roman interbelic, traditional

Baltagul

de Mihail Sadoveanu

Romanul este o specie a genului epic de mare intindere , cu o intriga complexa ,

si cu o acctiune care se poate desfasura pe mai multe planuri narative grupate in
jurul unui nucleu , punand in miscare de asemenea un numar mare de personaje.

Mihail Sadoveanu este un scriitor realist al perioadei interbelice , considerat

creatorul romanului istoric romanesc. Volumul "Hanu Ancutei" deschide seria
capodoperelor sadoveniene din care mai fac parte romanele "Baltagul" si "Creanga
de aur".

Romanul "Baltagul" este unul traditional deoarece opera se constituie ca o

expresie a vietii satului romanesc , a universului rural dar si a specificului
personajelor. De asemenea , romanul valorifica traditii romanesti : oierit, tors,
ritualuri de sarbatori. Lumea creata de catre autor este puternic indaradnicita in
credinta crestina specifica poporului roman. Acest roman este si unul realist de tip
obiectiv deoarece are un narator obiectiv , omniscient, omniprezent si neimplicat in
actiune , naratiunea fiind realizata la persoana a-III-a.

Publicat in anul 1930 romanul este considerat una din cele mai reusite scrieri
sadoveniene care a beneficiat inca de la aparitie de numeroase interpretari critice.
Tema principala a romanului este conditia munteanului ce traieste in zona de
interferenta a lumii vechi cu cea moderna. Din aceasta tema , apar si cele
subordonate : dragostea - prin iubirea dintre soti - initierea - prin drumul parcurs de
Gheorghita - si familia - prin aspectele viatii familiale ilustrate de familia
Lipanilor.

Titlul, care evidentiaza tema, este reprezentat de un substantiv comun articulat

care desemneaza atat unealta specifica satului de munte cat si arma crimei, dar si
instrumentul justitiar. Denumind o secure cu doua taisuri , baltagul devine nu doar
un simbol al dreptatii ci si al dualitatii conditiei umane aflate in permanenta intre
adevar si minciuna , intre viata si moarte.
 Incipitul este reprezentat de o legenda despre impartirea lumii pe care Nechifor
Lipan , personaj absent, o spunea la petreceri si pe care Vitoria , ingrijorata de
intarzierea nefireasca a sotului, o evoca stand singura pe prispa torcand. Finalul
prezinta iesirea protagonistei din imparatia mortii prin reluarea ritmurilor firesti ale
existentei si prin implinirea indatoririlor morale si crestinesti de catre Vitoria Lipan
, personaj a cu a carei voce se incheie simetric opera.

Relatiile temporale si spatiale pun in evidenta semnificatiile romanului si sustin

viziunea realista asupra lumii rurale. Desi nu exista indici temporali precisi,
actiunea poate fi plasata la sfarsitul secolului al-XIX-lea pe baza unor indici
indirecti precum schimbarea calendarului, esxistenta trenului si a telegrafului.
Timpul actiunii se situeaza intre doua mari sarbatori crestine : Sfantul Dumitru si
Sfantul Gheorghe. Spatiul este vast, determinat prin toponime reale care
delimiteaza traseul parcurs de protagonisti si sustin caracterul realist al romanului :
Tarcau, Bicaz, Calugareni.

Actiunea operei este liniara construita logic prin inlantuire de episoade

narative , bine delimitate , particularitate specifica romanului traditional. O scena
importanta pentru tema operei este pregatirea pentru drum a Vitoriei. Aceasta tine
post 12 vineri, se inchina la icoana Sfintei Ana, cauta raspunsuri la preotul satului,
dar si la baba Maranda, ii face un baltag lui Gheorghita pe care il sfinteste, vinde
din produse pentru a face rost de bani si o duce pe Minodora la Manastirea Agapia
pentru a fi in siguranta.

O alta scena semnificativa este scena praznicului, in timpul caruia, dand dovada
de inteligenta, gandire logica si vorbire aluziva, Vitoria reface scena crimei lui
Nechifor Lipan, determinandu-i pe faptasi sa marturiseasca. Gheorghita il loveste
pe Bogza cu baltagul, iar acesta pe patul de moarte isi recunoaste fapta pe deplin.
Din acest moment Vitoria stie ca si-a indeplinit datoria morala , iar "stapanirea faca
ce stie cu el".

Vitoria Lipan ilustreaza tipul muntencei, un model moral si comportamental, un

exponent al lumii taranesti, careia ii apartine.Statutul social este acela de nevasta
de oier din Magura Tarcaului. Ca statut moral si psihologic, aceasta este o femeie
enrgica , puternica, iubitoare de adevar si dreptate.

Caracterizarea directa, realizata prin vocea naratorului inca din primele pagini
ale romanului, evidentiaza trasaturile fizice ce pun in lumina trasaturile acesteia :
"parul castaniu", "ochii aprigi", "o frumusete nefireasca in privire"; frumusetea
reflecta defapt forta interioara a personajului. Caracterizarea indirecta defineste
prin mijloace specifice profilul moral al personajului a carui complexitate rezulta
din insumarea mai multor ipostaze : munteanca , mama, sotie si detectiv.

Ca munteanca, Vitoria se doveste priceputa in treburile gospodariei, pastratoare

a datinilor strabune, respectand traditiile si obiceiurile cu sfintenie. In ipostaza de
mama , se dovedeste iubitoare, preocupata de educatia copiilor carora doreste sa le
transmita aceleasi valori si pentru care este un bun exemplu de devotament. Sotie
iubitoare, Vitoria reprezinta un exemplu de devotament si statornicie, de stabilitate,
pentru ea Nechifor fiind dragostea ei "de douazeci si mai bine de ani".Ipostaza de
detectiv se defineste cel bine pe parcursul drumului al carui scop este alfarea
adevarului si restabilirea echilibrului tulburat prin infaptuirea crimei. Fire
sociabila, comunicativa, Vitoria Lipan adreseaza intrebari astfel incat reusete sa
primeasca toate raspunsurile dorite.

In concluzie, romanul "Baltagul" scris de catre Mihail Sadoveanu are un

puternic caracter moralizator, cu scopul de a ne arata faptul ca viata trebuie trita in
continuare , indiferent de ce se intampla.
poezie romantica

Luceafarul

de Mihai Eminescu

Romantismul este un curent literar care a aparut la inceputul secolului al-XIX-

lea in Anglia, Germania si Franta, iar apoi s-a raspandit in toata Europa, el
reprezentand o reactie impotriva clasicismului. Romanstismul cultiva
subieactivitatea si individualiul, personajele sale fiind exceptionale surprinse in
imprejurari exceptionale.

Opera literara “Luceafarul” apartine romantismului deoarece in text regasim

amestecul genurilor si speciilor literare, trasatura specifica romantismului.
Trasaturile epice rezida in cadrul de basm, avand incipitul specific: “A fost odata
ca-n povesti/ A fost ca niciodata”, precum si structura narativa pe care se tese
povestea. In plus, se observa imbinarea tutror speciilor lirice aborsdate de
Eminescu in creatia sa: idila, meditatia si pastelul. Pe de alta parte, apar si elemente
dramatice care rezulta din folosirea dialogului si din constructia in patru tablouri a
operei. Totodata, textul are ca sursa de inspiratie folclorul. Radacinile folclorice ale
Luceafarului se afla in mitul Zburatorului, considerat de George Calinescu mitul
erotic fundamental al culturii noastre.

Mihai Eminescu a fost poet, prozator si jurnalist roman, considerat de critica

literara si de cititori drept cea mai importanta voce poetica a literaturii romane.
Receptiv la romantismele europene din secolul al-XIX-lea, si-a asimilat viziunile
poetice occidentale, creatia sa apartinand unui romantism literar intarziat.

“Luceafarul” este un poem de sinteza a mai multor teme si motive din creatia
eminesciana. Textul apare pentru prima data in anul 1883, in “Almanahul
Societatii Social-literare <<Romania Juna>>” la Viena. In acelasi an, poemul va fi
publicat in revista “Convorbiri literare”, iar apoi va aparea si in editia princeps a
poeziilor eminesciene editata de Titu Maiorescu.

Titlul este alcatuit din numele astrului ce reprezinta lumea superioara, apartine
planului universal cosmic, reprezentand o aspiratie pentru Catalina. In sens
propriu, Luceafarul este numele popular dat planetei Venus si altor stele. In poezie,
el devine un simbol al unicitatii si superioritatii, intruchipand geniul.
Tema operei este reprezentata de conditia omului de geniu. Intr-o poveste pe
tema iubirii imposibile dintre o fata de imparat si o stea, Eminescu reda conditia
omului de geniu prin intermediul liricii mastilor. Protagonistii operei sunt masti ale
unor trasaturi contradictorii: fata de imparat reprezinta omul simplu ce aspira la
absolut, iar Luceafarul sugereaza eternitatea din conditia omului de geniu.
Hyperion aspira la a-si implini conditia efemera de muritor prin iubire, insa I se
refuza de care Demiurg. Astfel poemul apare ca o alegorie a cunoasterii propriei
conditii de catre geniu. Descoperin imposibilitatea totalitatii si a accesului la iubire
geniul se abstrage din lumea pamantena traind doar in lumea contemplarii
apolinice, geniul fiind inadaptat, condamnat la eterna singuratate.
Compozitia romantica se realizeaza prin opzitia planurilor cosmic si terestru si a
doua ipostaze ale cunoasterii: geniul si omul comun. Cele doua planuri
inrterfereaza in tablourile 1 si 4, fiind distincte in tabloul al-II-lea- planul terestru –
si in tabloul al-III-lea – planul cosmic.
Primul tablou este format din primele 43 de strofe. Incipitul poemului este
specific basmelor respectand formula clasica: “A fost odata ca-n povesti/ A fost ca
niciodata”, menit sa stearga ideea de timp istoric si sa creeze totodata ideea uni
timp fabulos, prielnic infloririi miturilor si desfasurarii metaforice. Apoi ne este
prezenteata fata de imparat ca fiind “din rude mari imparatesti”, ce pare a fi de o
unicitate absoluta. Superlativul popular “o prea frumoasa fata” si comparatiile
“cum e fecioara intre sfinti/ Si cum e luna intre stele” o delimiteaza de conditia
umana, proiectand-o spre un destind exceptional.