RELAȚIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE

Baltagul – Mihail Sadoveanu, roman interbelic, realist-mitic și tradițional

Epoca în care scrie Sadoveanu este epoca marelui roman realist dar şi a romanului
modern. Mihail Sadoveanu este un scriitor cu individualitate distinctă în literatura româna şi cea
universală. Este un realist cu viziune romantică şi un romantic ce aduce detalii ca un realist, un
contemplativ: ,,El are realismul lui Balzac şi melancolia unui romantic, meditaţia aspră a lui
Miron Costin, voluptatea senzorială a lui Rabelais”- G. Călinescu
Romanul "Baltagul" de Mihail Sadoveanu a apărut în 1930 și este un adevarat "poem al
naturii și al sufletului omului simplu, o “Mioriță” în dimensiuni mari"(G.Calinescu). Motto-ul
„Stăpâne, stăpâne,/ Mai chiamă ș-un câne”, confirmă vizinea mioritică asupra morții, căreia
Sadoveanu îi dă o nouă interpretare, aceea a existenței duale ciclice a omului, succesiunea
existențială de la viață și moarte și din nou la viață. Romanul este tradițional-mitic, deoarece are
ca surse de inspirație balade populare de la care Sadoveanu preia idei și motive mitologice
românești.
Tema fundamentală a romanului este căutarea şi descoperirea adevărului, iar motivul
central este cel al labirintului, motiv prezent şi în basmele populare, alături de altele ca:
transhumanţa, femeia justiţiară, drumul, animalul credincios, comuniunea om-natură.

Încadrare. Romanul este o creatie epica in proza, de mari dimensiuni, cu actiune

complexa si complicata, la care participa un numar mare de personaje intre care se nasc conflicte
puternice; actiunea romanului se desfasoara pe mai multe planuri narative, intr-un spatiu vast si
intr-un timp indelungat si ofera o imagine ampla si profunda asupra vietii.

Romanul „Baltagul” prezinta monografia satului moldovenesc de la munte, lumea

arhaica a pastorilor, avand in prim plan cautarea si pedepsirea celor care l-au ucis pe Nichifor
Lipan. Insotita de Gheorghita, Vitoria reconstituie drumul parcurs de barbatul sau, pentru
elucidarea adevarului si savarsirea dreptatii. Romanul este structurat pe doua coordonate
fundamentale: aspectul realist (reconstituirea monografica a lumii pastorale si cautarea
adevarului) si aspectul mitic (sensul ritual al gesturilor personajului principal). Orizontul mitic
include modul de intelegere al lumii de catre personaje, traditiile pastorale, dar si comuniunea
om-natura si mitul marii treceri. În acest sens, Al. Paleologu a pus problema relaţiei dintre
imediatul epic al romanului şi substratul mitic, în care el a identificat legenda morţii lui
Osiris: ,,Povestea Vitoriei Lipan în căutarea rămăşiţelor lui Nechifor Lipan risipite într-o
văgăună este povestea lui Isis în căutarea trupului dezmembrat al lui Osiris” .
1. Ilustrarea a patru elemente de structură
Spaţiul acţiunii cărţii este cuprins între munţii şi valea Tarcăului şi regiunea Dornelor,
dar și spațiul interior, psihologic al eroinei, al tulburării și căutării de sine a adevărului. În ceea
ce priveşte timpul în care au loc cele relatate, acesta este limitat și cronologic deşi autorul nu dă
indicaţii directe, el poate fi aproximat pe baza câtorva elemente: introducerea calendarului nou
(1924), călătoria lui Gheorghiţă de la Cristeşti la Piatra-Neamţ cu trenul, care ne conduc la
ipoteza că faptele povestite ar fi contemporane cu scrierea cărţii. De aceea, se poate vorbi despre
un timp mitic românesc, un timp spiritual al credințelor și datinilor străvechi, care au valabilitate
în orice epocă.
Titlul romanului este simbolic: armă a crimei și instrument al dreptății. În sensul
basmului arhaic, baltagul este unealta magică şi simbolică însuşită de răufăcători şi recucerită de
erou, unealtă care rămâne pură, nepătată de sânge. Este și un simbol al labirintului, unul interior,
al frământărilor eroinei de la neliniște la bănuială apoi la certitudine, cât și un labirint exterior, al
drumului săpat în stâncile munților pe care îl parcursese și Nechifor Lipan.
Naraţiunea este structurată în trei părţi: prima parte – de la început până la plecarea în
căutarea lui Lipan (primele şase capitole); a doua parte – călătoria celor doi până la găsirea
mortului (următoarele şapte capitole) şi partea a treia – înfăptuirea datinilor (ultimele trei
capitole). Deşi acţiunea este lineară, cu faptele relatate într-o cronologie normală (prezent-viitor),
aceasta constituie şi întâmplări pe care autorul le aduce din trecut în prezent prin tehnica
rememorării. O asemenea secvenţă este legenda prin care începe romanul. Ea izvorşte din
memoria afectivă a Vitoriei şi prefigurează trăsăturile lumii ce va fi înfţişată în operă.
Perspectiva narativă nonfocalizată descrie lumea satului de munteni și acțiunile Vitoriei
din punctul de vedere a unui autor omniscient și omniprezent, prin tehnica detaliului și
observație. O abatere de la omnisciență se remarcă în finalui romanului, întrucât Vitoria preia
roul naratorului, la parastasul soțului, reconstituind crima.
Incipit-final. Cartea începe prin a vorbi despre păstori ( vechimea acestora, felul de viaţă,
psihologia – fixate într-o sociogonie mitică) cărora Dumnezeu le-a hărăzit o soartă grea. Apoi
vorbeşte despre Lipan (trecerea se face simplu:,,Povestea asta o spunea uneori Nechifor Lipan”)
şi despre familia lui. Incipitul are astfel rol de prolog pentru că anticipează destinul soțului ei.
Finalul marchează planurile de viitor ale Vitoriei, în legătură cu familia ei.
2. Prezentarea statutului social, psihologic, moral et. al fiecăruia dintre personajele
alese
Eroina principală, Vitoria Lipan, este cea care dă sens întregului roman. După aprecierea
lui Perpessicius, aceasta devine "romanul unui suflet de munteancă", ce nu se dă în lături de la
greutăți, neobosită până când nu dezleagă firul întâmplărilor. Ea este o munteancă, soție de
cioban, devotată, mamă și mentor pentru copiii săi, exponentă a unei civilizații străvechi.
Personajul secondar, Gheorghiță, fiul Vitoriei și al lui Nechifor Lipan, este reprezentantul
generației tinere, parcurgând un drum inițiatic, în vederea propriei maturizări.
3. Evidențierea prin două episoade/citate/secvențe comentate a modului în care
evoluează relația dintre cele doua personaje
Portretul fizic sumar surprinde elemente ce configurează zbuciumul interior: "ochii ei

căprui în care parcă se rasfrângea lumina castanie a părului erau duși departe"; "acei ochi
aprigi și încă tineri căutau zări necunoscute". Astfel, aflăm că Vitoria este o femeie în plină
maturitate, care-și pastrează încă frumusețea; mamă a doi copii, Minodora și Gheorghiță,
veghează cu grijă și dragoste asupra creșterii lor. Trăsătura dominantă a sufletului femeii o
constituie încă dragostea și credința față de soțul său, Nechifor Lipan, centrul universului ei.
Iubirea ei statornică față de el o face sa se îngrijoreze pentru întârzierea mai mare ca alte dăți a
lui Nechifor, care plecase la Dorna pentru a cumpăra niste oi. Vitoria, fiind foarte neliniștită,
gândindu-se la Nechifor, se autoizolează de lumea din jur încercand "în singuratatea ei să
pătrundă până la el". Prin caracterizarea indirectă, Sadoveanu dezvăluie stările sufletești și
trăsăturile morale ale eroinei, care reies din faptele, vorbele și gesturile acesteia. Fiind
credincioasă, Vitoria s-a dus la părintele Daniil pentru un sfat, dar respinge ideea că soțul ei
întârzia la petreceri, deoarece dragostea lor este profundă și trainică: "știe că-l doresc și nici eu
nu i-am fost urâtă".

Superstițioasă, s-a dus apoi la ghicitoarea satului, baba Maranda, dar n-a crezut

prezicerea că Nechifor ar fi părăsit-o pentru altă femeie, întrucât își cunoaște bine soțul si este
sigură că s-a întâmplat o nefericire. Ea știe să interpreteze semnele vremii și visele. Vântul care
șuieră, pădurea care dădu zvon, brazii " mai negri decât de obicei" și nourul negru de deasupra
Ceahlaului sunt pentru ea semne ale vremii care prevestesc o nenorocire. Când îl visează pe
Nechifor Lipan: "cu spatele întors către ea, trecând spre asfințit o revărsare de ape" și "cu fața
încolo", Vitoria înțelege că soțul ei nu se va mai întoarce acasa. Alt semn rău vine din superstiții
mitice, în care ea crede cu toata ființa: când cocoșul s-a întors "cu secera cozii spre focul din
horn și pliscul spre poartă", Vitoria se hotărăște să meargă în căutarea lui Nechifor. Inainte de a
pleca în călătorie, ea își purifica sufletul și ține post negru în fiecare vineri "fără hrană, fără apă,
fără cuvânt".

Neliniștea, zbuciumul și frământările Vitoriei Lipan semnifică labirintul interior, un drum

al căutării pe care-l parcurge cu mintea și cu sufletul, de la ingrijorare la bănuială apoi la
certitudinea că ceva rău s-a întâmplat cu soțul ei. Labirintul interior constituie un mijloc de
caracterizare indirectă, specific prozei sadoveniene. În interior, Vitoria pare aceeași, dar viața ei
interioară este profundă, pentru că acolo "se orânduiește totul". Gheorghiță observă schimbarea
mamei sale, despre care spune că "se uită cu supărare și i-au crescut țepi de aricioaică".
Pricepută și harnică, Vitoria își orânduiește treburile gospodăresti și o duce pe Minodora la
mănăstirea Bistrița.

Înțeleaptă și dotată cu un acut simț al investigației, Vitoria reconstituie drumul soțului ei,

se amestecă printre localnici și fiind bună cunoscătoare a sufletului omenesc și cu vorba

pricepută, ea încearcă să afle amănunte de la lumea din jur despre trecerea omului : „cu căciulă
brumărie și cu cal negru țintat în frunte". Își dă seama că lui Nechifor i s-a întâmplat ceva între
Suha și Sabasa și, cu ajutorul cainelui, găsesc ramașitele bărbatului în râpa de sub Crucea
Talienilor.

Băiatul avea ochii căprui ai mamei lui, luminați de un zâmbet frumos. Nu e prea vorbăreț,

dar este inteligent. Este o fire sensibilă și meditativă, care se maturizează pe drumul parcurs
alături de Vitoria. Pentru Gheorghiţă, căutarea tatălui are rolul unei iniţieri deoarece pe parcursul
acestei călătorii labirintice el se maturizează. Esenţial este momentul în care este pus să vegheze,
în râpă, osemintele tatălui, acţiune care are semnificaţia unei renaşteri simbolice şi care asigură
continuitatea dintre părinte şi fiu, însemnând şi dobândirea unei personalităţi: „Sângele şi carnea
lui Nechifor Lipan se întorceau asupra lui în paşi, în zboruri, în chemări.” Proba coborârii în
râpa de sub Crucea Talienilor, amintește de mitul coborârii în Infern-și a vegherii nocturne a
rămășițelor tatălui. Maturizarea se împlineşte în momentul în care îl pedepseşte pe unul dintre
asasinii tatălui, omorându-l cu ajutorul baltagului sfinţit. Gheorghiță este Nechifor în devenire.
Ca un Făt-Frumos din basme, al cărui adjuvant este calul năzdrăvan sau buzduganul, Gheorghiță
deține ca obiect magic baltagul special făcut pentru el. Până la sfârsit el va rămâne simbolul
dreptății, al izbânzii luminii asupra întunericului, nefiind pătat de sângele crimei. Răzbunarea va
fi săvârșită cu arma care l-a ucis pe Nechifor. Inițierea este validată, iar el este pregătit pentru
pedepsirea criminalilor. Acest act nu este o răzbunare, ci îndeplinirea unei obligații
corespunzătoare unei Legi nescrise.

Pentru băiat, Vitoria este mentorul ce îl inițiază în tainele vieții mature. Femeia nu îi
acceptă atitudini copilărești, îl tratează cu o oarecare asprime, pentru a se comporta ca un bărbat.
Mama îl pregătește pentru a face față problemelor cu dârzenie dar mai ales cu hotărâre. Băiatul
dă dovadă de supunere, este obedient, o respectă pe mama sa și o ascultă întocmai pe mama sa
care nu încetează în a-l uimi: „Mama asta trebuie să fie fermăcătoare: cunoaște gândul omului”.

Profund credincioasă, Vitoria împlinește datinile creștinești, organizează înmormântarea

lui Nechifor, iar la pomenirea lui îi cheama pe cei doi tovarași de călătorie, Calistrat Bogza și Ilie
Cuțui, dar și oficialitățile. Setea pentru adevar și spiritul ei justițiar înving ticaloșia criminalilor.
Datina înmormântării și pedepsirea ucigașilor sunt împlinite după legi nescrise: "cine ucide un
om nu se poate să scape de pedeapsa dumnezeiască". Odata împlinită datoria și înfăptuită
dreptatea, viața reintră în normal, iar Vitoria își asumă responsabilitatea totală a familiei sale.