Componentele / conţinuturile / laturile / dimensiunile principale ale educaţiei

Educaţia prezintă mai multe dimensiuni sau componente. Delimitarea lor are la bază două
criterii:

• Scopurile fundamentale urmărite în procesul de instruire,

• Componentele definitorii ale personalităţii.

Principalele componente ale educaţiei sunt: educaţia intelectuală, educaţia morală, educaţia
tehnologică, educaţia estetică, educaţia fizică,

Dimensiunile educaţiei se află în interacţiune şi interdependenţă şi sunt determinate de

caracterul unitar al procesului de dezvoltare a personalităţii şi de interacţiunea dintre
fenomenele pe care acest proces le presupune.

1. Educaţia intelectuală
Presupune asimilarea de către elevi a unui sistem unitar de cunoştinţe, pe baza cărora se
dezvoltă capacităţi cognitive, se stimulează interesele de cunoaştere şi se dezvoltă
deprinderi şi priceperi de muncă intelectuală.

Obiectivele educaţiei intelectuale:

a) Asimilarea cunoştinţelor şi formarea cunoştinţelor ştiinţifice. Vizează aria de cuprindere a

cunoştinţelor, gradul de extindere asupra principalelor domenii ale cunoaşterii umane şi
organizarea cunoştinţelor într-un sistem unitar.

b) Formarea priceperilor şi deprinderilor de muncă intelectuală. Înseamnă a forma tehnici de

studiu şi a crea situaţii pentru exersarea lor, rezultînd astfel un stil propriu de muncă
intelectuală.

Însuşirea deprinderilor de muncă intelectuală presupune: competenţa informaţională,

competenţa operatorie şi competenţa de comunicare.

- Competenţa informaţională (de informare) se dobîndeşte prin stăpînirea metodelor şi

tehnicilor de obţinere, consemnare şi stocare a informaţiilor.

- Competenţa operatorie (de prelucrare şi organizare a informaţiilor) presupune capacitatea

de utilizare a informaţiilor. Se realizează prin corelaţia informaţiilor obţinute din mai multe
surse şi presupune stăpînirea unei game de priceperi şi deprinderi intelectuale precum:
sintetizare, sistematizare, reorganizare, alcătuirea unui plan de idei, rezolvarea de probleme
etc.

1
- Competenţa de comunicare (a informaţiilor dobîndite) se cultivă printr-o varietate de
exerciţii precum: de la cele de organizare structurală a răspunsurilor pînă la realizarea de
referate şi redactarea de lucrări ştiinţifice.

c) Dezvoltarea capacităţilor cognitive. Aceste capacităţi sunt reprezentate de procesele

psihice cognitive (memoria, gîndirea, imaginaţia etc).

d) Formarea concepţiei despre lume şi viaţă la elevi. La baza formării concepţiei despre lume
şi viaţă se află noţiunile ştiinţifice corect şi temeinic asimilate.

2. Educaţia morală
Reprezintă activitatea de formare şi dezvoltare a conştiinţei morale a personalităţii prin
intermediul valorilor etice.

Conţinutul conştiinţei morale este structurat în 3 componente de bază, aflate în

interacţiune:
(1) idealul moral, (2) valorile morale, (3) normele, perceptele şi regulile morale.

Idealul moral reflectă tendinţa generală în jurul căreia gravitează comportamentul

membrilor societăţii.

Valorile morale reflectă cerinţele fundamentale care se impun comportamentului uman prin
idealul moral şi social. Principalele valori morale sunt: patriotismul, atitudinea pozitivă faţă
de muncă, onestitatea, libertatea, cinstea, responsabilitatea, eroismul, modestia, bunătatea,
sinceritatea, altruismul.

Normele, perceptele şi regulile morale exprimă exigenţele valorilor morale. Ele reprezintă
modele de comportare morală elaborate de societate, de o categorie socială sau de un grup
social mai restrîns.

Obiectivele şi sarcinile educaţiei morale

Educaţia morală are drept scop formarea profilului moral al personalităţii.

Pentru aceasta, trebuie să fie îndeplinite trei obiective fundamentale:

(a) formarea conştiinţei morale;
(b) formarea conduitei morale;
(c) formarea trăsăturilor pozitive de caracter.

Formarea conştiinţei morale. Cuprinde trei componente principale: cognitivă, afectivă şi

volitivă.

2
Instruirea morală urmăreşte să-l informeze pe copil asupra conţinutului moralei sociale,
asupra cerinţelor impuse de valorile, normele, perceptele şi regulile morale şi asupra
modului în care el trebuie să se comporte în diferite situaţii de viaţă.

Interiorizarea normelor morale se realitează prin construirea dimensiunii afective a

conştiinţei morale. Aceasta presupune adeziunea individului la valorile şi normele morale
asimilate.

Componenta volitivă se referă la energia necesară pentru a învinge diversele obstacole

apărute în calea dezvoltării morale.

Fuziunea dintre cele trei componente ale conştiinţei morale generează convingerile morale.
Acestea reprezintă puntea de trecere de la conştiinţa morală la conduita morală.
Convingerile morale sunt idei-forţă care pun stăpînire pe sentimentele şi voinţa individului,
devenind pentru adevărate principii de acţiune

În concluzie, valorile, principiile, normele şi regulile morale se transformă în convingeri în

măsura în care ele se interiorizează şi se integrează în structura de personalitate a omului.

Formarea conduitei morale. Se referă la rezultatele comportării, la faptele morale ale

individului. Elementul de legătură între conştiinţa morală şi conduita morală îl constituie
convingerile morale.

Din punct de vedere pedagogic, formarea conduitei morale presupune:

(a) formarea deprinderilor morale, şi
(b) formarea obişnuinţelor morale.

Deprinderile morale sunt elemente automatizate ale acţiuni morale; ele se formează prin
impunerea unor cerinţe permanente în faţa individului şi prin repetarea lor în condiţii
identice. Aceste automatisme trebuie formate în procesul educaţiei.

Obişnuinţele morale presupun, în plus faţă de deprinderile morale, ca acţiunea automatizată

să devină o trebuinţă internă. În cazul lor, executarea acţiunii morale respective se face în
mod automat, datorită unui impuls intern care acţionează de fiecare dată cînd apar
condiţiile externe care solicită trebuinţa respectivă.

Formarea deprinderilor şi obişnuinţelor morale presupune respectarea mai multor cerinţe

de ordin psihologic şi pedagogic:
- formularea unor cerinţe morale precise şi clare;
- organizarea eficientă a activităţii elevilor în funcţie de stadiul curent al dezvoltării lor
morale;
- crearea tuturor condiţiilor în vederea prevenirii şi înlăturării unor obişnuinţe morale
negative;

3
- educatorul trebuie să imprime un ritm ascendent tuturor acţiunilor pe care le întreprinde,
să aibă în vedere gradarea cerinţelor morale pentru formarea automatismului
corespunzător;
- întotdeauna să se ţină seama de particularităţile de vîrstă şi îndeosebi de cele individuale:
capacitatea de înţelegere şi de apreciere, voinţa şi temperamentul.

Formarea trăsăturilor pozitive de caracter. Acestea sunt forme stabilizate de comportare

morală.

Trăsăturile caracteriale pot fi grupate în funcţie de principalele atitudini care le exprimă:

(a) faţă de societate şi oameni,
(b) faţă de muncă,
(c) faţă de sine.

Trăsături specifice atitudinii faţă de societate şi oameni sunt: principialitatea, sociabilitatea,

cinstea, umanismul, patriotismul, delicateţea, spiritul combativ.

Trăsături specifice atitudinii faţă de muncă: hărnicia, spiritul de iniţiativă, spiritul de

întrajutorare, punctualitatea.

Trăsături specifice atitudinii faţă de sine: modestia, demnitatea, spiritul critic şi autocritic,
curajul. Trăsăturile pozitive de caracter au şi corespundente negative: indiferenţa,
nesinceritatea, izolarea socială, lenea, neglijenţa, rutina, îngîmfarea, aroganţa.

Trăsăturile caracteriale se formează în procesul interacţiunii omului cu mediul, interacţiune

în care omul îşi exprimă, sub o formă sau alta, atitudinea.

3. Educaţia tehnologică reprezintă activitatea de formare-dezvoltare a personalităţii umane

prin intermediul valorilor ştiinţei aplicate, exprimate în termeni de utilitate, productivitate,
eficienţă.

Această activitate angajează capacitatea personalităţii umane de aplicare a ştiinţei în toate

domeniile vieţii sociale, în general, în producţie în mod special, cu implicaţii directe în
procesul de orientare şcolară, profesională şi socială.

Educaţia tehnologică vizează formarea conştiinţei tehnologice, realizabilă în plan teoretic,

prin însuşirea paradigmelor ştiinţei (care constituie modele exemplare de aplicare a teoriei,
recunoscute la scară socială într-o etapă istorică determinată) şi în plan practic, prin toate
abilităţile aplicative cultivate în mediul şcolar şi extraşcolar, finalizate în cadrul procesului de
orientare şi integrare şcolară, profesională şi socială a obiectului educaţiei (elev, student,
absolvent calificat într-un anumit domeniu de activitate supus unei permanente acţiuni de
perfecţionare profesională etc.).

4
5. Educaţia estetică reprezintă activitatea de formare-dezvoltare a personalităţii umane prin
intermediul valorilor generale ale frumosului existent în natură, societate, artă. Educaţia
estetică nu se reduce deci la educaţia artistică, a cărei calitate de exemplaritate este
valorificată la maximum în toate contextele şi situaţiile pedagogice posibile, mai ales în
cadrul procesului de învăţământ.

Obiectivul fundamental al educaţiei estetice vizează formarea conştiinţei estetice, realizabilă

în plan teoretic (vezi cunoştinţele estetice necesare) şi în plan practic (vezi capacităţile
estetice necesare).

Procesul declanşat solicită obiectului educaţiei receptarea, evaluarea, şi crearea unor valori
ale frumosului prezente în natură, în societate, în artă, din artă. În toate mediile existenţei
sale, personalitatea umană are manifestări estetice semnificative care presupun receptarea
valorilor estetice, trăirea şi interiorizarea lor, evaluarea şi chiar crearea lor la diferite niveluri
şi stadii de exigenţă şi de aplicabilitate.

5. Educaţia fizică reprezintă activitatea de formare-dezvoltare a personalităţii prin

intermediul valorilor sănătăţii umane.

Educaţia fizică urmăreşte formarea conştiinţei fizice, realizabilă prin dobândirea şi practica
unei anumite culturi medicale, igienico-sanitare, sportive. Avem în vedere faptul că educaţia
fizică angajează valorificarea deplină a potenţialului fiziologic şi psihologic al omului în
"condiţii igienico-sanitare" specifice societăţii moderne, care solicită "o minte sănătoasă într-
un corp sănătos".

În această accepţie, educaţia fizică poate fi definită, mai exact, ca educaţie psihofizică, aflată
în strânsă legătură şi interdependenţă cu toate celelalte dimensiuni ale educaţiei, cu
educaţia morală (vezi resursele morale ale sportului), cu educaţia intelectuală (vezi rolul
stimulativ al exerciţiului fizic şi necesitatea îmbinării lui cu exerciţiul intelectual), cu educaţia
tehnologică (vezi cerinţele fizice, fiziologice şi psihologice implicate în exercitarea oricărei
profesii), cu educaţia estetică (vezi efectele estetice ale practicării exerciţiului sportiv).

Aceste conţinuturi generale ale educaţiei reflectă liniile constante de evoluţie a personalităţii
umane, adaptabile la contextul propriu fiecărei etape istorice, în general, fiecărei societăţi şi
comunităţi, în mod special. Ele au un caracter:
- obiectiv, determinat de structura de organizare bio-psiho-socio-culturală a
personalităţii;
- dinamic, determinat de corelaţia pedagogică existentă între "latura informativă" şi
"latura formativă" a educaţiei intelectuale-morale-tehnologice-estetice-fizice;
- integral, unitar, determinat de interdependenţa existentă între educaţia intelectuală-
morală-tehnologică-estetică-fizică;
- deschis, determinat de apariţia periodică a unor "noi conţinuturi", de genul celor
instituite în ultimele decenii la nivel de UNESCO: educaţia ecologică, educaţia demografică,

5
educaţia pentru schimbare şi dezvoltare, educaţia pentru democraţie, educaţia pentru
tehnologie şi progres, educaţia faţă de mass-media, educaţia sanitară modernă, educaţia
casnică modernă.

Noile educaţii sunt adaptabile la nivelul fiecărei dimensiuni a educaţiei, în funcţie de

particularităţile acestora dar şi de "ciclurile vieţii" şi de condiţiile specifice fiecărui sistem
educaţional / de învăţământ (de exemplu, educaţia ecologică poate fi integrată la nivelul
educaţiei morale / în învăţământul primar; educaţiei intelectuale / în învăţământul liceal;
educaţiei tehnologice / în învăţământul profesional etc.).

Integrarea "noilor educaţii" în programele şcolare este realizată / realizabilă pe baza a patru
demersuri de proiectare a conţinutului instruirii:
- demersul infuzional - abordarea problematicii "noilor educaţii" în cadrul unor discipline
şcolare (de exemplu, problematica educaţiei ecologice este abordată simultan la nivelul
biologiei, chimiei, geografiei, fizicii etc. dar şi la nivelul educaţiei: intelectuale - morale -
tehnologice - estetice – fizice / igienico-sanitare);
- demersul modular - abordarea "noilor educaţii" în cadrul unor discipline şcolare,
integrate la nivelul unor trepte şcolare dar şi la nivelul unor dimensiuni ale educaţiei (de
exemplu, educaţia ecologică abordată ca "modul" în cadrul biologiei, în învăţământul liceal,
cu obiective specifice dimensiunii educaţiei intelectuale);
- demersul disciplinar - abordarea "noilor educaţii" în cadrul unor discipline şcolare
distincte (de exemplu, educaţia ecologică apare ca disciplină şcolară integrată în planul de
învăţământ, cu obiective instituţionalizate la nivelul programelor şcolare);
- demersul transdisciplinar - abordarea "noilor educaţii" la nivelul unor "sinteze
ştiinţifice" propuse anual sau trimestrial/semestrial de "echipe de profesori" (de exemplu,
abordarea problemelor globale ale educaţiei ecologice din perspectiva unei echipe formată
din profesori de biologie, chimie, fizică, geografie, economie, sociologie, filosofie etc., în
cadrul unor lecţii de sinteză, seminarii etice, dezbateri tematice, concursuri şcolare etc.).