M.

Sadoveanu – Baltagul
Repere generale Dezvoltarea reperelor
1. Definiţia Într-un mod unanim recunoscut, romanul reprezintă o specie a genului
romanului, epic în proză, de dimensiuni ample, cu acţiune complexă şi intrigă complicată
trăsături, clasificare progresiv, desfăşurată pe mai multe planuri, la care participă un număr important
de personaje, bine individualizate. Clasificarea romanului include numeroase
criterii. Astfel, după raportarea la temporalitate distingem între: roman picaresc,
eroic, istoric, contemporan sau de anticipaţie; după cadrul social sau geografic în
care se desfăşoară acţiunea avem: roman rural, urban, al provinciei şi exotic; după
tehnica narativă care l-a consacrat, romanul poate fi: de tip balzacian, sthendalian,
proustian, gidian şi tolstoian; din punctul de vedere al viziunii narative, putem
enumera: romanul obiectiv, romanul idilic şi romanul subiectiv, iar în funcţie de
mişcarea artistică reprezentată discutăm despre roman tradiţional şi roman
modern. Adesea aceste criterii sunt doar convenţionale, textul depăşind orice
limitare teoretică.
2. Istoria speciei În literatura română, specia se consolidează mai greu şi tinde să
înlocuiască povestirea şi nuvela cultivate cu asiduitate până în primele două
decenii ale secolului al XX-lea. Până atunci, romanul apare sporadic, în etapele
premergătoare modernizării literaturii noastre. Amintim astfel de Dimitrie
Cantemir, cu Istoria ieroglifică (în umanism), D. Bolintineanu – Manoil, Elena
(în paşoptism), dar prima realizare notabilă rămâne Ciocoii vechi şi noi de N.
Filimon. Epoca de maximă înflorire a acestei specii devine perioada interbelică,
în care are loc o adevărată ardere de etape, în sensul că formulele şi viziunile
narative consacrate deja în universalitate sunt preluate şi adaptate contextului
propriu.Astfel, pe de o parte, există tendinţa de obiectivare a romanului
tradiţional, dar, concomitent, romanul românesc tinde spre sincronizare cu cel
european, astfel încât marii creatori ai prozei din secolul al XX-lea precum M.
Proust, J. Joyce, Virginia Woolf, Thomas Mann şi Franz Kafka sunt acum citiţi şi
popularizaţi.
3. Rolul lui Într-un context preponderent înnoitor, Sadoveanu îşi urmează liniştit
Sadoveanu drumul, înscriindu-se pe coordonata tradiţionalismului, desemnând totalitatea
tendinţelor interbelice conservatoare, iniţiate să apere viaţa autohtonă, specificul
naţional şi perpetuând o tematică destinată a surprinde ethosul românesc.
Literatura tradiţionalistă se constituie într-un act de spiritualizare a existenţei, de
valorificare a mitologiei autohtone, a ritualurilor ancestrale, de elogiere a
vitalismului universal, concomitent cu ancorarea într-o tematică, formulă artistică
şi tipologie constituite de-a lungul timpului şi considerate ca având un grad înalt
de specificitate. Orientat încă din primele texte către universul ţărănesc, scriitorul
îşi făureşe o viziune artistică definitorie ce se hrăneşte din tematica tradiţională
fixată în veacul trecut de „Dacia literară”: istoria, folclorul, natura. Ţăranul,
creator de istorie şi de folclor, locuitor al spaţiului natural, ocupă un loc
privilegiat în interiorul operei sadoveniene, devenind un fel de permanenţă
naţională. Aşa cum consemnează autorul şi în Mărturisiri, l-a interesat mereu
„omul cel vechi al pământului” pe care l-a găsit „pretutindeni unitar, în cântec şi
datini, în aspiraţii, în bunătatea-i înţeleaptă”. Adept al poporanismului în anii săi
de formaţie, care punea preţ pe ţărănime ca purtătoare a specificului naţional,

1
 Sadoveanu o situează în centrul operei sale, considerând-o realitatea cea mai vie:
„... artiştii, cu faţa în lumină nouă de auroră, trebuie să-şi plece urechea spre
trecut şi spre popor. Şi mai ales la noi spre popor”.
4. Baltagul – O evidentă oglindire a satului românesc patriarhal şi arhaic întâlnim în
prezentare generală Baltagul, operă de maturitate deplină, dar şi roman tradiţional, realist şi
obiectiv de referinţă. Baltagul este în primul rând o operă de o complexitate
deosebită, lucru evidenţiat şi prin faptul că înglobează elemente ce îl situează în
acelaşi timp în categoria romanului mitic, social, poliţist, dar şi iniţiatic şi de
dragoste.
5. Sursa de Opera este precedată de un moto ce trimite către versurile Mioriţei, iar
inspiraţie asemănările sunt frapante. Ca şi în balada populară, doi ciobani hotărăsc
uciderea celui de-al treilea, este prezent motivul animalului năzdrăvan şi cel al
măicuţei bătrâne care îşi caută disperată fiul. Diferenţierile sunt însă
incontestabile şi fireşti. Moartea ciobănaşului din baladă rămâne la faza de simplă
ipoteză, pe când cea a lui Lipan este o certitudine. Personajul popular era un tănăr
nelumit şi are valoarea unui simbol, pe când Lipan este bărbat în toată firea, cu
nevastă şi copii, cu un statut social foarte bine delimitat. Căutarea Vitoriei este
amplificată, depăşind stadiul de motiv epic şi formează chiar substanţa operei, iar
motivul animalului năzdrăvan este redat într-o formă mult mai veridică, devenind
motivul animalului păzitor.
6. Spaţialitatea Elementele realiste sunt preponderente şi clasează romanul în
categoaria operelor de referinţă. Astfel, ca orice creator realist, autorul a urmărit
să redea operei impresia de veridicitate. Acţiunea este amplasată într-un spaţiu
prin excelenţă real, bine delimitat şi jalonat prin numeroase toponime reale. În
felul acesta romanul propune o lume care concurează realitatea şi se constituie
într-o monografie a satului Măgura, de pe valea Tarcăului. Este un sat izolat de
munte, rupt de civilizaţie căci e aşezat în locuri greu accesibile. Natura pare
uneori potrivnică, gospodăriile sunt situate în locuri vitrege, printre stânci, iernile
sunt foarte aspre, dar oamenii sunt căliţi şi au învăţat să reziste. Ei îşi duc
existenţa după legi nescrise şi moştenite încă de pe vremea lui Burebista. Şi-au
racordat perfect viaţa la ciclurile naturii pe care o citesc şi o interpretează.
Profilul spiritual al umanităţii acestor locuri este bine trasat, atât la nivelul unor
portrete de grup, cât şi prin reprezentarea individuală a unor personaje. Baltagul
începe cu legenda întemeierii neamurilor, povestită de Nechifor Lipan pe la nunţi
şi cumătrii şi care trasează, de fapt, un prim portret colectiv, închizând totodată
concepţia şi viziunea romancierului asupra vieţii. Muntenii se ocupă de când e
lumea cu păstoritul, iar traiul lor e greu, căci rătăcesc pe drumuri de munte, au
aşezări risipite prin râpi şi stânci de piatră, sunt mereu expuşi vânturilor şi ploilor,
iar familiile rămân departe. Se înfăţişează lui Dumnezeu ultimii, căci au zăbovit
cu oile, după ce fiecare neam a primit un destin favorizat. Şi-ar dori câmpuri cu
holde, însă Dumnezeu nu le mai poate da în adaos decât o inimă uşoară şi puterea
de a se bucura de ceea ce le aparţine şi de viaţă. Trăind în mijlocul naturii, au
preluat de la aceasta unele trăsături, de aceea cel de-al doilea portret de grup este
realizat printr-un paralelism cu elemente exterioare. Faptul că ei se constituie într-
o lume izolată determină ca viaţa să le fie guvernată de principii străvechi.
Rânduiala devine în acest roman sinonimă cu legea şi de aceea nimic nu este

2
schimbat şi nimeni nu s-a gândit să se abată. Vitoria are datoria de a o transmite
mai departe Minodorei, de aceea este intrigată când observă în atitudinea acesteia
tendinţa de a inova. Oamenii nu au nevoie de jandarm şi de primar, căci e
suficient ca fiecare să păstreze rânduiala, ca viaţa să decurgă în armonie, preotul
fiind singura autoritate recunoscută. De altfel, credinţa devine o coordonată a
acestei existenţe, dublând însă un fond al gândirii magice, de bună seamă
moştenit din timpuri arhetipale. Romanul surprinde câteva ritualuri semnificative.
Când era copil, Nechifor s-a îmbolnăvit şi, pentru a fi salvat, a fost vândut de
părinţi pe fereastră, pentru un bănuţ simbolic. Baba Maranda ştie şi ea descântece
şi poate să vadă ceea ce se întâmplă cu cei aflaţi departe. Superstiţiile se înscriu în
acelaşi fond al gândirii magice. Vitoria ţine cont de aceste superstiţii, căci ele sunt
purtătoare de semne. Cocoşul care cântă în prag cu secera cozii întoarsă spre vatră
e semn că cel aşteptat nu va veni, iar cineva din casă va face un drum lung. Visul
premonitoriu, în care Vitoria îl vede pe Nechifor călare, cu spatele întors către ea
şi trecând o învolburare de ape, devine un semn clar al morţii. Tradiţiile sunt la
rândul lor respectate cu sfinţenie, căci şi ele păstrează armonia lumii. De aceea
Vitoria nu se abate de la ele nici atunci când părăseşte spaţiul consacrat al satului
Măgura. Sunt antologice pentru factura tradiţională a romanului obiceiurile de
botez, nuntă şi înmormântare redate în detaliu în acest roman. Păstrarea portului
moştenit ţine de respectarea aceloraşi rânduieli, drept pentru care Vitoria nu îi
permite Minodorei să renunţe la ie, fotă şi catrinţă sau la cozile împletite. În
acelaşi sistem de reguli intră şi cultul străvechi al soarelui, care trebuie cinstit
cum se cuvine, de aceea nu este permis să se arunce gunoiul în faţa lui.
Muntenii sunt oameni cinstiţi şi harnici, care ştiu să păstreze rânduielile.
De aceea nu s-a pomenit în Măgura Tarcăului de fărădelegi. Muntenii sunt şi
oameni avuţi, iar drept dovadă este descrisă gospodăria Lipanilor. Casa este
curată şi frumos împodobită, căci dragostea pentru estetic nu lipseşte. La grindă
sunt grămădite mănunchiuri parfumate de flori uscate, iar pe laiţă sunt aşezate
perne şi poclăzi. Blidele sunt curate şi rânduite în bucătăria cea de vară.
Gospodăria cuprinde, pe lângă bucătăria de vară, casa cu prispă şi tindă şi ograda,
cu adăpost pentru vite şi şură. Cămara este plină cu burdufuri de brânză şi piei de
miel. De asemenea, nu lipsesc nici stativele de ţesut, fuşalăii de tras lâna, furca şi
fuioarele de tors. Sunt detalii ce surprind autenticitatea traiului ţărănesc de la
munte.
Rânduiala şi-a pus amprenta şi asupra sistemului de organizare familială,
iar drept etalon este aleasă din nou familia Lipan. Bărbatul reprezintă elementul
mobil, căci prin transhumanţă, el este mai tot timpul anului plecat cu oile. Are
avantajul de a realiza ieşiri sistematice din spaţiul închis al satului, de a cunoaşte
locuri şi oameni noi şi este familiarizat cu factorii de civilizaţie, pe care însă nu
caută să îi impună lumii lui. Femeia, în schimb, reprezintă elementul static. Ea nu
părăseşte spaţiul închis al satului decât rar, pentru a merge la târg, cu produse de
vânzare, de aceea nu are încredere în reprezentările civilizaţiei (Vitoria consideră
trenul sau telefonul născociri diavoleşti). Rămâne singură mai tot timpul anului,
drept pentru care trebuie să dovedească tărie interioară şi să fie o bună gospodină,
pentru că ea ţine toată casa. Tot femeia este cea care se ocupă de creşterea şi
educarea odraslelor, în spiritul respectului faţă de datină. Băieţii sunt formaţi

3
 pentru a deveni păstori şi sunt trimişi la stâni, să deprindă tainele oieritului, în
vreme ce fetele rămân acasă, ţes, torc, fac mâncare şi păstrează curăţenia. În felul
acesta se realizează în Baltagul un profil spiritual complet al umanităţii ce trăieşte
într-un topos sacru şi într-o excepţională semiotică astrală şi cosmică.
La nivel de temporalitate, observăm că în roman există un timp
7. Temporalitatea evenimenţial, ordonat cronologic, orientat dinspre toamna târzie către venirea
primăverii, dar şi un timp mitic, introdus de snoava din incipit şi continuat prin
specificul satului Măgura. Mai putem vorbi şi de un timp afectiv, la care face apel
Vitoria Lipan pentru a readuce la viaţă imaginea lui Nechifor.
Acţiunea se realizează prin înlănţuirea mai multor episoade narative ce
8. Acţiunea urmăresc să redea călătoria Vitoriei Lipan în căutarea soţului care a întârziat
inexplicabil. Firul epic se dezvoltă în jurul unui motiv central, cu o dublă valenţă:
motivul drumului. Pentru Vitoria Lipan, drumul echivalează cu îndeplinirea
unui mandat etic şi justiţiar, căci ea trebuie să ofere odihnă veşnică sufletului
soţului, să afle şi să pedepsească pe vinovat. Nu pleacă singură, ci împreună cu
fiul său, Gheorghiţă, pe care trebuie să îl iniţieze pentru a fi capabil să preia o
parte din datoriile tatălui, de aceea drumul are şi un sens iniţiatic. Acţiunea
diferenţiază mai multe etape ale traseului: conştientizarea necesităţii călătoriei,
pregătirile şi drumul spiritual la Mănăstirea Bistriţa, călătoria propriu-zisă,
ajungerea la destinaţie, întoarcerea proiectată în satul Măgura. Mai întâi Vitoria
îşi aşteaptă soţul plecat cu oile şi constată că acesta a întârziat mai mult decât de
obicei. Se nelinişteşte, căci iarna se apropie, şi cere sfatul preotului, care o
îndeamnă să aibă răbdare, pentru că Nechifor trebuie să se întoarcă. Scrie totuşi
fiului, spunându-i să o înştiinţeze dacă tatăl a ajuns pe la stânile din câmpie.
Răspunsul băiatului amplifică teama că ceva rău s-a întâmplat. În virtutea unui
comportament arhaic, merge la vrăjitoarea satului, care îi ghiceşte că Nechifor
este reţinut de o altă femeie, ceea ce Vitoria nu crede, căci este foarte sigură pe
sentimentele soţului, în ciuda unor infidelităţi. Interpretează însă diferite semne
din jurul ei; cântatul cocoşului în prag, visul premonitoriu vorbesc despre o
nenorocire. Vitoria înţelege că soţul ei este mort şi că probabil a fost ucis. În
momentul în care decide să plece la drum, ea ştie acest lucru, dar şi că o aşteaptă
o călătorie în necunoscut, cu multe primejdii, la capătul căreia va trebui să facă
cele de cuviinţă odihnei lui Nechifor şi să pedepsească vinovaţii. De aceea se
pregăteşte cu destoinicie. Îl cheamă pe Gheorghiţă acasă şi decide să-l ia cu dânsa
pentru a-l iniţia în tainele existenţei pastorale, tocmeşte argatul şi îi dă hainele
necesare pentru iarnă. Vinde produse şi plăteşte datoriile, iar o parte din bani ţine
pentru drum. Lasă gospodăria într-o rânduială perfectă, iar pe Minodora o duce în
grija maicilor. Realizează un prim itinerariu cu valoare spirituală până la
Mănăstirea Bistriţa, unde se închină pe la icoane, plăteşte acatiste, oferă daruri şi
se roagă la Sf. Ana. Ea ştie că îndeplinirea mandatului etic şi justiţiar trebuie să se
facă doar prin sprijinul divinităţii. Revine în sat şi trece printr-un ritual de
purificare interioară, împărtăşindu-se şi ţinând post negru douăsprezece vineri.
Merge la preot şi blagosloveşte baltagul, punând definitiv actul justiţiar sub
emblema divinităţii, ea fiind doar mandatara unei judecăţi drepte şi inflexibile.
După şaptezeci şi trei de zile de absenţă nejustificată a soţului, Vitoria porneşte la
drum, străbătând calea parcursă de Nechifor şi fiind însoţită de Gheorghiţă. La

4
început sunt îndrumaţi de domnul Davidl, un apropiat al familiei, în care femeia
are multă încredere. Sfătuită de acesta, depune o plângere la autorităţi, deşi nu se
lasă în baza lor, fiind de părere că găsirea lui Nechifor este datoria ei, că doar cu
ea a trăit o viaţă. Ajung pe o vreme potrivnică la Fărcaşa, unde află primele
informaţii preţioase despre cel căutat de la moş Pricop, care îşi aminteşte că în
toamnă a potcovit calul unui păstor vrednic, ce purta căciulă brumărie dar care
avea şi o slăbiciune: călătorea singur noaptea. Se îndreaptă către Ţara Dornelor,
sau „lumea împărăţiei”, cum o numeşte Vitoria. Află că oierul a cumpărat în
noiembrie trei sute de oi şi a plecat cu ele la iernat, însoţit de alţi doi ciobani.
Vitoria reia întregul traseu al soţului ei şi trece prin Păltiniş, Broşteni, Borca şi
Cruci. De peste tot culege informaţii referitoare la cel dispărut, căci „urma se
găsea din semn în semn, adică din crâşmă în crâşmă. Uneori părea că se stinge;
dar pe urmă apărea mai încolo”. Ajungând la Suha, Iorgu Vasiliu îi povesteşte că
la cârciuma lui au poposit doi călăreţi, Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui şi nu trei, cum
aflase de la alţi martori de până atunci. Vitoria îşi dă seama că a ajuns la
destinaţie, căci urmele se pierd, de unde deduce că drumul vieţii soţului ei se
curmase undeva, între Suha şi Sabasa. Încă înainte de a ajunge la Suha, i-a atras
atenţia crucea din pisc, supranumită a Talienilor, un fel de axis mundi pe care s-ar
părea că s-a călătorit sufletul celui dispărut. Semnele încep să se înmulţească,
deoarece, trecând pe lângă râpă, Vitoria are convingerea că vântul s-a oprit dintr-
o dată şi a căzut în prăpastie. În ograda unui gospodar din Sabasa îl descoperă pe
Lupu, câinele oierului, aciuat se pare după moartea stăpânului. Omul care îl
adăpostise povesteşte cum la început câinele avea un comportament ciudat, căci
se tot ducea în munţi, ca şi cum ar fi căutat ceva. Cu ajutorul câinelui credincios,
Vitoria descoperă osemintele soţului într-o prăpastie, confirmându-se faptul că
bănuielile ei fuseseră întemeiate: Nechifor fusese ucis pentru a i se fura turma.
În tot acest timp Vitoria îşi concentrează atenţia şi asupra descoperirii
vinovaţilor, care nu puteau fi decât ultimii însoţitori ai lui Nechifor: Calistrat
Bogza şi Ilie Cuţui. Bănuielile par a fi îndreptăţite, căci nevestele celor doi afişau
un lux ostentativ, iar ei nu prea au putut să povestească în detaliu tot ceea ce s-a
întâmplat în drumul lor. Femeia le vorbeşte la început cu mult calm, asigurându-i
că supoziţiile ei se îndreaptă către o altă persoană. De faţă cu anchetatorul
strecoară câte o umbră de bănuială, determinându-l pe Bogza să ezite, să dea
explicaţii vagi, sau chiar să reacţioneze dur. Se remarcă fineţea cu care Vitoria
conduce această anchetă, gândind fiecare gest, fiecare reacţie şi cântărind bine
orice vorbă. Organizează întreg ritualul de înmormântare în conformitate cu
modelul cunoscut din satul Măgura, iar la praznic cheamă pe toată lumea, inclusiv
pe cei doi prusupuşi criminali. Ea plănuieşte ca momentul demascării să fie
acesta, căci adevărul trebuie cunoscut şi confirmat şi de obşte. Pune în scenă un
spectacol, pretinzând că ea ştie cu exactitate cum s-au petrecut lucrurile, căci i le-
a spus chiar Nechifor, cât a stat cu el în râpă. Aceste vorbe contrariază şi
înspăimântă în acelaşi timp pe cei doi vinovaţi, care încep să-şi piardă controlul.
Bogza se repede chiar la Gheorghiţă, încercând să-i ia baltagul, dar acesta
reacţionează bărbăteşte, înfruntând agresorul şi lovindu-l. Câinele preia vina
omorului, căci recunoaşte pe criminalul stăpânului său şi sare la gâtul acestuia,
sfâşiindu-l. În clipa morţii, Bogza recunoaşte că aşa s-au petrecut lucrurile,

5
 precum le-a istorisit Vitoria şi cere iertare. Obţinând şi mărturisirea, Vitoria se
eliberează de povara îndatoririlor şi este gata să se întoarcă la rostul obişnuit al
existenţei. Replica din final denotă o echilibrare interioară perfectă dar este şi
momentul în care lui Gheorghiţă i se trasează noile obligaţii. El trebuie să aibă
grijă să îşi plătească toate datoriile, să respecte cu sfinţenie datina, să fie mândru
de averea acumulată în chip cinstit şi să devină un bun păstor. Drumul se
deschide acum, căci Vitoria proiectează reveniri sistematice pentru a duce la bun
sfârşit toate datinile.
Romanul propune în prim-plan câteva tipologii umane consacrate în
9. Tipologii umane opera de tip tradiţional. Astfel, Vitoria Lipan reprezintă tipul femeii din satul
de munte. Sadoveanu a realizat o imagine cumplexă a acesteia, surprinzând-o
într-o triplă ipostază: săteanca din Măgura, mama celor doi copii, dar şi soţia lui
Nechifor. Portretul moral se dezvoltă printr-o acumulare de trăsături specifice
fiecărei ipostaze. Personaj tipic este şi Nechifor Lipan, deşi imaginea acestuia se
constituie în absenţă, prin rememorare sau prin memoria afectivă a Vitoriei. El
devine o emblemă a lumii satului de munte, fiind la rândul său surprins într-o
triplă ipostază: păstor din Măgura, soţ şi tată. Imagine completă a satului
tradiţional, romanul aduce în plan secundar şi alte tipologii umane: Daniil Milieş,
preotul satului, o adevărată autoritate, căci Vitoria îi cere mereu sfatul, baba
Maranda, solomonara, vrăjitoarea care trăieşte într-un univers plin de semne
ciudate, în care se simte şi prezenţa unui spirit malefic, domnul David, domnul
Vasiliu, tipuri ale hangiului.
Reconstituire fidelă a satului moldovenesc de munte, cu oameni tenace,
10. Stilul purtători ai unor credinţe străvechi, Baltagul impresionează în egală măsură prin
dimensiunea realistă, dar şi prin cea mitică, simbolică. Trecerea de la o falie la
alta se realizează nuanţat, prin alternarea registrului descriptiv cu lirismul
narativ. Obiectul acestui roman, ca şi cel al întregii opere, îl formează, aşa cum
remarca şi T. Vianu, evocarea omului în mijlocul naturii. Natura lui Sadoveanu
nu este picturală, adică rece, detaşată, decorativă, ci „poetică” (M. Ralea),
realizată prin raportarea omului la peisaj. Peisajul se construieşte prin notaţii
senzoriale, într-un ritm grav, în care auditivul primează, căci şoaptele sau
zvonurile vântului creează efecte deosebite. Ritmul grav este păstrat şi prin
cadenţa interioară a naraţiunii, realizată prin parataxă, dinamizată în final, în
scena praznicului, unde capătă efecte dramatice, printr-o aglomerare de mişcări şi
gesturi consemnate cu fidelitate de naratorul obiectiv. Dialogul este mulat pe
tipologia personajelor sau pe intenţionalitate. Sadoveanu a redat limba poporului,
mai cu seamă a moldovenilor, iar prin această artă numele său figurează alături de
un alt mare înaintaş, I. Creangă. La fel ca şi acesta, creatorul a recurs la o
stilizare a limbajului, şi nu la o simplă redare a acestuia. Vorba devine adesea
meşteşugită, ornamentată prin inversiuni sintactice, presărată cu regionalisme
lexicale sau fonetice care sporesc impresia de autenticitate a acţiunii şi a
tipologiilor umane.
Surprinzând o emblemă a lumii satului arhetipal din zona de munte a
11. Concluzie Moldovei, Sadoveanu rămâne scriitorul reprezentativ al realismului de factură
tradiţională.
Caracterizarea Vitoriei Lipan

6
Repere generale Dezvoltarea reperelor
1. Repere privind Concentrând într-o operă masivă o adevărată viziune românească a
autorul şi opera sa existenţei, Sadoveanu a devenit scriitorul interbelic care a realizat o hartă
completă a spiritualităţii noastre în manifestările cele mai relevante. O
dimensiune specifică revine şi se constituie într-o dominantă demonstrată mai
ales la nivel de eroi. Fie că poartă în suflete dureri înăbuşite ori devin făuritori de
istorie, toţi sunt de fapt oameni tari, stăpâni pe sine şi pe situaţii şi moştenitori ai
unor legi arhaice verificate. Capodoperă de maturitate artistică, romanul Baltagul
este o altă modalitate de a pune în lumină „omul cel vechi al pământului”.
2. Încadrarea În centrul acestei opere se află imaginea Vitoriei Lipan, în jurul ei constituindu-se
personajului n de fapt întregul fir epic. Sadoveanu a dat viaţă unui personaj feminin veridic,
operă şi tipologii reprezentând de fapt tipologia ţărancei din satul moldovenesc de munte, un
caracter puternic şi bine ancorat în tradiţie. Acţiunile sale sunt motivate de un
scop justiţiar şi etic, ceea ce o situează în categoria personajelor pozitive, iar prin
faptul că imaginea se constituie din însumarea mai multor ipostaze, devine
complex.
3. Statutul social şi În lumea ficţională a operei, Vitoria este o femeie din satul Măgura de pe
rezumarea faptelor valea Tarcăului, soţia păstorului Nechifor Lipan (gospodar de frunte) şi mamă a
doi copii mari, Gheorghiţă şi Minodora. Intenţionând să realizeze o monografie a
satului tradiţional, Sadoveanu a surprins foarte bine modelul familial şi
raporturile interumane. Astfel, conform acestui model, bărbatul reprezintă
elementul mobil, deoarece prin transhumanţă realizează ieşiri sistematice din
spaţiul con-sacrat al satului, are avantajul de a vedea locuri noi şi de a cunoaşte
oamenii şi nu este străin de factorii de civilizaţie pe care îi admite. Femeia
reprezintă, în schimb, elementul static. Ea nu părăseşte spaţiul închis al satului
decât rar, pentru a merge la târg cu vânzarea de produse, de aceea nu are
încredere în civilizaţie. În absenţa îndelungată a bărbatului, rămâne singură mai
tot timpul anului, fiind necesar să dovedească tărie interioară şi să fie o bună
gospodină, pentru că ea este cea care ţine toată casa. Tot femeia se ocupă de
creşterea copiilor şi educarea lor în spiritul respectului faţă de datină.
Prototipurile acestora devin în roman Nechifor şi respectiv Vitoria Lipan.
4. Arta portretului La nivelul acestui personaj, Sadoveanu a reprezentat arta portretului total,
Portret fizic căci chiar dacă accentul cade pe dimensiunea morală, există elemente de ordin
fizic semnificative în context. Naratorul o descrie pe Vitoria ca fiind o femeie
destul de frumoasă, în ciuda vârstei. Se insistă în cuprinsul descrierii fizice asupra
ochilor, ce par a avea expresivitatea picturilor murale. Pe parcursul drumului,
privirea devine „cernită” sau „întristată”, exprimând trăiri interioare puternice.
Vestimentaţia este specifică zonei satului de munte, căci Vitoria păstrează cu
sfinţenie portul.
Portret moral Portretul moral se constituie treptat, din acumulări de fapte, gesturi,
atitudini, limbaj, şi reliefează personajul într-o triplă ipostază: ca femeie a satului
de munte, ca soţie şi ca mamă. Ca femeie a satului de munte, Vitoria se
evidenţiază prin tăria interioară deosebită, rod al unei existenţe dure, care i-a
fortificat caracterul. Ea conştientizează că va realiza un drum foarte dificil în
necunoscut, că se expune unor primejdii, dar nu renunţă, demonstrând tenacitate

7
şi perseverenţă. De altfel, tăria aceasta interioară deosebită l-a determinat pe
Călinescu să o considere un „Hamlet feminin”. Nevoită să stea mai tot timpul
anului singură, Vitoria este şi o gospodină desăvârşită, căci ţine o ordine perfectă
în casa şi ograda ei. Bătătura este mereu curată, casa primenită şi blidele spălate şi
aşezate. Ca orice munteancă ce trăieşte într-un univers închis, respectă cu
sfinţenie datina şi nu se abate de la ea. Chiar şi pe parcursul drumului, Vitoria se
conformează tradiţiei şi găseşte răgazul cuvenit. Amintim de alaiul de botez
întâlnit la Borca şi de cel de nuntă de la Cruci. La Borca, Vitoria intră la lehuză şi
pune rodin sub pernă un coştei de bucăţele de zahăr, iar micuţului creştin, un ban
pe frunte. Apoi închină în cinstea naşilor şi sărută cuviincios mâna preotului. La
Cruci este oprită de vornicei, ascultă oraţia de nuntă a acestora, închină cu naşii,
iar apoi face frumoasă urare mirilor. Ritualul de înmormântare este la rândul său
păstrat şi adaptat situaţiei, astfel încât să nu lipsească nici un element, căci totul
are un rost în Marea Trecere. Neavând voie să ridice cadavrul din râpă, Vitoria
organizează priveghiul acolo. Toiagul de ceară arde neîncetat la căpătâiul
mortului, este adus preotul să citească rugăciunile de cuviinţă, cei ce vin acolo din
curiozitate sau omenie sunt rugaţi să bea un pahar de sufletul lui Nechifor, pentru
că aşa cere rânduiala. La înmormântare, carul cu boi este împodobit cu cetină,
prosoape şi lăicere. Vitoria tocmeşte buciumaşi şi bocitoare, dă suluri de pânză
ca poduri, stropeşte mortul cu vin şi oferă o găină neagră peste groapă. Apoi îşi ia
rămas bun de la cel dispărut şi dă o mână de pământ pestesicriu, după care
cheamă oamenii la praznic.
Faptul că face parte dintr-o colectivitate care trăieşte într-o lume izolată
determină ca existenţa să îi fie guvernată de principii străvechi. În cazul ei,
rânduiala moştenită de pe vremea lui Burebista este sinonimă cu legea, şi de
aceea nimic nu poate fi modificat. Vitoria a deprins legile nescrise de la mama ei,
adică de la generaţia precedentă, de la bătrânii satului şi are datoria de a le
transmite mai departe nealterate, de aceea este foarte dură cu Minodora. Oamenii
din Măgura nu au nevoie de primar şi de jandarm ca să le ghideze viaţa, încât
Vitoria nu are încredere în autorităţi. Se adresează respectuos oamenilor legii, dar
nu aşteaptă ca ei să îi facă dreptate. În satul tradiţional, preotul este singura
autoritate cunoscută; Vitoria merge la părintele Daniil pentru a-i scrie ori citi
răvaşele, sau pentru a-i cere sfatul la necaz. De altfel, credinţa devine o
coordonată a acestei existenţe, dublând însă un fond al gândirii magice, de bună
seamă moştenit din timpuri arhetipale. Vitoria se roagă, merge la mănăstire,
plăteşte acatiste, ţine post şi se spovedeşte, dar în egală măsură apelează şi la
vrăjitoare. De asemenea este superstiţioasă şi consideră lumea ca o hierofanie în
care semnele sunt pretutindeni. Cocoşul care cântă în prag cu secera cozii întoarsă
spre vatră e semn că cel aşteptat nu va veni, iar cineva din casă va trebui să facă
un drum. Visul premonitoriu, în care Vitoria îl vede pe Nechifor călare, cu spatele
întors către ea şi trecând o învolburare de ape, devine o prevestire clară a morţii.
În acelaşi sistem al tradiţiilor străvechi se integrează şi cultul soarelui, faţă de care
Vitoria manifestă un interes deosebit. Soarele este dătător de viaţă, un fel de
zeitate supremă, către care omul îşi orientează existenţa, de aceea trebuie cinstit
ca atare şi nu este permis să se arunce gunoiul în faţa lui.
Ca soţie, Vitoria se remarcă prin devotamentul şi dragostea pe care le

8
 păstrează faţă de soţul ei. În sine recunoaşte că dragostea a rămas curată şi
nemodificată, chiar dacă s-au scurs mai bine de douăzeci de ani de căsnicie. Se
ruşinează chiar cu aceste sentimente care nu şi-au pierdut intensitatea şi nici nu au
fost alterate de micile infidelităţi ale soţului. Vitoria a învăţat că, orice ar fi,
Nechifor se va întoarce mereu la ea. Dragostea curată îi dă forţa necesară de a
realiza acest drum în necunoscut.
Ca mamă, are o grijă deosebită de formarea copiilor în spiritul modelului
tradiţional. Este intransigentă cu Minodora, intervine şi corectează tendinţa fetei
de abatere de la datină. Nu admite modificări, tot aşa cum nu admite o alianţă cu
un flăcău plecat din sat şi rupt de comunitate. Faţă de Gheorghiţă este mai
tolerantă, şi pentru că acesta îi aminteşte de soţul plecat, dar şi fiindcă el va
deveni un element mobil al lumii satului. Manifestă o grijă deosebită în formarea
tânărului pe parcursul drumului iniţiatic.
5. Relaţiile cu alte Imaginea Vitoriei Lipan se definitivează la nivelul relaţiilor cu toate
personaje celelalte personaje ale romanului. De pildă, relaţia cu Nechifor este până la un
punct tipică satului tradiţional. Bărbatul este capul familiei, iar femeia i se supune
necondiţionat. Vitoria este însă „aprigă şi îndârjită”, şi de aceea Lipan manifestă
uneori bărbăţia unui cap de familie, socotind când şi când că a venit vremea să
scoată „demonii care o stăpâneau”. Vitoria „îndura fără să crâcnească puterea
omului ei şi rămânea neînduplecată, cu dracii pe care-i avea”. Relaţia este de fapt,
în general, armonioasă. Adevărul va fi descoperit şi pentru că Vitoria îşi cunoaşte
atât de bine soţul, încât poate să intuiască un comportament şi după dispariţia
acestuia, ceea ce denotă dacă nu o comunicare perfectă, atunci o comuniune
dictată de sentimente reale. Relaţia cu Minodora şi chiar cu Gheorghiţă o
defineşte pe Vitoria ca fiind o mamă autoritară. Face întotdeauna ceea ce este mai
bine pentru copiii ei, dar se raportează mereu la spiritul comunităţii, pregătindu-i
de fapt pentru viaţa aspră a satului de munte. Relaţia cu autorităţile este oficială şi
evidenţiază neîncrederea nevestei în oamenii legii, de la care nu e drept să aştepte
o rezolvare a problemelor ei. Nu îi ignoră, le permite să îşi facă treaba, dar este
contrariată de atitudinea necreştinească a medicului legist şi a celor care vin să
constate circumstanţele morţii lui Lipan. Relaţia cu ucigaşii este încordată, dar
starea de încordare este întreţinută de Vitoria pentru a-i determina pe cei doi să
devină nesiguri şi să mărturisească adevărul. O relaţie cu totul şi cu totul aparte se
stabileşte între Vitoria şi natură. Ca şi în cazul lui Creangă, descoperim că în acest
roman natura e o realitate esenţială, fiind legată organic de oameni şi intrată de
drept în componenţa spiritualităţii comunitare. Ea are caracterul unei imanenţe.
Natura îi comunică mereu eroinei ce are de făcut. Vântul devine aproape un
personaj mitic, un fel de semn în convenţiile dintre om şi destin. N. Manolescu
aprecia că Vitoria Lipan are şi atributele eroului homeric, deoarece la acest tip de
personaj mişcarea sufletească urmează ritmul naturii şi se conformează unor forţe
ce o transced.
6. Relaţia cu Personajul capătă relevanţă prin împletirea modalităţilor indirecte de
celelalte personaje caracterizare cu cele directe. Fiind un erou complex, modalităţile indirecte sunt
predominante, faptele gesturile şi atitudinile devenind definitorii pentru forţa
interioară, respectul faţă de tradiţie, dragostea pentru soţ şi legătura cu natura.
Caracterizarea directă oferă imaginea Vitoriei răsfrântă în ochii celorlalţi. Uneori

9
 datele se suprapun, căci unele calităţi sunt evidente, şi astfel ne explicăm de ce în
portretul fizic se insistă asupra unor elemente. Atât naratorul, cât şi unele
personaje o consideră încă frumoasă, în ciuda vârstei. Autocaracterizarea are rolul
de a induce oarecum în eroare pe cei ce nu o cunosc. De aceea Vitoria recurge la
autocompătimire şi se consideră „o minte slabă” sau „cea mai necăjită şi mai
amărâtă din lumea aceasta”. Pentru Gheorghiţă, ea este „fermecătoare”, pentru că
îi ghiceşte gândurile şi îl citeşte ca pe o carte deschisă. Subprefectul crede că este
„vicleană şi ascunsă”, iar slujbaşul de la primărie se minunează de aşa „muiere
ciudată”. Domnul Vasiliu o apreciază însă pentru tăria de caracter pe care o
demonstrează.
7. Receptarea critică În receptarea critică a romanului, personajului i s-au apreciat forţa
a personajului interioară, spiritul justiţiar şi valoarea de emblemă a satului tradiţional. N.
Manolescu, în Arca lui Noe, o eticheta drept „o femeie în ţara bărbaţilor” care
impresionează prin virtuţi precum frumuseţe, demnitate, caracter înalt, statornicie
morală, inteligenţă, perseverenţă. Călinescu o raportează la universalitate şi o
consideră „un Hamlet feminin”.
Vitoria se evidenţiază prin calităţile enunţate, dar rămâne un simbol al unei
alte lumi, foarte îndepărtate, al unui sat situat la confluenţa dintre mit şi eternitate.

10