BALTAGUL

de Mihail Sadoveanu
=relația dintre două personaje: Vitoria – Gheorghiță=
Roman interbelic obiectiv realist mitic traditional

Mihail Sadoveanu se incadreazã în seria marilor povestitori români, ca si loan

Neculce si lon Creangă. El scrie în perioada interbelicã o operã caracterizatã, in primul rând,
prin vastitate, fiind considerat întemeietorul romanului istoric în literatura românã. Valoroase
sunt, deopotriva, si scrierile sale sociale, dintre care se remarcã volumul de povestiri „Hanu
Ancutei"
Publicat în 1930, ”Baltagul” este nu numai o capodoperă a creației sadoveniene, ci și a
literaturii române interbelice în genere, tematica sa generând posibilitatea interpretării operei
în registre de lectură diferite: roman realist-mitic, roman cu intrigă antropologică, roman
polițist, monografic și social, roman de dragoste sau bildungsroman și, nu în ultimul rând,
roman tradițional (prin spațiul rustic, arhaic evocat, prin tipologia personajelor, prin
obiectivitatea perspectivei narative sau ordinea cronologică a evenimentelor etc.).
Scris în 17 zile, în urma unei călătorii a autorului pe traseul Vitoriei Lipan, romanul
are ca surse de inspirație baladele populare Șalga (setea de împlinire a actului justițiar),
Dolca (ideea profundei legături om-animal) și Miorița (punctul de plecare al firului epic,
corespondența personajelor, integrarea cosmică).
Titlul prefigurează destinul personajelor, căci în sens denotativ denumește securea cu
două tăișuri ca armă specifică oierilor, în roman fiind atât arma crimei, cât și obiectul
înfăptuirii dreptății, iar în sens conotativ are valoare simbolică, de restabilire a echilibrului
universal.
Destinului personajelor i se circumscriu teme precum viața pastorală, moartea, condiția
omului simplu, familia, natura, iubirea, călătoria inițiatică, nuanțate de motivul visului, al
labirintului, al căutării, al crimei sau al răzbunării.
Reperele temporale au conotație religioasă – Sâmedru, Sf. Andrei, Sângeorz, iar cele
spațiale țin de estetica realismului prin precizia geografică: Măgura Tarcăului, zona Dornelor
și a Bistriței, Cruci, Suha, Sabasa. Evenimentele sunt evocate din perspectiva obiectivă a unui
narator omniscient, omniprezent, heterodiegetic, auctorial.
Nu în ultimul rând, conturarea personajelor se realizează la nivelul conflictelor – unul
de natură exterioară, între Vitoria Lipan, ca întruchipare a spiritului justițiar, și asasinii lui
Nechifor, care, prin moartea violentă, au condus la un dezechilibru universal; altul, de natură
interioară, oglindit în zbuciumul sufletesc al eroinei (stăpânirea de sine necesară înfăptuirii
actului justițiar înăbușe emoțiile puternice generate de confruntarea cu adevărul morții).
În acest context se situează relația dintre Vitoria și fiul ei, Gheorghiță, o relație de tip
inițiatoare – inițiat / mentor – învățăcel, ce poate fi interpretată din perspectiva unui
bildungsroman, un roman al maturizării, al inițierii tânărului în scopul preluării statutului de
cap al familiei.
Definitoriu pentru evidențierea acestei relații este statutul social, psihologic și moral al
personajelor. Astfel, Vitoria Lipan este personajul principal feminin al romanului, o figură
reprezentativă de munteancă, soție de oier și mamă autoritară, o femeie puternică, hotărâtă,
voluntară și inteligentă, cu un dezvoltat simț al devotamentului conjugal și un adevărat spirit
justițiar. Devenită în roman un exponent al lumii arhaice, Vitoria le transmite copiilor săi
respectul tradițiilor și cultul familiei, ca matcă existențială. Deși nu este decât o femeie simplă
de la țară, neștiutoare de carte, eroina a suscitat interesul criticii literare prin calitățile ei
remarcabile și individualizatoare. Astfel, Nicolae Manolescu o receptează ca pe ”o femeie în
țara bărbaților” prin curajul de a părăsi spațiul consacrat al satului și de a se aventura într-un
demers justițiar ce implică oameni / cunoștințe noi și locuri necunoscute. Pentru George
Călinescu, ”Vitoria e un Hamlet feminin care bănuiește cu metodă, cercetează cu
disimulație, pune la cale reprezentațiuni trădătoare și, când dovada s-a făcut, dă drumul
răzbunării”. În altă ordine de idei, Perpessicius o consideră o eroină tragică amintind de
Antigona lui Soflocle, prin demnitatea cu care își trăiește tragedia.
Gheorghiță, personaj secundar al romanului, fiul Vitoriei și al lui Nechifor, este
reprezentant al generației tinere, cu preocupările vârstei și deschiderea spre noutățile
civilizației, propunându-i mamei să ia trenul până la Dorna. El trebuie să ia în familie locul
tatălui dispărut. La început Gheorghiță este prezentat ca un adolescent interesat în special de
întâlnirile cu cei de vârsta lui, dar Nechifor are încredere în el și îl trimite cu oile la iernat, la
apa Jijiei, unde ar fi trebuit să se întâlnească înainte de sărbători. Deși inițial vrea ca băiatuș să
pornească singur în căutarea tatălui dispărut, mama își dă seama de lipsa lui de experiență și îi
cere să o însoțească în călătorie. Naiv și inocent, Gheorghiță evoluează sub directa influență a
modelului matern, legătura spirituală dintre cei doi fiind sugerată și de asemănarea fizică:
”Gheorghiță era flăcău sprâncenat ș-avea ochii ei.”
Relația dintre cele două personaje se proiectează pe fundalul călătoriei cu scop
justițiar. Ca mamă, Vitoria contribuie, prin comportamentul și atitudinea adoptată în timpul
acestei călătorii, la maturizarea fiului său, obligându-l pe flăcău să-și asume responsabilitățile
unui bărbat și s-o însoțească în căutarea lui Nechifor:”Înțelege că jucăriile au stat.De-acu
trebuie să te arăți bărbat. Eu n-am alt sprijin și am nevoie de brațul tău” . Deși Gheorghiță este
copilul preferat al mamei și poartă numele secret (și real) al tatălui, el constată pe drum că
mamei ”i-au crescut țepi de aricioaică”, adică a devenit aspră cu el, atitudine ce trebuie
înțeleasă ca expresie a tăriei sale de caracter și a dorinței de a-și confrunta fiul cu realitățile
existenței.
Secvența coborârii în râpă reprezintă o primă scenă semnificativă pentru maturizarea
tânarului și pentru evoluția relației dintre cele două personaje. Când, ajutați de câinele Lupu,
mama și fiul găsesc locul unde fusese prăvălit Nechifor de ucigași, între Suha și Sabasa, în
dreptul Crucii Talienilor (toponim simbolic), la ordinul repetat al mamei: " - Coboară-te în
râpă îți spun!" Gheorghiță găsește rămășițele tatălui. Vitoria pleacă să anunțe autoritățile și să
pregătească toate cele necesare înmormântării și îl lasă pe flăcău să vegheze lumânarea
aprinsă lângă trupul neînsuflețit al lui Nechifor. Inițierea presupune o probă a curajului
barbatesc, iar coborârea în râpă amintește de mitul coborârii în Infern: „Sângele și carnea lui
Nechifor Lipan se întorceau asupra lui în pași, în zboruri, în chemări. Flăcaul nu înțelegea din
toate decât o frică strecurată din pământ în el, și începu să vorbească cu câinele și calul,
adresându-le cuvinte fară noimă." Dar Gheorghiță nu s-a maturizat pe deplin și de aceea caută
să se îndepărteze de locul încremenit unde se aflau rămășițele pământești ale tatălui său.Scena
ilustrează, prin plânsul cu efect purificator (catarctic) și eliberator, desprinderea lui
Gheorghiță de copilărie (”plângea ca un copil”), dar și stăpânirea de sine și luciditatea
văduvei (”fără lacrimi”). Fiul se supune întru totul mamei, asemeni unui ucenic ce se lasă
ghidat de maestrul său spiritual: „Bine, mămucă (...). Oi sta aici, după cum îmi poruncești.”
Inițierea este încheiată la parastas, o altă secvență semnificativă, când Vitoria
reconstituie scena morții soțului ei și o povestește în fața sătenilor. Îi cere baltagul lui Calistrat
Bogza și îl acuza indirect:”-Gheorghiță- vorbi cu mirare femeia- mi se pare că pe baltag e
scris sânge și acesta-i omul care a lovit pe tatăl tău.”Bogza își pierde cumpătul, se repede la
flăcău ca să-și ia arma și este lovit cu propriul baltag. Astfel tânărul răzbună moartea tatălui
său și stabilește dreptatea :”Împuns de alt țipăt al femeii, feciorul mortului simți în el crescând
putere mai mare si mai dreaptă decât a ucigașului”; „îl lovi scurt cu muchea baltagului, în
frunte. Calistrat Bogza șovăi”.
Prin urmare, în finalul romanului, Gheorghiță se dovedește suficient de matur pentru
a-și asuma rolul de cap al familiei, în vreme ce Vitoria, sigură de maturizarea fiului în urma
acestei călătorii, decretează necesitatea de a-și continua amândoi viața obișnuită, al cărei ritm
a fost întrerupt de moartea prematură și violentă a lui Nechifor.
 La nivelul expresivității, caracterizarea personajelor și, implicit, relația dintre le se
realizează prin tehnica basoreliefului (a individualizării eroinei), îmbinând mijloacele directe
(portretele) cu cele indirecte (vorbe, fapte, atitudini, gesturi, nume), limbajul naratorului și cel
al personajelor conjugând registrul popular cu cel regional.
În concluzie, în acest roman al familiei raportul inițiatoare – inițiat / mentor –
învățăcel este înfățișat prin relația dintre mamă și fiu, cu prilejul unei călătorii în care
inteligența mamei și curajul fiului asigură restabilirea adevărului.