Marile paradigme educaționale

Etimologia conceptului de educație: din latinescul „educatio” - derivat din două verbe:
 educo, educare, care înseamnă a creşte, a îngriji, a hrăni;
 educe, educere, care înseamnă a trece dintr-o stare în alta (prin extensie, a modifica), a
duce, a conduce.

Definirea educaţiei s-a realizat întotdeauna între două extreme (doi poli): individul - dezvoltarea
sa și socializarea - integrarea socială a lui.

Educația reprezintă simultan: o activitate organizată instituţional conform unor finalităţi

educative; un produs al activităţii, determinabil şi adaptabil la cerinţele societăţii; un proces,
angajat între mai multe fiinţe umane, aflate în diferite relaţii de comunicare şi de modelare
reciprocă (G. Mialaret)

Educaţia reprezintă activitatea psihosocială proiectată la nivelul unor finalităţi pedagogice şi

vizează realizarea funcţiei de formare-dezvoltare permanentă a personalităţii umane prin
intermediul unei acţiuni pedagogice structurate la nivelul corelaţiei subiect / educator – obiect /
educat, desfăşurată într-un context pedagogic global si deschis (S. Cristea)

Putem constata că în cea mai mare parte definiţiile date educaţiei pun accentul fie pe individ, pe
dezvoltarea persoanei, fie pe socializarea şi integrarea socială a individului. Astfel, se pot
identifica, în contexte socio-istorice bine definite în timp și spațiu, mai multe paradigme
(modele) de definire şi explicare a educaţiei:

1. Paradigma psihologică, naturalistă – Jean Jacques Rousseau

2. Paradigma sociologică, socială – Emile Durkheim
3. Paradigma pragmatică, acţională – John Dewey
4. Paradigma curriculară, postmodernă – Ralph W. Tyler

1. Paradigma psihologică
Conform acestei paradigme, educația reprezintă acțiunea de dezvoltare a naturii umane. Omul
se naşte bun de la natură, dar societatea îl corupe. Totul este bun când iese din mâinile
creatorului, totul degenerează în mâinile omului. Scopul educaţiei este dezvoltarea şi ocrotirea
naturii umane bune (J.J. Rousseau)

Educaţia urmăreşte realizarea întregii perfecţiuni de care natura omului este capabilă (I. Kant)

Educaţia are menirea de a da sufletului şi corpului toată frumuseţea de care acestea sunt
susceptibile (Platon)

Acţiunea educatorului se limitează la organizarea unui mediu adecvat vârstei care asigură
dezvoltarea potenţialului fiecăruia. Nu este nevoie de un scop al educaţiei deoarece dezvoltarea
se realizează pe baza trebuinţelor, intereselor și înclinaţiilor copilului
Nu noi ne creştem copiii, ci ei se cresc (Ad. Ferierre)

Rolul nostru este să creăm mediul din care ei îşi vor extrage forţa prin care devin mari. Tot
secretul educaţiei constă în a nu educa (E. Key)

Educaţia înseamnă dezvoltarea naturală, progresivă şi sistematică a tuturor facultăţilor (J.

Pestalozzi)

Conform paradigmei psihologice educația poate fi definită ca reprezentând acțiunea de

dezvoltare a personalității umane. Este acţiunea care se derulează din interiorul fiinţei umane
către exteriorul său. Pornește întotdeauna de la condiţiile interne spre cerinţele externe

2. Paradigma sociologică
Conform acestei paradigme, educația reprezintă acțiunea de formare/modelare a personalității
umane.

Educaţia nu se mărgineşte să dezvolte organismul individual în sensul indicat de natură; ea

creează în om o fiinţă nouă.

Educaţia înseamnă organizarea unor deprinderi de activitate capabile să adapteze individul la

mediul său înconjurător fizic şi social (W. James)

Educaţia cuprinde ansamblul acţiunilor şi influenţelor exercitate intenţionat de o fiinţă umană

asupra alteia, în principiu de un adult asupra unui tânăr, acţiuni orientate spre un scop
reprezentat de formarea la cel tânăr a unor dispoziţii variate corespunzătoare mediului căruia îi
este destinat tânărul odată ajuns la maturitate (R. Hubert)

Educaţia reprezintă acţiunea generaţiilor adulte asupra celor nepregătite încă pentru viaţa
socială. Scopul educaţiei este să trezească şi să dezvolte la copil un anumit număr de stări fizice,
intelectuale şi morale, impuse de societatea politică în ansamblul său şi de mediul social căruia îi
este destinat în mod special. Educaţia reprezintă socializarea metodică a tinerei generaţii (E.
Durkheim).

Conform paradigmei sociologice educația poate fi definită ca reprezentând acțiunea de formare

a personalității umane. Este acţiunea care se derulează din exteriorul fiinţei umane către
interiorul său. Pornește întotdeauna de la cerinţele externe spre condiţiile interne

3. Paradigma pragmatică (acțională)

Conform acestei paradigme, educația ia forma unei acțiuni practice.

Educaţia nu înseamnă pregătirea pentru viaţă, ea este viaţa însăşi (J. Dewey)

Educaţia nu poate fi înţeleasă doar ca proces de formare din exterior ca o presiune socială,
pentru că s-ar frâna dezvoltarea personală a individului, contrazicându-se astfel ideea de
democraţie.
Educaţia ca dezvoltare liberă nu poate fi acceptată în mod unilateral deoarece face abstracţie de
societate, care reprezintă chiar mediul de existenţă al individului

Educaţia este un proces de creştere, de stimulare a capacităţii de a învăţa din experienţă, de a

reţine ce este util pentru a face faţă unor situaţii noi. Acest lucru nu se realizează exclusiv prin
forţa interioară ci prin asociere cu mediul.

Educația reprezintă procesul de formare a acelor abilități care ar ajuta elevul să învețe din
propria experiență, să extragă ceea ce este util pentru el și să poată face față tuturor
provocărilor cu care se va confrunta în viața sa.

Conform paradigmei pragmatice educația poate fi definită ca reprezentând acțiunea de

formare/dezvoltare permanentă a personalității umane. Este acţiunea care echilibrează
condiţiile interne cu cerinţele externe, prin acţiunea practică. Se derulează ca o acţiune
practică prin experimentare şi valorificarea experienţei de învățare a copilului dobândită în
afara școlii.

4. Paradigma curriculară
Conform acestei paradigme, educaţia reprezintă un proiect de tip curricular organizat pe baza
unor principii care evidenţiază importanţa prioritară a finalităţilor urmărite. Ele determină
alegerea experienţelor de învăţare, a strategiilor de organizare a învăţării şi a mijloacelor de
evaluare a rezultatelor instruirii.

Educaţia devine sinonimă cu termenul de curriculum. Curriculumul reprezintă un proiect

educativ care defineşte: a) ţelurile, scopurile şi obiectivele unei acţiuni educative; b) căile,
mijloacele şi activităţile folosite pentru a atinge aceste acopuri; c) metodele şi instrumentele
folosite pentru a evalua în ce măsură acţiunea a dat roade (L. D’Hainaut)

Presupune două orientări pedagogice şi sociale complementare:

 centrarea asupra resurselor personalităţii elevului exprimată în termeni de obiective
prioritar formative/competențe
 deschiderea obiectivelor - conţinuturilor - metodelor de predare/învăţare - evaluare în
direcţia educaţiei permanente / autoeducaţiei

Paradigma curriculumului impune reconceptualizarea marilor paradigme educaționale în

dimensiuni specifice ale oricărei acțiuni educaționale care vizează formarea/dezvoltarea
permanentă a personalității umane.