Baltagul

Mihail Sadoveanu

APARIȚIA: Opera a apărut la 2 ani după „Hanu Ancuței”, în 1930, și aparține

romanului românesc interbelic, fiind o creație în care se regăsesc în principal două teme: tema
rurală, dată de aspectele monografice și de tehnica detaliului semnificativ, și tema
călătoriei inițiatice și justițiare, axată pe motivul labirintului și cel al răzbunării,
justificate prin prezentarea drumului sinuos parcurs pentru reconstituirea evenimentelor ce au
dus la moartea lui Nechifor și descoperirea și pedepsirea asasinilor. Acestora li se pot adăuga
și natura, moartea, familia, condiția omului și iubirea.
TIPOLOGIA: N. Manolescu spune că „Baltagul” este „probabil singurul roman
obiectiv” al scriitorului, în timp ce George Călinescu, luând în calcul relația sa cu mitul
nostru pastoral, spune că este un adevărat „poem al naturii și al sufletului omului simplu, o
<<Mioriță>>în dimensiuni mari”.
Referitor la tipologia sa, creația amplă, polimorfă, se încadrează într-o tipologie
variată: este roman realist pentru că reconstituie monografia vieții din munții Moldovei
(cititorul este purtat printr-o geografie reală – Dorna, Bistriţa, Piatra, Broşteni – în care cea
ficţională se integrează firesc) și obiceiurile, tradițiile, mentalitățile zonei, folosind, așa cum
am spus, tehnica detaliului semnificativ; este roman tradițional deoarece universul evocat
este unul rural, eroii sunt oieri, oameni simpli, situația de viață putând fi verosimilă.
În plus, este roman mitic, pe de-o parte, prin prezentarea sensului ritual al gesturilor
personajelor, a comuniunii om-natură, a mitului marii treceri, dar și a transhumanței, iar pe de
altă parte, datorită faptului că această pereche predestinată, şi anume cei doi soţi, Vitoria şi
Nechifor Lipan, construiesc mitul adamic şi cel al androginului, justificate prin faptul că
iubirea este un motor universal în creaţie: pentru ca un scriitor să confere viaţă personajelor
sale, e nevoit, poate obligat chiar, să pună un strop de iubire între actanţii săi.
Alt mit existent aici este mitul lui Pygmalion, care se explică prin dragostea Vitoriei
Lipan faţă de copilul ei, Gheorghiţă Lipan, care îi și seamănă: „era flăcău sprâncenat ș-avea
ochii ei”, acesta fiind, de fapt, mitul creatorului îndrăgostit de propria creaţie.
Pe lângă acestea, este roman simbolic pentru că încă din titlu se sugerează ideea de
împlinire a dreptății, baltagul fiind nu numai arma crimei, ci și arma magică și simbolică
menită să lupte pentru ideea de justiție și restabilire a echilibrului universal. „Baltagul”
provine din „labrys”, neolitic, fiind un instrument al pedepsei, al morţii justiţiare, apărând
şi în „Crimă şi pedeapsă”, romanul lui Dostoievski. Baltagul trimite la un timp de sacralitate
pentru că folosirea lui este legată de respectarea unor reguli ancestrale. Există o superstiţie
conform căreia „coada de topor nu se pune pe foc pentru că acela va muri tăiat, iar baltagul
nu se lasă cu vârful în sus pentru că el cheamă moartea.”.
În plus, este și un roman polițist deoarece Vitoria are reale calități de detectiv, fiind
capabilă să-i descopere singură pe ucigașii soțului ei, dar și un bildungsroman, un roman
inițiatic, o scriere în care se prezintă inițierea lui Gheorghiță care devine cap al familiei în
locul tatălui dispărut, el fiind capabil să-l și răzbune.
 PERSPECTIVA NARATIVĂ: De asemenea, este roman obiectiv fiindcă
narațiunea este la persoana a treia, naratorul fiind omniscient, omniprezent, viziunea narativă
dindărăt, heterodiegetică, cu focalizare zero sau nonfocalizată, însă, deși perspectiva narativă
este marcată de obiectivitate, apar și secvențe în care își face simțită prezența tehnica
punctului de vedere subiectiv, naratorul implicat solidarizându-se cu eroina: „...toate urmau
ca pe vremea lui Burebista, craiul nostru cel demult”. În ultimele pagini, eroina ia locul
naratorului omniscient, planificând viitorul familiei: „…după aceea ne-om întoarce iar la
Măgura, ca să luăm de la coadă toate câte am lăsat…”Astfel, ea se transformă în personaj
reflector.
SEMNIFICAȚIA TITLULUI: Urmând tradiția basmului popular, baltagul este
unealta magică și simbolică însușită de personajul negativ și recucerita de erou, ca un simbol
al înfăptuirii dreptății. În roman, baltagul este investit cu încărcătură semantică: pe tăișul său e
scrisă cu sânge povestea uciderii lui Nechifor Lipan, pe care, printr-o comunicare secretă,
numai Vitoria știe să o deslușească. Armă a crimei și a răzbunării, baltagul ajunge în final în
posesia lui Gheorghiță, marcând transferul de putere de la tată la fiu.
SURSE DE INSPIRAȚIE: Pentru scrierea romanului au fost utilizate următoarele
surse de inspirație: scrierile folclorice, mai precis baladele „Șalga”, „Dolca” și „Miorița”, de
unde sunt luate: setea de realizare a actului justițiar și cea de înfăptuire a dreptății,
profunda legătură a omului cu animalul credincios (înlocuit cu Lupu, câinele lui Nechifor),
tema (viața comunității rurale și o istorie pastorală dramatică, respectiv uciderea lui Nechifor
de către alți 2 ciobani, găsirea ucigașilor și judecarea lor), motivele literare (visul, căutarea,
motivul labirintului reprezentat de drumul parcurs din Măgura Tarcăului până la Crucea
Talienilor), conflictul, discursul epic de factură simplă, concepția asupra morții,
referitoare la integrarea cosmică. Legătura cu Miorița este atestată și prin mottoul folosit de
Sadoveanu, și anume cele două versuri din baladă :”Stăpâne, stăpâne/ mai cheamă și-un
câne”. Dacă în privința creării operei au fost găsite nenumărate asemănări cu creațiile
folclorice românești, există și opinii potrivit cărora balada are rezonanțe universale. Spre
exemplu, Al. Paleologu susține că romanul se suprapune peste mitul universal al lui Issis și
Osiris, în timp ce Vitoria este considerată de critici când un Hamlet feminin, când o
Antigonă cu rădăcini moldovenești.
CRONOTOPUL: În privința timpului și a spațiului, acestea sunt bine delimitate,
fiind vorba despre satul moldovenesc de la munte, respectiv Măgura-Tarcăului, aflat la
poalele Ceahlăului, în zona Dornelor și a Bistriței, dar și despre satul de câmpie Cristești, din
Balta Jijiei, acțiunea fiind plasată în primele decenii ale secolului al XX-lea, la scurtă vreme
după schimbarea calendarului Iulian cu cel Gregorian ( 1919). În plus, la fel ca în nuvela
psihologică „Moara cu noroc” a lui Slavici, reperele temporale între care sunt surprinse
evenimentele au semnificație religioasă, fiind vorba despre Sâmedru, Sf. Dumitru, și
Sângeorz, Sf. Gheorghe, două sărbători care au corespondent în calendarul pastoral, în timp ce
în preziua plecării Vitoriei și a lui Gheorghiță în căutarea lui Nechifor, pe 9 martie, este
celebrată sărbătoarea Sfinților Mucenici.
TEMA ȘI MOTIVELE: Conceput în 17 zile, în urma refacerii de către autor a
itinerarului eroinei, romanul dezvoltă un singur fir narativ concentrat pe tema vieţii şi a
morţii, a iubirii, a datoriei şi a iniţierii, care permite totodată realizarea monografiei satului
moldovenesc de munte. Tema se evidenţiază prin tipul ţăranului păstrător al lumii vechi,
arhaice şi patriarhale, iar în acest sens episodul narativ în care Vitoria îi aplică fiicei o corecţie
este semnificativ: „Îţi arăt eu coc, valţ şi bluză, ardă-te para focului să te ardă! Nici eu, nici
bunică-ta, nici bunică-mea n-am ştiut de acestea – şi-n legea noastră trebuie să trăieşti şi tu”.
„Baltagul” prezintă şi tema familiei, dintr-o perspectivă aproape mitică, situând relaţiile
dintre membrii familiei sub un clopot cosmic. Rânduiala, viaţa şi moartea fac obiectul unei
iniţieri a fiului ajuns în situaţia de a-şi asuma rolul tatălui şi de a prelua responsabilitatea
familiei, după cum se cuvine într-o societate tradiţională, patriarhală. Iniţierea în tainele
existenţei este realizată de mamă, singura capabilă – prin dragoste, dăruire şi înţelepciune – să
transforme fiul într-un matur demn. Vitoria îl surprinde pe Gheorghiţă prin puterea sa de
sinteză sau prin modul în care reuşeşte să citească mintea celorlalţi, dar şi prin determinarea
de care dă dăvadă: „mama asta trebuie să fie fărmăcătoare; cunoaşte gândul omului”.
Motivele literare derivate din temele anterior prezentate sunt transhumanța, labirintul,
căutarea și descoperirea adevărului, femeia justițiară, visul, călătoria, animalul credincios,
comuniunea om-natură, răzbunarea, parastasul.
CONFLICTELE: Acțiunea romanului se dezvoltă pe două tipuri de conflict: unul
exterior, desfășurat între Vitoria și asasinii soțului său, determinat de faptul că, în lumea pură
a muntelui, doi oameni încălcaseră „rânduiala” săvârşind o crimă, și altul interior, justificat
prin prezentarea frământărilor sufletești ale eroinei, care cresc în sufletul său, pe măsură ce
înţelege că Nechifor a murit. În virtutea aceleiaşi „rânduieli”, ea parcurge un drum al
destinului, pentru a săvârşi ritualul funerar, fără de care sufletul mortului nu-şi găseşte odihna.
LIMBAJUL are, în primul rând, o motivaţie realistă, pentru că reconstituie, în datele
ei esenţiale, o lume în care s-a săvârşit o crimă. Un ton ceremonios străbate opera în cele mai
multe pagini ale ei, fie că se aude vocea naratorului, fie a personajelor. Limbajul
impresionează nu neapărat prin redarea fidelă a particularităţilor dulcelui grai moldovenesc,
deloc de neglijat, ci prin nivelul la care ajunge acest limbaj. Timbrul grav, alături de elemente
arhaice şi populare, care se conjugă armonios cu neologismele, trădează ceremonia unei
culturi vechi şi nobile.
ACȚIUNEA operei este complexă și se desfăşoară pe două planuri narative, unul trecut, al
rememorărilor Vitoriei, şi unul prezent, al acţiunilor în desfăşurare. Acţiunea este plasată într-un timp
real, la începutul secolului al XX-lea, redat de existența trenului, a şcolilor pentru munteni, a
telegrafului, acesta împletindu-se cu cel mitic, sugerat de numeroasele simboluri inserate în ţesătura
narativă şi de cele două versuri din Mioriţa, aşezate drept motto.
STRUCTURA romanului este dată de cele șaisprezece capitole în care acțiunea
înaintează liniar, acestea fiind grupate în 3 părți, incipitul și finalul constituindu-se din
secvențe narative de sine stătătoare, fără a crea simetrie, așa cum se întâmplă în majoritatea
operelor literare.
INCIPITUL surprinde, pe baza rememorării și a evocării, o legendă despre ocupațiile
și modul de viață al păstorilor moldoveni și al altor neamuri, pe care Nechifor o spunea, fără
constrângeri, la nunți și la botezuri, legendă care are rolul unui prolog: „În
ordinea prestabilită a lumii, un Dumnezeu hâtru a distribuit fiecărui neam darurile cuvenite.
Când la tronul dumnezeiesc s-au înfăţişat cu întârziere moldovenii, călători prin munţi cu oile
şi cu asinii, lor nu le-au mai rămas bunuri de împărţit. Nu vă mai pot da într-adaos decât o
inimă uşoară ca să vă bucuraţi cu al vostru. Să vă pară toate bune, să vie la voi cel cu cetera,
şi cel cu băutura şi s-aveţi muieri frumoase şi iubeţe.”
 FINALUL: Pe de altă parte, finalul, corespunzător unui epilog, cuprinde planurile de
viitor ale eroinei în legătură cu familia sa, mai precis intenția sa de a le lua pe toate de acolo
de unde le-a lăsat când a plecat în căutarea soțului.

MOMENTELE SUBIECTULUI:
Prima parte, reprezentată de primele 6 capitole, cuprinde expozițiunea și intriga și
prezintă, pe baza narațiunii și a descrierii, atât viața oierilor din zona de munte și gospodăria
Lipanilor, cât și temerile personajului principal în privința întârzierii peste obicei a lui
Nechifor, peste 73 de zile. Acesta plecase la Dorna pentru a cumpăra 300 de oi de la niște
oameni de pe Rarău, urmând ca apoi să se întoarcă în balta Jijiei, acolo unde se afla și
Gheorghiță, ca să plătească simbriile. Întoarcerea sa însă nu se produce, fapt ce trezește femeii
bănuieli și amintiri.
De asemenea, autorul ne relatează aici și despre acțiunile întreprinse de presupusa
văduvă pentru a descoperi adevărul despre dispariția ciobanului și pentru a se pregăti de
drum: rugămintea adresată părintelui Milieș de a face o slujbă pentru întoarcerea lui Nechifor,
mersul la vrăjitoare, la baba Maranda, în vorbele căreia nu crede, postul de-a lungul celor 12
vineri consecutiv, spovedirea la părintele Daniil Milieș, iar apoi la starețul Visarion, de la
mănăstirea Bistrița, interpretarea semnelor naturii, anunțarea autorităților, lăsarea Minodorei,
fiica sa, la mânăstirea Văratec, la maica Melania, lăsarea gospodăriei în seama baciului Mitrea
și încredințarea unui baltag sfințit lui Gheorghiță. Toate acestea se desfășoară până pe 9
martie, de Sfinții Mucenici, când Vitoria se împărtășește și plătește părintelui Daniil să se
roage pentru călătoria lor, dându-i preotului o parte din banii obținuți pe produsele vândute
domnului David. Pe 10 martie, Vitoria împreună cu Gheorghiță și negustorul David, prieten
de-al lui Nechifor și hangiu în Călugăreni, pleacă spre Dorna.
Partea a doua, cuprinzând desfășurarea acțiunii, se întinde pe următoarele 7
capitole și prezintă drumul parcurs de Vitoria și fiul ei, Gheorghiță, în căutarea lui Nechifor
Lipan, această căutare minuțioasă fiind și axul principal al romanului, care este asociat
motivului labirintului; de asemenea, aici este reconstituit de cei doi traseul lui Nechifor,
autorul punctând popasurile acestora în drumul spre Dorna: la Bicaz, la Călugăreni, la
Fărcașa, la Borca, Cruci, Vatra Dornei, unde află de actul de vânzare al oilor, apoi la Păltiniș,
Broșteni, Sabasa și Suha.
În peregrinările sale, Vitoria strânge în mod minuțios date și detalii de la toți
cârciumarii, hangițele și oamenii care știau ceva despre Nechifor, astfel că ea descoperă pe
baza investigației că oierul a dispărut între Suha și Sabasa, rămășițele acestuia fiind
descoperite într-o râpă din dreptul Crucii Talienilor, cu ajutorul câinelui credincios al celui
ucis, pe nume Lupu. Două repere importante ale drumului Vitoriei sunt satele Borca și Cruci,
acolo unde întâlnesc un botez și o nuntă, ordinea apariției celor două rituri de trecere fiind una
sugestivă pentru finalul drumului, anunțând înmormântarea din deznodământul acțiunii.
Partea a treia, cuprinzând ultimele 3 capitole, surprinde punctul culminant și
deznodământul: Vitoria reconstituie cu fidelitate scena crimei, suprinzându-i pe cei doi
ucigași ai soțului care fuseseră invitați la parastas, Ilie Cuțui recunoscându-și fapta. Calistrat
Bogza devine agresiv, Gheorghiță lovindu-l cu baltagul lui Nechifor, făcând astfel dreptate și
răzbunându-și tatăl. Deznodământul reîntoarce viața eroilor la starea de echilibru: Vitoria face
planuri pentru cinstirea celui omorât la praznicele cerute de datină și pentru întoarcerea acasă,
pentru a relua șirul existenței de acolo de unde-l lăsase.
Spre deosebire de incipit, finalul apare brusc, ca o cădere neașteptată de cortină, el
fiind construit nu din perspectiva naratorului, ci din cea a eroinei care, eliberată de sarcina de
a face dreptate și de a îndeplini ritualul tradițional, se gândește la viitor.
În privința personajelor, eroina romanului este Vitoria Lipan, ea beneficiind de un
portret fizic și moral amplu, de aici faptul că poate fi privită din mai multe puncte de vedere:
este un Hamlet feminin, prin tenacitatea și consecvența în aflarea adevărului, prin abnegația
în atingerea scopului propus, prin modalitatea în care, ca un adevărat detectiv, reușește să
reproducă scena morții soțului său; este o Antigonă a spațiului literar românesc, ea
asumându-și orice risc și luptând cu înverșunare pentru a înfăptui tot ceremonialul funerar
cerut de tradiția creștină; este un simbol al feminității și al iubirii: întrunește toate atributele
femeii moldovence din zona de munte, fiind dominată de dragostea purtată lui Nechifor; este
o exponentă a lumii arhaice, patriarhale, având cultul respectării tradițiilor și fiind refractară la
noutățile aduse de civilizația modernă.
Pentru caracterizarea sa complexă, realizată direct și indirect, autorul recurge la
tehnica basoreliefului, Nicolae Manolescu concentrându-i însușirile în următoarea afirmație:
„Vitoria este o Penelopă pe care împrejurările o împinge să plece în căutarea lui Ulise ”.
Datorită concentrării romanului în jurul acestui caracter puternic, scrierea este
considerată și „romanul unui suflet de munteancă”.
În ceea ce privește celelalte personaje, apar și personaje secundare, în persoana lui
Gheorghiță și a celor doi ucigași. Gheorghiță este știutor de carte, este cel care-și suplinește
tatăl în responsabilitățile legate de oierit, este un tânăr care se maturizează odată cu
parcurgerea drumului labirintic reprezentat de căutarea lui Nechifor. Simbolizând destinul
muritor al oamenilor, Nechifor este personajul caracterizat în absență, soarta sa supunându-se
propriei concepții asupra vieții: „Nimeni nu poate sări peste umbra lui.” Dintre personajele
episodice se distinge Minodora, cea care, tentată să încalce datina străbună, este trimisă la
mănăstire pentru a primi educație și a se purifica. În plus, apare și părintele Daniil Milieș,
duhovnicul satului, un for spiritual, sfătuitor al oamenilor care le seamănă în suflet sătenilor
credință și nădejde, le face scrisori și îi ajută necondiționat, așa cum se întâmplă și cu Vitoria.
Pe lângă personajele enumerate anterior, apare și personajul colectiv reprezentat de munteni
care sunt portretizați chiar de la început: „Viața muntenilor e grea; mai ales viața femeilor.
(...) Munteanului îi e dat să-și căștige pâinea cea de toate zilele cu toporul ori cu cața. Cei
mai vrednici întemeiază stâni în munte.” O
secvență narativă importantă pentru evoluția subiectului este coborârea în râpă, o
veritabilă „descensus ad Inferos”, aflată la confluenţa spaţiului real cu cel simbolic, un
substitut al Infernului în care coboară Gheorghiţă în noaptea priveghiului, experienţă
iniţiatică obligatorie în drumul spre maturitate, care i-a fost impusă prin autoritatea maternă:
„Coboară-te în râpă, îți spun!” Deplina pustietate a locului dintre pământ şi cer îl lasă
pe fecior singur în faţa morţii, pentru a înţelege condiţia umană: „Nu s-ar fi putut spune că
are vreun dezgust, dar de când trăia pe lume nu-i fusese dată o asemenea cumplită vedere”.
Valoarea râpei ca spaţiu al iniţierii este susţinută şi de evenimentele cu caracter mitic, fabulos
la care participă tânărul. Relevantă este aici și prezenţa pajurei care planează deasupra râpei,
rotindu-se de două ori peste vale şi pornind apoi spre zarea largă, cu un ţipăt ascuţit. În
vechile credinţe româneşti, sufletul mortului se transforma în pasăre, iar pajura este, în
mitologia autohtonă, o fiinţă fabuloasă, venită din „tărâmul de dincolo” spre a cere o răsplată
tinerilor participanţi la un rit de iniţiere.
O altă secvență narativă esențială este cea a parastasului, în care tânărul supus
inițierii se află în fața confruntării ce va contribui la finalizarea maturizării sale: el se
confruntă cu asasinul tatălui său, Calistrat Bogza, pe care îl lovește cu baltagul în frunte,
astfel răzbunându-și tatăl și devenind un adevărat cap al familiei, capabil, la fel ca și Harap-
Alb din basmul lui Creangă să-și asume responsabilități în cadrul familiei. Nu trebuie omisă
relația specială pe care Gheorghiță o are cu mama sa, o relație de tip inițiatoare-inițiat, pentru
că întreaga călătorie capătă pentru tânăr caracter educativ.

Vitoria Lipan - caracterizare

STATUTUL PERSONAJULUI: Este unul dintre cele mai bine realizate personaje
din literatura română, fiind reprezentativ pentru mentalitatea de tip tradițional, portretul său
fiind realizat prin tehnica basoreliefului. Femeie cu reale calități de detectiv, Vitoria este cea
care îl determină pe Perpessicius să considere opera „romanul unui suflet de munteancă”. De
asemenea, este o Antigonă a spațiului românesc, un Hamlet feminin, un simbol al feminității,
este o Penelopă în căutarea lui Ulise, ea evidențiind mitul lui Issis și Osiris, putând fi
interpretată și ca o reprezentare cultă a măicuței bătrâne din „Miorița” care nu acceptă
alegoria moarte-nuntă și caută adevărul despre soțul ei, vrând să facă dreptate.
În plan social, este evidențiată prin câteva ipostaze esențiale: mai întâi, ea este
munteancă, respectând cu strictețe legile nescrise ale societății arhaice și,de aceea, caută să îș
i înmormânteze soțul (pentru ca sufletul să se liniștească), dar și să dezvăluie criminalii în fața
tuturor pentru a fi pedepsiți. Apoi, este soție devotată, încercarea de a-l găsi pe Nechifor
datorându-se și iubirii puternice pecare i-o poartă, chiar dacă au copii mari și sunt
căsătoriți de douăzeci de ani. Pe lângă acestea, apare în ipostaza de mamă autoritară,
certând-o pe Minodora pentru nerespectarea tradițiilor sau obligându-l pe Gheorghiță să
rabde toate greutățile drumului. În ultimul rând, se dovedește un om excepțional,
fiind prezentată cu numeroase calități, astfel încât devine un model.
Vitoria este un detectiv inedit, cu opinci şi basma, cu un beţigaş misterios cu care tot
scormoneşte pământul, fără ca nimeni să ştie de ce. Mai mult, acest detectiv pare să aibă o
serie de „handicapuri”: e analfabet, nu a circulat niciodată cu trenul, o miră existenţa
telefonului pe care îl consideră o lucrare a diavolului, crede că duhul celui rău se ascunde într-
o căţeluşă mai jigărită şi, peste toate astea, suţine că mortul i-a vorbit.
În plan psihologic, Vitoria este un caracter format, o persoană introvertită, dar extrem
de puternică, ghidându-se în viață după proverbul „Cine vorbește mult, știe puțin.”, pentru ca
în plan moral ea să beneficieze de nenumărate calități, având astfel capacitatea de a parcurge
drumul de la tipologie la individualitate, tranziție ce poate fi urmărită de-a lungul acțiunii
prin intermediul mijloacelor de caracterizare a personajului.
Caracterizarea directă este realizată, mai întâi, de către autor când spune: „ochii ei
căprii în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului erau duși departe”, de aici
rezultând portretul său fizic din care reiese și frământarea personajului principal cu privire la
disparția soțului. De asemenea, autorul spune: „ochii ei sprinteni și încă tineri căutau zări
necunoscute”, aceste stări identificându-se cu aflarea adevărului despre Nechifor, personajul
fiind surprins într-un moment de intensă frământare lăuntrică.
Autocaracterizarea reiese prin replica referitoare la iubirea ce i-o purta lui Nechifor,
și anume „era dragostea ei de 20 și mai bine de ani”, spunând în același timp și că Nechifor
nu avea cum să o părăsească, pentru că „nici eu nu i-am fost urâtă”
Caracterizarea indirectă :
Gândindu-se la întârzierea peste așteptări a soțului ei, Vitoria trece printr-un proces de
interiorizare, ea având o puternică viață afectivă, justificată prin faptul că „se desfăcuse încet
de lucruri și intrase oarecum în sine”. Neliniștea sa interioară începe să se exteriorizeze,
pentru că „fusul se învârtea harnic, dar singur”. Încercând să găsească niște explicații pentru
dispariția lui Nechifor, ea întreprinde tot ce-i stă în putere: mai întâi merge la preotul Daniil
cu care se sfătuiește, apoi apelează la baba Maranda, ghicitoarea satului, însă este sceptică în
privința prezicerilor acesteia, necrezând că bărbatul ar fi părăsit-o pentru o altă femeie.
Tocmai de aceea începe să presupună apariția unei nenorociri, la această ipoteză contribuind
și firea sa superstițioasă. Ea interpretează toate semnele naturii, începând cu visele în care
Nechifor îi apare în tot felul de ipostaze rău prevestitoare, cum ar fi trecerea unei ape negre cu
spatele întors către ea, continuând cu rememorarea glasului bărbatului, pe care putea să-l
audă, dar nu putea să-l vadă, și terminând cu anumite semne care vin din vremuri mitice, cum
ar fi cântatul cocoșului.
Când bănuiala ei se transformă în certitudine, Vitoria se hotărăște să plece în căutarea
lui Nechifor, nu înainte însă de a apela la autorități, mai precis la subprefectul Anastase
Balmez, de a se purifica sufletește, de a ține post în toate vinerele negre și de a-și orândui
treburile gospodărești. În acest sens, ea o duce pe Minodora la mănăstire, dăruiește lăcașului
de cult Bistrița o icoană cu Sfânta Ana, vinde tot ce-a agonisit pentru a face rost de bani, apoi
îi comandă lui Gheorghiță un baltag nou, pe care i-l și sfințește.
Vitoria reconstituie întocmai drumul făcut de Lipan, conducându-se atât după semne și
porunci, cât și după intuiția sa feminină. Ea adună informații din orice loc, se amestecă printre
oameni pentru a afla amănunte, în toate inițiativele sale acționând cu multă inteligență,
luciditate și discreție. Ca un adevărat detectiv, deținător al unei logici impecabile, eroina lui
Sadoveanu, dominată de dârzenie și tenacitate, pune lucrurile cap la cap, începând să facă
lumină asupra cazului. Enigma ei se deslușește pe drumul dinspre Sabasa către Suha, localități
în care numărul oierilor se schimbă din trei în doi, semn că această porțiune de drum deține
misterul. După găsirea lui Lupu, câinele lui Lipan, la Sabasa, totul devine clar: câinele îi
conduce exact în râpa în care zăcea bărbatul mort.
Ceea ce urmează sunt secvențele care țin de îndeplinirea ritualului strămoșesc al
înmormântării, la care se adaugă demascarea ucigașilor, evenimente care se desfășoară după
legi nescrise. Aici eroina dovedește spirit justițiar, stăpânire de sine, dar și atașament față de
tradițiile strămoșești.
Ea nu este doar o mamă iubitoare, responsabilă și aspră, care-l face pe Gheorghiță să
afirme pe parcursul drumului că „i-au crescut țepi de aricioaică”, ci și o soție devotată,
extrem de lucidă, care-și cunoaște prioritățile, tocmai de aceea îi invită pe criminali la
înmormântare și la praznic. Repunerea în scenă a morții lui Lipan dovedește existența unei
femei inteligente și calculate, ea povestind ce se întâmplase în noaptea crimei ca și când ar fi
fost martoră a tragicului sfârșit al oierului. Atitudinea sa fermă în povestire duce la o creștere
a tensiunii epice, Calistrat Bogza trădându-și iritarea dată de descoperirea faptelor sale
criminale. Astfel, cei doi sunt demascați, Bogza este răpus de baltagul lui Gheorghiță, iar
Cuțui este preluat de autorități.
Conservatoare și autoritară, tenace și inteligentă, Vitoria parcurge în final drumul
dinspre moarte către viață, asumându-și cu luciditate toate responsabilitățile ce țin de educația
și întreținerea familiei. Odată îndeplinită datina și înfăptuită dreptatea, lucrurile reintră în
normal.

Relația dintre două personaje: Vitoria-Nechifor

STATUTUL PERSONAJELOR: Pe de-o parte, cele două personaje reprezintă, la

modul emblematic, lumea oamenilor de la munte, așa cum sunt ei înfăţişaţi într-un portret de
grup la începutul capitolului X: muntenii, „locuitorii aceştia de sub brad”, sunt oameni
activi, trăindu-şi suferinţele ca şi bucuriile cu aceeaşi „inimă uşoară” pe care Creatorul le-a
dat-o la începutul lumii. Mai presus de orice, ei pun „ţarinile lor de la începutul lumii”,
repetarea vechilor ritualuri situându-i într-un timp neschimbat şi etern.
Nechifor şi Vitoria se încadrează în această lume („Aşa era şi acel Nechifor Lipan care
acuma lipsea”), chipul oierului fiind reconstituit din amintirile Vitoriei sau ale celor care l-au
cunoscut: „La mustaţa aceea neagră şi la ochii aceia cu sprâncene aplecate şi la toată
înfăţişarea lui îndesată şi spătoasă, Vitoria se uita ascuţit şi cu îndârjire...”
Pe de altă parte, reiterând subiectul baladei populare, în care Vitoria își găsește
rezonanță prin măicuța bătrână, iar Nechifor prin ciobănașul care s-a resemnat în fața morții,
cele două personaje sunt oieri ce se supun ritualului specific al vieții, desfășurat în funcție de
transhumanță. De aceea Vitoria afirmă că „Nu stăm, umblăm, până găsim ce căutăm. Altă
rânduialăn-avem.” Cu alte cuvinte, atât Vitoria, cât şi Nechifor coboară din balada pastorală
„Mioriţa”, aşa cum se sugerează şi în mottoul romanului („Stăpâne, stăpâne, / Mai cheamă ş-
un câne”). Ca şi „măicuţa bătrână” care-şi caută fiul ucis, Vitoria Lipan trăieşte un puternic
zbucium interior, traversând iarna cu sentimentul tot mai acut al morţii lui Nechifor. (SE
PREIA ȘI STATUTUL VITORIEI DIN CARACTERIZARE)
În această lume, în care muntenii se fereau „de alte neamuri şi de oamenii de la
câmpie”, Nechifor Lipan avusese neşansa să întâlnească doi oieri dintr-un „loc străin” şi
dintr-o vale, care îl omorâseră.
Vitoria are menirea de a înlătura, din lumea pură a muntelui, moartea ca fărădelege.
Pentru aceasta, femeia poartă cu sine un „beţişor alb”, echivalent al cumpenei cu fir de argint
folosită de fântânari pentru a găsi apa. Descoperind adevărul, munteanca va deveni „un
Hamlet feminin” (Călinescu), pedepsindu-i pe cei doi ucigaşi, Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui.
Convinsă că „i-a fost lui Nechifor scrisă o asemenea soartă pe care nimica n-o poate
înlătura”, ea colindă munţii pentru a-i găsi rămăşiţele şi a le pune în pământ „sfânt”. Dârză,
tenace şi discretă în marea ei suferinţă, Vitoria este sortită să-i aducă celui mort, prin ritual,
„binecuvântarea din urmă şi rugăciunile de care n-a avut parte”.
Mai realizat este conturul baladesc al lui Nechifor, mai ales în ceea ce priveşte „faţa”
lui umană. Pentru cei ce l-au văzut, în mod fugar, în timpul drumului din toamnă, Nechifor
este omul cu căciulă brumărie, darnic şi vesel, dar, mai ales, neînfricat şi hotărât: „Dar omul
acela zicea că se duce noaptea; că se bucură să umble pe lună. De oameni răi spunea că nu-i
pasă; are pentru dânşii pistoale încărcate în desagi”.
Este de remarcat că Vitoria nu-l caracterizează pe Nechifor-dispărutul cum face
vocea auctorială, ci îl evocă, arătându-ni-l întreg şi viu în sclipiri miraculoase de reprezentare:
„În noaptea asta, către zori, a avut cel dintâi semn, care a împuns-o în inimă şi a tulburat-o
şi mai mult. Se făcea că vede pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors către ea, trecând
spre asfinţit o revărsare de ape”.
Pentru Vitoria, Nechifor era omul căruia „nu-i putea sta nimeni împotrivă”. Într-o
noapte, când cei doi soţi se întorceau de la Piatra Neamţ, nişte hoţi i-au atacat, cerându-le
banii. Fără să se înfricoşeze, Nechifor i-a înfruntat într-o scenă care îi conferă dimensiuni
baladeşti.
Adevărata „faţă” a lui Nechifor este însă cea simbolică şi aceasta derivă din
„Mioriţa”: moartea este „a lumii mireasă”, fiindu-le dată tuturor oamenilor. Nechifor, care
„s-a înălţat în soare”, se întoarce în marele Cosmos din care fiinţa umană se rupe prin
naştere. In acest mod, el devine Om universal şi personaj-sumă a lumii.
În plus, fiecare dintre cele două personaje parcurge câte un „drum” cu multiple
semnificaţii. Primul dintre acestea este drumul făcut de Nechifor şi care se frânge între Suha
şi Sabasa, în preajma muntelui Stânişoara. Aici începe „marea călătorie” de dincolo de
moarte a lui Nechifor Lipan, într-un spaţiu vegheat de Crucea Talienilor - axă a lumii şi
poartă de comunicare cu Universul.
Cel de al doilea drum este al Vitoriei, etapă în care vor fi reliefate calităţile ei morale:
respectarea tradiţiei, inteligenţa, statornicia, demnitatea, spiritul justiţiar. Lungul drum al
Vitoriei constituie o replică pământeană la „marea călătorie” a lui Nechifor. Simbolic, acesta
începe într-o zi de vineri, la răsăritul soarelui şi se încheie, în scena praznicului, odată cu
apusul.
„Ziua” ritualică a Vitoriei include toate cele trei mari momente ale vieţii: botezul („La
Borca a căzut într-o cumătrie”), nunta („La Cruci a dat de nuntă”) şi înmormântarea.
Drum labirintic săvârşit din poruncă divină, călătoria Vitoriei câştigă semnificaţii
sacre, fiind un „drum spre Centru”, cu finalitate salvatoare: „Dumnezeu, prin sfânta de la
Bistriţa, a adus-o pe dânsa, Vitoria, pe căi cotite, tocmai unde trebuia ca să-şi găsească pe
cel drag, să-l ridice din locul pieirii şi să-l puie în pământ sfânt, cu toate rânduielile ştiute” .
Se poate aminti și faptul că cele două personaje au prenume care simbolizează
biruinţa: oierul are două prenume, ambele cu sensul de „purtătorul de biruinţă”.
Nechifor simbolizează sacrul convertit în profan, fiindcă întâiul nume era al marelui
mucenic Gheorghe. Boala din copilărie şi „botezul” păgân, „Cobzăriţa i-a suflat pe frunte
descântând şi i-a schimbat numele”, marchează trecerea sacrului în materie; astfel, cel care
moare în râpă este ipostaza profană a lui Nechifor.
Din această pricină, în momentul găsirii osemintelor, Vitoria îl strigă pe numele său
adevărat (Gheorghiţă), reiterându-1 în condiţia primă şi facilitându-i întoarcerea, prin „gura
de rai”, în spaţiul sacru.
O secvență narativă importantă pentru definirea relației celor doi este scena
rememorării și a evocării trecutului, prin expunerea acelei legende despre ocupațiile și modul
de viață al păstorilor moldoveni și al altor neamuri, pe care Nechifor o spunea, fără
constrângeri, la nunți și la botezuri, legendă care are rolul unui prolog: „În
ordinea prestabilită a lumii, un Dumnezeu hâtru a distribuit fiecărui neam darurile cuvenite.
Când la tronul dumnezeiesc s-au înfăţişat cu întârziere moldovenii, călători prin munţi cu oile
şi cu asinii, lor nu le-au mai rămas bunuri de împărţit. Nu vă mai pot da într-adaos decât o
inimă uşoară ca să vă bucuraţi cu al vostru. Să vă pară toate bune, să vie la voi cel cu cetera,
şi cel cu băutura şi s-aveţi muieri frumoase şi iubeţe.” Astfel, Vitoria își aduce aminte despre
o ipostază mucalită a lui Nechifor, cel care arată că nimic nu se petrece în mod aleatoriu în
privința moldovenilor, ci după un tipar bine stabilit.
O altă secvență relevantă este cea a demascării vinovaților, prin care eroina
reconstituie, parcă printr-o voce venită din sfera transcendenței, de dincolo de lume,
întâmplările petrecute înaintea crimei, în timp ce mesenii „începură să mănânce găluște de
post și curechi prăjit cu oloi de cânepă”. Ea reconstituie moartea lui Nechifor: acesta se afla
la drum împreună cu câinele lui, în timp ce se gândea la oile sale sau poate chiar la Vitoria,
după cu spune eroina. Însă nu era singur, mai avea în preajmă doi oameni, nimeni alții decât
asasinii. Nu era noapte, ci asfințit, iar drumeții mergeau spre deal. Unul din ei s-a îndepărtat
repede spre piscul dealului, anunțându-l pe celălalt, care mergea în spatele lui Nechifor, că nu
se apropie nimeni. La un semn, călărețul apropiat de oier scoate baltagul și-l pălește cu „o
singură lovitură”, după care atât el, cât și calul și câinele sunt împinși în râpă. Acesta este
momentul în care Vitoria își începe demersul anchetei, ea devenind un adevărat detectiv care
pare a ști tot ce s-a întâmplat de la cel mort. Iată de ce aici ea se regăsește în ipostaza unui
Hamlet feminin autohton, dornic să dezlege moartea prematură a soțului.
În opinia mea, atât prin acţiune, cât şi prin cele două personaje centrale, „Baltagul”
păstrează fiorul cosmic al baladei din care este inspirat, Sadoveanu continuând balada de-
acolo de unde a fost lăsată de creatorul popular.