starea sufletească și
frământările interioare cauzate de absența nejustificată a soțului. Însuși numele ei, Vioria,
este un mijloc de a o caracteriza. El semnifică biruința și prefigurează finalul drumului său.
Portretul moral al Vitoriei reiese atât prin caracterizarea directă a naratorului cât și
prin caracterizarea indirectă, prin comportament, limbaj, dar și mentalitate. Prin
intermediul viselor, semne rău prevestitoare, are loc o dedublare a eroinei. Deși pare
aceeași din exterior, în interior frământările se adâncesc, adaptându-și comportamentul
după starea interioară. În labirintul său interior se decide totul, într-un timp și spațiu
numai al ei. Înțelegerea specială a lucrurilor, spiritul pătrunzător definesc portretul moral
al Vitoriei, urmărită mai ales în datele sufletești, interioare, în întregul roman.
Autocaracterizarea stă sub semnul disimulării: ”Grăiesc și eu ca o minte slabă ce mă aflu” îi
spune Vitoria subprefectului alarmat de forța psihică pe care o descoperă în această femeie.
Munteanca, neștiutoare de carte, se apleacă în fața puterii de a descifra slovele fiului său,
dar aprecierea lui și desconsiderarea față de sine nu sunt întru totul sincere: ”Văd că toți
sunteți cu cap și învățătura. Numai eu îs o proastă”.
O scenă reprezentativă pentru construcția personajului este cea în care Vitoria și
Gheorghiță parcurg drumul în căutarea lui Nechifor. Îngrijorată de absența nejustificată a
soțului ei, Vitoria se hotărăște să-l caute, fiind apăsată de o presimțire sumbră. Plecarea
este pregătită cu multă atenție, femeia îngrijindu-se să lase totul în ordine în urma ei. Pe tot
parcursul drumului, ea va fi însoțită de Gheorghiță. Vitoria intuiește importanța drumului
în maturizarea fiului ei: ”Înțelege că jucăriile au stat. De acu trebuie să te arăți bărbat”.
Vitoria îl călăuzește cu răbdare, dar și asprime, obligându-l să-și stăpânească foamea,
oboseala, nesiguranța, frica și învățându-l să descifreze adevărul din spusele oamenilor și
semnele naturii și să fie ferm și hotărât în acțiunile sale. Contrastul dintre ei nu este între
două caractere, ci între două vârste: Gheorghiță are toate datele pentru a ajunge, cu timpul,
un muntean autentic, iar Vitoria ”Îl văzu sfios și nesigur, pe când ea era era plină de
gânduri, de patimă și durere”. Drumul Vitoriei și al lui Gheorghiță începe într-o zi sacră
(vineri, 10 martie) odată cu răsăritul, și se va încheia simbolic la apus, după
înmormântarea osemintelor celui ce fusese Nechifor Lipan. Ajunși în satul Fărcașa, un
viscol ivit din senin îi obligă să poposească în casa unui gospodar unde află că Nechifor
trecuse pe acolo în toamnă în drum spre Dorna. În drumul lor, cei doi asistă la câteva
evenimente cu valoare simbolică (naștere, nuntă, înmormântare), trecând prin toate
momentele principale ale vieții. Luând drumul turmelor lui Nechifor, Vitoria și Gheorghiță
merg pe urmele celor trei ciobani, ca într-un labirint, întrebând din sat în sat despre ei.
Astfel, află că unul dintre cei doi ciobani care îl însoțeau pe Nechifor avea buză de iepure,
acesta fiind Calistrat Bogza. Șirul semnelor se întrerupte între Sabasa și Suha, iar la Suha
Vitoria află de doi localnici care au ajuns în posesia unei turme mari de oi. Chemați la
primărie de femeie, aceștia susțin că oile le-au cumpărat de la Nechifor după care s-au
despărțit.
O altă secvență semnificativă pentru construcția personajului este cea finală, în care
Vitoria, un veritabil ”Hamlet feminin”, reconstituie crima și împlinește aproape ritualic
dreptatea și rânduiala, ce fusese tulburate pentru o vreme. Eroina tragică îi stăpânește prin
inteligență, voință, tenacitate, arta disimulării, tactică pshiologică pe toții participanții la
praznic pentru a determina desconspirarea răufăcătorilor. Țese aluzii, îl provoacă pe
Calistrat Bogza, analizează baltagul și povestește despre mort ca și cum ar avea o
comunicare neștiută cu acesta. În punctul culminant, povestește crima și îl împinge pe
Gheorghiță la săvârșirea actului justițiar. Intransigența aparține eroilor sadovenieni prin
imperative morale ancenstrale: ”Cine ucide om nu se poate să scape de pedeapsa
dumnezeiască”. Față de Gheorghiță, femeia se comportă ca un adevărat inițiator prin
îndemnul adresat acestuia de a-și răzbuna tatăl, Gheorghiță devenind astfel demn de a
purta baltagul. Modul în care Vitoria își face dreptate poate fi privit drept condamnabil
după legile noastre, justificat însă de legea locului (”Legea Baltagului”).
Așadar, Vitoria Lipan, femeie voluntară, este ”un exponent al speței” (George
Călinescu) în relație cu lumea arhaică, dar și o individualitate, prin însușirile sale: ”În
căutarea bărbatului, Vitoria e un Hamlet feminin, care bănuiește cu metodă, cercetează cu
disimulație...și când dovada s-a făcut, dă drum răzbunării”, consideră George Călinescu.