BALTAGUL

-relația dintre personaje-

de Mihail Sadoveanu

Romanul este specia genului epic, în proză, de mare întindere, cu o acțiune

complexă care se desfășoară pe mai multe planuri narative, cu personaje
numeroase a căror personalitate este bine individualizată și al căror destin este
determinat de trăsături, de caracter și întâmplările ce constituie subiectul
operei.

Romanul „Baltagul” a fost publicat în anul 1930 și este „un adevărat poem
al naturii și al sufletului omului simplu”, „o Mioriță în dimensiuni mari” (George
Călinescu), o capodoperă a creației sadoveniene, ce se înscrie în realismul mitico-
simbolic. Sursa principală de inspirație a romancierului a fost balada populară
„Miorița” din care a preluat simbolul, structura epică, conflictul între cei trei
ciobani și perseverența femeii care pornește în căutarea ciobanului ucis. Autorul
s-a inspirat și din alte două balade populare culese de Vasile Alecsandri pe la
mijlocul secolului al XIX-lea: „Șalga” – din care a preluat exemplul unei curajoase
ciobănițe ce pornește în căutarea unei cete de hoți și se răzbună într-un mod
năpraznic pe cei care au prădat-o – și „Dolca” – de unde a preluat legătura dintre
om și animalul credincios. Romanul impresionează prin mesajul său despre valorile
rurale tradiționale: credința, încrederea, familia, iubirea și păstrarea
obiceiurilor, datinilor legate de viața unui om (botezul, nunta, înmormântarea).

Formula estetică la care aderă scriitorul este tradiționalismul, curent

literar apărut la începutul secolului al XX-lea, care promovează tradiția și este
perceput ca o însumare a valorilor arhaice, tradiționale. Tema predominantă a
curentului literar este cea a întoarcerii în trecut, se pune accentul pe
efemeritatea ființei umane și pe ciclicitatea existenței, iar istoria, dar și
folclorul sunt văzute ca principale surse de inspirație.

Titlul romanului pune întregul univers al cărții sub simbolul dualității.

Baltagul (toporul cu ascuțiș curb cu două tăișuri), este un obiect simbolic și
unealtă și armă, ambivalent: armă a crimei și instrumentul actului justițiar,
reparator, putând fi considerat un suprapersonaj. În limba greacă „labrys-ul”
este numele securii duble cu care a fost ucis Minotaurul în legenda labirintului
cretan. În romanul scris de Sadoveanu baltagul (labrys-ul) este arma sacră
făcută special şi păstrată anume pentru scopul final, confruntarea decisivă cu
ucigaşul. Aici este destinat să restaureze ordinea care a fost tulburată de
uciderea ciobanului. Pentru a duce la bun sfârşit acest lucru, Vitoria va parcurge
un drum labirintic, de-a lungul căruia este călăuzită de vânt.

Tema acestui roman este monografia satului moldovenesc din zona

montană, viața păstorilor, având în prim-plan căutarea și pedepsirea celor care
l-au ucis pe Nechifor Lipan.

Incipitul romanului conţine o legendă pe care obişnuia să o spună la

diverse petreceri Nechifor Lipan, în care se explică motivul traiului greu al
muntenilor, al vieţii lor aspre şi cu multe privaţiuni. Aceasta reprezintă legătura
cu balada “Mioriţa”. Incipitul deschide romanul pe un ton liturgic.

Perspectiva narativă este obiectivă, cu narațiune la persoana a III-a și un

narator omniscient și omniprezent, care, prin tehnica detaliului, prezintă lumea
satului de munte și acțiunile personajului principal. Cu toate acestea, la
parastasul din finalul operei, Vitoria preia rolul naratorului pentru o perioadă
scurtă de timp.

Pierzându-și uneori aura mitică de „ființe de hârtie”, personajele trec

pragul ficțiunii și poposesc în realitatea noastră profană, ilustrând tipuri umane.
Personajul central al romanului este fără îndoială Vitoria Lipan, aceasta
reprezentând tipul femeii voluntare, este „un exponent al speței” (George
Călinescu) în raport cu lumea arhaică, dar și o individualitate, prin însușirile sale:
spiritul de răzbunare și perspicacitatea unui detectiv. George Călinescu afirmă
că „Vitoria e un Hamlet feminin”, pentru că pune la cale demascarea ucigașilor la
parastas, prin reconstituirea scenei morții lui Nechifor Lipan în fața sătenilor.

Statutul social al Vitoriei este conturat în primele capitole ale romanului:

este o femeie simplă din Măgura Tarcăului, mamă a doi copii, Minodora și
Gheorghiță și soția lui Nechifor Lipan. Dintr-o familie cu dare de mână, are piei
de miel în pod, oi în munte, parale într-un cofăiel cu cenușă, plătește argatul și pe
cei care îi oferă serviciile-preot, negustori, cârciumari. De asemenea, își asumă
statutul de văduvă cu demnitate și hotărâre.
 Din punct de vedere psihologic, Vitoria reprezintă un caracter deosebit
de puternic, reușind să-și atingă scopul: găsirea și pedepsirea acelora care erau
vinovați de moartea lui Nechifor. Este inteligentă și prezintă o voință puternică,
fiind capabilă de a organiza informațiile obținute de la cei care s-au întâlnit cu
Nechifor. Pe tot parcursul călătoriei disimulează, prezentându-se drept o
femeie, neajutorată, necăjită, care își caută bărbatul.

Din punct de vedere moral, Vitoria reflectă viziunea despre lume a

autorului, deoarece este o păstrătoare a obiceiurilor și tradițiilor muntenilor
moldoveni, copiii săi fiind crescuți în spirit tradițional. Ea reprezintă pentru
Gheorghiță un mentor și un model. Deși se lasă influențată de superstiții și vise,
Vitoria este foarte credincioasă: merge la mănăstire, ține post; nu se odihnește
până nu duce la bun sfârșit ritualul de înmormântare al soțului său.

Gheorghiță este un personaj aflat în continuă formare. Social, el trece de

la statutul de fecior interesat de hore și șezători, protejat de părinți, la acela
de cap al familiei, înlocuitor al tatălui ucis. De la început se bucură de încrederea
părinților, având responsabilități clare în familie, dar are îndoieli cu privire la
asumarea altora noi, care îi depășesc vârsta. Ca bărbat, el are posibilitatea de a
pleca și a cunoaște lumea, spre deosebire de sora lui Minodora.

Din punct de vedere psihologic, Gheorghiță întruchipează tipul tânărului

în formare, a cărui personalitate se șlefuiește prin intermediul călătoriei
inițiatice parcurse. Inițierea se continuă cu proba coborârii în râpă și a vegherii
nocturne a rămășițelor tatălui. În final, dovedește că este suficient de matur
pentru a-și asuma rolul de cap al familiei.

Din punct de vedere moral, Gheorghiță este înfățișat inițial ca un copil

respectuos, ascultător, cuminte, călătoria alături de mama să transformându-l
într-un bărbat răzbunător și drept simultan. O secvență sugestivă ce ilustrează
transformarea copilului în bărbat este cea a praznicului din sfârșitul romanului,
Gheorghiță având curajul și tăria de a-l lovi cu baltagul pe Calistrat Bogza,
răzbunându-și tatăl.

O scenă semnificativă pentru modul în care evoluează relația celor

două personaje este cea în care Gheorghiță veghează asupra osemintelor lui
Nechifor peste noapte, aceasta reprezentând proba finală a inițierii. Supunerea
lui Gheorghiță față de Vitoria este redată prin coborârea în râpă și veghea
solitară la îndemnul ei. Aceasta simbolizează coborârea în infern, învingerea
temerilor lui Gheorghiță și schimbarea statutului său în acela de cap al familiei.
În mod simbolic în această scenă se realizează și un transfer de energii între
tată și fiu: „sângele și carnea lui Nechifor Lipan se întorceau asupra lui în pași, în
zboruri, în chemări”. Astfel, în urma acestei scene Gheorghiță se simte pregătit
să îi înfrunte pe criminali.

A doua scenă semnificativă este cea a parastasului, în care cele două

personaje înfruntă criminalii. Vitoria demonstrează că este un bun psiholog,
intuind că principalul vinovat de crimă este Calistrat. Prin insinuări și manipulare
ea îl face ce acesta să cedeze psihic să își recunoască vina. Dreptatea este
înfăptuită însă de Gheorghiță care îl lovi pe Bogza „ cu muchia baltagului, în
frunte”, după legea talionului ,,ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”, gesturile
acestuia fiind de această dată sigure. Astfel Gheorghiță este mâna ce lovește, o
mână a destinului.

În concluzie, tema textului, căutarea adevărului și înfăptuirea dreptății,

se reflectă în relația dintre Vitoria și Gheorghiță, ce conturează nu doar cuplul
mamă-fiu, ci și cuplul inițiator-inițiat. Astfel, personajele capătă valori simbolice
prin complexitatea lor.