Funcţiile generale ale educaţiei

Reprezintă efectele sociale cele mai importante ale activităţii de formare şi dezvoltare a
personalităţii umane. Însumează ansamblul de proprietăţi ale sistemului educaţional prin
raportare la alte sisteme sociale.

Aceste funcţii sunt prezente la nivelul oricărei activităţi de educaţie desfăşurată în cadrul
sistemului şi al procesului de învăţământ.

Analiza funcţiilor educaţiei presupune elaborarea unui model ierarhic aplicabil în contextul
sistemului social global. Taxonomia rezultată asigură evidenţierea a două categorii de funcţii
(S. Cristea, 2000):

1) funcţiile generale, care includ: funcţia centrală a educaţiei şi funcţiile principale ale
educaţiei;
2) funcţiile derivate care sunt subordonate funcţiilor generale ale educaţiei.

Funcţiile generale ale educaţiei au un caracter obiectiv, reprezentând consecinţele şi

proprietăţile celei mai importante ale activităţii de educaţie, care se regăsesc la nivelul
oricărei acţiuni educaţionale. Ele au un caracter stabil.

Funcţiile derivate, subordonate, în mod direct sau indirect celor generale, au un caracter
instabil, cunoscând anumite variaţii şi particularizări în raport de contextul în care are loc
activitatea de educaţie în cadrul unui sistem şi proces de învăţământ determinat din punct
de vedere social-istoric.

Taxonomia funcţiilor educaţiei:

1) Funcţia centrală / fundamentală a educaţiei – funcţie de maximă generalitate - vizează

formarea-dezvoltarea permanentă a personalităţii în vederea integrării sociale a acesteia;

2) Funcţiile principale ale educaţiei – funcţii cu caracter general – implicate direct în

realizarea efectivă a funcţiei centrale a educaţiei:

2.1. Funcţia culturală / civică a educaţiei: Se referă la transmiterea experienţei social-istorice

de la societate la individ. Individul preia experienţa social-istorică a umanităţii, se pregăteşte
pentru integrarea în viaţa socială, pentru a contribui la dezvoltarea experienţei sociale şi
pentru participarea la crearea valorilor materiale şi spirituale.

Componentele experienţei social-istorice privesc:

 îngrijirea şi creşterea copilului pentru dezvoltarea normală a acestuia (hrană,
îmbrăcăminte, îngrijirea sănătăţii, educarea lui),
 experienţa de muncă, de creare a valorilor materiale şi spirituale,

10
  cunoaşterea, obiectivată în cunoştinţe despre fenomenele din natură despre
societate şi om,
 relaţiile de comunicare, ce fac posibilă însuşirea instrumentelor principale de
realizare a convieţuirii (vorbirea, vizuală, electronică),
 convieţuirea socială, ce se reflectă în conştiinţa individuală şi comună sub formă de
idei, valori, un mod de a gândi şi trăi.

Funcţia culturală a educaţiei prezintă două laturi esenţiale: informarea şi formarea.

Informarea constă în punerea în contact a individului cu diferite domenii ale experienţei
sociale şi ale valorilor culturale. Formarea presupune determinarea atitudinilor faţă de
realitate, reprezentative pentru modelul de personalitate promovat, precum şi dezvoltarea
capacităţii de a utiliza informaţiile acumulate.

2.2. Funcţia axiologică: presupune transmiterea, conservarea şi dezvoltarea valorilor proprii

unei societăţi şi formarea generaţiilor tinere (convingeri, atitudini, comportamente, idealuri)
în concordanţă cu sistemul de valori al societăţii şi necesare funcţionării acesteia.

Educaţia intermediază preluarea experienţei de viaţă socială, sintetizând-o într-un sistem de

valori. Are în vedere formarea capacităţii de adaptare la schimbările produse în sistemul de
valori.

Presupune desfăşurarea activităţii de educaţie în mai multe planuri şi anume:

- cunoaşterea şi înţelegerea principiilor, a normelor şi regulilor ce guvernează viaţa socială

ceea ce presupune asimilarea valorilor culturii şi o instruire moral-civică a mambrilor
comunităţii,
- formarea grilelor axiologice cu ajutorul cărăra omul poate aprecia diverse produse
culturale, ceea ce înseamnă dobândirea unei competenţe axiologice şi formarea capacităţii
de a discerne valorile de nonvalori,
- formarea capacităţii de a sesiza apariţia unor noi norme şi valori împreună cu capacitatea
de adaptare a comportamentului la acestea,
- formarea unor convingeri corespunzătoare valorilor recunoscute prin acord social ceea ce
presupune adeziunea la sistemul de valori,
- formarea obişnuinţei de a adopta atitudini şi de a dezvolta comportamente în consonanţă
cu sistemul de valori acceptate social precum şi formarea unei atitudini militante în direcţia
respectării normelor de convieţuire de către întreaga comunitate.

2.3. Funcţia de pregătire a omului pentru viaţa activă (economică): presupune formarea
omului creator de valori necesare existenţei, priveşte impactul pe care educaţia îl exercită
asupra dezvoltării economice a societăţii.

Urmăreşte formarea şi dezvoltarea personalităţii umane ca potenţială forţă de muncă

angajată în proiectarea şi realizarea unei activităţi utile social, presupune valorificarea

11
potenţialului bio-psiho-social al personalităţii pe parcursul vieţii în vederea integrării
imediate sau virtuale într-o activitate direct/indirect productivă;

Vizează cultura muncii: capacitatea personalităţii de a produce eficient valori materiale şi

spirituale relevante social; şi cultura tehnologiei: capacitatea personalităţii de a aplica
eficient ştiinţa în diverse domenii de activitate;

Include în formarea forţei de muncă nu numai calităţi fizico-intelectuale ci şi afectiv-

motivaţionale şi atitudinal-caracteriale, precum şi formarea tinerilor capabili să-şi asume
responsabilităţi.

2.4. Funcţia de dezvoltare a potenţialului bio-psihic al individului: Evidenţiază faptul că

formarea şi dezvoltarea personalităţii umane se realizează sub influenţa a numeroşi factori:
interni şi externi, naturali şi sociali, temporari sau permanenţi, unii exercitând o influenţă
determinantă, alţii îndeplinind numai un rol de condiţii sau premise ale dezvoltării
personalităţii. Dezvoltarea este pusă în legătură cu trei factori: biologic, mediul de existenţă
al individului şi educaţia.

Educaţia porneşte de la ideea că ereditatea nu este nici specifică nici determinată. Premizele
naturale condiţionează dezvoltarea psihică şi fizică dar nu reprezintă însuşiri gata formate ci
se constituie în disponibilităţi ce pregătesc apariţia şi dezvoltarea unor însuşiri. Acestea apar
ca rezultat al acţiunii mediului de viaţă şi se pot dezvolta atunci când beneficiază de condiţii
favorabile.

Premizele ereditare au un caracter polivalent şi nediferenţiat ceea ce face ca un acelaşi fond

înnăscut să poată realiza profiluri psihice diferite.

Mediul reprezintă ansamblul condiţiilor naturale şi sociale, materiale şi culturale, al

influenţelor organizate sau spontane care se exercită asupra individului pe tot parcursul
vieţii acestuia. El devine o sursă a formării şi dezvoltării personalităţii prin faptul că oferă
circumstanţe şi condiţii concrete de viaţă, informaţii şi modele de conduită, oportunităţi de
comunicare şi schimburi afective.

Educaţia reprezintă operatorul care mijloceşte interacţiunea factorului intern-ereditar şi a

celuzi extern-mediul, şi presupune raportarea atât la exigenţele sociale cât şi la
particularităţile individuale. Se manifestă ca modalitate concretă de utilizare a premizelor
naturale şi a resurselor mediului prin structurarea, organizarea şi valorificarea mediului în
direcţia favorizării formării şi dezvoltării personalităţii.

3) Funcţiile derivate sunt subordonate funcţiilor principale ale educaţiei. Ele se află într-o
continuă schimbare în contextul social-istoric şi datorită particularităţilor fiecărui sistem de
educaţie:

12
 a) funcţia de informare, funcţia de culturalizare, funcţia de asistenţă
psihologică
(subordonate funcţiei culturale);
b) funcţia de protecţie socială, funcţia de propagandă/ideologizare
(subordonate funcţiei culturale/civice);
c) funcţia de specializare, funcţia de profesionalizare, funcţia de asistenţă
socială
(subordonate funcţiei economice).

13